Sâmbătă cu Nesquik Opti-Start

Sâmbăta trecută am petrecut câteva ore la la prima ediție a întâlnirilor cu părinții susținute de Nestle România. O întâlnire dealtfel extrem de relaxată, la care au fost invitați câștigătorii concursului de pe pagina de facebook a Nesquik, concurs la care participanții au propus o variantă de mic dejun sănătos pentru copii. Norocoșii în urma tragerii la sorți au participat așadar la o întâlnire în cadrul căreia am discutat despre alimentele bogate în fier, despre importanța acestuia și a mineralelor în alimentație, dar și despre obiceiurile și mofturile copiilor și cum anume le putem face față, pentru a menține un echilibru corect între plăcere și nevoia de hrană.

A fost, deasemenea, primul eveniment la care am fost moderator, o experiență inedită care a urmat uneia de „vorbitor” în primăvară. După ce-am trecut de primele emoții, care îmi tăiau vocea, am reușit să abat cumva gândurile de la atmosfera caniculară de afară și am savurat cu toții, la propriu și la figurat, atmosfera Nesquik.

Nicoleta Tupiță – specialist în nutritie, reprezentant al Nestle Romania, ne-a vorbit despre alimentele bogate în fier, și cum îi ajută pe copii să-și mențină o stare bună de sănătate. La finalul întâlnirii, ne-am lăsat pe mâna ei cu un meniu de prânz bogat în fier. „Un copil trebuie expus de cel puțin 10 ori unui aliment nou pentru a-l accepta.” Am închis ochii, mi-am zis că nu mai sunt copil, și-am mâncat spanac proaspăt… am considerat că am fost expusă suficient până acum la ideea de spanac crud (gătit îl ador!), și că e timpul să nu mai fac mofturi… Nu pot să zic că e nemaipomenit, dar e ok. Habar n-am de unde ideea mea că nu se mănâncă crud, probabil pentru că acasă la mama nu mâncam crudă decât salata… și ajung astfel la o altă idee abordată la eveniment, aceea că obiceiurile alimentare sănătoase se învață acasă, copilul având ca model comportamentul părintelui. A fost subiectul abordat de Bogdana Bursuc – psiholog, care ne-a povestit cât de important este să mâncăm împreună, aceleași lucruri, la ore de masă pe care toată lumea le respectă.

Subiect sensibil pentru mine, și ca profesor, este însă problema micului dejun. Studiile care circulă în ultimul timp arată că 25% dintre români nu iau micul dejun, și dintre cei care iau, mulți se limitează la o gustare pe fugă. Este cea mai importantă masă a zilei, presupune un efort de 15 minute, în care să te așezi la masă și să începi ziua cu dreptul. Nu-mi amintesc foarte bine ce mâncam când eram mică. Era o cană de „ceva” – ori cacao cu lapte, ori ceai cu biscuiți, felii de pâine cu gem sau cu brânză – de mezeluri iarăși, nu-mi amintesc. Untul cam avea apă, dar pe o felie de unt mama ne rădea brânză, pe cealaltă punea miere/dulceață. Adoram diminețile când avea mai mult timp, adăuga ouă ochiuri moi sau frigănele. Dar niciodată, absolut niciodată, n-am plecat cu burtica goală la grădiniță sau la școală. Este ceea ce mă uimește azi. Cum au părinții pretenția ca, la școală, primele două ore până la pauza de gustare, copiii să performeze? Primele două sunt limba română și matematică, nu desen, nu muzică. De unde să aibă ei energie, dacă stau cu gândul doar la stomacul gol și pachețelul din ghiozdan!? Nu sar nici acum peste micul dejun. Copiii mei preferă cerealele cu lapte, lângă care mai adaugă o felie de pâine, cu cașcaval, salam, roșii sau castraveți. Și pentru că eu am înlocuit în ultima vreme cafeaua cu Nesquik (e drept că nu respect chiar cantitatea recomandată copiilor, ci pun mai mult), automat trebuie să mai pregătim încă două cănuțe. La noi un litru de lapte se bea dimineața fără probleme, în diverse combinații.

Revenind la evenimentul de sâmbăta trecută, cel mai dificil rol pe care l-am avut a fost acela de pune în discuție întrebările participanților. Am fost de foarte multe ori și în locul lor, și este imposibil să nu te regăsești și să nu ai, dacă nu o întrebare, măcar o observație. Avem tendința de a considera că ideea noastră, dacă nu e cea mai bună, nu e importantă, obicei adânc înrădăcinat în mentalitate încă din vechiul regim, când nu exista decât o singură variantă oficială și corectă, „linia de partid”. Ne este încă greu să vorbim liber, să ne respectăm părerile. Este ceea ce am constatat la întâlnirile de acest gen. Dacă avem un „expert”, atunci doar el trebuie să vorbească. Experiențele personale sunt cele care dau valoare informațiilor prezentate, și am reușit, cred, să fac discuția să curgă, și, la final, fiecare participant să plece acasă cu cel puțin un subiect lămurit.

A fost prima, dar nu și ultima întâlnire de acest gen la care fanii lui Quicky sunt așteptați să participe. Ca ultimă observație, a fost un eveniment pentru adulți, și mă bucur că invitații au acceptat acest lucru. Oricât ne iubim copiii, sunt, pur și simplu, momente în care locul lor nu este acolo. (Asta nu m-a scutit de criticile dure de-acasă, mai ales când Iris a văzut pozele cu mascotele… )

Canicula, hidratarea și cișmelele

Suntem mândrii locuitori ai unei planete poluate, care în sezonul cald ne pune la încercare capacitatea de adaptare și supraviețuire la temperaturi înalte. În București, să ieși din casă când soarele e sus pe cer, intră în categoria tentativă de sinucidere, cu dorință intensă de supraviețuire. Canalele de știri vuiesc despre cum să te îmbraci și neapărat să nu uiți să te hidratezi corespunzător.

Vara nu e nimic mai plăcut decât să profiți de vremea frumoasă la o plimbare pe bicicletă. Trecem peste cât de curat e aerul din minunata noastră capitală, însă pe două roți ai timp să savurezi peisajul din jungla urbană. Nu plec fără a-mi lua cu mine apă din belșug… și verificând cum, când și unde pot face reaprovizionarea, căci, totuși, nu pot căra cu mine 5 litri de apă, cam cât consum împreună cu copii.

În parc la IOR, pe lângă lac, am constatat cu mare plăcere că, undeva anul acesta, au fost instalate tâșnitori. Eram deja terminați de căldură, așa că am băut apă pe săturate, ne-am răcorit și fața, și parcă am avut parte de o altfel de pauză, după ce am umplut iar bidoanele cu apă. Cât timp noi ne comportam precum Setilă din poveste lângă țâșnitoare, au trecut pe lângă noi mai mulți copii. Niciunul nu a avut permisiunea părinților de a bea apă de la țâșnitoare, absolut toți adulții spunând că apa AIA nu e bună.

Am băut apă de la țâșnitoare de când eram mică. Mama m-a învățat cum să beau fără să pun gura, și aproape fără să mă fac ciuciulete (deși asta e cu adevărat răcoritor). Îmi plac țâșnitorile cu pedală, pentru că acolo nu se face risipă, funcționează cât ai nevoie. Apa care curge la robinet este apă potabilă, cât timp nu există un semn care să avertizeze altfel (a se vedea toaletele din tren!). Dar, spre marea mea uimire, a bea apă de la robinet pare a fi o raritate în Bucureștiul de azi. Acasă folosesc o cană cu filtru, obișnuință care vine din copilăria pe malul Dunării, unde era preferabil să filtrezi încă odată apa. Nu sunt genul care simte gustul apei, o beau cu plăcere mai ales dacă e rece, sau direct din căuș, de la robinet, dacă îmi este foarte sete. A fost o vreme când am înclinat să cred și miturile culturii urbane, cum că apa de la robinet nu e bună, până când am văzut la o cunoștință, ce lucrează în cercetare, teste făcute pe apă din toate sursele posibile. Am contribuit și eu cu câteva mostre, apă de izvor consumată cu entuziasm pe la țară, apă din fântână, apă din orașul părinților, și apă de la robinetul de-acasă. Din punct de vedere al calității, acel izvor a-tot-lăudat a picat cu brio, a ieșit cel mai prost. Apa din fântâna bunicilor nu a fost deloc la înălțime, în schimb „apa de București” a ieșit cum nu se poate mai bine din testele de laborator. Așa că am lăsat miturile la o parte, și sunt deja câțiva ani buni de când beau apă de la robinet.

Nu refuz niciodată o apă minerală, mai ales cu „bule”, dar setea se potolește cu apă plată. Însă nu sunt genul care trece pe lângă o țâșnitoare și rabdă de sete până la primul butic, ca să dea 5 lei pe jumătate de litru de apă. Prefer să-i dau pe înghețată, dacă tot trebuie să-i dau.

De unde acest articol? Mi-a picat în mână un text despre inițiativa a 12 ONG-uri din București, campania „Vrem cișmele pentru București”. Din conținut (pe care vă recomand să-l parcurgeți), am reținut că Bucureștiul are, la ora actuală, un număr insuficient de cișmele și tâșnitori publice pentru a satisface setea bucureștenilor într-o zi obișnuită de vară (mai ales în zonele aglomerate). Este vorba despre 42 de cișmele și tâșnitori la un total de 1.883.425 de locuitori, pe când, în Roma, capitala Italiei, există 2500 de cișmele la 2.923.000 persoane.

Dintre argumente aș cita doar nivelul economiilor personale, căci nu vom mai cumpăra tot timpul apă, la fiecare ieșire în oraș, și, de ce nu, scăderea drastică a numărului de PET-uri pe care le generează capitala, fără a exista niciun program funcțional de reciclare a acestora. Pentru că tot suntem la capitolul experimente, vă invit să completați acest chestionar, durează 2-5 minute, să vedem cum stăm… Rezultatele întrebărilor sunt vizibile după ce ați trimis propriile răspunsuri, iar concluziile le puteți trage singuri privind graficele.

Nu înseamnă NU

Am trăit destul de mult într-o stare de amorțire, suntem în acea zonă în care somnul „națiunii” naște monștri. Este ceea ce se întâmplă și acum: suntem îngroziți de ilogica evenimentelor care se desfășoară pe fondul unei infracțiuni de viol comise la Vaslui. Deși faptele s-au desfășurat acum jumătate de an, ele păreau să urmeze un curs firesc. Eleva a cărei viață a fost distrusă de șapte animale i-a văzut după gratii. Însă coșmarul ei personal, lupta cu viața pe care urma s-o ducă între patru pereți, a căpătat proporții.

De ce? Pentru că, oricât ne amăgim cu reforma justiției, există oameni ai dreptății care consideră „nepericuloși” șapte adulți, violatori în haită – nu copii, să fie clar! – și îi pune în libertate. De la 20 de ani ești stăpân pe viața ta! Șapte adulți care s-au asociat în vederea comiterii de infracțiuni, și nu orice, ci viol în grup. Trăim într-o societate bolnavă, neevoluată, de ev mediu, care nu are pic de respect pentru ființa umană. Femeia, în societatea românească, nu a avut și nu va avea, multă vreme, aceleași drepturi cu bărbatul. Nu va fi judecată după aceleași legi, și nici în aceleași condiții.

Strict referitor la cazul din Vaslui, aș vrea să existe o pastilă, ceva, ce să-ți poată reseta neuronii. Să poți uita. Și chiar dacă apoi ai citi că ai fost victimă, să nu-ți poți aminti nimic. Sper ca fata să aibă puterea să o ia de la capăt, și cei care sunt alături de ea să nu o abandoneze. Cât despre cei șapte… aș vrea să se reintroducă pedeapsa cu moartea, pentru că unele animale nu și-au câștigat dreptul la viață!

Societatea are un mod „ciudat” de a funcționa. Sunt acolo câteva linii, de normal acceptat, pe care nu le treci. Prima este că tu, ca mamă, trebuie să-ți înveți copilul să respecte regulile, să fie om. Dacă ai dat viață unui monstru, nimeni nu îți impune să nu-l iubești, pentru că e monstrul tău. Însă ai bun simț, trage obloanele, și închide arătarea după gratii dacă nu știe să se comporte pe uliță! Nu te afișa cu el ca fiind „model”.

Un alt argument a fost acela că respectivii sunt „oameni gospodari, duși la biserică”. Omul gospodar respectă munca lui, și pe-a altuia, căci știe cu câtă trudă se obține. Este omul muncitor, care dă cu sapa la el în curte, nu se uită peste gard. Mi-e imposibil să cred, după comportamentul de care au dat dovadă, cât de „gospodari” sunt respectivii. Cât despre a doua parte, referitoare la biserică, nu pot decât să constat, cu mare amărăciune, că avem încă o instituție de ev mediu, coruptă și rapace, incapabilă să se adapteze la noi realități, și să rezolve vreuna din problemele societății pe care o suge de viață și resurse. O instituție orbită de bani, care susține supunerea absolută a omului față de divinitate, prin intermediar, și a femeii față de bărbat. Dacă cei șapte erau duși la biserică, și au crezut că fata îi va asculta și se va supune, mă bucur că ea n-a fost, și s-a oprit la poliție.

Ireală mi se pare și afirmația că a fost s ex surpriză. Surpriza e atunci când vii acasă, și găsești potecă de lumânărele și trandafiri până la pat. Când ai de ales dacă stingi lumânările sau te relaxezi. Pe un câmp, noaptea, când animalul mai dă câteva telefoane după „ajutoare”, acolo nu este nicio surpriză, nici măcar coșmar. E iadul pe pământ. Și animalele au în continuare tupeu să susțină că cinci minute de plăcere se plătesc prea scump! Nici măcar șapte vieți nu pot plăti prețul acelor „cinci minute”, dar ar putea fi date ca avans!

Suntem părinți, și ne comportăm normal în limite normale. Nu știu cum se stăpânesc părinții fetei, de nu au tranșat încă animalele astea, ca-n Răscoala! Pentru că asta este atitudinea care ar trebui în momentul de față să stăpânească o societate normală: de revoltă. Suntem oameni, nu animale să ne împerechem pe drum. Avem dreptul să dispunem de propria persoană cum dorim, fără a fi obligați.

Și cel mai important lucru pe care îl putem dărui copiilor noștri este să-i învățăm să spună NU, respectându-le în același timp opțiunea, de la nu mai mănânc, pentru că el simte că s-a săturat. Dacă el spune NU, nu decidem noi că trebuie să mănânce tot. Nu spun să mergem până la absurd, însă decizia înseamnă responsabilitate. Am doi copii care se grăbesc să crească, care pun întrebări cu duiumul, și care mă iau de multe ori prin surprindere. Pentru că știrile vuiesc de violuri, am explicat și asta. Și, dacă la 10-12 ani poți înțelege ce e acela s ex liber-consimțit, să te întrebi dacă și fetei trebuie să-i placă, la 20 de ani ar trebui să ai deja răspunsurile, să fi evoluat de la stadiul de amibă cu telefon la cel de „gospodar” cumpătat în toate.

Ce mai putem face acum? Putem să cerem pedepsirea celor 7, să nu acceptăm ca părinții lor „gospodari” să-i scape basma curată. Putem să ne uităm mai bine în jur, la ce anume și unde învață copiii noștri, să urmărim formarea de valori, nu de instrumente supuse. Vreau ca copilul meu să-și respecte propriul corp, iar opțiunile lui să fie respectate de ceilalți. Și pentru asta trebuie să învățăm toleranța, bunul simț, spiritul civic, lucruri care astăzi nu caracterizează, din păcate, societatea românească în ansamblu.

Sursă foto: Campanie anti-viol

Articolul face parte din campania #NUinseamnaNU, campanie prin care vrem să subliniem ideea că #violuldistruge, dar și să distrugem mentalitatea potrivit căreia femeile sunt vinovate pentru întâmplările de acest gen.

O zi la grădiniță – poveste pentru părinți

Semestrul acesta am avut de pregătit mai multe teme, poate nu toate la fel de interesante pentru a fi publicate, însă pe aceasta m-am gândit mult dacă să o arăt sau nu. La această oră nu știu cum a fost punctată la portofoliu, nu pretind că este perfectă, însă mi-am dat seama că probabil sunt mulți părinți care nu au nici cea mai mică idee cum se desfășoară (sau măcar teroretic ar trebui) lucrurile în grădiniță. De asemenea, menționez că personajul nu există, iar faptele descrise se bazează pe experiența proprie de părinte-voluntar în grădiniță, practica pedagogică efectuată și lecturile aferente cursului, așa că aștept cu plăcere critici și completări.

Mă numesc Mihăiță, am 5 ani și sunt în grupa mare la grădiniță.

Dimineața îmi este greu să mă trezesc, însă reușesc să ajung cu mama la grădiniță, mai mult adormit, chiar înainte ca portarul să încuie ușa la 8.30. Ne grăbim la dulăpior. Am propriul meu dulăpior și doamna mi-a dat voie să-mi lipesc un afiș cu Fulger McQueen, preferatul meu, pe dinăuntru. Pe dinafară mi-am lipit o etichetă cu fluturaș, pe care mi-am scris singur numele. Deși se grăbește, mama are răbdare să mă descalț și să mă dezbrac singur. Îl pun pe Martinică în dulap, e prietenul meu de când eram mic. Nu merge cu mine în clasă, el are grijă de dulap! Îmi pun bocancii în compartimentul pentru încălțăminte, geaca pe umeraș, scot blugii și rămân în tricou și colanți. E foarte cald la noi în grădiniță! Mă încalț cu botoșii de interior, îmi iau sticluța cu apă – știu că e a mea, căci mi-am făcut un desen pe ea cu markerul și mă duc în clasă. Mama îmi spune „la revedere!” și pleacă la serviciul ei.

Colegii mei au sosit deja, dar mai avem încă timp până la micul dejun. Cei mai mulți sunt la centrul de construcții, avem cărămizi lego și ne-am juca cu ele toată ziua. Mie îmi place să mă duc la „Bibliotecă”. Avem aici o mulțime de cărți frumoase, cu multe poze, cum nu am acasă. Le răsfoiesc și chiar reușesc să le citesc uneori numele. Dacă nu pot, mă ajută doamna. Nu apuc să termin cu enciclopedia, căci ne strigă. Facem trenulețul, mergem la baie să ne spălăm pe mâini, căci vine masa. La baie e mereu distracție mare, copiii au chef să ne stropim cu apă. Ne întoarcem în clasă și ne așezăm cuminți la măsuțe. Dăm o mână de ajutor doamnei îngrijitoare la întins fața de masă și așezat șervețelele, apoi primim chifla cu șuncă și cănuța cu lapte de la doamna bucătăreasă. Cam multă pâine și cam puțină șuncă, dar mi-e foame rău și mănânc tot. Dacă n-aș fi așa somnoros dimineața… mama mereu se roagă de mine să mănânc și acasă! La cum plânge uneori burtica mea, cred c-o s-o ascult!

Teminăm de mâncat pe la 9. Cine are nevoie la baie poate merge acum. M-am dus și eu. Ce minune! Când m-am întors, toate măsuțele erau strânse, nici urmă de micul dejun! Ne aliniem repede pentru gimnastica de dimineață. Facem exerciții de respirație și apoi tot felul de mișcări ciudate cu mâinile și picioarele. Mie îmi plac cele la care cântăm: bate vântul, mersul piticilor…

După gimnastică ne așezăm în cerc pe covor. Ne salutăm politicos vecinul din dreapta, nu de alta, dar nici n-am apucat când am ajuns. Vedem cine lipsește, doamna ne trece în catalog și fiecare dintre cei prezenți merge la panou și își pune poza pe lista prezenților de azi. Avem un panou magnetic și pozele noastre se lipesc imediat în căsuța potrivită. Vorbim puțin despre ce-am făcut ieri, cum ne simțim azi, vedem cum e vremea… Azi eu potrivesc calendarul naturii! Pun un soare, primăvara, aprilie și… mă mai ajută doamna: marți, 21. Apoi începem o discuție despre mașini. Cu ce venim noi la grădiniță… eu vin cu mașina. Doru vine cu tramvaiul, Ana cu troileibuzul… Relu cu trotineta!! Ce mi-aș dori să vin cu elicopterul! Vom vorbi azi despre mijloace de transport. Am început să repetăm cântecelul de la engleză, The Wheels on the Bus și am mers la măsuțe.

Ne așteptau aici o mulțime de cartonașe. Aveam numere de la 1 la 7, pe care le știam deja, și unul nou, ca un covrig răsucit. Multe mașinuțe, tractorașe, avioane, de toate! Doamna ne-a cerut să formăm mulțimea elicopterelor și apoi să punem lângă ea cifra corectă. Am căutat bine, unul singur! Am pus pe 1. Au urmat două vaporașe, trei avioane, patru mașinuțe, cinci rachete, șase trenulețe, șapte biciclete și am aflat ce-i cu covrigul. E 8 și avem opt motociclete. Am numărat înainte și înapoi toți odată și apoi pe rând. Eu am fost primul! Am primit o fișă. Trebuia să numărăm obiectele și să scriem corect numărul lor. Apoi a fost mai greu… erau pe pagină o mulțime de roți desenate și trebuia să le grupăm câte 8. Am terminat și doamna mi-a corectat fișa. Mi-a colorat fața fericită de pe fișă. Mă bucur când nu o colorează pe cea normală sau pe cea tristă!

E ora 10. Am format un trenuleț, am cântat un cântecel^[1], ne-am prins fișele la panoul de la ușă și am avut voie să mergem la baie sau să bem apă. Apă putem bea oricând dacă ne e sete, mergem la măsuță, ne luăm sticla, iar dacă se golește, are grijă doamna îngrijitoare să le umple.

Urmează activitatea mea preferată, când meșterim ceva. Azi doamna ne-a pregătit o surpriză, vom face o rachetă! Nu o să zboare, decât pe hârtie… Nu mai am răbdare, dar trebuie să încălzim mânuțele^[2]. Stăm drept pe scaun, ținem foarfeca corect. Greu aici, ar trebui să mai exersez și acasă… Decupăm cerculețe, le îndoim după model și le lipim apoi în ordine pe hârtie. Am primit și stele și norișori, așa că racheta mea zboară printre ele. Relu voia să deseneze niște păsări, dar ele nu trăiesc acolo sus unde zboară rachetele și i-am zis să pună doar stele! Când am terminat, doamna ne-a rugat să mergem pe covor, fiecare cu racheta lui, și să spunem ce ne place la lucrarea noastră: mie îmi place că am pus doar stele și am o rachetă care zboară sus de tot.

Detalii despre model aici.

Apoi am avut voie să mergem pe centre, să ne jucăm cu ce vrem noi. Ceasul cel mare arată ora 11 și acum ne jucăm! M-am dus la măsuța meșterului, sunt acolo niște suruburi pe care vreau să le încerc și azi am timp destul, căci nu mai avem ca ieri, ora de engleză și să plecăm din clasă.

Nu știu cum a trecut timpul, dar doamna ne-a strigat să mergem la baie. Am făcut iar trenulețul, am mers la toaletă, ne-am spălat pe mâini și am venit în clasă, unde ne aștepta deja supa cu găluști pe masă. Am mâncat tot, eu nu fac mofturi la mâncare. Și felul doi a fost bun – ardei umplut. Relu n-a mâncat ardeiul, spunea că leguma asta e ciudată. La desert am avut două fursecuri, erau dulci și mi-a fost foarte sete. Am terminat toată apa din sticluță. În timp ce noi mâncam, doamna îngrijitoare pregătea pătuțurile pentru somn. Nu-mi place să dorm la prânz, dar doamna ne citește acum cele mai frumoase povești. Așa că mă dezbrac repede, îmi așez frumos hainele pe scăunel în fața patului, mă îmbrac în pijama și aștep povestea. Și colegii mei se schimba repede, ca să ascultăm cât mai mult din poveste. Nu știu cum se face, dar doamna parcă are vocea vrăjită, nici nu citește mult și copiii încep să adoarmă unul câte unul. Eu mă chinui să țin ochii deschiși… dar sunt atât de obosit… of, nici acum nu aflu cum se termină povestea! O oaie, două oi…

Cineva mă gâdilă. Hai, Mihăiță, trezirea! E ora trei. Mă trezesc, deși tare aș mai dormi. Dar nu știu cum s-a terminat povestea și, dacă nu mă trezesc, nu aflu. Mă îmbrac, pun pijamaua sub pernă și o las pe doamna îngrijitoare să ridice patul. Mă duc încet spre trenulețul de la ușă. Mergem la baie, la toaletă e grămadă mare, toți copiii au nevoie. Mă spăl pe mâini și dau un pic ca pisicile și pe la ochi, să mă trezesc. Doamna ne zâmbește. Ce bine că azi a rămas toată ziua cu noi, nu a mai venit cealaltă doamnă de după-amiază. Mergem în clasă și gustarea e deja pe masă. Pandișpan cu vișine, preferatul meu! Înfulec repede, deși doamna spune să nu ne grăbim. Ne putem îneca. Ducem șervețelele la gunoi, strângem fețele de masă și ne așezăm pe covor să termine doamna de citit povestea. Nu ne ia mult și cum vremea e frumoasă, mergem la dulăpioare și ne schimbăm cu hainele de mers acasă, apoi ieșim în părculeț. Norocul nostru, când plouă facem fișe și nu-mi place prea tare.

Avem o mulțime de leagăne, tobogane și balansoare, nici nu apuc să le încerc pe toate! Aici mă găsește mama când vine de la muncă. Stă un pic de vorbă cu doamna, mă privește și-mi zâmbește. Alerg la ea, mă ia în brațe și mă întreabă ce mi-a plăcut azi la grădi, nu ce am mâncat. Sar și o trag de mână, să-i arăt repede fișa și racheta mea! Le admirăm amândoi. Aș vrea să iau racheta acasă, dar doamna le pune pe toate frumos în dosarul meu și ni le dă la sfârșitul anului. Îmi iau sticla cu apă și ursulețul din dulap, spun La revedere copiilor și doamnei și plec cu mama acasă.

Abia aștep să vin mâine din nou!

^[1] Trenul ne așteaptă-n stații / Să ne-alegem destinații.
Refren: Pe trasee să pornim / Locuri să descoperim! / În vagoane ne urcăm /Și de drum ne bucurăm.
Haideti toți acum cu trenul, / Tu-tu-tu, cântăm refrenul!
^[2] Mișcăm degețelele, /Batem tare palmele, / Ale noastre degețele/ Se fac mândre turturele / Ele zboară-n sus și-n jos/ Și clădesc un cuib frumos.

O singură schimbare, dar vizibilă

De vreo două săptămâni tot stau și citesc pentru examene, aproape că le-aș putea spune cărți SF la materiale, pentru că nimic din cele de-aici nu se aplică, practic, în învățământul românesc. Și degeaba ni se spune că fiecare om poate produce o schimbare în jurul lui, dacă de fapt ne vom pierde în valuri și dorința noastră de schimbare e o picătură într-un ocean.

La teorie și intenții bune stăm minunat. Dacă ceri opinii, lista cu „ce-ar trebui făcut în învățământ”, ca lucrurile să meargă e lungă. Și mai lungă e lista cu „de ce nu se pot face”, și veșnica scuză că nu există bani. Și, normal, toți „uită” că schimbarea începe prin exemplu personal. Apoi, că nu se pot face toate odată… și ar trebui pe rând, și ne învârtim în jurul cozii că nu știm cu ce să începem. Un pic mai devreme mă gândeam care ar fi cu adevărat piedica ce nu mi-ar da voie să pun în practică toate „S.F.”-urile despre care vorbeam… inspectori încuiați, și rămași în urmă? Directori fără vocație și dependenți de atenții? Părinți nepreocupați sau ultra-preocupați, experți în toate? Copii cu probleme? Lipsa materialului?

Am ajuns la o singură concluzie, că tot ce-mi doresc de la minunatul stat român e să respecte legea! Nu să acorde procentul acela din PIB, pe care tot îl promite învățământului, ci doar să pună în practică un articol, dacă se poate, din legea educației naționale:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Să vă întreb câți copii sunt în clasele pe care le cunoașteți? Și de ce? De ce trebuie – caz real, ca directorul să pună profesorul să semneze declarație pe propria răspundere, că a cerut să aibă la clasă 35 de copii la preșcolar? De ce acceptă părinții această situație, în condițiile în care clar este în defavoare copiilor lor? De ce trebuie să existe telefoane de „sus” și presiuni pe directori, pentru ca copilul X să intre în clasa Y, peste numărul normal?

Părintele lui X este conștient că nu există performanță în astfel de condiții, fără să existe lucruri la care se renunță? Că mai mulți copii la clasă înseamnă timp mai puțin acordat fiecăruia dintre elevi? Să luăm o oră de 45 minute, în care înveți să-l scrii pe „a”. După explicații, demonstrație, exerciții, cât timp ai pentru fiecare elev, să-i arăți cum se leagă bastonașul de oușor la 35 în clasă, și cât la 20? Apoi ne întrebăm de ce nu există decât în manualele SF învățământul centrat pe elev…

Atât îmi doresc… cer prea mult? O floare, cu care să înceapă primăvara. Poate că schimbarea nu se va vedea imediat. Dar cu siguranță va fi una profundă. Apoi va trebui să tot construim: motivație, seriozitate, respect, datorie, și lista se va lungi din nou.

Nu alerga, că transpiri!

Habar n-am cum v-ați petrecut voi copilăria. Primii șapte ani i-am „făcut” la țară, în bună înțelegere cu vecinii de alte etnii, timp în care am învățat multe. Inclusiv la capitolul toleranță, unde mama nu stătea bine nici pe vremea aceea. Apoi, la oraș, cu părinții navetiști încă vreo șase ani. Ce făceam toată ziua numai eu știam, mama venea seara, temele erau făcute, eu relativ întreagă, dacă nu te uitai în coate și genunchi, unde era veșnic o crustă sângerie. Alergam cât era ziua de lungă, ne cățăram prin toți copacii, ne suiam pe toate gardurile, scotoceam toate beciurile, bântuiam grădinile.

Jucării… vreo 3 păpuși, o minge, o coardă, câțiva metri de elastic, și mulți prieteni. O copilărie în care nimeni nu mi-a spus să nu alerg, și cu tot ce poți obține din combinațiile de mai sus. A mai încercat mama un „nu te juca cu asta”, ori alte variante, dar era prea puțin pe-acolo ca să poată influența major. Era nasol în vacanțe, când era acasă tot timpul, și cam strica distracția, dar aveam grijă să nu intrăm în câmpul perceptiv al mămicilor ieșite la „aer” pe bancă în fața blocului. Dacă jucam 20 de inși ascunsa, normal că te băgai pe sub mașini, prin tufișuri etc., și se ducea tot farmecul să strige mama „ieși de-acolo că te murdărești!” Te dădea de gol instant, și să te pui apoi și cu scăpata turmei, era un calvar. Sau… să te ascunzi în bloc, la etajul 4, și apoi să faci întrecere până jos, sărind un etaj din doi pași – odată șapte trepte, odată opt! Aveți idee cum duduia când toată gașca cobora 4 etaje în mai puțin de un minut? Nu prea aveau cum să ne prindă, trebuia să fii mai nebun ca noi să încerci să ne împiedici… A, mai erau și vecini cârcotași, din categoria bătrâni și bolnavi. Dar noi eram copii…

Era unul, domnul V. Ieșea mereu pe bancă cu bastonul, abia mergea. Nu ne suporta, deși pare-mi-se că a fost învățător la viața lui. Cum ratam ieșirea pe aleea mare și trebuia să trecem pe lângă bancă – aleea mică – ne altoia cu bastonul. Așa, că alergam. Așa că ne-am supărat. Am adunat fructe mici verzi, de tuia, și am făcut concurs, cine îl nimerește pe moș. N-a fost frumos, dar el de ce dădea cu bastonul? Ce, era banca lui? Era banca blocului, eram trecuți la întreținere, aveam voie să trecem pe-acolo! Dar mătușa Mărioara cea celebră era mic copil pe lângă domnul V., când s-a dus să ne pârască. Ceilalți n-au pățit nimic. Dar pe-ai mei i-au prins într-o pasă proastă, și ce bătaie am mâncat atunci nici acum nu uit! Ce lecție am învățat? Cum să le facem, dar să nu mai picăm noi vinovați…

Nu-mi amintesc să fi avut atunci vreo pereche întreagă de ciorapi. Dacă nu erau rupți în genunchi, sigur ieșea cartoful la sandale. Avea mama puși mereu de-o parte ciorapi noi, să fie, acolo, mai pentru o ieșire în oraș, mai o adunare la pionieri ori vreo serbare. Altfel am învățat de mică să mi-i cos. Asta după ce-i spălam în prealabil, că parcă cusuți nu-i săreau în ochi, dar plini de sânge, da! Mama nu mi-a bandajat vreodată vreo rană. Prima, pentru că nu era acolo. A doua, că i se făcea rău când vedea sânge. La „Sanitarii pricepuți” am învățat și cum să le fac în regulă, dar mergea și spălat cu jet de apă să iasă nisipul, apoi turnat spirt, că nu era altceva. Când am trecut la apă oxigenată și rivanol, cu plasturi construiți din leucoplas și comprese sterile, era deja altă viață. Nu mi-am rupt niciodată nimic, n-am ajuns la spital cu nicio problemă…

Azi copiii n-au voie să alerge. De mici, sunt bine ținuți și țintuiți. Doamne ferește să alerge, să transpire, să facă efort! Prin alergare învață să-și țină echilibrul, să evite obstacolele, să-și folosească instinctele, să cadă mai ușor. Noi nu-i lăsăm să alerge. La grădi nu îi scoatem afară că răcesc. În clasă nu mișcă, stau cu mâinile la spate. La școală, la fel. Și ne mai mirăm? Mișcările lor sunt haotice, să încerce să sară coarda e un chin, obosesc la prima tură pentru că inima lor nu știe să bată, nu merg pe jos nici până la școală… Ne mirăm că pică în clasă printre bănci și ajung direct la spital, cu oase rupte… Păi cum să nu se întâmple, dacă ei nu au instinctele de bază formate și exersate?

Din copilăria de azi nu putem schimba prea mult. Dar putem facă măcar atât! Să-i lăsăm să alerge!

PS. E ok să ai genunchii juliți. Înveți. Spuneți-le și bunicilor, și bonelor, dacă știți deja. Insistați la grădiniță și la creșă să-i scoată afară zilnic! Nu veți regreta…

Foto 1, 2, 3 – eveniment Secom, 1 iunie, „Joacă-te ca altădată”. Foto 4, 5 – arhiva personală.

Ca lăcustele, la 1 iunie

Menționez de la început că acest articol nu se adresează tuturor părinților, ci doar acelora – de pretutindeni – care se vor regăsi în rândurile de mai jos, cu speranța (naivă) că aș putea schimba ceva.

1 iunie anul acesta a fost aproape de vis, „liberul” dat de guvern (și cu care nu sunt de acord, că suntem o țară care vrea numai „libere”) s-a potrivit de data aceasta cu 1 iunie, și tot poporul părintesc sau bunicesc a putut să profite de o zi în plus de petrecut cu cei sărbătoriți astăzi. Bucureștiul a fost de-a dreptul generos la capitolul evenimente pentru copii, aveai de unde alege, după toate criteriile – vârstă, locație etc. Și totul ar fi de-a dreptul minunat, dacă am avea un minim de cultură, și nu ne-am calici de parcă s-ar da ultimele alimente de pe Terra…

Căci, de ce să nu recunoaștem, dacă e moka, e ok să ne batem joc. Să năvălim ca lăcustele, să luam și-acasă, să „fie” acolo! Azi am așa un gust amar… și nu neapărat datorat lipsei de bun simț a adulților, ci tristeții imense că cei mici fac ceea ce văd, și creștem o generație de handicapați social, adică o generație căreia îi lipsește cea mai mică urmă de bun simț, respect reciproc, și comportament social adecvat.

Așadar, se dă următoarea situație: atelier pentru copii, gratuit, cu materialele oferite de organizator. Locurile – limitate, dar cum realizarea proiectului nu dura mai mult de 5 minute, se eliberau și puteau fi reocupate. Bunul simț ar fi cerut să stai la rând, dacă nu te pricepi să aștepți indicațiile, să ceri voie, să gândești sau să-ți dai seama că nu e un atelier pentru copii de 2 ani…

Atelier pentru copii, da? Să pornim de la această ipoteză. Dacă vrei ca copilul tău să învețe ceva, îl așezi la măsuță, faci doi pași în spate, și îl privești. Ce face românul de București (e o specie aparte, să-mi fie cu iertare…)? Se așază la masă, lângă copil. Ce face același român de București când este rugat să elibereze cele două locuri ocupate (asta e, nu am nimic cu persoanele supraponderale, dar și în avion cumpără două bilete) pentru că sunt doi copii care ar vrea să lucreze?! Protestează! Că-l doare spatele, că de ce tocmai el să se ridice, că uite, colo, un alt adult stă jos! Să se ridice el! De ce n-a putut funcționa bunul simț…? Că erau locuri pentru copii, și el era în plus?

Apoi, ca atunci când se dă ceva moka de mâncare, și nu știi cum să pui mai mult în paporniță decât în gură, cam așa și aici. Dacă sunt materiale moka… de ce să nu iei și acasă? Și dacă nu sunt și pe masă, și sunt sub, la cutie, te servești, nu? Că de-asta e eveniment moka! Aa, lângă cutie e o geantă. Poate a pitit ceva în ea, hai s-o scotocim! Ups, cineva spune că e geanta lui, ei, nimica toată, românul de București se face că plouă și pleacă. (Și nu, din geantă n-a lipsit nimic). Dar gestul… înțelegerea limitelor, a civilizației, a ce vreți voi…

De menționat că n-a rămas nimic. Nu știu dacă ați văzut vreodată un nor de lăcuste, cum se lasă, și ce rămâne când se ridică. Nu erau decât niște cartoane printate, cu modele pe care le găsești pe net, la o simplă căutare. De ce trebuia să îți iei acasă, din toate culorile câte unul? Să fie, nu? Mai mult decât atât, din sărăcia noastră, că doar avem super-telefoane, pleci acasă cu uneltele. Păi dacă au foarfeci, n-o să observe că dispare una, nu? Ei, las, mai dispare încă una… Dar cum e când la final mai sunt doar cinci copii care decupează? Pentru că ceilalți nu mai au cu ce?? Lipici? A fost păzit cu strășnicie, căci erau doar 3 – chiar nu era nevoie de mai multe, însă după dispariția primului, cum era ingredient principal în execuție, a fost aproape ținut non stop sub pază.

Și revenind, nimic, dar nimic nu este mai frustrant pentru un copil decât să-i spui „tu nu știi, fac eu, tu stai și te uită”. Niciodată, dar niciodată nu va avea curajul să încerce prin forțele proprii, să accepte că din greșeli înveți. Să aibă curajul să greșească! Pentru că, în cursa noastră spre perfecțiune, îi considerăm victime colaterale. Las’ că decupează mama, mama știe (a se vedea scena din turn cu Rapunzel), și tot mama îți face ție jucărie. Cu care – să nu cumva să alergi, că se strică!

Dacă ți-ar arăta cineva într-o oglindă ce copil crești, te-ai schimba? Uită-te întâi la tine, dragă părinte, și poate vezi ce vede și copilul tău. Privește o lăcustă de aproape…

PS: Felicitări tuturor celor care nu au renunțat la speranță și azi au organizat evenimente gratuite pentru copii! Poate așa vor vedea lumea și „altfel”.

PPS: Mai contează de ce era azi zi liberă? Decalogul, sau deja îmi pun prea multe întrebări retorice?

Foto: „CSIRO ScienceImage 7007 Plague locusts on the move” by CSIRO. Licensed under CC BY 3.0 via Wikimedia Commons.

Bookfest 2015 – plimbare prin târg

După o zi lungă, dar frumoasă, la școală, m-am aventurat să traversez orașul până la Piața Presei, în complexul Romexpo, unde este găzduit, ca întotdeauna, târgul de carte Bookfest. În târg – liniște, puțini oameni, spre disperarea expozanților, căci aceasta era discuția cam prin toate standurile. Mai ieșise lumea de la muncă și venea în târg.

Ce ne așteaptă anul acesta la Bookfest: în primul rând, eu și editura Casa, cu atelierul de cusături. Mai sunt locuri libere, și vă asigur că nu aveți de ce să vă speriați. Este simplu!

Programul pentru copii – care se desfășoară la Clubul șoriceilor de bibliotecă, mai cuprinde:

JOI, 21 MAI

10:30-11:30 EDITURA ALL -Atelier: Descoperă regatul Pisicilor Războinice!, Moderator: Viorel Zaicu

VINERI, 22 MAI

10:30-11:30 EDITURA ALL – Vino să-l cunoşti pe Pixi! Editura ALL te invită la un eveniment special cu distracţie şi cadouri.
16:00-17:00 DIDACTICA PUBLISHING HOUSE – Atelier creaţie „Povestea mea”- Invitați: Maria Negoescu – specialist activităţi extracurriculare, Moderator: Ionescu Loredana
17:00-18:30 INSTITUTUL MAGHIAR BALASSI BUCUREȘTI – CREIONUL FERMECAT / CSODACERUZA (HU) Workshop pentru copii, Program interactiv pentru copii în colaborare cu revista pentru copii Csodaceruza (Creionul fermecat) din Budapesta. Copiii vor redacta o revistă ilustrată pe tema Dunării.

SÂMBĂTĂ, 23 MAI

11:00-12:00 ASOCIAȚIA HERMES – Proiect pentru copii: Vise împlinite, Invitați: Gelu Voican și copiii de la Școala Primară din satul Găvanu, judetul Vaslui. Moderator: Claudia Racovițan
12:00-12:30 EDITURA VIVALDI – Lansare de carte: Ursulețul de pluș, Autor: Anca Dițu, Invitați: Lucia Ivănescu. Moderator: Popa Alexandrina, Anca Dițu
14:30-15:30 DIDACTICA PUBLISHING HOUSE – Lansare de carte: Unde e căsuţa mea? – Autor: Claudia Marinescu, ilustrator Vali Irina Ciobanu. Invitați: Kendall Peet – Directorul şcolii International British School of Bucharest, Aida Ivan – psiholog şi consilier scolar, Vali Irina Ciobanu – ilustrator . Moderator: Claudia Marinescu
15:30-16:30 OPERA COMICĂ PENTRU COPII – Faceți cunoștință cu personajele Operei Comice pentru Copii: Peter Pan, Hansel și Gretel, Papageno și Papagena, Regina Nopții și Sarastro. Moderator: Emil Pantelimon

DUMINICĂ, 24 MAI

11:00-12:00 DIDACTICA PUBLISHING HOUSE – Joc-concurs: Sunt imbatabil. Moderator: Gabriel Coveşeanu – actor, moderator TV
13:00-14:30 EDITURA CASA – Atelier de creaţie: Semne de carte cu fâşii ţesute din hârtie. Moderator: Laura Frunză (Idei pentru mămici şi copii)

Aseară am trecut pe la aproape toate standurile, și plimbarea a fost minunată, căci așezarea din anii trecuți se menține, și n-am avut foarte mult nevoie de hartă.

Editura Casa vă așteaptă cu reduceri la toate volumele, atât la favorita mea serie de Idei creative, cât și la cele pentru casă și grădină, sau cele gastronomice – este și o apariție nouă, pregătirea mezelurilor în casă, pentru cei pasionați de prepararea cât mai puțin industrializată. În galeria de mai jos am încercat să cuprind ce mi s-a părut mai interesant, așa că detaliile nu le reiau.

La editura Curtea Veche am regăsit volumele pentru copii. Nu am remarcat noutăți, însă sunt reduceri. Am profitat de ocazie și am luat povestirile biblice pentru copii, căci în sfârșit am primit întrebări din partea copiilor. A fost ambiția mea, de a-i lăsa să descopere, și am avut câteva comentarii la lecția de istorie. A fost curios când i-am aratat că biblia este un izvor istoric. Volumele aduse acasă nu au fost pe placul lui, deoarece nu conțin și ultima carte – Apocalipsa. N-am apucat să investighez de unde curiozitatea… e subiect de viitor.

La editura Nemira l-am remarcat pe Bronto, un dinozaut încă mic. Povestea părea simpăticuță, nu prea se nimerea cu bugetul meu alocat pentru târg, căci l-aș fi înfiat. În schimb m-au atras și volumele cu povești Lego, și figurină inclusă, unde cu greu m-am abținut să nu iau ceva! Singura „problemă” era că nu știam ce, și ar fi fost rolul copiilor să aleagă.

La editura Paralela 45 am descoperit cu plăcere că seria preferată a Irisucăi, Portalul magic, despre care am povestit aici, continuă cu patru noi aventuri, și sunt în pregătire încă patru. Tot la apariții noi sunt Povești și povestirile bilingve. Sunt reduceri și la aparițiile mai vechi, îl puteți regăsi pe Apolodor, pinguinul călător, sau Luna Betiluna. Vă recomand – pentru copii, dar nu numai, Jurnalul unei pisici asasine, despre ce înseamnă să judeci și să fii judecat superficial, după aparențe, și nu după faptele reale.

Humanitas are la raft aceleași titluri pentru copii, dacă nu le cunoașteți, le-am prezentat de-a lungul timpului pe blog. Însă nu ratați să faceți cunoștință cu George, este o aventură care merită trăită. Pentru cei mai mici, Habarnam e la datorie.

Editura Litera are și de data aceasta amenajat un spațiu de poveste pentru povești. Aseară n-am văzut copii prin târg, dar sunt sigură că în weekend acolo va fi kilometrul 0. Concurență va face poate doar zona de joacă Lego, amenajată la etaj, în C1, lângă Clubul Șoriceilor de Bibliotecă. Dacă ocoliți cu grijă zona „Disney” din stand, veți descoperi și zonele dedicate enciclopediilor, cărților pentru copii din colecția Biblioteca pentru toți.

Cel mai distractiv (pentru sufletul meu) a fost la editura Gama, cu noua apariție „Aceasta este o carte”. Este o carte, într-adevăr, cu o poveste scurtă și moralizatoare pentru toți cei care trăiesc în 2015, au copii, și nu-și dau seama ce prăpastie se creează între noi. Poate că ne-am „obișnuit” cu ideea că laptele vine de la alimentară, nu de la fermă, și habar n-au copiii ce e aceea o vacă. Însă… cartea publicată acum este mult mai profundă. Iris a răsfoit-o pe bancă, în parc, mă aștepta căci știa că vin de la târg. Au stat lângă ea mai mulți copii, și s-au distrat împreună. Însă m-am surprins spunându-i unei fetițe de vreo 6 ani: Nu trage așa de pagini, e o carte, se rupe! Acum râd… da, e o carte. Și trebuie să știm cum să ne purtăm cu ea! În aceeași serie moralizatoare este și Înc-o dată!. Dacă nu vă place să citiți D-l Goe, și să indentificați acolo propriul copil, ei bine, nici Înc-o dată! n-o să vă fie pe plac. Să vă spun despre ce e vorba…?

Dați și pe la editura Trei, au reduceri destule, și găsiți cărți și la 10 lei. Eu mi-am luat De ce mint copiii.

Am încheiat turul cu editura ALL. Am sperat să găsesc și eu, încă așezat frumos, raftul cartea în așteptare, însă l-am găsit gol. Am aflat însă cu bucurie că recomandarea lui Andrei, Pisicile războinice, a fost prima care și-a găsit stăpân. Puteți explora și Planeta 7 – cărți la 7 lei (detalii), sau puteți dona cărți pentru elevi și studenți.

De asemenea, în rândul noilor apariții pentru copii, sunt Muzicanții din Bremen, Exploratorii, Erin Hunter (Vol. 1, Începutul aventurii, Vol. 2, Lacul Marelui Urs): Legea de căpătâi a celui de-al treilea tărâm spune că viața este o călătorie, nu o destinație. Trei urși tineri din specii diferite – polar, brun, grizzly – își conduc existența după această lege implacabilă. Cu toții au fost separați de familiile lor pe când erau încă pui și s-au străduit să învingă dificultățile vieții în sălbăticie. Destinul îi aduce împreună, le trezește spiritul de exploratori și îi forțează să funcționeze ca o echipă pentru a-și putea continua lupta pentru supraviețuire. În curând, vom primi vești de la Kallik, Lusa și Toklo despre călătoria care lor le va schimba viețile pentru totdeauna, iar copiilor le va stârni pofta de lectură.

Plimbare plăcută prin târg!

Prada de la târgul de anul acesta.

Cartea în așteptare, o campanie socială și culturală a Grupului editorial ALL

Ei bine, încep să primesc și noutățile legate de târgul de carte. Una din inițiativele foarte frumoase, la care mă bucur că pot lua parte, este campania Cartea în așteptare (#carteainasteptare). Dacă ar fi fost să aleg eu, aș fi ales pentru acest raft special Oksa Pollock, preferata mea. Ar fi fost o mulțime de cărți pentru studenți sau elevi de liceu în colecțiile editurii, de citit… Însă nu uit că am un blog destinat celor mici, și aș vrea ca și ei să găsească acolo ceva potrivit vârstei. Recomandarea noastră de lectură vine de la un mic cititor.

Chiar înainte de a accepta implicarea în campanie, Andrei a terminat de citit „Pisicile războinice”, o aventură care va continua, susținută de editura Galaxia Copiilor. Cum el a fost încântat de poveste, și nu mai prididea cu exemplele (în curând va fi gata și recomandarea lui scrisă), am ales-o pentru campania Cartea în așteptare la standul editurii ALL.

Așadar, nu uitați acasă carnetele de elev/student și vedeți ce anume vă place! M-aș bucura să aflu și dacă recomandarea noastră v-a fost pe plac!

Detalii utile:

În perioada 20-24 mai 2015, Grupul editorial ALL va fi prezent la cea de-a X-a ediție a Salonului Internaţional de Carte Bookfest. Cu această ocazie, va fi lansată campania Cartea în așteptare, o campanie socială și culturală inițiată de ALL cu sprijinul Rock FM, bookblog.ro, Revistei LZR și Universității din București.

Cartea în așteptare este un proiect care încurajează lectura și cultivarea interesului pentru cărți în rândul tinerilor.

Nu toți cei care vor să citească au bani de cărți. De aceea, Grupul editorial ALL le oferă cititorilor darnici prilejul de a-i ajuta pe elevi și studenți să descopere bucuria lecturii. Cei care vizitează standul ALL de la Bookfest pot cumpăra o carte care le place, plătind doar jumătate din preț, cu condiția să o lase la raftul special amenajat, în așteptarea cititorului potrivit.

Dăruieşte bucuria lecturii @Bookfest!

Alege o carte care îţi place din standul ALL @Bookfest.

Plăteşte jumătate din preţul de stand la casă.

Las-o în raftul Cartea în aşteptare special amenajat în standul ALL.

Elevii și studenții se vor bucura de cărțile din acest raft.

S-au alăturat acestui demers de promovare a lecturii persoane publice, bloggeri, jurnaliști, critici literari. Cărțile donate de aceștia își vor aștepta cititorii începând de miercuri, 20 mai, la standul ALL de la Bookfest (Pavilion C1, Romexpo).

La finalul Târgului, cărțile rămase în raftul Cartea în așteptare vor fi donate bibliotecii Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București.

Mai multe detalii despre campanie gasiți pe allcafe.ro sau pe pagina de Facebook editura.all.

Noaptea Muzeelor – epilog 2015

Anul acesta noaptea muzeelor a fost scurtă pentru noi. Nu ne-am propus prea mult, căci ziua a început devreme. Ne-am înscris la cross înainte să procesez informația și să-mi dau seama că pică în aceeași zi cu muzeele… așa că ne-am dat silința să le împăcăm pe amândouă.

Copiii au alergat. Nu vom ieși primi niciodată, însă sunt foarte mândră de ei că termină cursa. Sunt în acel pluton de „normalitate”. Nu îi doare nici splina, nici ficatul, nu plâng și termină cursa într-o stare bună. Anul acesta chiar mai relaxați decât anul trecut. Am trecut din fericire de etapa în care spuneau că nu participăm pentru că oricum nu câștigăm. Câștigul nostru e acela de a termina cursa, de a face mișcare. Le spun mereu că au realizat deja mai mult decât mine, și se pare că îi stimulează. Eu nu eram capabilă să ajung la final, și rezistență nu am avut niciodată.

Seara, după ce am furat doar o oră insuficientă de somn, ne-am îndreptat către Muzeul Băncii Naționale. Am stat două ore la coadă – și ne-am așezat la rând în dreptul statuii. Pe la 8.30 încă mai aveam 30m până la barieră, și ne-am dat seama că pierdem atelierul de la Antipa, unde aveam programare la 9. Am aflat de la unul din paznici (de ce nu m-oi fi dus mai devreme să întreb!?) că muzeul este deschis zilnic, de luni până vineri, între 9-13, și se vizitează cu programare. Intrarea este gratuită, și se vizitează mult mai mult decât au deschis ei în noaptea muzeelor. Așa că am făcut stânga-mprejur și am plecat, le-am întors spatele lingourilor, am fugit la Antipa (unde era coadă ca în fiecare an la expoziția permanentă). Copiii au intrat la atelier, am rămas 45min pe-afară, iar când au ieșit am mai mers doar la Hanul Gabroveni. Nu expoziția mă tenta, deși nu mi-a displăcut ce-am văzut, doar voiam să vizitez clădirea renovată. Este un spațiu de expoziție superb de-a dreptul, deși stăteau cam prost cu ventilația.

Aș mai fi vrut la Arhive, însă… picioarele nu ne mai ascultau. Așa că am pornit spre casă. Pentru noi Noaptea Muzeelor a însemnat o nouă listă: musai muzeul BNR, observatorul deltei Văcărești, care s-a retras din program în ultimul moment, și expoziția cu păianjeni și scorpioni de la Antipa, deschisă până la începutul lunii iulie.

Voi cum v-ați petrecut seara?

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale casei