Probleme care se rezolvă prin metoda figurativă (II)

Se împlinesc mai bine de 7 ani de când am adăugat pe blog primele articole despre metodele de rezolvare a problemelor de matematică. Atunci, la început de ciclu primar al lui Andrei, eram încă în rolul de părinte disperat și de rubrică s-a ocupat în mare măsură tatăl meu. Se ocupă și în continuare, căci copiii caută pe net, adaugă probleme, iar articolele la care am colaborat cu el au un număr impresionant de comentarii de-a lungul timpului. Odată cu a doua mea specializare, am preluat în parte scrierea articolelor, iar zilele trecute l-am refăcut un pic pe primul, cel dedicat metodei figurative, pentru a-l putea recomanda câtorva părinți care se străduiesc să își susțină copilul acasă, dar (mi se pare normal, că doar nu au studii de specialitate) nu prea știu cum.

Cu această ocazie am constatat că articolul nu includea explicația unei probleme atunci când datele cunoscute includ diferența și raportul dintre necunoscutele problemei. Se dă, așadar, următoarea problemă:

Ana are într-un coș de răchită mere galbene și roșii. Numărul merelor galbene este de 4 ori mai mare decât al merelor roșii, iar diferența este 24. Câte mere galbene are Ana? Dar mere roșii? Rezolvați folosind metoda figurativă.

Primul pas ce trebuie făcut este analiza datelor problemei. Experiența îmi arată că copiii  nu citesc cu atenție cerințele și în loc de a rumega datele, îl iau pe „nu știu” în brațe, aleargă la prima persoană adultă care, cum altfel, de multe ori îi scutește de treabă, și se amăgește cu răspunsul copilului că „a înțeles”.

Ne sunt utile toate informațiile din problemă?

Nu. Nu ne interesează că merele sunt în coș, sau că e coșul din răchită. Este o informație inutilă în rezolvarea acesteia.

Ce informații ne oferă problema?

  1. Avem două necunoscute, mere galbene (g) și mere roșii (r).
  2. Știm că mere galbene sunt mai multe decât mere roșii.
  3. Cunoaștem diferența între numărul merelor galbene și roșii.

Care sunt cuvintele cheie ale problemei?

  1. „de 4 ori mai mare”, ceea ce înseamnă o operație de înmulțire: 4 x r = g
  2. „diferența este 24”, ceea ce înseamnă o operație de scădere: g – r = 24

Dacă copilul ajunge la aceste expresii matematice, este tentat să continue rezolvarea fără să apeleze la metoda figurativă. Însă avem o cerință în acest sens…

Vom începe cu realizarea desenului. Avem două necunoscute, mere galbene și roșii, așadar desenul nostru va cuprinde două segmente, unul mai mic și unul mai mare, căci nu avem același număr de mere de culori diferite.

Am stabilit că merele roșii sunt cele mai puține, așadar primul segment, mai mic, va reprezenta merele roșii. Al doilea segment, mai mare – merele galbene. De câte ori va fi mai mare al doilea segment? De 4 ori. Așadar desenăm al doilea segment având lungimea de 4 ori mai mare decât a primului. Recomand ca aceste rezolvări, cel puțin la început, să fie realizate pe foi cu pătrățele. Desenăm primul segment de 3 pătrățele, al doilea va avea: 3 x4 =  12 (pătrățele). Însă dacă vă doriți ca copilul să participe la concursuri de excelență, învățați-l să lucreze pe foaie velină. Desenezi cu rigla un segment de 2 cm. Următorul va avea 2 x 4 = 8 cm.

În construcție se poate proceda la desenarea celui de-al doilea segment multiplicându-l pe primul. Se desenează dedesubt, pornind dintr-un punct aliniat cu primul, un segment identic, apoi se continuă adăugarea a încă trei segmente de aceeași dimensiune, rezultând un segment de patru ori mai mare decât primul (alcătuit din patru părți de dimensiunea primului).

Din problemă cunoaștem „diferența”. Dacă comparăm cele două segmente desenate, care este „diferența” între ele? Ce are în plus al doilea față de primul? Sau – dacă din al doilea îl scădem / dăm la o parte pe primul, cu ce rămânem? Am constatat că aici au existat dificultăți mari în înțelegere, însă sunt convinsă că, lucrând la clasele mai mici cu material concret în învățarea operațiilor matematice, aceste dificultăți pot fi reduse.

Revenind la analiza desenului: din câte părți egale este format al doilea segment, care reprezintă merele galbene? Din 4 părți egale, căci este de patru ori mai mare decât primul segment. Câte din aceste părți egale reprezintă ce are „în plus” față de primul, sau „diferența” dintre acesta și primul? 3 părți egale.

Dacă trei părți egale reprezintă 24, cât este o parte?

24 :  3 =  8 (o parte egală, în problema noastră: numărul merelor roșii)

Câte mere galbene avem?

8 x 4 = 32 (mere galbene), dacă folosim informația potrivit căreia sunt „de patru ori mai multe”,

sau: 8 + 24 = 32 (mere galbene), dacă ne folosim de diferența dintre ele.

La răspuns notăm R: 32, 8., răspunzând, în ordinea în care au fost puse, la întrebările problemei.

Nu uităm de verificare. La această etapă trebuie să folosim datele obținute ca răspuns pentru a ajunge la datele problemei. Nu vom efectua așadar 32+8=40, pentru că problema nu ne spune câte mere sunt în total. Avem ca alternativă 32-8=24 (verificăm diferența), sau 32 : 8 = 4.

Tatăl meu încheia articolele cu o temă, însă sunt convinsă că ați ajuns la acest articol căutând ajutor pe google pentru o anumită problemă din multitudinea de culegeri pe care le avem. Dacă aveți în continuare nevoie de ajutor în rezolvare, vă rog să țineți cont și de mesajul de mai jos:

Important!
Nu adăuga probleme fără a menționa în ce clasă ești(este copilul) și neaparat cum te-ai gândit tu să rezolvi problema. Nu rezolvăm aici temele elevilor, doar îi ajutăm în cazul în care s-au împotmolit la rezolvare.
Mesajele care conțin doar cerințele problemei vor fi (probabil) ignorate.

Pentru alte tipuri de probleme, accesează secțiunea de „Matematică”.

Metode de rezolvare a problemelor: metoda mersului invers

Aflarea numărului necunoscut prin metoda mersului invers, atunci când avem de-a face cu un exercițiu aritmetic, a fost deja subiectul unui articol anterior. Azi am primit, prin intermediul unui mesaj, o întrebare legată de rezolvarea unei probleme:

Un biciclist parcurge un traseu în patru etape. În prima etapă parcurge o doime și încă 4km, apoi în a doua etapă 1/2 și 4 km din rest, în a treia etapă jumătate din rest plus 4 km, iar în ultima etapa 4 km.

Care este lungimea traseului ?

Problema se rezolvă prin metoda grafică, dar raționamentul este tot cel al mersului invers.

Presupunem, așadar, că segmentul de mai jos reprezintă traseul integral. Știm că în prima etapă parcurge jumătate din el plus încă 4 km. Marcăm jumătate din traseu, adăugăm 4 km și am desenat cu albastru ceea ce rămâne înainte de a doua etapă.

(I) reprezintă ceea ce s-a parcurs în prima etapă.

În a II-a etapă parcurge jumătate din ce a rămas (albastru) plus încă 4 km. Am marcat cu roșu ceea ce rămâne înainte de a III-a etapă.

(II) reprezintă ceea ce s-a parcurs în a II-a etapă.

În a III-a etapă parcurge jumătate din ce a rămas (roșu) plus încă 4 km. Am marcat cu verde ceea ce rămâne înainte de a IV-a etapă.

(III) reprezintă ceea ce s-a parcurs în a III-a etapă.

În cea de-a IV-a etapă parcurge tot ceea ce a mai rămas din traseu, adică 4 km. Înseamnă că segmentul marcat cu verde reprezintă 4 km. Din acest moment începem raționamentul invers:

4 km (verde) împreună cu ceilalți 4 km parcurși în etapa a III-a reprezintă jumătate din cât mai avea de parcurs la începutul etapei a III-a. Așadar segmentul roșu (ceea ce rămâne înainte de a III-a etapă) reprezintă:

(4 + 4) x 2 = 16 (km)

Dar segmentul roșu, împreună cu cel de 4 km, reprezintă jumătate din ceea ce a rămas de parcurs înainte de a doua etapă. Așadar înainte de a II-a etapă (segmentul albastru) mai avea de parcurs:

(16 + 4) x 2 = 40 (km)

Segmentul albastru, împreună cu cel de 4 km, reprezintă jumătate din traseul inițial. Așadar la început avea de parcurs:

(40 + 4) x 2 = 88 (km)

Raționamentul este puțin mai greu, dar nu imposibil. Vă recomand să realizați mereu desenul aliniat ca mai sus, pe partea dreaptă, astfel încât să aveți mereu corespondența între ceea ce rămâne de parcurs și traseul inițial. Dacă le aliniați la stânga, nu veți mai putea parcurge „invers” rezolvarea, care va deveni și foarte dificilă. Dacă copilului îi este mai ușor, poate marca și jumătatea traseelor colorate. Iarăși, recomand utilizarea culorilor, în contrast cu negrul – traseul parcurs, pentru a vedea mai bine ceea ce „rămâne de parcurs”.

Succes!


Important!
Nu posta probleme fără a mentiona în ce clasă esti si neaparat cum te-ai gândit tu să rezolvi problema. Nu rezolvăm aici temele elevilor, doar îi ajutăm în cazul în care s-au impotmolit la rezolvare.
Mesajele care contin doar cerintele problemei vor fi ignorate.


Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALLAnul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către prima parte a manualului digital, așa cum a fost prezentat în oferta câștigătoare. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Timpul în istorie

Ce-a de-a doua lecție din proiectul meu de licență a fost dedicată timpului în istorie. Deși am susținut-o săptămâna trecută, am avut nevoie de timp să mă liniștesc eu, să mă gândesc bine la toate momentele, ce a mers, ce nu a mers, și ce aș fi putut face altfel. Prietenii îmi mai spun că ar trebui să arăt un pic de îndurare, în primul rând față de mine, însă nu-mi stă în fire. Sunt critică, perfecționistă, și de la mine cer cel mai mult.

Revenind la lecții – despre prima am povestit deja. Ca de obicei când copiii au ceva de spus, timpul trece prea repede, și exercițiul pe care planificasem să îl fac în clasă a fost explicat doar și lăsat ca temă. Așadar, am început prin verificarea prin sondaj a cunoștințelor despre domeniul de studiu al istoriei, tipuri de izvoare, și apoi, pe rând, am verificat tema. Erau 20 de tipuri de izvoare, cât să revină câte unul fiecărui copil. Au fost și copii care nu și-au făcut-o, ori și-au uitat fișa acasă, noroc că am mai avut câteva rămase, și exercițiul a fost rezolvat oral destul de repede.

După – am început cu o imagine. Din fericire pentru mine, au recunoscut imediat personajul Robinson, și ce surprinde mai exact imaginea: construirea calendarului. Mi-au oferit exact răspunsul pe care îl voiam… Robinson voia să numere zilele pentru că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de ordine și organizare. Imediat am anunțat că discutăm despre timp în istorie, și am încercat să răspundem la mai multe întrebări:

  • Ce este timpul?
  • Cum îl măsurăm?
  • De ce îl măsurăm?

Timpul este ceva ce „curge” și nu se mai „întoarce”. Am recapitulat unitățile de măsură a timpului, mai repede pe cele mici, și cu accent pe deceniu, secol, mileniu și corelația dintre ele. Apoi ne-am gândit la tipuri de ceasuri. I-am întrebat cât e ceasul, și la ce se uită ca să-mi răspundă… la telefon! Mă bucur că mai am încă ceas de mână… Dar până la inventarea ceasului, știau de clepsidre și ceasuri solare, le-am mai spus de ceasurile cu apă…

Am ajuns la cele trei momente ale timpului: trecut, prezent și viitor, și ne-am reîntors la ceea ce studiază istoria – trecutul.

trecut prezent viitor

Și de aici a început greul… căci, ca să ajungi să înțelegi convenția creștină de măsurare a timpului, și în același timp să nu pleci cu ideea că e singura corectă, să-i accepți pe „ceilalți” și să educi toleranța, am discutat despre marile civilizații și sistemul fiecăreia de a măsura timpul. Pe greci și pe romani mi i-au spus ei, pe evrei – eu, dar știau, pe musulmani nu-i luaseră în calcul. Tot aici am stabilit că timpul curge într-o singură direcție, așa cum și acele ceasului se învârt într-un singur sens. Am marcat pe axa timpului, una după cealaltă, marile civilizații, pe măsură ce au început să numere anii, de la momentul de referință. Animația a început prin trasarea axei timpului, cu comentariul de mai sus, am marcat momentul prezent, și pe măsură ce am ordonat cronologic civilizațiile în discuție, am derulat și animația. sisteme_calendar

Am păstrat apoi doar referința creștină, și am delimitat cele două perioade – cea de dinainte, și cea de după Hristos. Cu cea din urmă am rezolvat repede, numărăm anii crescător, și suntem în 2016. Pentru cea de dinainte, am realizat întâi paralela cu termometrul, și gradele „numărate invers”, apoi am numărat și aici înapoi… până unde numărăm? Numărăm până la infinit înapoi? Numărăm până unde avem izvoare istorice, căci este o axă a timpului istoric…

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Despre convenția privind momentul nașterii lui Hristos am povestit deja aici. A fost destul de greu să-l plasăm în secunda 00:00, pentru că susțineau cu convingere că e născut pe 25 decembrie. Cum istoria se studiază și argumentează cu dovezi, le-am spus că și această dată este o convenție, de fapt nu avem nici cea mai mică idee când s-au întâmplat, că nu avem dovezi istorice care să ateste evenimentele… Și uite-așa îmi voi pune eu profesorul de religie în cap, că nu poate demonstra că Biblia este un izvor credibil… Dar asta e deja altă discuție, am tranșat-o cu la istorie așa considerăm, la religie puteți discuta cu doamna…

Apoi a urmat partea cu adevărat cumplită: cronologia, care este matematică curată. Și dacă la matematică nu prea merge, nici la cronologie nu dăm pe dinafară. Și am făcut două greșeli: prima, știam de la ai mei copiii că împărțirea cu 10, 100, 1000 s-a făcut deja la clasa a IIIa, la fel și împărțirea cu rest. Și n-am verificat informația în programă… lucrurile nu stăteau în favoarea mea, nu se făcuse destul ca lecția mea să meargă ca unsă. M-am descurcat, dar greu de tot. A doua greșeală a fost aceea că sunt obișnuită cu copii mai mari, care știu să ia singuri notițe. Sau cel puțin să deschidă caietul și să scrie singuri data… Mi-am recunoscut vina, m-am adaptat din mers, și m-am gândit apoi ce șoc este pentru ei când ajung la gimnaziu, când toată lumea îi ia „de buni”, și ce responsabilitate masivă este la clasa a IVa, să îi înveți să se descurce singuri, să facă o schemă a lecției, să ia notițe…

secolPartea de cronologie a vizat calcularea numărului de secole „întregi” ale unui an, și rotunjirea la următorul dacă avem împărțire cu rest.

Am folosit în acest moment și axa timpului, pe care o aveau toți, confecționată anterior la cursul de abilități, și am încercat să verificăm rezultatele.

A urmat jocul pe axa timpului, care le-a plăcut enorm. S-au descurcat bine, au fost doar câteva greșeli, pe care le-am corectat apoi împreună. Nu am avut deloc probleme cu cifrele romane, învățate încă din clasa a IIIa, ceea ce mi-a ușurat fantastic munca, căci numai asta îmi mai lipsea în lecție după atâtea noutăți, să explic și sistemul de numerație roman! Unii s-au mulțumit cu anul ce le-a revenit, alții au mai cerut cartonașe, căci au văzut că „mai am”. Dacă ar fi fost clasa mea, aș fi lăsat pe perete axa timpului.

axa

Mai greu a funcționat lucrul în grup, mai ales partea de verificare a rezultatelor colegilor. În momentul în care am găsit greșeli pe axă, au fost foarte nedumeriți de ce, după ce am discutat cu copilul care a calculat eronat, am luat la întrebări tot grupul, că nu ei au greșit. Nu, dar voi erați responsabili cu verificarea, și nu v-ați făcut treaba… colaborarea nu a funcționat.

Am discutat și despre decenii, și pentru anii de după Hristos au funcționat. Pentru anii de dinainte le-am explicat doar, le-am spus să fie atenți, căci la anul, în clasa a V-a, se vor lovi de ele. Axa au prins-o în caiet, iar ca temă au primit să calculeze secolul și deceniul pentru doi ani, la alegere, după Hristos.

Mi-am dat seama la plecare că mă așteaptă un drum lung… Și avem cu cine să mergem pe acest drum, doar că trebuie să îi ținem pe drum și să nu-i pierdem.

Știu că jocul de cronologie a fost preluat și realizat la clasă de multe colege. A fost surpriza toamnei pentru mine. Sper că aveți acum un pic de timp să mă ajutați cu feedback. Am structurat câteva întrebări, pentru a fi mai ușor, și le-am adăugat aici.

Mulțumesc!

Edit 2017:

Vă recomand să accesați linkul pentru manualul digital de aici
http://www.all.ro/manual-de-istorie-clasa-a-v-a.html  . Sunt câteva filmulete, exerciții, dar și fișierul cu explicații suplimentare care pot ajuta.

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Istoria, o veșnică… poveste

Mai bine zis, o veșnică problemă! De rezolvat, firește, pentru cei care îi dedică viața. Totuși, pentru cei mici, la școală, ea nu ar trebui să ridice astfel de piedici. Am răsfoit acum, la început de an, tot ce am putut găsi pe piață, pentru cele două lecții care fac parte din proiectul meu de licență: timpul și spațiul istoric. Am adăugat, atât cât mi-a fost la îndemână, articole cu sfaturi și materiale, însă mă urmăresc, cumva, cele văzute, și mă apucă durerea de cap când mă gândesc că unii, fără rea intenție, le iau de bune.

Prima „problemă”, pe care, dacă n-o rezolvi, mergi bine-merci cu ea mai departe, este cea referitoare la convenția creștină de a măsura anii, înainte și după Hristos. Pare simplu, însă, dacă te iei după unele materiale, pe axa timpului avem fixat „anul nașterii lui Hristos”. Adică… avem anul 1 î.Ch, avem anul 1 d.H, și între ele – „anul nașterii lui Hristos”?? Adică ce anume, anul zero?? Nu există anul 0! Există un moment al nașterii, marcat ca o fracțiune de secundă, convențional, căci altfel pe Hristos îl lăsăm să se nască pe 25 decembrie, acum cca 2000 de ani. Cu exactitate știam dacă mama lui îl declara la primărie și avea certificat ca noi toți, dar na, a fost ocupată să fugă, ca să-i salveze viața.

Am ținut lecția (și voi reveni cu povestea), și am explicat această convenție ca secunda 00:00 de la Revelion, momentul acela de o clipă în care toți sărim în sus. Cam așa și cu momentul nașterii, ce e înainte și ce e după el.

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Al doilea „moment” de remarcat este cel al pictogramelor ce reprezintă diversele epoci istorice, unde se îmbină modalitățile cele mai diverse de denumire…. ba apare Epoca Străveche, ba apare Preistoria. Ba Veche, ba Antichitate. Nu discut Epoca Modernă/Epoca Contemporană, care tind să devină una singură… Revenind, copiii trebuie să le ordoneze. Nu ar fi greu, se adaptează ei, deși tot comentează, că de omul preistoric au auzit, și străvechi îi derutează (dar nu cumva să le vorbim pe înțeles la școală, sau să ne raportăm cumva la ceea ce ei știu deja). M-a uimit însă pictograma cu epoca dinozaurilor, „de dinainte de apariția omului”… Asta după ce am tot repetat că istoria este știința care studiază trecutul omenirii, de la apariția omului și până în prezent. Așadar, ce treabă au dinozaurii cu povestea noastră? Aaa, că le plac copiilor… că știu ei că sunt undeva departe-departe în timp… Ei nu pricep ce înseamnă ca timp istoric un secol, cât de „îndepărtat” este, și cca 70 mil de ani de la momentul când au dispărut, comparați cu cei cca 2 mil de ani de la apariția omului, suprapuși cu „prezentul” de câțiva ani pe care abia îl înțeleg… da… este extrem, extrem de relevant!

paralela timp istoric - ceasDiscutam cu Iris despre lecțiile mele la școală, și a văzut materialele despre timp, și cum am marcat eu epocile istorice. Mi-a povestit că la ea profesorul a comparat cu un ceas. Așadar, dacă comparăm istoria omenirii cu un ceas (și o oră), și presupunem că omul a apărut la „fix”, putem considera că Preistoria reprezintă 50min, iar restul epocilor – 10, și fiecare din ce în ce mai puțin. Mi-a plăcut enorm paralela făcută, și m-am gândit foarte mult la ea, căci pentru cei mici, care au nevoie de ancorare în concret pentru a înțelege abstractul, este perfectă. Leagă cumva elementele pe care eu am insistat: acele ceasornicului se învârt într-un singur sens, timpul curge într-o singură direcție, dar la această variantă extrem de vizuală pentru a explica proporția pe care epocile istorice o au nu m-am gândit.

Am dat și eu la rândul meu această explicație, la nivel de clasa a IVa, și a funcționat, și este motivul pentru care am scris despre ea. Ar fi și păcat, dacă ceva merge, să nu îl folosim.

Ultima observație, cu care și închei, este aceea că pe axa timpului am văzut marcat tot mileniul 3. Nu ar fi o problemă, dacă acolada cu „Epoca Contemporană” nu se extindea până la finalul acestuia… Istoria studiază trecutulCeea ce se va întâmpla mâine va fi istorie abia poimâine. De unde anticipează autorii materialului încă 1000 de ani de „contemporaneitate”? Mâine Pământul poate fi izbit de un asteroid, și istoria omului să ia sfârșit la fel ca cea a dinozaurilor. Sau sfârșitul lumii să vină în 2500 toamna. Și toate, pe un grafic. Căci, dacă era în text, nu mă agitam, oricum citesc rar sau deloc. Dar la imagini se uită… 🙁

trecut prezent viitor

Proporția epocilor istorice nu este relevantă, graficul evidenția succesiunea lor.

coperta geografie colaj Universul

Copertă personalizată pentru caiet

Când copiii au intrat la școală, și manualele & auxiliarele aveau cele mai ciudate dimensiuni, am optat pentru învelirea cu hârtie. Nu sunt deloc adepta caietelor „dezbrăcate”. De vreo 3 ani le învelim în coală albă, și Iris e încântată să le poată decora cum vrea ea. Fie că lipește benzi decorative, fie că desenează sau pune ștampile, are versiune originală pentru fiecare.

Trecerea la gimnaziu nu este ușoară, și adaptarea la o clasă nouă nici atât. Sunt bile albe și bile negre în fiecare zi, profesori pe care îi adoră, și alții cărora le-a prins frica… Dar după prima oră de geografie a venit cu un zâmbet larg… Mami, ne-a dat temă!!! Eu oftez în gând, a avut teme din prima zi, și nu puține, genul acela de teme care nu se mai termină ore la rând… Mă și gândeam, ce temă le-a dat la geografie… Ne-a zis că nu ne trebuie caiet, să ne facem un dosar și să ne personalizăm coperta!!

Așadar, le vorbești copiilor în prima oră despre ce vor discuta anul ce urmează, și apoi, prin „personalizare”, le ceri de fapt să aleagă o idee principală din tot ceea ce s-a discutat. Iris rămăsese la planete sau vulcan, noroc că am găsit printre dublurile din albumul de la Lidl (pe care nu l-am completat… of…) patru planete. Apoi a început distracția. Am scos șabloanele, pe care le aveam din cartea de la Klutz, și încă vreo câteva din cea de la Teora, proaspăt cumpăratele markere cu auriu și argintiu, și, în final, steluțe sclipitoare făcute cu perforatorul de margine și lipite una câte una.

Rezultatul… de vis. S-a oprit din lipit steluțe când i-am zis că lângă Soare nu se văd. La școală am înțeles că doamna a fost foarte încântată. N-au întristat-o decât colegii care au acuzat-o că n-a făcut-o ea… Cum să zică așa?? Se vede că nu mă cunosc… Dincolo, la fosta școală, nimeni nu i-ar fi spus asta…
coperta geografie colaj Universul

izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

joc didactic cronologie istorie IV

Învățare prin joc la istorie – cronologie

Disciplina istorie este una nu grea, ci foarte, foarte grea, și puțini sunt cei care ajung să spună că „le place istoria”. Însă îți place ceea ce înțelegi…

Lecția de cronologie, făcută „clasic”, este mai mult decât plictisitoare, să recunoaștem. Însă un profesor extraordinar pe care l-am avut în facultate și-a început cursul spunându-ne că nu-l interesează să știm pe dinafară date, evenimente, ci să fim extrem de rapizi în a căuta răspunsul în ceea ce avem la îndemână. Am propus în articolul precedent o variantă de desfășurare a lecției dedicate acestui subiect. Dacă considerați că, la clasa a IV-a, jocul rămâne o modalitate de învățare, și nu vă panicați când copiii se agită printre bănci și lucrează în grup, vă propun următorul joc:

joc didactic cronologie istorie IVPrintați cartonașele din acest fișier (paginile 11-17). Pe fiecare cartonaș veți găsi un an, un eveniment, o fotografie și sursa acesteia. În cel mai optimist caz, am pregătit 35 de cartonașe, sper din tot sufletul că nimeni nu are atâția copii la clasă! (Dacă da… spuneți, și mai fac). Plastifiați dacă puteți înainte de a le decupa. Atașați o agrafă de birou fiecărui cartonaș, sau folosiți patafix, este mai rapid.

Folosiți de pe cartonaș doar anul menționat! Spuneți-le copiilor că celelalte informații vor fi folosite în alt exercițiu, cu altă ocazie. Ele au doar rolul de a le stârni curiozitatea, evenimentele fiind legate de istoria noastră națională.

Luați una-două coli albe, de ambalaj, și rupeți fâșii pe lungime, de 15-20cm lățime, pe care le îndoiți pe jumătate. Pe acestea, cu un marker, scrieți secolele, descrescător, începând de la secolul VI î.H., până în prezent. Segmentele dedicate trebuie să aibă măcar 15 cm din bandă. Dacă credeți că e mai ușor, puteți cumpăra panglică lată, pe care să scrieți, sau să întăriți materialul din hârtie cu bandă adezivă. Dacă considerați că este mai simplu, paginile 2-9 din fișierul de mai sus se printează, se taie pe jumătate, și se lipesc corespunzător, pentru a obține banda.

La momentul jocului, prindeți banda de jur-împrejurul clasei cu patafix sau alt adeziv. Grupați copiii câte 4, în funcție de așezarea în bănci, și împărțiți în același timp cartonașele. Fiecare copil trebuie să identifice secolul anului ce apare scris mare pe cartonaș, să își noteze în caiet anul și secolul, apoi să caute pe banda lipită unde este secolul respectiv și să lipească/prindă cartonașul. Dacă nu se descurcă cu cifrele romane, cere ajutor colegilor. Se întoarce la grup și, împreună cu colegii, verifică dacă și ceilalți au rezolvat corect, folosind ceea ce și-au notat în caiete și axa timpului. Greșelile identificate se corectează de comun acord, se fac schimbările necesare pe banda afișată. Pentru verificare, li se cere copiilor să privească șirul: anii trebuie să apară descrescător pentru perioada de dinainte de Hristos, crescător – după. Orice eroare sesizată în șir se analizează și se corectează, cartonașul fiind pus apoi la locul lui.

Sunt sigură că, dacă au terminat, se vor uita și la celelalte cartonașe, vor fi curioși să vadă „ce au și ceilalți”, și, de ce nu, să supravegheze modalitatea de rezolvare. Dacă le-a plăcut, pot continua exercițiul acasă, să caute singuri un eveniment, dacă pot – și o imagine despre acesta, și să realizeze un cartonaș după modelul celor utilizate la clasă, pe care să-l folosiți la exercițiile viitoare.

Cartonașele pot fi folosite și pentru identificarea deceniilor. Se trasează repede pe tablă 10 coloane, numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 10, și copiii trebuie să își lipească cartonașul pe coloana corespunzătoare deceniului potrivit, după ce și-a notat în caiet răspunsul. La verificare, greșelile constatate se corectează cu ajutorul copiilor, cartonașele se așază la locul potrivit, și se face corectura și în caiet. Atenție, la acest joc participă și cartonașele cu ani de dinainte de Hristos, dar copiii vor fi derutați, și vor tinde să le așeze în funcție de celelalte. Exercițiul poate fi și temă pentru acasă, copiii păstrează cartonașul și identifică deceniul, apoi, la verificarea de ora viitoare, se realizează jocul.

Sper să completez curând acest articol cu propria experiență, dar, până atunci, aștept sugestii de îmbunătățire.

– Ce ați făcut azi la școală? – Ne-am jucat… https://talentedenazdravani.eu/blog/2016/09/10/invatare-joc-istorie-cronologie/

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Timpul în istorie – axa timpului, format grafic

Una dintre cele mai dificile provocări la lecțiile de istorie o reprezintă cea legată de cronologie. M-am grăbit să scriu acest articol după ce mi-au picat în mână, acum, în prag de an școlar, câteva materiale ce ar putea fi utilizate la clasă, și care nu oferă, din punctul meu de vedere, un instrument corect realizat pentru această lecție. Nu spun că propunerea mea este perfectă, însă experiența la clasă mă face să o susțin.

Dincolo de succesiunea epocilor istorice, noțiuni generale despre mileniu, secol, deceniu, pe care copiii de clasa a IV-a și le-au însușit deja, alături de noțiuni de bază despre cifrele romane, timpul istoric vine cu o provocare greu de rezolvat,  în condițiile dezvoltării insuficiente a operațiilor gândirii. Tocmai de aceea consider că aceste prime două lecții de istorie sunt esențiale în îndrăgirea disciplinei pe viitor, și, nu mai puțin importantă, înțelegerea acesteia.

Sper că nu abordați aceste lecții clasic, dictându-le copiilor în caiete definiții pe care le găsesc în materialele tipărite, și reușiți să porniți cu ei o discuție, despre trecut, timp, conducând expunerea către scopul final. Nu am scris mai jos un discurs, dar sper că am reușit să punctez câteva idei de pornire a acestuia, și sper să obțineți din clasă răspunsurile pe care eu m-am străduit să le enumăr.

Așadar, de ce măsurăm timpul? De ce Robinson, singur pe insulă, voia să numere zilele? Nu știa în ce zi se află, și a început să numere zilele de la prima zi petrecută acolo. Și-a făcut propriul sistem de a măsura timpul, marca zilele în funcție de răsăritul soarelui și le încrusta pe răboj. Tot așa, fiecare popor a început să numere anii de la un moment de referință din trecutul lor. Evreii numără anii de la Creație. Grecii – de la prima olimpiadă. Romanii au început să numere anii de când au construit cetatea Roma, centrul civilizației.  Creștinii, de la nașterea lui Iisus. Musulmanii, de la Hegiră. Concluzia: calendarele sunt o convenție a fiecărei mari civilizații, mai mult sau mai puțin exacte. Ca argument: din 4 în 4 ani avem an bisect, tocmai pentru că erorile constatate de-a lungul timpului în măsurarea acestuia au fost corectate.

Noi numărăm în prezent anii de la nașterea lui Hristos, plasată, tot convențional, între anul 1 î.H. și anul 1 d.H. Așadar nu avem „anul zero”, ci doar momentul nașterii, plasat convențional în secunda dintre ora 23:59 din data de 31 decembrie anul 1 î.H și ora 00:00 din 1 ianuarie anul 1 d.H.

Dacă începând de la nașterea lui Hristos, curgerea anilor, crescător, poate fi comparată cu axa numerelor naturale, pe care copiii o cunosc deja, anii de dinainte pot fi asociați cu axa numerelor întregi, care, din păcate, se studiază la gimnaziu. O problemă apare când copiii consideră că timpul se scurge „invers”. De fapt timpul se scurge într-un singur sens, doar noi numărăm anii altfel. Și atunci, cu ce asociem, pentru ca înțelegerea să aibă loc?

M-am gândit să asociem cu termometrul. Cum stabilim iarna ce temperatură este afară? Ce înseamnă acel „minus”? -10 înseamnă mai frig sau mai cald decât -5? 0°C este convenția noastră după care calculăm temperatura, punctul de îngheț al apei. Este cumplit să explici axa timpului fără să te poți lega de axa numerelor. Iar acum faci apel la axiome, și te rogi să nu întrebe copiii de ce e așa. Pentru că la acest de ce ar trebui să răspundă cei care fac programele școlare și corelează conținuturile.

Trebuie să apreciez însă progresul făcut în ceea ce privește sistemul de numerație roman. Încă de la clasa a III-a copiii învață acum cifrele romane, și, chiar dacă cunoștințele sunt întărite în clasa a IVa, cel puțin am scăpat la istorie de explicațiile din această categorie. Putem scrie secolele, și știm să le citim.

Dacă am trecut cu bine de acestea, începe partea care mi-a dat de furcă un an întreg la a cincea, și nici la a șasea, cu clasa formată de mine, nu aveam reușită 100%. Mă îndoiesc și că sunt 100% profesori de primar care îți răspund instant în ce deceniu și secol e un anumit an, sau care este primul an al secolului….? Veți spune că nu avem nevoie, că de ce e important să știm. Să vă amintesc că pe 31 decembrie 1999 se urla sus și tare că pășim în mileniul 3? Ei bine, cei în cauză n-au dat cu siguranță pe la orele de istorie.

Ce-i drept, să explici cum stă treaba cu secolele îți ia două minute, sau nici atât. Dar copiii de-a IV-a sunt prea mici pentru a putea gândi atât de abstract. Ei au nevoie de exerciții… Și exercițiile înseamnă timp. Când lucram cu a cincea, prima oră era dedicată cadrului general – istoria ca știință și cronologie. Dar apoi cronologia avea timpul ei dedicat în lecție. Îi obișnuisem astfel încât în momentul în care întâlneam un an în lecție, ridicau mâna înainte să întreb care e secolul și deceniul. Caietul de istorie avea pe ultima filă, pe verticală, schema axei cronologice, și aveau voie s-o folosească oricând, exceptând testele. La acestea știau dinainte, un subiect de 1p (5×0.20p) era de cronologie. Nu aveai cum să nu iei 5 dacă făceai efortul să gândești, și acest exercițiu îl aveam de la a V-a până la a XII-a, mai cu seamă la ultimii insistam să știe ce vorbesc…

Mi se pare extrem de important să pornim, cel puțin în studiul istoriei, cu dreptul. Să folosim instrumente corect realizate, și logice, pentru copii. M-am lovit la a cincea de afirmații la început de an din seria „mie nu-mi place istoria”, dar colorând hărți, jucându-ne, căutând povestea, ilustrând-o, am avut surprize foarte plăcute. Dar mă întrista enorm faptul că debutul, într-a patra nu era unul pozitiv.

Convingerea mea proprie e că, la acest nivel, este mai puțin importantă cantitatea de informație pe care le-o oferi și le-o ceri (vă împlor, nu le cereți să memoreze definiții, și acceptați variantele spuse cu propriile cuvinte, care demonstrează înțelegerea). Dacă îi copleșești, devin agresivi și te resping. Mai important este să-i faci să simtă, să le placă, să-i atragi în joc și să-i provoci. Și, dacă le place ceea ce vor afla despre trecutul poporului nostru, poate vom reuși să educăm și respectul pentru viitor.

Aveți aici un pfd, care se printează față-verso. Se decupează pe linia mediană, și se lipesc cele două benzi obținute pentru a rezulta o axă a timpului. Nu sunt deloc de acord cu transcrierea acesteia în caiet, este prea devreme, nu o realizează corect, și este o pierdere de timp, căci, dacă greșesc, persistă apoi în greșeală. Am marcat anul de sfârșit și de început al fiecărui secol, și pe acestea le-am scris liniar, nu unele sub alte, ci așa cum „curg”. Pe spate am realizat un deceniu din secolul 1 î.H și unul din secolul 1d.H, în același stil. Încercați să împrimați color. Vă rog ca, dacă doriți să recomandați materialul, să nu-l copiați/postați nicăieri pe net, ci să dați mai departe linkul acestui articol, și nu linkul direct către pdf. Este modul în care îmi puteți mulțumi într-adevăr pentru munca depusă.

Sper să vă fie util, și, dacă considerați că poate fi îmbunătățit, nu ezitați, vă rog, să-mi spuneți. Mulțumesc anticipat!

PS. Am găsit disponibile, după noua programă, caietele de lucru. Dacă aveți vreunul, și lucrați la clasă, vă rog să mă ajutați cu feedback despre fiecare. 🙂 Personal, cu mici corecturi, mi s-a părut ok Sinapsis, bonus are cd-press pentru manualul digital pe care l-au pus la dispoziție (este pe site, să-l răsfoiți). Aramis nu pune la dispoziție preview, și nu mi-a picat în mână să-l răsfoiesc, la cel de la Litera trebuie să mă uit.

Istorie. Caiet de lucru pentru clasa a IV-a Istorie. Caietul elevului pentru clasa a IV-a Istorie - Clasa a 4-a - Caiet multifunctional + CD - Ana Maria Parvu, Simona Dobrescu
 Elefant, Libris,
Litera, Librărie.net
 Elefant, Libris,  Librarie.net  Libris, Cd-press
Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Ion I. C. Brătianu – o viață dedicată României

prof. B. Teodorescu

Într-o dimineață de vară am ajuns cu un grup de colegi la reședința de la Ștefănești-Florica a Brătienilor, astăzi un complex muzeal, ale cărui piese de rezistență sunt clădirea în care au locuit de-a lungul timpului membri familiei și mausoleul alăturat, străjuit de sarcofagele impunătoare ale celor mai importanți dintre ei: Ion, 1821-1891 și Ion I.C. – Ionel, 1864-1927, tată și fiu.

Pentru câteva ceasuri am pătruns în intimitatea unor oameni din alte timpuri, îndreptățiți pentru meritele lor să trăiască o viață îndestulată și confortabilă, lipsită însă de excesele parveniților din toate timpurile. Pilduitoare mi s-a părut deasemeni prezența pretutindeni a cărților, din păcate altele decât cele din biblioteca originală, distrusă în zilele ultimei ocupații sovietice, ambianță preferată a tânărului Brătianu, cum rezultă din multele fotografii aflate chiar la fața locului.

Ion I C Bratianu - Foto01

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) Sursă

Acesta se născuse chiar aici, la Ștefănești, în urmă cu mai bine de 150 de ani (la 20 august 1864), în chiar zilele complicate care urmaseră loviturii de stat a lui Cuza – 2 mai 1864, în urma căreia tatăl său intrase într-o opoziție deschisă cu domnitorul. La 43 de ani pe atunci, el lăsase în urmă un trecut revoluționar, în care afirmase puternice convingeri democratice și republicane, pe care nu ezitase să le suțină, pe banii săi și ai familiei sale, într-un lung exil francez, inclusiv împotriva monarhiei imperiale a lui Napoleon al III-lea. Se întorsese în țară și se încadrase imediat în lupta pro-unionistă. Deși antrenat într-o agitată și nu de puține ori primejdioasă carieră politică, reușise să-și întemeieze o familie, căsătorindu-se târziu cu mult mai tânăra Caliopi (Pia) Pleșoianu, căreia i-a apreciat mai cu seamă calitățile morale de echilibru, devotament și spirit de sacrificiu, dovedite cu prisosință într-o lungă căsnicie.

În timp veniseră pe lume pe rând Florica, decedată la 3 ani, și în amintirea căreia reședința de la Ștefănești i-a preluat numele, Ion (Ionel), Sabina, biografa de mai târziu a familiei, Constantin (Dinu), Vintilă, și încă trei fete. În anii în care viitorul lider liberal făcea primii pași și învăța să deslușească tainele lumii, tatăl său intra decisiv în viața publică. Este astfel notoriu rolul pe care l-a jucat în alegerea și apoi proclamarea lui Carol de Hohenzollern, căruia i-a devenit, peste unele neînțelegeri, determinate de radicalismul convingerilor sale, sfetnicul cel mai apropiat, lider al unei fracțiuni liberale, ministru, și neoficial, prim-ministru în anii de început ai noului domn. S-a despărțit mai apoi de principe, atunci când a crezut că mâna în care acesta ținea cârma țării este prea slabă. A participat astfel la lovitura de stat republicană din 1870, după care, la capătul mai multor ani de recluziune, a revenit în 1875 printre ctitorii partidului liberal al „coaliției de la Mazar-Pașa”, al cărui președinte a fost ales. În această calitate avea să preia pentru cel mai lung mandat, 1876-1888, conducerea guvernului României.

La capătul acestor ani, România își câștigase independența și suveranitatea, care îi fuseseră recunoscute de marile puteri, se proclamase Regatul, fusese semnată alianța cu Austro-Ungaria și Germania, și fusese împlinită o largă politică de reformă. Când tatăl său era obligat să demisioneze, în primăvara 1888, Ionel Brătianu avea de-acum 24 de ani și un palmares școlar important.

După ce, copil fiind, începuse cursuri elementare la Ștefănești, cu o institutoare din Elveția și un profesor român, ajunsese la București la colegiul Sf. Sava, unde absolvise cu note foarte bune. La 18 ani, se înrolase voluntar într-un regiment de artilerie, și urmase Școala de poduri și șosele. Nu era însă ce-și dorea tatăl său, și, desigur, și tânărul său fiu, care ar fi vrut să studieze în străinătate. A mers deci la Paris, unde și-a perfecționat cunoștințele de matematică și științe exacte, la cursurile pregătitoare la colegiul Saint Barbe, după care a fost admis la Școala Politehnică, unde a absolvit în 1886, și după trei ani (1889), și Școala de Poduri și Șosele de la Paris. Între timp încercase și o licență în matematică la Sorbona, din păcate fără succes.

Lipsit de îndârjirea spre performanță, atât de autodistructivă a unei Iulia Hașdeu, aflată și ea la Paris chiar în acei ani, Ionel Brătianu se arată de la această vârstă călăuzit de proiecte profesionale, în care investea competență și dorința de perfecționare. Pe de altă parte, fusese crescut într-o familie pentru care patriotismul, spiritul combativ, dar și dârzenia și capacitatea de a găsi soluții celor mai complicate probleme erau la ordinea zilei. Era deci firesc să urmeze o carieră politică, dar la sfatul tatălui său, el și-a însușit mai întâi o profesie, și numai după aceea a intrat în viața publică.

Reîntors în țară, el s-a angajat pentru o perioadă de 10 ani la Căile ferate române, în subordinea lui Anghel Saligny, timp în care a participat în toată țara la construcția de linii ferate, gări și poduri.

Debutul său politic nu a întârziat prea mult. În 1895 a candidat pe listele Partidului Liberal, și a fost ales deputat de Gorj, ocazie în care a rostit primul său discurs, remarcat prin claritate și viziune. Respectul pentru memoria tatălui său, care decedase în 1891, dar și nevoia unui larg program de reforme, legea așezată mai presus de orice, atenția deosebită atribuită situației economice, sau ameliorarea situației țărănimii sunt ideile mari ale acestui text, urmărite apoi în anii în care avea să se afle la conducerea acestui partid. Repede remarcat între cei mai promițători tineri ai liberalilor, Ionel Brătianu intra pentru prima oară într-un guvern în martie 1897, sub președenția lui D.A. Sturdza, când a preluat portofoliul Lucrărilor publice, pentru care era calificat. În anii care au urmat, situația se va repeta de trei ori, din nou la Lucrări publice (1901-1902), apoi la Externe (1902-1904), și, în fine, la Interne, în vremea răscoalelor din 1907 (1907-1908).

Experiența dobândită atunci, dar și acțiunea sa rațională, măsurată și eficace, și, desigur, dar nu în ultimul rând, faima numelui pe care îl purta, au fost tot atâtea argumente pentru a prelua mai întâi șefia guvernului, în decembrie 1908, și, ulterior, pe cea a Partidului Liberal, în ianuarie 1909, odată cu ieșirea din scenă a lui D.A. Sturdza, atins de o maladie fatală.

Deși promovarea sa nu a fost lipsită de contestații, atât înăuntrul, cât și în afara partidului, în discursul inaugural, el a făcut apel la solidaritate, și a dat asigurări că programul politic al organizației sale nu se va schimba. Tensiunile interne au continuat însă, și la 8 decembrie 1909, un atentator, lăcătuș la atelierele C.F.R. a tras de la mică distanță în primul-ministru. Deși cele două răni nu au fost grave, și victima s-a refăcut după câteva operații, evenimentul a prilejuit alte agitații și manifestări de stradă. Și un amănunt de viață personală: în timpul convalescenței, Ionel Brătianu a ținut să-și cunoască fiul, pe Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, care avea pe atunci 11 ani. Părinții lui se reuniseră într-o căsătorie, doar pentru recunoașterea paternității acestui copil, după care el fusese crescut și educat la Iași, în familia mamei sale.

Când, un an mai târziu, guvernarea liberală lua sfârșit, și Ionel Brătianu făcea bilanțul ultimilor doi ani, accentul principal cădea pe legislația agrară, cea mai importantă consecință a răscoalelor din 1907, și pe opera de pacificare și solidaritate socială, din păcate neîncheiată. Intrat în opoziție pentru câțiva ani, liderul celui mai important partid politic al țării, a folosit prilejul pentru a pregăti programul viitoarei sale guvernări, interesat să facă și pașii decisivi în schimbarea orientării politice externe a țării sale. Era și cazul, căci în recent încheiatul conflict balcanic (1912-1913), Austro-Ungaria susținuse Bulgaria, iar Rusia – Serbia, o alianță cu cea din urmă împotriva celei dintâi punând pe tapet, în situația unui conflict european, chestiunea reunirii cu Transilvania. În concepția lui Ionel Brătianu, însă, unitatea națională nu își putea găsi împlinirea decât odată cu o largă expropriere a moșierimii, și o extindere a dreptului de vot prin intermediul colegiului unic. Adus la cârma țării, după demisia guvernului conservator condus de Titu Maiorescu, și apoi validat de o majoritate parlamentară, noul prim-ministru nu a ezitat să-și prezinte programul, stârnind dezbateri contradictorii. Schimbările solicitate cereau revizuirea constituției, și acum întreaga luptă politică era subordonată alegerii unei adunări care să consacre reformele preconizate, ceea ce s-a și întâmplat în mai 1914. Totul părea favorabil dorințelor lui Ionel Brătianu. În același timp, vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța, și convorbirile Brătianu-Sazonov, erau o bună oportunitate de tatonare pentru desprinderea țării de Puterile Centrale și de alăturare la Antanta (Franța, Anglia și Rusia).

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1914–1919Atentatul de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – și declanșarea primului război mondial a obligat România să abandoneze temporar proiectele de reformă și să decidă asupra viitorului ei în marea conflagrație care începuse. Eșecul negocierilor purtate de reprezentanții românilor din Transilvania cu guvernul maghiar și atitudinea adoptată în această chestiune de autoritățile dualiste au creat în România un puternic curent de opinie împotriva Austro-Ungariei și au făcut extrem de dificile eforturile regelui Carol I de a răspunde Puterilor Centrale printr-o atitudine fermă față de Serbia.

În situația în care negocierile cu Rusia erau abia la început, iar țara nu era pregătită de război, Ionel Brătianu a considerat că singura soluție responsabilă era denunțarea alianței cu Puterile Centrale și proclamarea neutralității armate. Era și poziția adoptată de Consiliul de Coroană din 3 august 1914, primul-ministru susținând că „războiul va fi lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”. În final, toți participanții, cu excepția lui Carol I și a bătrânului lider conservator P.P. Carp, au adoptat soluția propusă.

Moartea regelui (septembrie 1914) încheia o epocă și aducea în fruntea statului o personalitate aflată într-o altă relație cu Ionel Brătianu. Dacă raporturile cu fostul suveran fuseseră sinuoase, și abia în ultimii ani mai apropiate, șeful liberal avea un puternic ascendent asupra lui Ferdinand, poziție considerabil întărită de aliați de preț precum regina Maria și cumnatul său, Barbu Știrbey.

Fără a evoca pe larg anii neutralității, 1914-1916, ne vom referi doar la eforturile sale pentru a spori capacitatea de luptă a țării în efective și tehnică de luptă, motiv pentru care țara s-a îndatorat cu sume importante. Pe de altă parte, deși negocierile cu Antanta evoluau satisfăcător, primului-ministru îi era clar că tratativele vor fi de lungă durată, dacă dorește garanții pentru teritoriile locuite majoritar de români din monarhia dualistă și că trebuie găsit momentul cel mai potrivit pentru a intra în război.

Din păcate, ofensiva germană de pe frontul de vest (la Verdun) în vara 1916 a precipitat evenimentele, a grăbit finalizarea negocierilor cu Antanta și a condus la Consiliul de Coroană din august 1916.

Decizia atunci adoptată avea în vedere declararea imediată a războiului cu Austro-Ungaria. Tergiversările lui Brătianu încetaseră, odată cu semnarea convențiilor militară și politică cu Antanta, prin care reîntregirea fusese garantată în frontierele noastre apusene și nordice. Primul ministru realiza însă că împotriva eforturilor din anii neutralității, armata țării nu era pregătită pentru un conflict de asemenea anvergură, și, în consecință, solicitase imperativ Rusiei trupe și armament. Departe de a intra în război, într-un moment care să ne ofere șanse de izbândă, România era obligată, prin jocul alianțelor dintre combatanți, să lupte de la început pe două fronturi: unul puternic solicitat de opinia publică, peste Carpați, în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei, și altul la Dunăre, pentru a rezista atacurilor trupelor aliate germano-bulgare. În acele împrejurări, campania din vara-iarna 1916 s-a încheiat cu un dezastru, abandonarea Olteniei, Munteniei și Dobrogei, și retragerea în Moldova, singura parte neocupată a teritoriului României. În situația deloc imposibilă ca întreg teritoriul țării să fie ocupat, guvernul Brătianu a semnat la 24 decembrie 1916 un protocol cu guvernul țarist, prin care tezaurul național urma să fie expediat dincolo de Prut, în Rusia, în două tranșe. Prezent acolo în aprilie-mai 1917, premierul s-a întors acasă foarte deprimat, valorile atunci înstrăinate rămânând pierdute până azi.

În vara 1917, trupele române, stimulate și de promisiunile regale pentru vot universal și o largă reformă agrară, ambele imediat luate în dezbatere de Parlamentul de la Iași, au stabilizat frontul din Moldova. Încă odată însă, timpurile s-au dovedit potrivnice. Lovitura de stat bolșevică din Rusia și angajamentul noii puteri pentru pace și pământ, ca și anarhia generală care a urmat, a obligat România să semneze unilateral armistițiul cu Puterile Centrale și să înceapă negocierile de pace.

Noul context acum favorabil Austro-Ungariei și Germaniei, care au reușit să încheie la Buftea-București un tratat net dezavantajos țării noastre, au condus la demisia lui Brătianu, și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după alegerile din mai 1918, ultimele desfășurate pe baza votului cenzitar și câștigate de conservatori, fostul prim-ministru a fost inculpat pentru intrarea României în război și expulzat, acuzatul refuzând însă a se supune.

O nouă răsturnare a situației – victoria aliaților pe Somme, august 1918, și ruperea frontului la Salonic, a adus reintrarea României în război. La 29 noiembrie 1918 prelua din nou șefia guvernului, fiind martorul marilor adunări plebiscitare de la Cernăuți și Alba Iulia, care desăvârșeau statul național. Din ianuarie și până în iunie 1919, Brătianu s-a reîntors în Parisul anilor săi tineri, de data aceasta pentru o luptă politică și diplomatică îndârjită pentru drepturile României, nu numai cu noii stăpâni ai lumii, dar și cu conaționali înverșunați, care prelungeau în capitala Franței luptele pentru putere de-acasă.

Asemeni șefilor delegațiilor altor țări, născute în vâltoarea anului 1918, Brătianu a contestat drepturile exclusive de a trasa noile frontiere ale lumii, după bunul plac și uneori chiar incompetența învigătorilor din marele război. El a cerut permanent ca negocierea tratatelor cu învinșii să fie opera colectivă a tuturor cobeligeranților. Astfel, Brătianu a acceptat să semneze tratatul cu Germania, al cărui text i-a fost înmânat cu cinci minute înainte de ceremonie, dar a avertizat că este pentru prima și ultima dată când o face.

Situația s-a complicat atunci când s-a pus problema noilor frontiere româno-maghiare, și, când în mod foarte curios, marile puteri învingătoare s-au arătat foarte încrezătoare în promisiunile lui Béla Kun, șeful unui guvern comunist, care preluase puterea la Budapesta, și care din primul ceas își trimisese trupele în Transilvania. Cum riposta României fusese promptă, se cerea acum retragerea forțelor noastre pe Tisa, ignorându-se meritul României, care reușise să oprească această amenințare, mai întâi la Nistru, și apoi la frontierele Ungariei. Nici chestiunea Basarabiei, care se reunise cu România cu un an în urmă nu era clară la Paris, iar în ce privește Banatul, părerile erau împărțite, cât anume din acest teritoriu ar fi urmat să revină României. În fine, protecția minoritarilor din Transilvania, inclusă în tratatul cu Austria, a umplut paharul, și Brătianu, revoltat, a părăsit Conferința de Pace.

Revenit acasă, el a refuzat să retragă trupele noastre care intraseră în Budapesta la 4 august 1919, asigurând acolo, până în decembrie 1919, atât aprovizionarea populației, cât și stabilitatea țării. Concomitent, el începuse să pună în aplicare legiuirile agrare votate în 1917, mai întâi în Basarabia, apoi în Bucovina și Transilvania. În fine, continuau puternicele presiuni exercitate de la Paris pentru semnarea tratatului cu Austria în forma deja refuzată în iunie 1919, pentru protecția acordată minorităților printr-o lege specială, ca și cum țării noastre i s-ar fi recunoscut o independență limitată, și prin acceptarea unor clauze economice care ne nedreptățea. Toate acestea l-au determinat pe Brătianu să-și prezinte demisia, la 12 septembrie 1919, pe motiv că aliații nu respectaseră tratatul semnat cu țara noastră în 1916.

Alegerile din iarna 1919, primele pe baza votului universal, și primele după Marea Unire, au reprezentat un mare eșec pentru liberali. În zadar au subliniat în campanie meritele lor în înfăptuirea statului național și al marilor reforme. Electoratul, acum în majoritate rural, a votat cu Partidul Țărănesc și cu formațiunea politică a generalului Averescu, a cărui popularitate crescuse foarte mult pe fronturile războiului. Noul guvern, condus pe politicianul ardelean Al. Vaida-Voevod, a semnat la 9 decembrie 1919 tratatul cu Austria și tratatul minorităților, după ce marile puteri au acceptat câteva amendamente în favoarea României.

Anii acestei noi retrageri s-au încheiat la 19 ianuarie 1922, când Brătianu s-a reîntors la putere, în fruntea unui executiv considerat de la început de lungă durată. La numai câteva luni după ce devenise prim-ministru, el a participat la Alba-Iulia la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria (15 octombrie 1922). Venise în fine și timpul marilor reforme.

Opera sa politică a fost inaugurată cu dezbaterea în Cameră și în Senat a unei noi Constituții. Adoptată în contextul unor mari tensiuni cu opoziția (Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc, care s-au retras în ședința de vot), era una dintre cele mai democratice, dovedindu-și, după spusele lui Brătianu, „valabilitatea pe cel puțin o jumătate de secol”.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga – Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR. (click pentru mărire. Preluarea imaginii este interzisă.)

Perioada imediat următoare a marcat o efervescență legislativă fără precedent, pentru un număr important de instituții ale statului fiind elaborate și adoptate noi reglementări în concordanță cu noua constituție: legea organizării armatei (23 iunie 1924), legea minelor (4 iunie 1924), legea învățământului primar și a învățământului normal-primar, legea pentru unificare administrativă (14 iunie 1925), legea pentru reglementarea repaosului duminical (18 iunie 1925), legea electorală, prin care se aproba prima majoritară, potrivit căruia 40% din voturi echivalau cu 50% parlamentari. La 25 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie, iar la 1 noiembrie 1925, Miron Cristea devenea primul Patriarh. În vremea acestei guvernări, România a participat la conferința de la Lausanne (noiembrie 1922-iulie 1923), la care s-a reglementat regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Din păcate, conferința de la Viena (1924) a eșuat, reluarea relațiilor diplomatice româno-sovietice dovedindu-se momentan imposibilă, datorită refuzului U.R.S.S. de a recunoaște Basarabia ca parte integrantă a României (martie-aprilie 1924). În context, Partidul Comunist din România a fost ilegalizat în decembrie 1924, pentru susținerea auto-determinării Basarabiei până la despărțirea de stat. De asemenea, rolul lui Brătianu a fost, se pare, decisiv, în „chestia Carol”, (renunțarea prințului moștenitor la succesiune și proclamarea fiului său Mihai ca urmaș al regelui Ferdinand) și noile acte de succesiune: 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926.

La împlinirea a patru ani de guvernare, primul ministru s-a retras, lăsând locul lui Alexandru Averescu (30 martie 1926), dar rezervându-și dreptul de a monitoriza viața publică din România, în perspectiva revenirii asupra actelor de succesiune votate de Parlament, cu atât mai mult cu cât în octombrie 1926 s-a aflat că regele Ferdinand suferă de cancer și este iremediabil pierdut. În această nouă situație, Ionel Brătianu s-a reîntors la putere, și a obținut în iunie 1927 o majoritate parlamentară confortabilă.

Noul Parlament a fost convocat pe 19 iulie 1927, cu o zi înainte de anunțarea oficială a morții suveranului, oferindu-i lui Brătianu posibilitatea de a institui Regența (Mihai era minor) și de a-și consolida astfel, pentru multă vreme, un rol preponderent în viața publică. Timpul însă nu a mai avut răbdare cu el. La sfârșitul lui noiembrie 1927 s-a aflat că primul ministru suferea de amigdalită. Starea lui s-a înrăutățit și, împotriva unor intervenții chirurgicale și a unui tratament considerat ameliator, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1927 el a murit.

Surpriza dispariției celui mai puternic om din România, la numai câteva luni după moartea regelui Ferdinand, care îl susținuse pe toată durata domniei sale, a făcut din acest sfârșit un prilej de nenumărate comentarii. Astăzi însă este larg împărtășită opinia că primul-ministru nu a fost tratat adecvat și că de fapt de aici i s-a trat moartea.

Admirat și hulit deopotrivă pe durata lungă a mandatului său politic, Ionel Brătianu apare astăzi la judecata posterității în lumina puternică a calităților, dar și a limitelor sale. Este incontestabil că în anii domniei regelui Ferdinand el a jucat un rol de prim-ordin, și că direcția în care a acționat a fost una fundamental benefică. Formația sa inginerească l-a determinat să facă politică fără mari efuziuni pasionale, supunând însă totul unui calcul rațional îndelung gândit și verificat. Astfel a întârziat intrarea României în război și a acceptat-o numai sub garanția reîntregirii naționale. A pierdut în luptă pentru că România nu era pregătită, dar a câștigat pacea pentru care s-a bătut cu o intransigență neobosită. S-a văzut izgonit de la putere de votul universal, dar a revenit în timpul marii guvernări liberale din anii 20, ducând la capăt cea mai mare parte din proiectele consolidării statului național. România Mare, independentă, suverană și democratică, are a-i datora și lui Ionel Brătianu și din acest motiv el aparține în egală măsură timpului său și de fapt tuturor timpurilor.

Textul – preluat cu acordul autorului – reprezintă versiunea
în manuscris a articolului publicat de prof. B. Teodorescu
în revista pentru elevi „Big Explorer”.