Category Archives: Ora de Științe

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

9 Mai – Ziua Independenței

Experimentul meu didactic din acest an de a parcurge istoria înaintea geografiei în clasa a patra a înregistrat un „punct bonus“. La începutul lui martie, calibrând (și recalibrând planificarea), constat cu surprindere că lecția dedicată cuceririi independenței de stat a României era programată să se desfășoare la începutul lui mai.

Zilele libere îmi cam stricau planul, doar că flexibilitatea orarului în clasele primare e gură de oxigen. Cum am stabilit la începutul anului, când avem zile libere, minimizăm „pierderile“. Așa că lecția, poate una dintre cele mai frumoase de istorie modernă, s-a desfășurat fix pe 9 mai, la 147 de ani de la procramarea Independenței în Parlament. Uite că nu știu la ce oră s-a petrecut evenimentul, dar dacă erau mai matinali, sigur ne-am sincronizat și cu ora!

Am început lecția de la prezentul pe care îl trăim.

Ce reprezintă ziua de azi? De ce sunt stegulețe peste tot?

Atât am discutat despre Uniunea Europeană, că nu aveau cum să nu știe de Ziua Europei. Am evocat și finalul Celui De-al Doilea Război Mondial, cu aceeași însemnătate. Și totuși, pentru noi, românii, ziua are o semnificație aparte. După secole de ținut capul plecat, ne-am proclamat în Parlament independența statului.

A fost un pic mai greu de revenit la pa’șopt, adică să înnodăm firul unde îl lăsasem, la abdicarea silită a lui Cuza, la venirea lui Carol I pe tron și la proiectarea unei Românii Moderne. Mi se pare absurd să discuți despre cucerirea independenței doar din punctul de vedere al confictului din 1877-1878. Cu pași mici, în tot secolul al XIX-lea ne-am apropiat de acest moment. Însă am început să facem salturi atunci când Cuza și-a păstrat atitudinea demnă în fața sultanului, când Carol a semnat prima Constituție, când a bătut primul „leu“ ca monedă românească.

Eminescu-Timpul-26 aprilie 1878

Până la război – poate avea dreptate Eminescu în articolul său din 26 aprilie 1878 – ar fi existat o cale diplomatică de a obține independența, fără pierderea atâtor vieți omenești. Însă istoria nu se scrie cu ce-ar fi fost dacă. Să nu fi trecut noi Dunărea? Dacă fi fost înfrântă Rusia? În retragerea lor, să ajungem la conflict pe teritoriul nostru, din nou, ca în atâtea alte dăți?

Când zarurile au fost aruncate, singurul lucru de făcut rămâne scrierea istoriei.

O oră pentru un eveniment pe care copiii trebuie să îl simtă, să faci să vibreze în ei acea coardă a respectului față de trecut și față de sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut! Cum să te încadrezi?! Cu foarte mare grijă + o pauză + 15 minute din următoarea oră… Altfel nu s-a putut. Sacrificiul se cere. Și nu pentru că nu m-am încadrat cu informațiile, ci pentru că și ei au vrut mai mult: să citim din scrisorile de atunci. Au prins gustul pentru izvoarele din epocă și, sper eu, pentru analizarea faptelor pornind de la surse și nu de la interpretările unora și altora.

Lăsasem ora trecută România în cumpănă. Cuza, plecat, Marile Puteri făcând planuri pentru noi, din nou, oamenii politici dorindu-și, a câta oară?, un principe străin. Am deschis lecția cu declarația Adunării ce valida plebiscitul desfășurat în aprilie și alegerea lui Carol ca domn al țării.

Am explicat din nou ce înseamnă principe ereditar, de ce era important să fie dintr-o familie domnitoare europeană (un alt statut al României între țările europene și neutralitatea în conflictele politice interne) și cum urma acest fapt să ajute încă puțin pe drumul independenței.

Primul pas spre Independență: venirea lui Carol

Cum să nu povestești, măcar pe scurt, aventura demnă de film a venirii lui Carol în țară, cu pașaport fals, traversând o Austria ostilă? Cum să nu povestești despre primirea acestuia, drumul spre București, jurământul în fața Adunării și voința lui de a învăța limba țării care l-a adoptat? Altfel cum să înțelegi de ce, până în 1947, 10 mai a fost Ziua Națională?

Cum să nu vorbești despre prima Constituție a României, care nu pomenea nimic de statutul nostru în Imperiul Otoman? Apoi, că tot vorbim de predare integrată, dacă la matematică vorbeam despre moneda națională, ca simbol al unui stat suveran (la civică), cum să  nu pomenești că în 1867, la un an de la venirea pe tron, este înființată Banca Națională și este emisă moneda noastră, cu numele unui animal puternic, ce nu poate fi ignorat? Dacă aceștia nu sunt pași spre independență, atunci ce sunt?

Și, mai ales, cum să ignori că noul principe era militar de carieră și prima lui preocupare a fost organizarea armatei, căci îi era clar, de la început, că destinele țării vor fi hotărâte printr-un nou conflict. Și, dacă înainte să accepte tronul, harta politică a Europei de Est îl convinsese că statul are potențial de extindere, atâtea teritorii în jur fiind locuite de români, soarta nu i-a dat însă suficienți ani de domnie ca să vadă România Mare împlinită.

Cucerirea Independenței

Ca idee, în caiet am scris puțin, pe măsură ce discutam despre conflict. Însă fiecare rând notat a fost dezbătut și apoi completat de texte.

  • ocazia este oferită de războiul ruso-turc izbucnit în aprilie 1877;
  • Carol I: „Asta-i muzica ce-mi place!“
  • 9 mai 1877: proclamarea independenței în Parlament (Discursul lui Kogălniceanu, ministrul de externe)
  • trupele române s-au implicat din iulie 1877;
  • luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan;
  • victoria de la Plevna, Osman Pașa se predă românilor.

Așadar, am început relatarea pomenind de relația noastră, ca stat, atât de „specială“ cu Rusia țaristă, încă de la 1812, când ne-au sfâșiat Moldova și au luat jumătate. Foarte supărați că la 1858 au pierdut cele trei județe din sud, aflate acum în granițele noastre, și-au ascuns în timpul negocierilor adevăratele intenții și nu ne-au acceptat ca aliați, nu ne-au respectat ca parteneri când au trecut granița în aprilie.

Însă Carol a gestionat situația, a făcut tot posibilul să îi vadă trecuți, mai repede, la sud de Dunăre, menținând armata pe malul nordic. Despre schimbul de salve de tun nu e prima dată când vorbim și mă bucur că au o memorie bună. În clasa a II-a, când am pregătit în colaborare cu Editura Edu „Clubul de lectură“, am avut grijă să compensez lipsa de texte istorice din manualele lor și să includ, ancorate la momentul potrivit, lecturi legate de zilele cu semnificație istorică. Nu am ratat acum să citez, din nou, cuvintele principelui la auzul primelor salve de tun.

A urmat, în mod logic, proclamarea independenței în Parlament. Am căutat și am găsit transcrierea discursului ministrului Kogălniceanu și am citit, normal, doar partea esențială:

În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Momentul a fost, cel puțin pentru mine, mai emoționant decât mă așteptam. Încercând să imit retorica momentului, am fost surprinsă de copiii care, urmărind transcrierea pe proiector, au regizat momentul, completându-l cu aplauze și, la final, cu urale.

Nu am intrat în detaliile cronologice ale conflictului, dar am citit telegrama Marelui Duce Nicolae. De neratat momentul în care Rusia a cerut ajutor:

Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți.

Am subliniat și calmul lui Carol care, deși aștepta momentul, a negociat ajutorul astfel încât să își mențină demnitatea și libertatea de mișcare, obținând propria linie de comandă. Era important, căci aveam pregătită pentru ei o galerie de fotografii în care apărea clădirea Statului Major de la Poradim. Despre luptele crunte care s-au dat am vorbit eu puțin, i-am lăsat ulterior pe combatanți să o facă.

Dar nu puteam să evit asediul Plevnei și punctul culminant, predarea simbolică a sabiei de către Osman Pașa generalului român Cristodulo Cerchez și umorul fin al situației create. Rușii, care și-au ieșit din minți atunci, Osman, care poate și-a zâmbit pe sub mustăți, iar românii, care au avut subiect de film pentru toată istoria lor. M-aș hazarda să spun că recunoașterea pe care ne-a oferit-o Osman Pașa atunci a validat efortul depus de noi pentru independența statului.

Războiul a continuat, pe timp de iarnă, în munți, dar nu pe aceeași direcție cu rușii, care, pe românește, și-au văzut paiele în căruță și ne-au trimis să veghem spatele frontului, ei îndreptându-se acum spre capitala oromană. Ca să continuăm cu proverbe, nu a durat mult și și-au dat arama pe față, în negocieri directe încălcând grav identitatea statului român și rupând sudul Basarabiei din granițele noastre.

Dar de ce nu îi împiedica nimeni?

Pentru că, de-a lungul secolelor, a fost politica lor, să cucerească. Prea puternici ca să aibă oponent… Nu am intrat în detalii, le-am spus că nu e nici prima, nici ultima dată când vor proceda așa, indiferent că vorbim despre țari sau despre dictatori comuniști. Și, cum am avut pentru o perioadă în clasă o fetiță din Ucraina, le-am spus să își amintească ce am vorbit despre declanșarea conflictului și respectarea granițelor, acum, la peste 100 de ani de ceea ce am pățit noi la 1878.

Ca să fiu sigură că închei lecția – ceasul ticăia implacabil, am notat repede două idei despre încheierea păcii:

Conferința de pace:

  • Rusia oferă României Dobrogea în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei;
  • se recunoaște independența României de sub dominația otomană.

Le-am povestit însă că a fost nevoie de intervenția Marilor Puteri, căci primele înțelegeri directe între ruși și turci au deranjat interesele tuturor. Nu am ratat să spun că nu am fost considerați stat independent și beligerant, nu am participat la negocieri, deși lucrările Congresului se desfășurau în Germania, la Berlin, iar Carol, german la origine, a fost ignorat. Ministrul nostru, I.C. Brătianu, a fost primit la lucrări, auzit, dar nu și ascultat. Nici n-a fost nevoie să le cer, mi-au explicat ei: deci n-au ținut cont de noi!

Dacă am discutat de pașii premergători declarării independenței, de conflict, nu puteam să încheiem fără un deznodământ. Ce a definitivat independența României?

România, stat independent

  • 1881: este proclamat Regatul României, Carol I devine rege;
  • urmaș la tron: Ferdinand, nepotul lui Carol I;
  • 1883: aderă în secret la Tripla Alianță;
  • 1914: Regele Carol I moare după izbucnirea Primului Război Mondial, după ce România nu a onorat tratatul și și-a declarat neutralitatea.

Pe scurt, a urmat schimbarea statutului, trecerea la monarhie, forma de conducere a mai tuturor statelor europene la acel moment, stabilirea de alianțe matrimoniale (viitoarea regină, Maria, era nepoata reginei Marii Britanii și a țarului rus), dar și implicarea în alianțele militare de pe continent. Pentru justificarea ultimei alegeri am folosit un text aparținând regelui, dintr-o discuție purtată la București cu ministrul Germaniei, în 1888:

„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale, deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

Nu puteam să nu colorăm și o hartă, așa că au primit varianta pe hârtie, iar ca model – hărți de pe internet, mai simple, căci cele din manual lasă de dorit. Am vrut să vadă diferența de teritoriu și, spre marea mea bucurie, au observat că „Dobrogea e ca acum.“, adică nu degeaba am terminat geografia înainte. Cum însă despre România Mare am discutat la 1 Decembrie, am promis să lămurim în lecția următoare povestea Cadrilaterului.

File:Tarile romanesti in 1856.jpgFile:Romania la 1878.png

Despre război am lăsat în primul rând imaginile să vorbească. Arta fotografică era încă la începuturile ei, dar avem un album (l-am văzut în original la Muzeul Național de Istorie, într-o expoziție temporară dedicată Războiului de Independență), realizat de Carol Popp de Szathmari. Apoi, pentru că fotografia nu era încă atât de ușor accesibilă, avem reporterii de război, pictorii care au imortalizat pe pânză eforturile și sacrificiile făcute, și aici trebuie menționat Nicolae Grigorescu. Momentele au fost transformate în scurte vizite la muzeu, dar tablourile pot fi admirate în original la Muzeul Național de Artă din București sau la Muzeul Militar Național „Ferdinand I“.

Nu au fost însă singurii, am adăugat pe Sava Henția, Lagărul (Muzeul de Artă din Iași), Călărașul (Muzeul Militar Național București), la care am avut și schița, și tabloul, pentru a le arăta etapele realizării unor astfel de tablouri de front, să nu își imagineze că pictorul stătea cu pânza și vopselele în bătaia tunurilor.

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I. Libris, eMag, Lib.Humanitas, Cărturești, Librăria Delfin,  Cartepedia.

Dar nu doar imaginile dau contur unui eveniment. Am selectat, din corespondența lui Carol cu Elisabeta,  un fragment din scrisoarea principelui din 16 decembrie 1877, după căderea Plevnei, când a mers să inspecteze frontul: 

„M-am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m-au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8.000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le-am spus ofițerilor turci că s-au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i-am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor“.

„Abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de-a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d.“

Apoi, redă întâlnirea cu Osman Pașa:

„Stătea într-o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M-am apropiat călare de el, i-am dat mâna și i-am spus că i-am admirat viteaza apărare și că numele-i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi-a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N[icolae], ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna.“

Am dus volumul în format fizic și le-am reamintit ce înseamnă scrisorile, ca izvoare istorice, cum corespondența ne poate da informații pe care nicio listă de inventar nu o poate face despre oamenii care au fost, sentimentele, pasiunile și sacrificiile lor. Acea istorie a celor mulți, pe care altfel nu o poți afla.

Și pentru că vorbisem despre Congresul de la Berlin, am ales un fragment din scrisoarea Elisabetei, rămasă acasă și șocată de veștile pe care le primea, sentimente exprimate direct, cu care ei au rezonat întru totul:

Sinaia, 15 iulie 1878
Dragul meu drag! Iau parte înzecit la toate grijile și necazurile tale, pentru că nu pot vorbi cu tine. […] Acești scârboși din Congres sunt foarte mândri de drăgălașa și curata lor ispravă, care ne costă mai mulți peri albi decât întregul război. Eu i-aș sugruma cu plăcere. Nu există nicio modalitate, în afara istoriei, pentru a le demonstra ce lucru detestabil au făcut? Numai de-ar avea ai noștri curajul să rămână liniștiți și fermi și să nu-și piardă capul vorbind prostii. Cu siguranță este foarte greu de evitat, dar de asta depinde viitorul nostru. Roagă-i pe toți  să fie calmi, să nu-și verse fierea, pentru că va veni o zi când vom uita durerile de astăzi și când vom fi fericiți. Sunt cu atât mai sigură de asta, cu cât devine totul mai întunecat acum. Bineînțeles că este mult mai greu să nu lovești în jur nebunește când ți se întâmplă o nedreptate strigătoare la cer; dar trebuie să fii răbdător ca un elefant și poate că atunci devii la fel de puternic![…]

Însă nu am lăsat relatările de război să aparțină doar regelui. Dintr-un volum mai vechi, Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători (Editura Militară, 1977), am selectat câteva fragmente. Cumva am vrut să aduc în lecție și impresiile celor care s-au luptat cu frigul și noroiul, doar că nu am reușit să găsesc, în timp util, ceea ce îmi doream. Dar când ai prieteni cu aceleași pasiuni, ceri ajutor.

Planul inițial era ca, în lecție, să citim o scrisoare de pe front și poezia lui George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo, însă nu mi-a mai ieșit, din lipsă de timp. N-am abandonat planul, poate reușesc la lecția de recapitulare. Așadar, doar am inventariat câteva, deși a fost extrem de greu de ales din volum. În final, am ales două personaje de care au mai auzit sau vor auzi, Al. Candiano-Popescu, republicanul ploieștean iertat de rege în 1870, acum, general în armată, și Carol Davila, al cărui nume este și azi pe frontispiciul Facultății de Medicină din București.

Primul ține un discurs, la 27 aug. 1877, înainte de asaltul redutei Grivița:

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați,
Într-o zi mare, dar zi de mare primejdie, am fost numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere a șefilor mei, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi. 
Sunt veacuri de când românii n-au văzut o zi mai frumoasă decât cea de azi; în fața noastră e dușmanul păgân, altături de noi aliații ce cred în Cruce ca și noi, avem pe ruși. 
Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoșii noștri, suntem adevărați oșteni ai unei țări ce luptă pentru apărarea căminelor patriei și neatârnarea sa.
De moarte nu vă sfiiți, soldați! Pentru mine e o fericire d-a muri astăzi, căci mă bat pentru țară, pentru Lege și pentru iubitul nostru Domnitor, de este înalta și eroica noastră căpetenie. […] Voi, soldați ai batalionului II vânători, ați fost cei dintâi în timp de pace, să fiți cei dintâi în timp de război.
Nu uitați că mulți dintre voi, pe lângă aceea că sunt români, sunt și ploeșteni; atârnă dar de voi a da încă un titlu de mândrie acestui mândru oraș.
Cu încredere în Dumnezeu și în soarta noastră, cu o voință de fier și cu inima bărbătească să ne facem datoria pe acest vitejesc câmp de luptă. 

Nu am ales întâmplător textul, căci un popor nu este numai prezent, este trecut și este viitor. Dacă istoria, studiată la clasa a patra, are menirea de a forma, ca valoare, respectul față de trecut, atunci copiii trebuie ajutați să înțeleagă sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să putem exista astăzi. Textul, probabil rescris de Candiano-Popescu după război, este influențat de cariera sa gazetărească și educația primită. Dar a trimite oameni la moarte ține de acel eroism al decidenților pe care urma să îl discutăm în lecția despre Primul Război Mondial. Grivița 1, apoi Grivița 2, au fost poate cele mai sângeroase atacuri date de armata română. În acest context, sacrificiul propriei vieți capătă altă dimensiune.

Al doilea ales al meu a fost doctorul Carol Davila, cel care a organizat sistemul de ambulanță românesc pe front. Era și medicul oficial al familiei regale. În decembrie 1877, el se afla la datorie și surprinde greutățile cu care armata română, aflată în munții Bulgariei, se confruntă, fiind nepregătită. Îi scria, în decembrie, fiicei sale Elena:

„Dragă Eleno, 
Nu trebuie să vă îngrijorați, chiar dacă nu primiți scrisori, căci poșta este de o iregularitate de ne închipuit. Aci ni se spune că scrisorile sunt la Poradin, iar de acolo, sunt trimise la Verbița. Sunt instalat între amândouă, la Grivița, la satul care este ocupat de ruși, dar nu în sat, ci în mijlocul câmpului, sub cort, și am răbdat trei zile un viscol îngrozitor, adevărate suferințe de Polul Nord. E o problemă de a trăi, alta de a nu muri de frig. Am cerut îmbrăcămintea mea de iarndă, blănile, mănuși și ciorapi groși de lână tricotați și mintene. N-am curajul să vă descriu suferințele soldaților, cât despre mine, nu rezist decât mulțumită căruței mele, care e atât de bună, încât șoarecii și șobolanii de câmp și-au ales domiciliu într-însa și mă supără în timpul nopții. Sper să mâncăm în fiecare zi supă cu orez din biata vacă ucisă zilnic; aș vrea să-mi trimiteți legume uscate.
Iată două pagini de tânguiri de la bătrânul tată înfometat, înghețat, chinuit de soarta sărmanilor soldați bolnavi și răniți, pe care îi căutam prin ceața dează. Trebuie să ne trimeată facle, căci chiar cu felinarele nu vedem la zece pași. 
Caii mei încă trăiesc, dar alții mulți mor de foame și de ger.
Haine, pachete, trebuiesc expediate la prefectura din Turnu-Măgurele, scrisorile la Verbița. În fiecare săptămână trimit o căruță să le ia.“

Sau, într-o alta:

„Dragă Eleno, 
Numai câteva cuvinte, dragii mei copii, ca să vă spun că sunt sănătos. N-am primit ultimele voastre scrisori decât într-un singur mare pachet la Poradin, căci acolo le dusese poșta și acolo zăceau.
Sunt încă lângă fortul de la Grivița, sub cort, cu viscol și ploaie grozavă. Bieții soldați suferă de frig și de viscol, dar rabdă totul cu eroism. Trebuie să-mi trimiteți blana, ciorapi și izmene de iarnă tricotate… căci se pare că vom mai sta aici încă câteva săptămâni. Adăpostul meu cel mai bun este căruța și încă domnul vânt al Balcanilor mă scutură grozav. Am avut friguri, disenterie, dar de trei zile sunt mai bine și sper să nu mă mai îmbolnăvesc. Ambulanțele mele sunt la Riben, Verbița, Grivița, Regulski, Mecika, Musselim-Selo. […] Profit de o ocazie ca să trimit această scrisoare la poșta din Turnu Măgurele.“

Nu știu dacă am reușit să conturez vreun pic adevărata față a războiului, pentru cei mulți, în contextul în care trăim războiul la televizor. Nu știu dacă ei înțeleg ce înseamnă, cu adevărat. Trăim vremuri complicate și nu putem ști, cu certitudine, ce ne va aduce ziua de mâine, dar trecutul ne servește tocmai această lecție. Însă atunci, românii de pretutindeni s-au implicat în conflict, fie ajutând financiar, donând produse sau înrolându-se, așa cum au făcut-o mulți voluntari transilvăneni care au înțeles miza aflată atunci „pe masă“.

Schimb registrul și ne reîntoarcem la momente istorice: 1881.

M-am pregătit, pentru proclamarea Regatului României, cu un alt document de arhivă, pe care îl aveam fotografiat la o rezoluție foarte mare, astfel încât am putut mări poza să citim din conținut (sunt impresionați de scrisul caligrafic al documentelor), dar, mai ales, pentru a urmări lecția de istorie pe care acest act ne-o oferă prin decorațiunile sale.

1881. Actul proclamării Regatului României

Am selectat din document detalii ale superbului ancadrament al textului și am încercat, cu ei, să recunoaștem personajele. A fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă recapitulare a istoriei studiate cu ei până la acel moment, chiar dacă unii dintre domnitori le sunt, nemeritat, necunoscuți. Portretele lipite în caiete, imaginile discutate în timpul lecțiilor, și-au arătat acum roadele (din categoria „mă bucur și când în pahar e o picătură“, să nu vă închipuiți că toată clasa mea e cu mâna pe sus).

În cazul în care nu îi recunoașteți, Decebal și Traian, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Dimitrie Cantemir (măcar pe el l-am menționat, când am vorbit despre satul medieval, cu un text din Descrierea Moldovei), apoi tablourile în miniatură – Unirea Principatelor, Adunarea de la București, adoptarea Constituției la 1866, Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, Bătălia de la Călugăreni, ambele tablouri ale lui Aman (pe primul l-am văzut în original cu ei, la casa memorială), Bătălia de la Rahova și ultima, serbarea de la 10 mai 1881. Jos, de-o parte și de alta, 1o mai 1878-10 mai 1881.

Am încheiat cu recomandări de lectură pe platforma clasei, lectură de poezii – Alecsandri a scris volumul Ostașii noștri (Peneș Curcanul, Sergentul) în 1878, mai târziu și George Coșbuc (Dorobanțul, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo), dar am adăugat și link către primul film istoric realizat la noi, Independența, susținut financiar și de Carol. Am urmărit doar secvența cu capitularea lui Osman Pașa, cu speranța că vor fi curioși, acasă, de a urmări mai mult.

Printre recomandări, am strecurat „Povestea unei coroane de oțel“, coroana regilor României, expusă în sala de Tezaur a Muzeului Național de Istorie din București, dar și un fragment din portretul realizat lui Carol de I.Gh. Duca, în Amintiri, toate cu speranța că efortul meu este un mod de a cinsti memoria înaintașilor noștri.

piramida_clasa_IV

Lecția despre piramidă

Am ajuns la capitolul meu preferat din manualul de matematică: elemente de geometrie. Aici mă simt ca peștele în apă și afirmații din categoria „dar dumneavoastră chiar vă place“ nu mă fac decât să mă simt foarte bine. Se adaugă și satisfacția muncii de cinci ani, ale cărei roade încep să fie bune de cules.

Înainte de a începe să desenăm, am readus în prim plan imaginea piramidelor egiptene. Ne-am raportat întâi la pătrat, care ne iese ușor desenat pe pătrățele. Cu mici artificii și alunecări de echer, iese și pe foaie velină. Dar cum oare au marcat acum mii de ani pătrate perfecte în deșert, cu laturile de sute de metri? Clar, extratereștri, omul nu e capabil de așa ceva! Însă până elucidăm misterul piramidelor, am încercat să ne dumirim ce e cu aceste corpuri speciale.

Am stabilit că baza trebuie să fie un poligon și că pot construi o piramidă pornind de la orice formă. Dacă o vor „frumoasă“, ca a egiptenilor, atunci trebuie să aibă un pătrat la bază și să aibă vârful fix deasupra intersecției diagonalelor. Dar nu doar acestea sunt piramide. Nu aș vrea să rămână cu această idee.

Așadar, era nevoie de soluții.

Câteva zile m-am tot gândit că cele două modele din setul meu cu corpuri, una patrulateră, una triunghiulară, ambele regulate, nu îmi dau acea variație care există în lumea din jurul nostru. M-am gândit apoi să confecționez eu unele și eram convinsă că am acasă bețișoare de lemn să rezolv problema. Așa m-am trezit cu o zi înainte, prea târziu, că n-am piramidele pe care le voiam, din lipsă de material didactic în bucătărie.

Însă un obstacol nu e decât o nouă provocare de a găsi altă soluție. Am inventariat în minte dulapul de la școală. Ață suficient de groasă cât să se vadă și din spatele clasei… nu aveam. Dar aveam câțiva metri buni de elastic!

Și atunci s-a aprins beculețul: am copiii care pot fixa vârfurile, iar baza o pot improviza. În plus, faptul că puteam avea  un vârf mobil nu urma decât să ușureze generarea unor situații diferite care să se încadreze în familia piramidelor.

O bancă a fost perfectă pentru ridicat o piramidă patrulateră, ca apoi s-o bată „vântul dorinței“ în toate părțile. Și ca să avem și una triunghiulară, am folosit același procedeu, dar cu un echer pentru tablă. Pentru fiecare piramidă, am schimbat copiii, ca să o vadă cum „se ridică“ din mâinile lor. Muchiile elastice s-au comportat extraordinar.

piramida_clasa_IV

Pozele de mai sus sunt realizate, cu ajutorul lor, în pauză. Dar de ce le puneți pe instagram? Pentru că e păcat ca o idee bună să se piardă, poate vor să o folosească și alții!

Spre final…

Bineînțeles că și lor le vin idei. În timp ce desenau – au vrut să încerce cu pentagon și hexagon la bază – aud un Ahhhh, sigur o să avem temă să construim!.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Eric M.

Credit foto: Eric M.

Și da. Au avut, căci manualul este extrem de „subțire“ la capitolul „sarcini de lucru“. Însă au deprins repede utilizarea compasului și nu le-a dat mari bătăi de cap.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii

Am început cu entuziasm din partea copiilor primul capitol „adevărat“ la disciplina istorie, în fapt, a doua unitate de învățare, căci pe prima n-au gustat-o mai deloc. Am reușit să îmi dau seama și de ce, salturile peste timp erau pentru ei ceva neașteptat și s-au acomodat greu cu informația sortată tematic.

Acum, după lecția despre civilizația greacă în Anchitate, începeam să discutăm despre strămoșii noștri, cei mai vechi locuitori ai spațiului „carpato-danubiano-pontic“, că tot au învățat termenul în ultimele lecții de geografie și acum îl folosesc foarte mândri de ei.

Proiectarea titlului lecției pe tablă a fost salutată cu urale și exclamații de „În sfârșit!“, ușor dezumflați la primul slide, care le afișa un tabel gol, cu două coloane: ȘTIU și VREAU SĂ ȘTIU. Preț de o secundă, au crezut că trebuie să-l completeze singuri, pe caiet, ca de obicei, însă au fost încântați că ei vorbesc și eu scriu, direct pe ecran, să vadă bine toată lumea ce s-a spus și ce nu.

Cumva aveam nevoie și eu – chiar dacă lecția era deja pregătită – de o confirmare inițială că sunt pe drumul cel bun și metoda știu-vreau să știu-am aflat mi s-a părut cea mai bună alegere. Încă mă gândesc, nu am luat o decizie, dacă este potrivită pentru începutul oricărei teme de discuție, așa măcar știu când pot apăsa un pic accelerația pe parcursul activității.

Și… s-au completat provocările:

ȘTIU VREAU SĂ ȘTIU
  • romanii, mari cuceritori;
  • legenda lui Romulus și Remus, capitala – Roma;
  • erau politeiști;
  • capitala dacilor era Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștie;
  • steagul dacilor era un șarpe cu cap de lup;
  • Burebista i-a condus pe daci;
  • dacii locuiau în spațiul carpato-danubiano-pontic;
  • Dacia a fost cucerită de romani;
  • Decebal s-a sinucis;
  • romanii vorbeau latină, dacii – dacă.
  • mai multe despre formarea poporului român;
  • cum arătau locuințele romanilor și dacilor;
  • cum se îmbrăcau;
  • ce mâncau;
  • viața de zi cu zi;
  • mai multe despre trecutul lor;
  • ce meserii aveau;
  • cum se alegeau conducătorii;
  • de ce porneau războaiele;
  • tradiții.

La prima vedere, aveau noțiuni despre spațiul istoric în discuție, puțin despre politică, dar interesul lor mergea către cercetarea vieții cotidiene, așa că, de la început, a fost nevoie să lămurim că avem puține izvoare (în cazul dacilor) care să le satisfacă curiozitatea, dar dacă discutăm despre romani, acolo nu ne-ar ajunge un an întreg să studiem și le-am recomandat să rezerve ei timp pentru lectură. În plus, nu romanii erau subiectul meu principal.

Am ales să spun povestea lecției folosind izvoarele despre daci, să extrag ce se poate, ca informație, cu ajutorul lor, apoi să comentăm și să răspund(em) la întrebări. Niciodată nu mi-au plăcut manualele care, din criză de spațiu, dau din textul de lucru o propoziție și nu înțelegi mai nimic. Ce să comenteze un copil de 10 ani, care nici din textele de la limba română nu extrage ușor informația?

Au început să curgă (la propriu) fragmentele alese de mine, ușor prelucrate.

Nu le-am cerut lor să citească, citeam eu, ei urmăreau proiecția. Chiar și cei care citesc foarte bine ar avea dificultăți cu frazele lungi, cu intonația, pe care o consider esențială pentru înțelegerea mesajului. În plus, timpul nu îmi permite reluarea lecturii, pentru o mai bună înțelegere. Poate elevii mai mari să reușească mai bine, dar pentru scopul lecției mele de istorie, am ales să nu îi las pe ei.

Primul lucru pe care îl facem când le dau o sursă este să vedem cui aparține. E de încredere sau nu? De Strabo am învățat în prima lecție de geografie, de Herodot în prima lecție de istorie. Despre alții le spun când vine momentul. Apoi lecturăm textul și discutăm.

A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [grecii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. 

Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Romanii numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geții — ei o numesc Istros.

Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului.

Strabo, Geografia

Ca orice text nou, au început întâi să scoată cuvintele necunoscute, pentru a înțelege. Pont – și ne-am uitat pe o hartă antică, ce era Pontul Euxin? Marea Neagră, pe care o pot recunoaște ușor din experiența cu mediile de viață de la științe și lecțiile de geografie a Europei, din ultimul capitol deja parcurs. Nici izvoarele Dunării nu erau o enigmă, au știut să numească și Munții Pădurea Neagră, moment în care m-am felicitat în gând pentru decizia luată anul acesta.

La final, am tras concluzia: de ce este important acest fragment? Pentru că ne spune unde locuiau și cine erau.

Mai departe:

Înainte de-a ajunge la Istru, Darius, regele perșilor, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei care ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apollonia și Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă.

Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. 

Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.   

Herodot, Istorii

Textul lui Herodot a fost completat cu o hartă a coloniilor grecești la Marea Neagră, pe care am folosit-o și când am vorbit în lecția precedentă despre civilizația greacă. Și de perși auziseră, doar îi menționaserăm în luptă cu cetățile grecești, dar, deși întrebările curgeau, avem o regulă, nu deviem de la drum. Nu putem discuta despre toate. Am readus în context afirmația subliniată, or fi fost ei cei mai tari dintre ai lor, dar nu au făcut față pericolului.

În schimb, sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis a inflamat spiritele lor de secol XXI, cum adică, era o prostie, de ce să-l omori. Le-am reamintit că nu judecăm pe nimeni pentru credința sa, mai ales că nu am trăit noi în acele timpuri, dar nici azi nu procedăm astfel. Educația spre toleranță mai are mult de așteptat!

Concluziile textului? Strămoșii noștri erau războinici iscusiți, la care se adăugau informațiile despre religia lor.

Am schimbat registrul, cu o sursă din secolul al III-lea după Hristos, lucru care mi s-a părut important de menționat, deoarece apropierea naratorului de momentul descris este crucială pentru exactitatea faptelor. Așa a apărut în lecția noastră Cassius Dio.

Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi, Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor. Acești daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră. 

Cassius Dio, Istoria romană

Am comparat denumirile: la două și la șase secole distanță de celelalte două surse, nu se modificaseră toponimele. De ce mi s-a părut important de subliniat acest lucru? Să ne gândim la teoria lui Roesler, despre vidul de populație creat după retragerea aureliană. Unul din argumentele contra este fix acesta, păstrarea toponimelor din antichitate. Se adăuga și informația despre relațiile politice între două entități și modul în care comunicau și negociau.

Am continuat cu portretul lui Decebal, deși mi-ar fi plăcut să am timp și pentru fragmentele privitoare la războaiele daco-romane. Însă m-am bucurat că în acest mod am fost mai aproape de dorințele lor, de a cunoaște istoria celor mulți, oamenii de atunci, și mai puțin evenimentele.

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani.

Cassius Dio, Istoria romană

Am profitat de mingea ridicată la fileu la începutul orei și, pe lângă portretul lui Decebal, am răspuns la întrebarea lor: cum își alegeau conducătorii. Cum îi alegem azi – cum se proceda atunci. M-am legat și de Traian, fiu adoptiv, pentru meritele sale, desemnat la tron. Ar fi fost o frumoasă tradiție de moștenit de către poporul român, dar…

Referitor la portretul lui Decebal, le-am atras atenția că este, până la urmă, un portret făcut de „dușman“, chiar dacă la 100 și mai bine de ani după moartea acestuia. Poate era nevoie de acest portret ca, în antiteză, Traian să fie aureolat pe măsură, nu a învins pe oricine, ci pe un aprig dușman.

Mi-am dat seama acum că nu le-am menționat nimic despre Tacitus, care a definit sublim istoria, ce trebuie scrisă „fără ură și părtinire“, el dând însă contra-exemplul perfect. Mai am însă timp să îl evoc.

Nu aveam însă de ales și trebuia să îl prezint și pe Traian:

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. 

Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. 

Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.

De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate.

Cassius Dio, Istoria romană

După ce i-am cunoscut pe protagoniști, a venit momentul să adăugăm, totuși, și în caiete câteva informații, chiar dacă nu le place să scrie. Tabelul de mai jos a fost prezentat necompletat, celulele fiind scrise pe rând, cu ajutorul lor. Pentru ocupații, ne-am amintit de la greci cu ce făceau comerț, ce cumpărau de la daci.

DACI ROMANI
Așezare
  • între Carpați, Dunăre și Marea Neagră
  • în Peninsula Italică și teritoriile din jurul Mării Mediterane
Capitală
  • Sarmizegetusa Regia
  • Roma
Ocupații
  • agricultură, creșterea animalelor, minerit, comerț
  • creșterea animalelor, agricultură, comerț, meșteșuguri
Religie
  • politeistă – Zamolxis
  • politeistă – Jupiter

Și acum au început, pe scurt, prezentările directe ale conflictului de la începutul secolului al II-lea, cum și de ce a venit Traian în Dacia.

Păcat că în manualele lor nu mai sunt legende istorice. Nu mai știu în ce clasă primară, dar sigur am citit despre bătălia de la Tapae, aflând detalii încă înainte să ajung să studiez, ca elev, istoria în clasa a patra! Am rezumat motivele la standardele unui război de cucerire: aurul (din Apuseni) și liniștea la graniță aveau un preț.

De aici am început să alternez sursele. Columna lui Traian, esențială pentru acest moment, unică în istorie, oferă povestea în imagini a celor două conflicte. Să nu uităm, contează cine spune povestea, dar cum alta nu avem, o vom „asculta“ pe aceasta.

Am început cu imaginea traversării Dunării pe un pod de vase (scena 4-5), romanii pășind cu îngăduința și aprobarea zeului fluviului. Nu era prima dată când vedeau imagini de pe Columnă, le-am folosit și în lecția despre izvoare, doar că atunci am analizat cum erau îmbrăcați dacii. Acum, ne-am uitat ce „uniforme“ și arme aveau soldații romani, cum era construit podul, geniștii romani fiind ingineri desăvârșiți.

Luptele au fost grele, dovadă și amintirile păstrate, despre acestea, peste timp, nu doar în imaginile de pe Columnă:

Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.

Cassius Dio, Istoria romană

Mi se pare extrem de importantă intersectarea de informații din surse diferite pentru educarea spiritului critic la elevi. Altfel cum să formăm adulți care să nu creadă prima bombă aruncată pe canalele de așa-zise știri, și să nu verifice, în mai multe surse, până să ia o decizie?

Perioada interbelică a fost ilustrată cu Monumentul de la Adamclisi, căci Decebal, înfrânt, nu a renunțat să încerce orice pentru a îndepărta pericolul roman.

Fără a intra în detalii ale campaniei, am accentuat doar că a fost înfrânt, iar în cinstea acestei victorii romanii au ridicat un „trofeu“ zeului Marte. Și nu l-au făcut simplu, ca de obicei, pe un trunchi de lemn, ci l-au imortalizat în piatră, dovada importanței acelei victorii din Dobrogea.

Deși unii dintre copii au spus că au vizitat monumentul, le-am atras atenția că neapărat trebuie vizitat muzeul din localitate, unde se află, în original, părțile acestuia.

Pentru Tropaeum Traiani, așa cum s-a chemat ulterior și așezarea ridicată de romani, am folosit imagini ale monumentului , dar și imagini de pe Columnă cu astfel de trofee militare, trunchiuri echipate și în jurul lor depuse armele capturate, acoperișul de la Adamclisi sugerând, în „solzi“, scuturile adunate.


Sursă foto: blogs.kent.ac.uk

Am ajuns repede la al doilea război, necesar deoarece campaniile interbelice, precum și nesupunerea lui Decebal îl făceau necesar.

Traian însă nu s-a mulțumit de la început cu o cucerire parțială a Daciei, dovadă modul în care și el s-a pregătit, în continuare, de război. Cea mai evidentă mărturie în acest sens este construirea, peste Dunăre, a unui pod de piatră, o legătură solidă între acest teritoriu și Imperiul roman. A facilitat cucerirea și a menținut, apoi, legătura administrativă.

Dintre toate momentele lecției, acum, în multiplele secvențe pe care le-am dedicat podului, i-am simțit în punctul culminant al curiozității. Nu mi-am propus, dar am reușit cumva să transmit emoția acestei realizări fabuloase a Antichității și geniul recunoscut peste timp al lui Apolodor din Damasc.

Prima a fost imaginea podului pe Columnă. Apoi, imaginea prezentă a piciorului de pe malul românesc, expusă „la locul descoperirii“, așa cum am învățat în lecția despre izvoare, la Drobeta Turnu Severin. Găsiți aici ilustrațiile, chiar și cu o reconstrucție a podului, dar dacă ajungeți vreodată în Drobeta, vizitați muzeul. Au acolo o machetă a podului (sau cel puțin o aveau ultima dată când am fost eu).

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

A urmat o monedă din cupru bătută de Traian probabil după victorie și care are pe revers o imagine stilizată a podului. Moneda se află la British Museum. Am analizat și acest izvor, catalogat „scris“ de copii, și am subliniat importanța pe care chiar împăratul o dădea realizării sale, ținând să o anunțe în tot imperiul prin intermediul acestui mod simplu – circulația banilor. Bineînțeles că au fost curioși și ce scria pe cele două fețe și le-am spus că acela este un „CV“ pe scurt, înșirau toate realizările împăratului la acel moment.

Însă ceea ce i-a dat gata a fost descrierea podului:

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. 

Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 

Acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință.

Cassius Dio, Istoria Romană

Am făcut transformări pentru a ne da seama de dimensiunile reale ale podului, au fost extrem de curioși cum construiești în apă și le-am vorbit și despre praful de Puteoli, cimentul natural cu care romanii au uimit lumea două mii de ani mai târziu. Au aflat cu tristețe despre destinul acestei mărețe creații, distrusă un secol mai târziu pentru a apăra granițele imperiului.

Și pentru că atunci când am vorbit de cataractele Dunării s-au lăudat că au fost la „cazane“, deși acum defileul curge calm și liniștit, transformat în lac de acumulare, am căutat repede Tabula Traiana și i-am întrebat dacă au mers cu barca aproape de inscripție.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Am căutat și inscripția și le-am tradus-o și explicat-o completând-o cu desene, căci este dovada unei alte capodopere inginerești mai puțin cunoscute: pentru a parcurge defileul Dunării, aproape imposibil de navigat pentru o armată, Traian a ordonat construirea unui drum suspendat. În peretele defileului au fost înfipți stâlpi, peste care s-a construit drum. Tabula era doar mărturia acestui drum.

De ce am ales să discut inscripția în original? Scrisă în limba latină, cuvintele aveau rezonanță în limba română. Lecția urma să se încheie cu procesul de etnogeneză și formarea limbii române ca limbă de origine latină.

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII  PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)

Am regăsit „CV“-ul lui Traian, din care lipsește acum „Dacicus“, ceea ce înseamnă că discutăm despre o inscripție de dinainte de al doilea război. Și, privind-o, au întrebat imediat de ce este tribun a patra oară și au scris numărul folosind patru linii și nu IV, cum știm noi? Regulile nu erau atât de stricte, dar ei au fost atenți și eu mândră ca un curcan.

Am continuat cu al doilea război, repede desfășurat în povestire, ca să ajungem la înfrângerea și împingerea lui Decebal la sinucidere (pe Columnă, scena CXLV), dar și capturarea tezaurului care a făcut posibile, la Roma, jocuri rămase în istorie mulți ani mai târziu.

Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. 

În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal puse se în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea. 

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. 

Cassius Dio, Istoria Romană

Am reușit, puțin, ce-i drept, să discutăm și despre viața cotidiană a romanilor, mai mult despre distracțiile acestora și destinul Colosseumului. Au deplâns moartea atâtor animale, inutilă în concepția noastră, căci în secolul în care trăim și dresura animalelor pentru circ este considerată o barbarie. Însă nu poți judeca oamenii decât după legile lor. Într-o epocă în care sclavia nu era condamnată, în care nu exista noțiunea de drepturi ale omului, ce puteai face pentru animale?

Dacă am încheiat războaiele, am notat și în caiete:

Cucerirea Daciei de către romani
– războaiele lui Traian cu Decebal (101-102, 105-106);
– izvoare: Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, podul lui Apolodor de la Drobeta.

Am ajuns la momentul final, victoria lui Traian și rămânerea acesteia în istorie, în primul rând datorită tot lui Apolodor din Damasc, cel care a proiectat Forul lui Traian de la Roma. Am început să povestim despre Columnă și am utilizat această imagine (link), care o arată așa cum au văzut-o, probabil, oamenii timpului: pictată. Dacă acum în vârful construcției nu mai este statuia  împăratului, ci a Sfântului Petru, din ordinul papei, nu mai adăpostește nici urna funerară a acestuia. 

Dacă mergem la Roma, putem urca în Columnă? au fost ei curioși să afle, după ce au văzut scările interioare. Din păcate, nu. 

Și totuși, Traian nu a construit Columna pentru a evoca neapărat războiul, căci inscripția de la baza ei este elogiul muncii depuse pentru construcția forumului. Columna doar arată cât de înalt a fost „muntele și locul“ pe care împăratul l-a îndreptat pentru a-și construi piața, pe care am admirat-o într-o simulare (aici), apoi în imagini din prezent.

Însă Columna, ca și podul de la Drobeta, apare pe monedele împăratului, de data aceasta, pe un aureus (monedă din aur), aflată și ea, tot la British Museum.

Lecția a fost completată de o hartă pe care am marcat Imperiul roman înainte de cucerirea Daciei și spațiul locuit de daci, lipită în caiet și colorată acasă după modelul primit pe G-Classroom, pe care am comparat-o cu o alta, proiectată, a statului după cucerirea spațiului nord-dunărean.

Am trecut mai repede peste perioada destinată provinciei romane Dacia și am explicat evenimentele pe măsură ce derulam prezentarea și notam în caiet următoarele:

Provincia romană Dacia
– Oltenia, Banat, Transilvania;
– capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
– romanizarea = procesul prin care populația autohtonă adoptă limba, obiceiurile, cultura și civilizația romanilor;
– 271 d.H.: provincia este abandonată, funcționarii și armata romană se retrag la sud de Dunăre.

Am ținut să discut mutarea capitalei, chiar dacă parțial s-a păstrat numele. Ei nu au fost de acord, consideră că Traian a furat drepturile de autor pentru denumire și dacii ar fi trebuit să protesteze. Le-am recomandat să o viziteze, totuși, și pe aceasta.

Am lămurit ce a însemnat amestecul de limbă, de populație, ca apoi să discutăm despre retragerea aureliană, în datele cele mai simple și le-am recomandat să caute care erau denumirile râurilor pe care noi le-am învățat la geografie acum 1900 de ani. Sunt curioasă dacă o vor face și ce concluzie vor trage.

Pentru a înțelege însă fenomenul migrațiilor, am ales o hartă simplă, care să arate însă că poarta spre Europa, dinspre Asia, era prin spațiul carpatic, și că atracția Romei în epocă i-a adus sfârșitul. Le-am pomenit de vandali (și de aici, ce înseamnă a vandaliza) și de huni (și cum au tabletele la ei, au căutat imediat să vadă cât de urâți erau din cauza modelării craniului), și cred că ar asculta continuu povești (dar nu ar pune nici picați cu ceară mâna să citească singuri).

Ultimele notițe în caiete:

Formarea poporului român
– după retragerea romanilor la sud de Dunăre, populația romanizată rămasă în vechea provincie a rezistat și asimilat populațiile migratoare (slavi);
– în secolele III-VIII, în urma procesului de etnogeneză, se formează în spațiul carpato-danubiano-pontic un nou popor, român, cu o limbă de origine latină și religie creștină.

Am apărut, așadar, și noi pe harta Europei, ca popor. Cum ne-am creștinat – rămâne să mă întreb ce oare se discută la lecțiile de religie, dacă nici de Sf. Andrei nu știu după aproape cinci ani.
De ce cuvintele latinești s-au scurtat? O întrebare la care nu m-am așteptat, dar transformarea au simțit-o din exemplele pe care eu le-am dat, împreună cu traducerea, atunci când le-am întâlnit în lecție. Le-am amintit cum le-am explicat cratima, inventată probabil de oameni dornici să vorbească repede, în mai puține silabe. Poate așa au considerat și autohtonii, că nu au timp pentru latina literară și au păstrat din cuvinte esențialul, nu și terminațiile.

Am ajuns în acest moment la finalul  (prelungit) al celei de-a doua ore și am trecut repede în revistă ce ne notasem la începutul orei precedente că vor să afle. I-am întrebat dacă sunt satisfăcuți și au aflat răspunsurile pe care și le doreau. Nu chiar toate, dar aproape.

Nu aș fi reușit niciodată să dedic o singură oră temei și cu greu reușesc să respect finalul orei, mai mănânc, de nevoie, o pauză. Și totuși, nu s-au plâns până acum că plecăm un pic mai târziu acasă.

Ei nu s-au plictisit și sper că nici voi, cititorii acestui lung articol.

Notă de final: Am adăugat, acolo unde ilustrația îmi aparținea sau era de domeniul public, în articol. Am optat pentru link către sursă acolo unde acest lucru părea nesigur. Ele pot fi însă folosite în timpul lecției, chiar incluse în prezentări multimedia, însă nu pot fi publicate în această formă pe internet.

campionat_tabla_inmultirii

Matematică distractivă: campionat de tabla înmulțirii

Toamna aceasta m-am distrat nemaipomenit, căci parcă s-au potrivit toate în categoria „oamenii își fac planuri și Dumnezeu râde în hohote“. Așadar le-am luat și eu pe toate cum au venit, m-am descurcat cu ele cât de bine am putut, am schimbat listele de priorități și până acum sunt pe linia de plutire. N-am prea avut timp de scris, deși se strâng destule de povestit, dar pentru cele ce urmează am rupt o bucățică de timp. Aici pe blog e „picătura“ mea de liniște și relaxare, nu puteam să ratez.

După vacanța de noiembrie școala noastră (ca de altfel foarte multe altele) a ales să fixeze școala altfel. Atât de în scurt au fost toate, că pe la niciun muzeu mare n-am mai găsit locuri cu programare (însă tot răul spre bine, nu aș fi ajuns la un altul care m-a surprins foarte plăcut!). Să găsești însă activități gratuite, dar și interesante, nu e însă o provocare simplă. De bine, de rău, programul s-a schițat până la urmă și vineri, după activitățile sportive, am rezervat două ore de „matematică distractivă“.

Copiii au oftat!

Anul trecut am avut concurs, probleme ascunse sub coduri QR, cu puncte ce puteau fi câștigate. Cum suntem deja în al cincilea an împreună și ne cunoaștem reciproc, pe la începutul săptămânii m-au întrebat pentru cine va fi distractivă matematica? Pentru ei sau pentru mine, pe seama lor? N-am zis nimic, mai ales că nu mă hotăram încă ce anume să fac. Jocuri, enigme, parcă toate păreau, cum ziceau și ei, distractive pentru mine.

Și ideea câștigătoare a venit tot de la copii. La after, cum era școala altfel și nimeni nu avea teme, am zis să utilizăm constructiv timpul disponibil și să exersăm tabla înmulțirii, pentru că noul capitol bate la ușă și nu va fi ușor. Le-am cerut să își instaleze o aplicație în acest sens, dar, cum sunt multe disponibile, printre cele pe care le-au încercat exista și varianta „duel“. M-am simțit ca Arhimede, dar n-am strigat și „evrika“. Joi i-am anunțat să ia tabletele a doua zi, iar dacă au timp, să exerseze tabla înmulțirii.

Buuun, după ce am instalat toți aceeași versiune de aplicație (mie mi-a plăcut că exersai nu numai tabla înmulțirii, ci și aflarea factorului necunoscut), am desenat pe tablă schema ca la campionate. Zâmbeam și-mi aduceam aminte cum completam cu tata, pe schema decupată din ziare, țările la campionatele mondiale de fotbal. Cam așa și acum, urma să stabilim un câștigător. Băieții au recunoscut imediat organizatorul grafic, iar pe măsură ce se desfășurau meciurile, auzeam: Eu am pierdut în sferturi . sau Cine joacă finala mică?.

Doamna, și ce primim??

Cred că a fost prima întrebare. Un premiu surpriză, normal, pe care nu l-am divulgat ca să nu se emoționeze prea tare. Însă au avut grijă să negocieze ca și cel de-al doilea jucător al „finalei“ să aibă parte de un premiu de consolare, chiar înainte să afle despre ce este vorba…

În centru se desfășura jocul principal, dar pe margine fiecare făcea pereche cu un coleg și se „antrenau“. Sau se jucau pur și simplu să vadă cine e mai rapid, cine știe mai bine, cine se descurcă la înălțime. Cert e că am avut aproape două ore de exersat intens, dar și de emoții și strategii. Să vedeți palpitații la tragerea la sorți, când, pe măsură ce se completau locurile pe tabel, își dădeau seama dacă au un parcurs mai ușor sau mai greu spre finală, dacă riscă să întâlnească un adversar redutabil sau nu.

Sau când au realizat că, având un absent, una din partide se câștiga automat, la masa verde. Și pentru a ști cine este „norocosul“, trebuia să ai răbdare până se scria pe tablă ultimul nume, pentru că nimeni nu știa ce număr este scris pe biletul rămas pe masă.

La a doua tură de joc, eliminarea primului câștigător a fost salutată fără fair-play, iar când i-am atenționat, au protestat, că ei nu se bucurau de eliminare, ci că au și ei o șansă mai mare la câștig. Au avut parte și de surprize, colegi cărora nu le dădeau șanse, dar care i-au băgat repede în corzi. Oricum, m-am distrat și eu, dar și ei.

campionat_tabla_inmultirii

campionat_tabla_inmultirii

Acordarea premiului a fost ca-n vulpea și strugurii.

Când timpul se apropia de final și am aflat și al doilea învingător, i-am anunțat că premiul este un Fb la matematică. Și premiul de consolare? Ei bine, la următorul test, locul al doilea are un nivel bonus la calificativ. Dar… am avut și voci care au spus că premiul nu e mare scofală, că, până la urmă, oricând te poți strădui să iei un Fb la matematică, deci ce atâta bucurie pentru nimic!

Ba puteam și eu să vin cu un premiu mai interesant, nu așa… ceva mărunt pentru care nici nu merita să participi, darămite să te chinui să și câștigi. Câștigătorii n-au fost de acord, chiar dacă nu de Fb-uri duceau lipsă, s-au bucurat de victorie din tot sufletul.

Eu… m-am bucurat de bucuria lor și pentru că am reușit, măcar pentru o perioadă, să îi fac să uite că, de fapt, exersează la matematică.

Orizontul și punctele cardinale: scenariu de lecție

Concluzia acestei veri, în ceea ce privește noile discipline din aria Om și societate pe care le abordăm la clasa a patra, a fost aceea că, dacă vreau să dau coerență și profunzime lecțiilor de istorie, trebuie să le fac foarte bine, mai întâi, pe cele de geografie.

Deși timpul șterge amintirile de școală, am fost generația care studia geografia dintr-a treia. Nu știu dacă școala făcea atunci multe aplicații practice, dar sunt lucruri care mie mi-au rămas întipărite adânc, flashuri din cărțile de învățătură, iar din acel manual am rămas cu imaginile dedicate liniei orizontului și cele privind stabilirea malului drept și stâng al unei ape curgătoare.

Pentru că nu aveam telefoane, noi, copiii, ne ocupam altfel timpul și am plecat la marginea orașului, pe malul Argeșului, trei copii singuri (deh, Cireșarii erau la modă), să facem noi o „hartă“. Țin și acum minte cum stăteam ca avioanele cu mâinile întinse pe pod, deasupra apei, și ne contraziceam… încotro trebuia să privești? În aval sau în amonte? Căci nu ne hotăram dacă malul pe care voiam să-l supunem cartografierii era stâng sau drept!

N-am făcut o pasiune nebună pentru geografie

Surprinzător, nu m-am atașat de această disciplină foarte frumoasă, n-a fost „dragoste“, așa cum a fost cu istoria, a fost doar simpatie, dar sinceră. Și aceasta le-o datorez celor doi profesori extraordinari pe care i-am avut, la final de gimnaziu și în liceu, ambii acum aflați, prea devreme, într-o lume mai bună. Fiecare dintre ei a știut să transforme lecția, așa tradițională cum era ea, pentru că erau profesioniști la catedră.

Chiar și atunci când protestam că unele lucruri sunt inutile, cum ar fi să înveți numărul magistralelor CFR, ca să știi unde te uiți în mersul trenurilor, tot găseau argumente. Cred că domnul D. râde acum, acolo sus, văzând că tehnologia ne-a scăpat de această grijă, îmi iau bilet online fără să mă mai uit dacă Constanța e la paginile cu 800 sau cu 400… Lucru pe care oricum îl aflai aruncând un ochi pe harta de pe coperta cărții.

N-am făcut o pasiune pentru geografie, dar am învățat cu plăcere tot ce am considerat util, mai ales acolo unde sfera sa se intersecta cu cea a istoriei. Și, acum, cu ceva mai multă înțelepciune decât atunci, știu că nu poți să le desparți, cel puțin nu poți studia istoria unui spațiu fără minime cunoștințe despre geografia acestuia.

Geografia peste ani

Sunt a doua oară la catedră la clasa a patra și mă bucur că am pus umărul la treabă de la prima generație. Materialele – cele mai multe – le am ordonate frumos, cronologic, cu temele scrise, doar să le actualizez. Analizând ce am pus la păstrare, am găsit și una dintre lecții, completă, cu tot cu proiect și fotografii din timpul activității, căci atunci îmi luasem în serios portofoliul pentru definitivat și eram hotărâtă ca toate cele zece proiecte cerute să fie reale și testate.

O muncă poate inutilă ar spune cei care le cumpără de-a gata de pe net, dar din respect pentru inspectorul care era atunci, am ținut să fac lucrurile altfel. Am vrut să-i arat că sunt un  om serios și, la final, oricum am învățat pentru mine, nu pentru alții.

Printre acestea era și lecția despre Orizont și punctele cardinale. Ca o paranteză, nu știu dacă seria trecută de elevi chiar a fost atât de deosebită pe cât mi-o aduc eu aminte, dar știu că împreună cu ei limita era cerul. O idee trăsnită dacă era de pus în practică, se punea. Chiar și cei cârcotași, mai puțin dornici sau entuziasmați, aveau bunul simț să ne susțină măcar, dacă nu prea se implicau.

Nu o să dau mai jos proiectul lecției, ci doar o să povestesc desfășurarea acesteia, pentru că nu vreau ca blogul să devină o sursă pentru astfel de materiale. Cine are curiozitatea să citească, poate găsește inspirație pentru o activitate cu mult potențial.

Să începem…

Mai întâi, pentru că lecția urmează să includă și un joc, am așezat mesele în „U“, cât mai aproape de pereții clasei. Când chiar am nevoie de spațiu, lipesc mesele de perete, chiar dacă copiii stau cu spatele la mine, câștigăm mult. E a doua lecție de geografie, căci nu poți vorbi despre „Orizontul apropiat“ înainte de a ști ce e acela orizont. Și nici să faci planul cartierului dacă nu știi să te orientezi, mi se pare că înveți pe jumătate.

Pentru că istoria este cea mai frumoasă poveste, nu înseamnă că geografia nu poate încerca și ea, așa că încep lecția cu un fragment improvizat.

Într-o zi, Făt Frumos ajunge la o răscruce de drumuri. Aici trebuia să deschidă cutia pe care tatăl lui i-o dăduse în dar, la plecare. În cutie a găsit o pană, un mărgăritar, o scrisoare și încă ceva, bine împăturit. (n.a.: obiectul bine împăturit se află și pe catedră)

      Dragul meu,
     Rămâi pe loc până la noapte. Vor veni patru pitici identici, pe toate cele patru drumuri. Ca să poți merge mai departe, dăruiește pana piticului ce vine de la Răsărit și mărgăritarul piticului ce vine de la Apus. Nu vorbi deloc cu piticul ce sosește de la Miazăzi și ascultă-l pe piticul de la Miazănoapte. Doar el îți va arăta drumul corect!

Făt Frumos nu prea a fost atent la școală în clasa a IV-a… Voi, copii, ați ști să deosebiți piticii în locul lui Făt-Frumos?

Cu siguranță că vor reuși, la finalul lecției, să rezolve dilema prințului și poate își vor da seama că și la școală e bine să înveți, chiar dacă familia e „realizată“. Nu știi niciodată când ai nevoie!

Începe lecția

Sunt vizualizate  mai multe planșe reprezentând peisaje (un peisaj din regiunea de șes, un peisaj dintr-o vale de munte, un peisaj din vârful unui munte) și se cere copiilor să descrie ceea ce văd. Cum ar proceda ei, cu ce ar începe, dacă ar trebui să deseneze unul dintre peisaje? Chiar se poate încerca la tablă, într-o casetă, dacă trebuie să deseneze un lan de grâu la câmpie sau răsăritul văzut de pe plajă, cu siguranță va trasa întâi linia ce desparte cerul de uscat, până unde poți privi.

Q.E.D. Integrând activitățile de la arte plastice, o linie dreaptă, frântă sau ondulată ne va aduce pe tablă prima noțiune importantă a zilei. Se poartă o discuție despre „întâlnirea cerului cu Pământul“ și se stabilește că această linie este doar o iluzie, deoarece planeta noastră este rotundă. O „vedem“, dar este o linie imaginară, și se numește linia orizontului.

Se analizează imaginea de șes, în care copacii se pierd în zare. Se conduce discuția către compararea dimensiunii copacilor din apropiere față de cei din depărtare. Analizăm ceea ce vedem și stabilim că ceea ce cuprinde privirea noastră până departe reprezintă orizontul. Abia acum au substanță și lecțiile ce urmează, despre orizontul apropiat!

Provocare:

Să ne imaginăm că suntem pe un câmp (sau în mijlocul mării, dar aici au ajuns puțini!) și, oricum ne-am roti, nu vedem nimic altceva decât lanul de grâu, cerul, și linia orizontului. Vrem să ne întoarcem acasă… cum ne putem orienta?

Se speculează cunoștințele anterioare ale copiilor. Au auzit cu siguranță de punctele cardinale, cel puțin denumirea acestora, la meteo, dar sunt rugați să le explice. Dacă conversația nu produce efectele dorite, le poți povesti că această problemă a existat dintotdeauna, oamenii s-au orientat greu, mai ales când au ieșit pe mare – de aceea navigau în apropierea țărmului, mergând de-a lungul acestuia. Și dacă sunt pasionați, poate fi menționat Columb și curajul pe care l-a avut să se arunce în imensitatea Atlanticului.

Cam la fel se simțea și Făt-Frumos din povestea inițială, nu știa încotro să pornească!

Pentru a se orienta, oamenii au stabilit un sistem, numit al punctelor cardinale, în număr de patru, împărțind orizontul în cele patru zone. Dacă denumirile le sunt familiare copiilor, se asociază Nord, Sud, Est, Vest, cu cele populare, prezentate în povestea de început, și este momentul în care continuă povestea:

Și Făt-Frumos a desfăcut și ultimul pachețel cadou, în care a găsit o busolă! 

Așa trebuia, prin urmare, să procedeze pentru a identifica piticii, deoarece era noapte și nu putea să se orienteze după soare. Și să punem și câțiva nori, dacă avem isteți care vor să caute Steaua Polară. Este momentul în care se desface și pachetul aflat pe catedră și se reactualizează cunoștințele din anii anteriori despre busolă. E locul pentru cunoștințele generale despre lume: aceasta a fost inventată de chinezi cu mai bine de 2000 de ani în urmă și se bazează pe fenomenul fizic al magnetismului.

Urmează roza vânturilor.

Nu cea completă, ci având doar punctele cardinale notate (dar incluzând brațe ale stelei și pentru cele intercardinale). Se studiază poziția acestora – care sunt și cui se opun. Se identifică de unde răsare soarele dimineața și unde apune față de ferestrele clasei, apoi se stabilește relația între ele.

Se desenează pe podea (se poate folosi o coală mare) o roză simplă, suficient de mare cât să se poată așeza un copil la intersecția axelor. Un copil folosește busola să se orienteze și să privească spre Nord, apoi să-și întindă brațele pe direcția Est-Vest. Unde se află Estul? Dar Vestul? Dar Sudul? Exercițiul se repetă de câteva ori, cu copii diferiți, fiecare punct cardinal fiind indicat prin mișcări ale brațelor. Se face din nou paralela cu povestea, pentru a identifica din ce direcție sosea fiecare pitic, asociind denumirile populare cu cele științifice.

Personal construiesc destul de repede una, tăind dintr-un carton patru triunghiuri isoscele foarte ascuțite, le lipesc și le colorez. Copiii o pot răsuci ușor ca să o orienteze corect.

punctele cardinale joc didactic

Dar joaca continuă, pentru că nu am descoperit încă cele patru puncte intercardinale.

Se pregătesc șase panglici/sfori/alte improvizații, cam de 4m lungime, și se înnoadă/prind toate la jumătate. Rezultă 12 capete. Pe fiecare capăt se prind cartonașe cu punctele cardinale, de trei ori fiecare prescurtare (3×4). Se alege un coordonator de joc, care va folosi busola, și 12 copii, fiecare ținând câte un capăt de sfoară. După ce coordonatorul de joc stabilește direcția Nord, ceilalți copii, folosind experiența anterioară, trebuie să întindă firele, realizând corect poziționarea punctelor cardinale.

Se vor încurca, vor trece unul pe sub altul, dar până la urmă vom avea câte trei copii în fiecare punct. Ce te faci însă dacă ai treabă în altă direcție? Și rogi un copil să-ți aducă un obiect care nu se află însă pe niciuna din axele principale. Trebuie să spună în ce direcție s-a deplasat. Cum nu au încă un nume, le arătăm că, pe busolă, apar și direcții intermediare.

punctele cardinale joc didactic

Acum rugăm unul dintre copiii aflați la Nord și unul din Vest să se întâlnească la jumătatea drumului, fără să dea drumul sforii. Cum se va numi noua direcție? Când alătură cartonașele, rezultă NV – Nord-Vest. Repetam exercițiul pentru toate, NE, SE, SV și stabilim că se află „între punctele cardinale”, așadar se numesc intercardinale.

Încheiați cu promisiunea că experiența se va repeta afară, la joc și mișcare, căci altfel nu prea e timp să acționeze toți, mai e nevoie de puțină consolidare, de notarea în caiete a noilor noțiuni, de completarea unei roze a vânturilor, atașată lecției, poate și un exercițiu de asociere a denumirilor populare cu cele științifice.

O temă practică pentru ora următoare:

  1. Notează unde se află soarele de dimineață, față de tine, când sosești la școală, dacă tu te uiți la poarta școlii. Spre ce punct cardinal este orientată intrarea elevilor în clădirea școlii?
  2. Descrie orizontul vizibil de la fereastra clasei.

Dacă v-a plăcut lecția sau aveți nevoie, fișierul aflat aici include pagini cu roza vânturilor, punctele cardinale și exercițiile propuse în lecție.

Și dacă încercați la clasă, m-aș bucura să reveniți cu feedback la acest articol sau sugestii de îmbunătățire.

Istorie și geografie la clasa a IV-a

Istoria și geografia în clasa a patra – rezultate chestionar

Am lansat acum puțin timp o întrebare, în dorința de a găsi cât mai multe răspunsuri, dar și a identifica poate experiențe de predare diferite. Dacă nu știți despre ce este vorba, vă recomand să parcurgeți înainte articolul inițial despre abordarea geografiei și istoriei la clasa a patra.

Apoi, recunosc că mi-aș fi dorit un număr mai mare de răspunsuri, măcar mai aproape de numărul efectiv de cititori ai articolului. Știu că nu se poate chema „cercetare în educație“ o astfel de tentativă, dar o implicare mai mare, chiar și în încercări de acest gen, poate face să circule măcar o adiere proaspătă de schimbare. Să încercăm să facem lucrurile să fie un pic mai bine.

Măcar noi, de jos în sus, căci la o schimbare de sus în jos nu mai sper de multă vreme!

Cine a răspuns?

Majoritatea covârșitoare (41), cadre didactice din învățământul primar. Mă bucur însă că sunt și părinți (9). Preventiv le dădusem șansa și elevilor, dar nu a fost cazul,

Istorie și geografie la clasa a IV-a

Așadar, care au fost opțiunile?

Istorie și geografie la clasa a IV-a

  • Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.
  • Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
  • Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
  • Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.
  • Fiecare zonă geografică a țării studiată geografic si istoric. Folosind mult harta, excursiile și ,,Povestirile istorice”. De început cu universul local. Analizat la pas, apoi pe hartă, relief, economie, istorie, personalitati.
  • Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

Am reluat, respectând codul de culoare, variantele posibile de răspuns, deoarece legenda era incompletă. Primele patru au fost incluse în chestionar, ultimele două au fost opțiuni completate la secțiunea „Altele“.

Ca analiză, avem 25% orientare tradițională în abordarea lecțiilor. Lucrurile sunt în regulă așa cum s-au făcut și până acum, nu e nevoie să schimbăm nimic. Însă restul, trei sferturi, consideră că trebuie încercat altceva, că nu sunt corelate conținuturile și că e nevoie, în studierea istoriei, de un nivel minim al cunoștințelor de geografie, măcar în ceea ce privește punctele cardinale și relieful.

Este mare și procentul de 34,6% care consideră că trebuie separate complet cele două discipline. Avantajul ar fi că, parcurgând și ultimele conținuturi de geografie, cele dedicate Europei, poți discuta mult mai ușor la istorie despre Popoarele de ieri și de azi, una dintre primele teme la istorie.

Interesante și sugestiile de abordare integrată a regiunilor. Însă e cam greu fără niciun fel de noțiuni globale despre spațiu și timp. Dacă poți discuta relieful Olteniei, scos din contextul general, e cam dificil să poți face istoria acesteia pe înțelesul copiilor la această vârstă. Și așa e greu să vorbești despre o istorie separată a Principatelor, pe regiuni mai mici ar fi aproape imposibil.

Alte comentarii ale respondenților, ca argumente ale răspunsurilor date:

Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.

  • Prima piedică în calea soluției minunate cu care ai venit, dragă Ema (!sic, primesc miel de Paști anul viitor), și pentru care-ți mulțumesc, va fi procedura de notare ritmică. Directorul solicită câte 1-2 calificative/disciplină la sfârșitul fiecărui modul.
  • Conținuturile celor două discipline se întrepătrund.
  • Eu renunt, la aceste discipline, la evaluare. Mă axez pe povestit, prezentat, muncă independentă. Conținutul e stufos, prefer să îi atrag prin discursul meu. Geografia și istoria României se va studia tocmai în cls. 8.
  • Consider ca derularea în paralel câte o oră duce la susținerea reciprocă a conținuturilor…..cum am putea vb despre mediu fără istorie, asa cum și istoria, fără localizarea spatială, este ceva utopic
  • Consider oportun să înainteze în materie în același timp, mai ales ca la Științe a III-a au făcut cunoștință cu informațiile minime despre formele de relief…
  • Este suficient o oră pe săptămână. Ei sunt încă mici. Învață la clasele mai mari mai mult în funcție de profilul liceului ales.
  • Dacă fiecare învățător știe sa respecte programa si să o citească, acolo este specificat clar ce are de făcut. Și iată asa materia ar deveni mult mai atractivă dacă ar exista și putină imaginație ca cele doua ore, atât istorie cât și geografie, să se desfășoare într-un cadru distractiv. Un plus îl avem și cu platformele și aplicațiile care vin în ajutorul metodelor moderne de învățare. Să nu ne mai lamentăm și să facem prostia să îndepărtăm, mai devreme sau mai târziu, istoria din planul cadru, clasa primară ca este o greșeală colosală. Copiii trebuie să-si cunoască istoria adevărată a neamului în care s-au nascut ca să aibă habar de cine suntem și cum ne-au tratat alții și poate se vor destepta ei în multe privințe că noi ne-am limitat la multe…
  • După părerea mea, copiii din ziua de azi trebuie să fie ancorați tot timpul la aspectele esențiale, altfel le uită!
  • Cred ca fiecare materie are farmecul ei, daca este predata atractiv…
Câteva comentarii:

Nu am idee unde a fost menționat ceva despre modificarea numărului de ore alocat în planul cadru. Pentru anul școlar în curs, după ce se scad din numărul de săptămâni cele două speciale, verde și altfel, rămân 33 de ore pentru fiecare disciplină în discuție. În funcție de orar, unele vor mai pica și în zilele libere, așadar există riscul ca, în final, să ai de fapt vreo 30 de ore.

Optând pentru separare completă, 15 săptămâni faci geografie, 15 istorie, apoi în iunie vor rămâne poate 3-4 ore pentru recapitulări finale. Da, e puțin. Și trebuie să ai un extraordinar talent organizatoric ca să ții cu dinții de planificare și să nu te lași luat prin surprindere de modificări de ultimă oră ale structurii anului școlar.

Referitor la notarea ritmică, în momentul în care ai decis o abordare separată, e clar că până la Crăciun nu vei pune calificative la istorie, dar vei avea toate calificativele la geografie, nu? Și aș vrea să văd și eu primul cap tăiat că nu erau rubricile completate în catalog. Ți se atrage atenția, dar vii cu un argument valabil. Avantajul unei singure medii anuale.

Renunțarea la evaluare nu este o soluție, ca să nu mai zic că nu e nici legală. Dar ea poate fi creativă, pusă pe baza efortului de cercetare. Povestirile istorice nu sunt baza a ceea ce ar trebui să devină noțiuni fundamentale pentru viitoarele construcții de cunoștințe.

Și sincer vorbind, ceea ce află copiii despre relief până în clasa a patra, în cadrul lecțiilor despre explorarea mediului și științe ale naturii, sunt informații utile poate la geografie, ca ancoră când discuți despre reprezentarea pe hartă. Și cam atât. Nu la istorie.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

  • Încerc să-i aduc pe copii în sfera de înțelegere a unor noțiuni spațiale ( geografie), apoi îi pot conduce spre noțiuni temporale( istorie) astfel încât să aibă posibilitatea de reperare a evenimentelor istorice.Aride mi se par manualele de istorie ( până la introducerea și prezentarea lecțiilor despre daci).
  • Păi…dacă îi spui că X stat avea teritoriul la N de râul Y…iar copilul nu știe punctele cardinale, rezultă o reținere mecanică, dar fără bază, fără raționament. Mi-e mi-a fost foarte greu să rețin informații pe care nu le înțelegeam și cu atât mai mult să le înmagazinez pe termen lung. Baftă multă în tot ceea ce faci! Cred că dacă ar fi mai mulți dascăli ca tine (stiu că nu ești singura, dar sunteți extrem de puțini), dacă și părinții și-ar uni forțele cu voi, am fi muuuuult mai departe, sistemul s-ar schimba! Te îmbrățișez cu drag! 🤗
  • Pentru a ne cunoaște trecutul avem nevoie să îl încadrăm Intr-un spatiu de desfășurare pentru o orientare eficienta atât în trecut cat și in prezent.
Câteva comentarii:

Întru totul de acord. Punctele cardinale și orientarea pe hartă mi se par nivelul minim necesar pentru a putea discuta despre hartă la istorie. Fără aceastea… ajungem, cum spune și colega mai sus, la reținere mecanică. Și de ce urăște toată lumea istoria? Tocmai din acest motiv!

Răspunsul: Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

  • Elevii nu pot intelege notiunile de istorie in context global european. Degeaba le-am explicat eu in primele ore de istorie despre cele mai vechi popoare din Europa pentru ca ei nu aveau notiuni de reprezentare pe Harta Europei. Elevii trebuie sa memoreze niste cunostinte si la geografie si la istorie fara sa le puna in relatie logica. Invata date istorice, denumiri….. memoreaza si reproduc. Invatarea nu este una formativa. Ei nu raman cu notiuni clare, care sa le fie repere in viitor.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

  • Ca sa nu uite complet geografia, este bine sa se parcurga si in paralel un nr. de ore de istorie.
  • Parcă așa are mai multă logică. Voi încerca și eu la generația următoare această abordare. Mulțumesc mult pentru idee!
  • Am ales varianta strict cu gândul la elevii mei, care sunt pasionați de formele de relief, am inceput din clasa pregătitoare să povestim la hartă. Mă gândesc să recitesc ,,In țara legendelor“ de Alexandru Mitru, să le pot povesti și altfel istoria locurilor și lega geografia de istorie. Mie, fiind copil, mi-au plăcut foarte mult, vă trebui să le adaptez în așa fel încît să îi provoc, având în vedere că stau acasă pe dispozitive.
  • Buna Cristina, nu stiu daca te ajuta foarte mult răspunsul meu, dar înțeleg argumentele tale și mi se pare ca este o idee buna sa organizezi lecțiile in așa fel încât sa aibă copiii baze bune pentru etapa următoare. Dacă te ajuta cu ceva, in Franța este alternativ istorie geografie pana in clasa a cincea (jumătate din timp pentru istorie și jumătate pentru geografie, de la începutul anului pana la sfârșit); din clasa a șasea este grupat pe perioade: au o perioada de geografie de câteva săptămâni, evaluare, apoi o perioada de câteva săptămâni de istorie, evaluare la sfârșit, și tot așa pana la sfârșitul anului… Mi se pare un lucru bun ca ai posibilitatea și libertatea pedagogica sa organizezi anul cum ți se pare cel mai bine pentru interesul copiilor – urmeaza-ți instinctul este sigur cel mai bun, și îți urez un an nou școlar foarte bun ☺️! Te pup cu drag.
  • As merge pe varianta cu 2 ore de geografie până la relief. Astfel copiii vor avea noțiuni despre spațiul geografic dupa care vor urma, in mod firesc, cele istorice.
  • Avand notiuni despre puncte cardinale si relief, pot intelege si cum se distribuia populatia pe teritoriul tarii si impartirea principatelor. De la un moment incolo, cele doua materii pot merge in paralel, dupa care continuat doar cu istorie. Ideea ar fi si sa nu uite o materie, pana o incep pe cealalalta – in cazul separarii totale (ultima optiune de raspuns).
  • Nu stiu daca punctele cardinale sunt inaintea reliefului. Ar fi util sa stie punctele cardinale, un pic de relief (Muntii Carpati, neaparat), dar mai ales regiunile tarii, vecinii (si din jurul M. Negre) inainte sa inceapa istoria. Am trecut recent prin cls a 4a, si iata intrebari: Copilul citeste ca Tepes domnea in Tara Romaneasca, care se intindea de unde pana unde? De ce zicem Oltenia si Muntenia, nu era un domnitor peste amandoua? Rusii au atacat Tara Romaneasca? Pe unde atacau turcii, ca nu sunt vecini. Matei Corvinul unde a domnit in Romania daca el a fost rege ungur? Care e diferenta intre Transilvania si Ardeal?
  • Copiii trebuie să fie ancorati in spatiu, să cunoască punctele cardinale, să se orienteze pe harta tarii și sa aibă notiuni minime despre relieful tarii. Personal, insist mult pe aceste lucruri incepand chiar din clasa a II-a, in cadrul orelor de MEM. Si ma fosesc de orice text, de orice situatie pentru ca ei sa cunoasca apele mai importante, sa cunoasca pozitionarea oraselor mari. Spre exemplu, în clasa I, la finalul anului școlar , la fiecare ora de CLR, alegeam o litera si jucam ȚOMANAP. Ne foseam de hartă, sa găsim munti, ape, orase. Consider ca studierea Geografie ar fi mai potrivita începând cu clasa a III-a, asa cum era în trecut. Decât Joc și mișcare, care din punctul meu de vedere, e pierdere de timp.
  • Înțelegând poziționarea geografică, copiii vor reuși să facă corelația între evenimentele istorice și spațiul în care acestea s-au desfășurat.
  • Ghidându-i astfel, am convingerea că pot înțelege mai ușor sau chiar descoperi ei înșiși cauze/efecte ce țin de conexiunea dintre spațiu geografic și cel istoric.

Răspunsul: Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.

  • Pentru o cât mai bună orientare în spațiul țării tale, cel puțin, pentru a avea o mai buna percepție a evenimentelor istorice naționale în timp și spațiu (puncte cardinale, hotare, limite, vecini, relief, localități importante, câteva repere esențiale despre spațiu, astfel încât peste aceste repere să se clădească reperele temporale de la istorie).
  • Eu cred ca, dacă elevii stăpânesc noțiunile despre spațiul geografic, pot mai bine asimila pe cele despre spațiul istoric!
  • Sunt foarte de acord ca majoritatea copiilor sunt in minus cu informatiile geografice. Ai mei stiu ca asteapta cu nerabdare istoria, dar mi-ai oferit o varianta minunat cu impartirea in doua.
  • Aș opta pentru abordarea grupata pentru ca școlarii uita la interval de o săptămână conținuturile abordate, ar fi mai prezenți în procesul de invatare și s-ar fixa totul mult mai ușor! N-as exclude în modulul 5 o abordare interdisciplinara, în pregătirea evaluării finale, pe baza de proiecte.
  • Nu am experimentat încă, dar e o idee bună, pe care abia aștept să o pun în practică. Sunt sigură că va fi foarte eficientă, favorizând elevul.
  • As preda o saptamana istorie si alta geografie, ca sa am cate 2 ore impreuna. Ma gandesc (inca nu am luat o decizie) sa am si un optional integrat (ed civica, ist, geografie -cate 2) si sa mai obtin astfel o ora. Nu trebuie sa fie tot anul optionalul. Sa il pun spre sfarsitul anului cu istorie, iar la inceput sa fie cu geografie.
  • Eu consider ca cele doua discipline sunt foarte importante, chiar dacă multe noțiuni s-au mai întâlnit ele cuprind informații noi, bogate, termeni greoi. Pregătirea lecțiilor necesita timp mai ales retinerea informațiilor noi. Ca să nu mai spunem ca volumul, conținutul foarte mult, de multe ori nu îl parcurgeam, evitam anumite lecții deoarece nu ma încadram în timp. Dacă se întâmplă ca la o lecție, capitol sa stau mai multe ore nu mai reușeam sa recuperez timpul, cred ca 2 ore e rezonabil iar satisfacția e maximă.
  • Cred că ar fi un avantaj și pentru elevi, dar și pentru profesor și ar avea continuitate și logică; cunoștințele s-ar întrepătrunde și ar avea mai multă coerență.
  • Și eu consider ca primele necesare sa fie cunoștințele de geografie, elevii să aibă însușite cat de cat niste reprezentări geografice că sa putem lipi apoi partea istorică a acestui teritoriu mult incercat în timp. As incepe geografia din clasa a treia.
  • In momentul in care termina modulul de geografie elevul are cunostintele necesare pentru a localiza evenimentele istorice pentru a le intelege mai bine. Din experienta mea de parinte cu doi copii ce au terminat ciclul primar in sistem Waldorf aceasta impartire bine definita pe module de invatare este una dintre punctele forte ale acestui mod de educatie alternativa si poate fi introdusa cu succes si in sistemul traditional.
  • Mi se pare mai corect așa, terminam notiunile de geografia apoi trecem la istorie.
  • Imi pare buna ideea de a le separa, se reduce numarul de materii simultan si nu se reduce numarul orelor de istorie. La cele doua variante intermediare, istoria iese pe minus la numar de ore. Un an cu multa voie buna! 🙂

Câteva comentarii la final:

Ultimele două variate sunt și cele între care voi decide. Sunt voci care susțin de multă vreme că disciplinele cu o oră pe săptămână sunt condamnate de la început, pentru că intervalul între două „infuzii de cunoștințe“ este prea mare. Însă nu te poți lupta cu tradiția românească. Să fie din toate câte un pic, să zicem că facem!

Nu am nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă învățământul românesc și dacă tot încercând reforme peste reforme vom nimeri într-un final și varianta câștigătoare. Personal voi susține mereu că trecerea tuturor claselor dimineața și structurarea pe module a conținuturilor este o rețetă de succes. Promovezi un modul, treci la următorul. Nu reușești, îl reiei până îl promovezi.

Astfel, după 10 ani școală, vei avea poate terminat nivelul II, IV, VI sau, dacă ești silitor, nivelul X de studiu. Dar măcar vei sta în bancă și vei studia ceea ce puterile îți permit. Dacă tu nu ai asimilat nivelul V de matematică, cum să mergi la nivelul IX?!

Modulele vor permite aprofundarea conținuturilor și un număr mai mic de discipline pe săptămână. Română, matematică, limbi străine, vor fi în toate modulele. Dar disciplinele care acum au alocată o oră pe săptămână pot fi incluse în module. La clasa a patra se pretează multe la astfel de abordări.

Și, pentru garanția succesului, trebuie să ne revenim ca nație. Învățarea presupune efort, dorință, motivație intrinsecă. Nu se produce natural, ca fotosinteza. Până când nu vom lua școala în serios, ca elevi, profesori și părinți, până nu o vom respecta, n-avem nicio șansă. Școala trebuie să producă învățare, nu falsă fericire.

 

monede tema istorie izvoare

Modulele calendaristice și învățarea modulară: istoria și geografia în clasa a patra

Am crezut sincer că gluma de structură a anului școlar pe module care s-a decis anul trecut nu va fi menținută și anul acesta, însă la noi se pare că ideile cu mare potențial dăunător prind foarte bine și nu mai scapi de ele. Am fost și sunt convinsă că două semestre e cea mai echilibrată structură, elevul are parte de o evaluare intermediară serioasă, care să îi ridice niște semne de întrebare: ești sau nu pe direcția cea bună de învățare?

Un copil rătăcit, zgâlțâit cum trebuie cu o corigență pe primul semestru, se adună și se mobilizează în al doilea semestru. Sau cel puțin funcționează pentru cei mai mulți. În puține cazuri se ajungea la corigență pe vară, dar să ratezi promovarea în iarnă era un semnal de alarmă pentru toată familia. Ceva nu merge, ceva trebuie schimbat.

Acum… cu o singură medie anuală de încheiat, toți zac ca florile până în mai, când, ce să vezi, situațiile dramatice se rezolvă cel mai adesea din pix, mișcat de lacrimi de crocodil ale elevului și părinților, căci timp real de remediere nu mai există.

Însă avem conducătorii pe care îi merităm, așa spune înțelepciunea populară. La cât nu ne spetim noi, și ei ne dau cadru pe măsură.

Și acest an școlar e structurat tot în „module“, formațiuni care nu au nicio treabă cu „învățământul modular“, așa cum e el definit prin lucrările de specialitate. Căci, dacă am avea cu adevărat așa ceva, aș fi prima care l-ar susține! Pici un modul… îl reiei până îl promovezi.

Cea mai bună glumă care circulă e cea privind „proiectarea pe module“ a conținuturilor școlare. Nu știu cine a scos-o, pe-acolo pe sus, poate la ei prin minister merge, însă unele conținuturi, repartizate câte o oră săptămânal, n-au nicio șansă de a se potrivi cu modulele vieții, pe care le mai și schimbă fiecare județ și școală după cum are chef, cu vacanțe de schi imaginar și săptămâni colorate. Asta în cazul în care chiar s-ar chinui unii autori de manuale să facă unități de câte cinci săptămâni sau cum e structurat fiecare interval.

Aproape mi-am terminat planificarea pentru anul ce urmează. Uneori evaluările se nimeresc chiar înainte de finalul modulului, dar de cele mai multe ori, nu. Și cred că e mai bine așa, nu au copiii într-o săptămână teste la țâșpe discipline, să înnebunească. Dar, cum am zis, se punctează la evaluarea profesorilor dacă ai făcut planificările pe module. Sincer abia aștept un a-tot-știutor de-ăsta, să vină să-mi zică cum că nu e bine, că nu iese pe ușă până nu îmi arată el cum se face. Să le văd eu că încap acolo, ca în teorie!

Clasa a patra e pentru mine specială.

Din cinci în cinci ani retrăiesc cu pasiune prima mea dragoste: orele de istorie. Și cum de aproape 10 ani tot caut idei mai bune, a rămas în capul listei una subliniată apăsat: orele de geografie a României trebuie să le preceadă pe cele de istorie. Nu poți vorbi despre spațiu istoric cât timp mulți dintre copii nu au minime noțiuni despre relieful și apele țării noastre, poziționarea orașelor mai importante sau chiar orientarea pe hartă în funcție de punctele cardinale.

E drept că s-au făcut ceva progrese în ultimul deceniu, măcar cifrele romane se abordează în clasa a treia, nu le mai întâlnim la istorie prima dată. Și totuși, cu o floare nu se face primăvara.

Pentru această „primăvară“ m-am pregătit în cei patru ani de până acum. De la hărți puse pe perete, la nivelul ochilor copiilor, celebrarea evenimentelor istorice importante, cu povești despre fiecare, anticiparea cunoștințelor atât de istorie, cât și de geografie, cu orice ocazie a fost posibil. Textele literare nu mai sunt însă atât de ofertante ca odinioară, să vorbească despre frumusețile, tradițiile și istoria țării noastre. Iar lecturile suplimentare, atunci când există, sunt alese mai mult din sfera distractivă decât din cea a legendelor și povestirilor. Așadar, în prag de clasa a patra, tot pe minus mă consider.

Însă modulele vieții și o singură medie anuală au dat o șansă nesperată: pot separa, în timp, geografia de istorie, să încep cu prima, două ore pe săptămână, cel puțin până trec de relief, apoi să încep și istoria, rămânând împreună până finalizez geografia, ca apoi să merg până la finalul anului cu două ore de istorie.

Sau, a doua variantă, modul complet de geografie, urmat de modul complet de istorie.

izvoare istorice

Din cercetările mele, atât pentru articolele pe care le-am publicat, cât și pentru teza de licență, au mai fost învățători care au optat să meargă întâi cu conținuturile de geografie, apoi cu cele de istorie, doar că, fiind in vigoare semestrele, cum era nevoie de calificative la ambele discipline, nu au putut împinge prea mult momentul de inversiune. Acum însă, cel puțin din acest punct de vedere, ar fi foarte posibil.

Decizia finală nu am luat-o încă. Dar sunt foarte hotărâtă ca nici măcar să nu încep discuțiile la istorie dacă nu am ajuns la punctele cardinale la geografie.

Mi-ar fi de ajutor și alte păreri, pe principiul că, dacă doi îți spun că ești beat, te duci și te culci. Sper că aveți timp să bifați, mai jos, părerea voastră! (Dacă chestionarul nu se încarcă, îl puteți accesa aici.)

Vezi aici rezultatele chestionarului.

Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

Axa de simetrie

Capitolul meu preferat din manualul de matematică, începând cu clasa a doua, apoi a treia, și mai ales la clasa a patra, este cel dedicat elementelor de geometrie. Avem timp acum, în clasele primare, să punem bazele necesare unor deprinderi corecte de lucru cu instrumentele de geometrie. Timp pe care, să recunoaștem, profesorii nu îl au la gimnaziu. Ori poate nu vor să îl aibă.

Mă declar aproape mulțumită de modul în care copiii mei trag linii pe pătrățele. Rigla parcă nu se mai mișcă din loc, cu mici excepții avem linii strâmbe sau deviate de la traseu. Pentru mine e o dovadă că a cere riglă mică în penar de la clasa pregătitoare și a o folosi cu orice ocazie (a se citi orice tabel, de câte ori e nevoie, se desenează cu rigla) a fost o decizie înțeleaptă, oricâte dureri de cap mi-a dat. Normal că e loc și de mai bine, dar paharul nu e mai mult gol decât plin.

O lecție la care joaca și imaginația anticipativă se îmbină în cel mai plăcut mod este lecția dedicată axei de simetrie.

Aș fi susținut acum ceva vreme că nu există copil care să nu poată înțelege acest concept geometric. Vorbesc despre orice copil care nu are niciun fel de dificultăți. Până m-am convins singură. Copilăria a fost petrecută cu ochii în ecran sau la diverse sporturi, a declarat că el niciodată, dar niciodată, nu a făcut proiecte artistice, la grădiniță nu a mers și la școală „nu aveau timp“.

A ajuns la mine în clasa a patra. Am încercat orice, de la fluture pictat pe jumătate și imprimat în oglindă, la origami și desene, figuri îndoite. Părea că e ok, dar când trebuia să ilustreze singur, desenând pe pătrățele ceva simetric față de o dreaptă dată, pur și simplu… se bloca. Exerciții pe care la școală, cu clasa a doua, le făceam cu viteza luminii, la el nu ajungeau la niciun rezultat. Nu am reușit să îl ajut.

Simetria în joacă – figurine decupate. Detalii aici.

Lecția la clasă

Am povestit deja acum doi ani, în mare parte, cam cum desfășor lecția, găsiți aici pe blog articolul. Anul acesta însă, pentru că știu că pot face ceea ce le cer, am decis să îi implic în pregătirea materialelor ce trebuie decupate.

Cu vreo două zile înainte de desfășurarea activității, le voi da două pagini imprimate să-și decupeze singuri figuri geometrice ale căror axe de simetrie le vom căuta. Așadar vor avea pe listă cerc, cele trei tipuri de triunghiuri (oarecare, isoscel, echilateral), pătrat și dreptunghi, paralelogram și romb, dar și mult-iubitul hexagon regulat.

Chiar dacă la clasa a treia nu învățăm toate aceste figuri, nimic nu ne împiedică să ne familiarizăm cu forma. Ei întreabă cum se numesc, eu le spun, dacă rețin, nu le dăunează sănătății. Le vom folosi și în clasa a patra unde, cu excepția hexagonului, toate sunt pe listă.

Figurile sunt suficient de mari pentru a putea fi manevrate, iar fișierul printabil este disponibil aici timp de o săptămână de la publicarea articolului. După această dată, este disponibil la cerere persoanelor care susțin printr-o donație acest site.

perimetrul - macheta pentru matematica

Surprizele perimetrului

Experiența ultimilor ani, atât la școală, cât și în privat, cu noțiunile despre perimetru îmi dădea o stare de acută neliniște pe măsură ce se apropia și la această serie momentul zero. Și, deși iubesc geometria și am făcut tot ce am putut în trei ani și jumătate cu ei ca să pregătesc terenul pentru încercările de foc ale ultimelor două clase primare, tot aveam emoții.

Undeva prin iarnă, când am aflat că în martie mai am de susținut o inspecție, făceam haz de necaz cu colega mea: să vezi de n-o să pic eu la perimetru! De multe ori în viață am zis că nu mai cobesc. Aflu data, număr pe planificare… ce să vezi, a doua lecție la perimetru. Puteam să jonglez să schimb. Dar uneori e bine să le iei așa cum au fost „scrise“.

Prima lecție și prima surpriză

Ziua de dinainte. Începem, ca de obicei: dacă au mai auzit cuvântul, dar nu la matematică. Sigur. La jocuri, perimetrul înseamnă incintă, zonă delimitată. Bun. Limite. Margine. Avem de ce să ne legăm.

Materialul didactic pentru prima lecție era foarte – cum să zic – simplu. O panglică de vreo 2m din hârtie creponată și o bancă. Nu știu de ce, nimeni nu agreează banca aceea, e cu 10 cm mai joasă decât celelalte, dar este mai mare ca suprafață. Însă nimeni nu o vrea. Și cum este în plus în clasă, necesară doar celor de după-amiază, toți o dau la o parte dacă o găsesc cumva în rând.

Așadar, le-am spus că îmi doresc să înfrumusețez această bancă, lipindu-i o minunată panglică colorată pe margine, poate o să le placă și o vor folosi. I-a umflat râsul. Băieții au comentat că, dacă panglica nu ar fi verde, ci roz, poate vor fetele. Revenim la întrebarea de bază: am pregătit eu suficientă panglică pentru a pune în practică ideea?

Și tocmai când se ridicase jumătate din numărul posibil de mânuțe, intră colega mea cu o problemă urgentă. Rezolvați voi, revin în două minute. Din spatele clasei, unde încercam să scurtez dialogul, văd cum roiul de entuziaști dă năvală cu riglele de 15cm din trusa de geometrie să „rezolve“ problema. Tocmai mă pregăteam să intervin când aud ceva ce îmi spune să mai am răbdare.

Dar de ce vă chinuiți, hai să luăm rigla mare! Adică rigla de 1m din trusa mea de geometrie pentru tablă. Așadar, din toată grămada, unul singur a venit cu ideea genială și restul s-au conformat imediat. Doar am supravegheat apoi cum e măsurată și panglica, și dimensiunile băncii.

Dar nu e tot. Era abia prima surpriză.

Au măsurat, au notat și mi-au dat răspunsul. Panglica nu ajunge, mai aveam nevoie de o bucată de 60cm, căci are 180 și am nevoie de 240. Wow. Aplauze, laude, toată lumea la loc în bănci, hai să ne liniștim și să vedem ce-am aflat.

Desenez repede un dreptunghi, notez și eu ce-au măsurat ei și „mor de curiozitate“ să aflu cum au calculat. Și aici trebuia să-mi iau un scaun, căci nici în cele mai frumoase vise ale mele nu credeam că o să văd toate variantele de calcul pentru perimetrul unui dreptunghi.

Prima, clasic, le aduni pe toate, scrisă în două variante, L+L+l+l și L+l+L+l. Doamna, dar e mai ușor cu înmulțire, 50×2+70×2! Și a venit și a treia… Eu am făcut altfel… 50+70 și am înmulțit cu 2. Uite-așa momentul meu de introducere a devenit o bucățică rezolvată din lecție. Restul a curs de la sine. Aproape că mi-au dictat ei.

Și morala…

M-am apucat să îl laud pe cel care a avut ideea să caute un instrument mai potrivit pentru a măsura banca. Modest copilul, a spus că lui i s-a părut „logic“. Am râs un pic, căci am scuturat de praf o expresie pe care ei au tot căutat să o explice, instinctul de turmă, cum s-au dus buluc și se chinuiau să măsoare.

Și acum a venit lovitura de grație. Doamna,dar și eu am vrut să iau rigla mare. // Și de ce nu ai luat-o? // Păi… dacă toți făceau cu cea mică… nu am vrut să fiu eu singurul care face altfel!

Așadar, cam aici ne situăm la 9 ani. Știi că nu e bine, sau mai bine zis nu e greșit, ai o idee mai bună, știi că ai o idee mai bună, și totuși nu îți asumi să ieși în față, să fii altfel decât ceilalți. Tot optimismul meu cu reușita perimetrului s-a înecat. Degeaba suntem super-isteți dacă nu avem curaj să fim diferiți și să schimbăm lucrurile în jurul nostru.

Epilog

Perimetrul a continuat cu „miracolul lui Pitagora“. I-am pus să deseneze pe pătrățele un triunghi care să aibă laturile de 3 și 4 cm. Pe pătrățele iese mereu unghi drept. Dacă desenați corect, a treia latură are 5 cm, apoi calculați perimetrul. Normal că le-a ieșit. Doamna, ați avut dreptate!! De unde știați?? — Nu am știut eu. Acum 2500 de ani a aflat-o un grec pe nume Pitagora. (De când am făcut poligoane din elastic întins de ei și le-am denumit, au devenit mari fani ai grecilor pentru limba lor.)

A doua lecție a curs apoi lin, așteptăm provocările de la concursuri, minunatele probleme rezolvabile prin metoda figurativă ce implică perimetrul, garduri, rânduri de sârmă și multe, multe altele.

perimetrul - macheta pentru matematica

Bunicul are o livadă pe un teren de formă dreptunghiulară, cu lungimea de 60 m și lățimea de 40 m. Vrea să îl împrejmuiască cu un gard, lăsând spațiu pentru o poartă lată de 5m. Câtă sârmă este necesară pentru a realiza gardul, dacă între stâlpi sunt două rânduri de sârmă?

Folding Geometric Shapes - EduClass

Lecțiile de geometrie, între pasiune și știință

Contează cu ce te joci la vârsta grădiniței? Normal… Contează enorm ce atingi, ce așezi, ce observi, toate pentru a forma în mintea copilului o imagine corectă a lumii înconjurătoare. Când vine vorba de forme și corpuri geometrice, lipsa interacțiunii cu obiecte se observă imediat. Banalele jocuri de construcție din lemn sunt baza cunoștințelor de geometrie ale copiilor și lejeritatea cu care abordează geometria la gimnaziu își are originile aici, în jocurile de grădiniță și, mai apoi, în cele utilizate pentru a diferenția corpurile în clasele primare.

Eu nu sunt cel mai bun exemplu de referință, pentru că la mine în casă compasul, rigla și echerul au stat pe masă de când mă știu. Din setul meu de cuburi de construcție, conul, cilindrul, cubul, paralelipipedul și piramida au ajuns materiale didactice la școală. Însă de multe ori tata le construia din hârtie pentru a le arăta copiilor, cerându-le, la rândul lor, să construiască și ei. Ei erau la gimnaziu, eu la grădiniță.

Tata nu m-a învățat proprietățile cubului, însă eram capabilă să îl construiesc imitându-l. Am mers și cu el la ore și nu pricepeam pe atunci de ce copii mult mai mari decât mine se chinuiau de parcă aveau de rezolvat muncile lui Hercule ca să asambleze un biet corp.

Pentru că lor abia acum le arăta cineva, în timp ce mie… eu am avut altă șansă.

Prima abordare a elementelor de geometrie cu niște ani în urmă la clasele primare a fost însoțită de alcătuirea unei colecții măricele de obiecte de diferite forme, cât mai mari, care să îi ajute pe copii să observe atât asemănările, cât și diferențele dintre corpuri. Și, pentru că veni vorba de ceea ce fac părinții pentru a susține acasă învățarea, mă întreabă atunci o mămică dacă îmi poate trimite la școală un set de geometrie pe care îl are acasă. L-am ținut ceva timp la școală, până ne-am terminat lecțiile, iar anul următor am rugat-o să ni-l trimită din nou. Era exact ceea ce aveam nevoie.

Ce forme ne dau bătăi de cap?

Programa de geometrie a claselor primare, strict referitoare la corpurile geometrice (nu la forme), include cubul, cuboidul (palelelipipedul) și sfera, identificare și denumire, la nivelul clasei pregătitoare. În clasa întâi se adaugă cilindrul și învățăm să le descriem, câte fețe au, ce formă au acestea. Clasa a doua vine cu prima provocare: se adaugă conul și începe construcția acestora după desfășurare dată. Ultimele două clase aduc nou piramida și noțiunile de volum pentru cub și paralelipiped, precum și provocări de construcție din materiale diverse.

Revenind la clasa a doua (provocarea mea din acest an), foarte multe materiale tipărite cer copiilor să identifice desfășurarea corectă a unor corpuri, însă de puține ori ai la îndemână posibilitatea de a le arăta exact cum se „asamblează“. Setul de geometrie pe care tocmai l-am prezentat mai sus rezolvă această problemă. Corpurile sunt confecționate din plastic transparent, se pot deschide (una din fețe este detașabilă la fiecare) și înăuntru este pliată, din plastic colorat, desfășurarea acestora. Copiii o pot strânge și deschide de atâtea ori de câte este necesar pentru a înțelege.

În plus, folosindu-le goale, am reușit să rezolv și cu copii mai mari (clasa a cincea) problema liinilor punctate atunci când desenam pe hârtie cubul și paralelipipedul. Țineam forma pe masă și ne uitam, când le desenam, ce muchii vedem fără nicio problemă și pe care le putem identifica privind prin una din fețele transparente. Setul – căci îmi e greu să îl numesc joc – este o investiție pe termen lung, de foarte mare ajutor pentru copii.

Ce conține?

Opt corpuri fac subiectul setului: cubul și paralelipipedul, cel din urmă cu o provocare pentru simțurile copilului, căci una din muchii este identică cu a cubului și trebuie să explorezi puțin ca să le diferențiezi, prin suprapunere. Apoi avem două corpuri cu fețe curbe, cilindrul și conul, ambele cu desfășurare simplă.

Pentru piramide avem două exemple, un tetraedru regulat (are fețele triunghiuri echilaterale) și una clasică, cu baza pătrat, ca cele egiptene. În completare sunt și două prisme – pe care nu le studiem în clasele primare, una triunghiulară și una hexagonală. Mie îmi plac, căci copiii le găsesc repede asemănare în lumea reală: un „acoperiș“ și un fagure de albine.

De câte ori am lucrat cu corpurile geometrice, copiii m-au întrebat dacă nu am și o sferă, să vedem cum se desface. Din păcate, setul nu o are, am compensat-o cu globuri din acelea transparente care se deschid sau cu mingiuțe. Le-am arătat un documentar despre cum se confecționează globurile geografice și cum e nevoie să fie decupată harta ca să fie lipită pe o sferă. Am tăiat o minge de plastic (din aceea de la piscinele cu bile) și am desfășurat-o relativ, arătându-le că aceste felii ca de pepene nu pot fi perfect întinse. Așadar nu vom putea face niciodată o sferă perfectă din hârtie.

Folding Geometric Shapes - EduClass

Folding Geometric Shapes – EduClass: piesele principale desfășurate.

Când se recomandă?

Fără nici cea mai mică problemă, setul poate fi dat copilului de la orice vârstă la care înțelege că nu e o jucărie de spart. Chiar e păcat de el. Și, deși aveți impresia că nu va fi scos din cutie decât două-trei săptămâni pe an, în fiecare an școlar, efectele pe care el le va produce se vor vedea încet, în timp.

Iar dacă deja îl aveți, nu ezitați să îl puneți în ghiozdan când vedeți pe manual că urmează lecția despre corpuri. Ori profitați să îl oferiți în locul unui aranjament floral sau legat cu șnur de mărțișor, cu siguranță va produce mult mai multă bucurie dacă destinatarul este o persoană implicată și dornică să transforme experiențele de învățare oferite copiilor.

Setul este disponibil aici: EduClass

Alte variante:

Set didactic corpuri geometrice Miniland 15 piese.Forme geometrice 3D, Learning Resources, GeoSolids, Multicolor.Forme geometrice din lemn - set 19