Timpul în istorie

Ce-a de-a doua lecție din proiectul meu de licență a fost dedicată timpului în istorie. Deși am susținut-o săptămâna trecută, am avut nevoie de timp să mă liniștesc eu, să mă gândesc bine la toate momentele, ce a mers, ce nu a mers, și ce aș fi putut face altfel. Prietenii îmi mai spun că ar trebui să arăt un pic de îndurare, în primul rând față de mine, însă nu-mi stă în fire. Sunt critică, perfecționistă, și de la mine cer cel mai mult.

Revenind la lecții – despre prima am povestit deja. Ca de obicei când copiii au ceva de spus, timpul trece prea repede, și exercițiul pe care planificasem să îl fac în clasă a fost explicat doar și lăsat ca temă. Așadar, am început prin verificarea prin sondaj a cunoștințelor despre domeniul de studiu al istoriei, tipuri de izvoare, și apoi, pe rând, am verificat tema. Erau 20 de tipuri de izvoare, cât să revină câte unul fiecărui copil. Au fost și copii care nu și-au făcut-o, ori și-au uitat fișa acasă, noroc că am mai avut câteva rămase, și exercițiul a fost rezolvat oral destul de repede.

După – am început cu o imagine. Din fericire pentru mine, au recunoscut imediat personajul Robinson, și ce surprinde mai exact imaginea: construirea calendarului. Mi-au oferit exact răspunsul pe care îl voiam… Robinson voia să numere zilele pentru că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de ordine și organizare. Imediat am anunțat că discutăm despre timp în istorie, și am încercat să răspundem la mai multe întrebări:

  • Ce este timpul?
  • Cum îl măsurăm?
  • De ce îl măsurăm?

Timpul este ceva ce „curge” și nu se mai „întoarce”. Am recapitulat unitățile de măsură a timpului, mai repede pe cele mici, și cu accent pe deceniu, secol, mileniu și corelația dintre ele. Apoi ne-am gândit la tipuri de ceasuri. I-am întrebat cât e ceasul, și la ce se uită ca să-mi răspundă… la telefon! Mă bucur că mai am încă ceas de mână… Dar până la inventarea ceasului, știau de clepsidre și ceasuri solare, le-am mai spus de ceasurile cu apă…

Am ajuns la cele trei momente ale timpului: trecut, prezent și viitor, și ne-am reîntors la ceea ce studiază istoria – trecutul.

trecut prezent viitor

Și de aici a început greul… căci, ca să ajungi să înțelegi convenția creștină de măsurare a timpului, și în același timp să nu pleci cu ideea că e singura corectă, să-i accepți pe „ceilalți” și să educi toleranța, am discutat despre marile civilizații și sistemul fiecăreia de a măsura timpul. Pe greci și pe romani mi i-au spus ei, pe evrei – eu, dar știau, pe musulmani nu-i luaseră în calcul. Tot aici am stabilit că timpul curge într-o singură direcție, așa cum și acele ceasului se învârt într-un singur sens. Am marcat pe axa timpului, una după cealaltă, marile civilizații, pe măsură ce au început să numere anii, de la momentul de referință. Animația a început prin trasarea axei timpului, cu comentariul de mai sus, am marcat momentul prezent, și pe măsură ce am ordonat cronologic civilizațiile în discuție, am derulat și animația. sisteme_calendar

Am păstrat apoi doar referința creștină, și am delimitat cele două perioade – cea de dinainte, și cea de după Hristos. Cu cea din urmă am rezolvat repede, numărăm anii crescător, și suntem în 2016. Pentru cea de dinainte, am realizat întâi paralela cu termometrul, și gradele „numărate invers”, apoi am numărat și aici înapoi… până unde numărăm? Numărăm până la infinit înapoi? Numărăm până unde avem izvoare istorice, căci este o axă a timpului istoric…

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Despre convenția privind momentul nașterii lui Hristos am povestit deja aici. A fost destul de greu să-l plasăm în secunda 00:00, pentru că susțineau cu convingere că e născut pe 25 decembrie. Cum istoria se studiază și argumentează cu dovezi, le-am spus că și această dată este o convenție, de fapt nu avem nici cea mai mică idee când s-au întâmplat, că nu avem dovezi istorice care să ateste evenimentele… Și uite-așa îmi voi pune eu profesorul de religie în cap, că nu poate demonstra că Biblia este un izvor credibil… Dar asta e deja altă discuție, am tranșat-o cu la istorie așa considerăm, la religie puteți discuta cu doamna…

Apoi a urmat partea cu adevărat cumplită: cronologia, care este matematică curată. Și dacă la matematică nu prea merge, nici la cronologie nu dăm pe dinafară. Și am făcut două greșeli: prima, știam de la ai mei copiii că împărțirea cu 10, 100, 1000 s-a făcut deja la clasa a IIIa, la fel și împărțirea cu rest. Și n-am verificat informația în programă… lucrurile nu stăteau în favoarea mea, nu se făcuse destul ca lecția mea să meargă ca unsă. M-am descurcat, dar greu de tot. A doua greșeală a fost aceea că sunt obișnuită cu copii mai mari, care știu să ia singuri notițe. Sau cel puțin să deschidă caietul și să scrie singuri data… Mi-am recunoscut vina, m-am adaptat din mers, și m-am gândit apoi ce șoc este pentru ei când ajung la gimnaziu, când toată lumea îi ia „de buni”, și ce responsabilitate masivă este la clasa a IVa, să îi înveți să se descurce singuri, să facă o schemă a lecției, să ia notițe…

secolPartea de cronologie a vizat calcularea numărului de secole „întregi” ale unui an, și rotunjirea la următorul dacă avem împărțire cu rest.

Am folosit în acest moment și axa timpului, pe care o aveau toți, confecționată anterior la cursul de abilități, și am încercat să verificăm rezultatele.

A urmat jocul pe axa timpului, care le-a plăcut enorm. S-au descurcat bine, au fost doar câteva greșeli, pe care le-am corectat apoi împreună. Nu am avut deloc probleme cu cifrele romane, învățate încă din clasa a IIIa, ceea ce mi-a ușurat fantastic munca, căci numai asta îmi mai lipsea în lecție după atâtea noutăți, să explic și sistemul de numerație roman! Unii s-au mulțumit cu anul ce le-a revenit, alții au mai cerut cartonașe, căci au văzut că „mai am”. Dacă ar fi fost clasa mea, aș fi lăsat pe perete axa timpului.

axa

Mai greu a funcționat lucrul în grup, mai ales partea de verificare a rezultatelor colegilor. În momentul în care am găsit greșeli pe axă, au fost foarte nedumeriți de ce, după ce am discutat cu copilul care a calculat eronat, am luat la întrebări tot grupul, că nu ei au greșit. Nu, dar voi erați responsabili cu verificarea, și nu v-ați făcut treaba… colaborarea nu a funcționat.

Am discutat și despre decenii, și pentru anii de după Hristos au funcționat. Pentru anii de dinainte le-am explicat doar, le-am spus să fie atenți, căci la anul, în clasa a V-a, se vor lovi de ele. Axa au prins-o în caiet, iar ca temă au primit să calculeze secolul și deceniul pentru doi ani, la alegere, după Hristos.

Mi-am dat seama la plecare că mă așteaptă un drum lung… Și avem cu cine să mergem pe acest drum, doar că trebuie să îi ținem pe drum și să nu-i pierdem.

Știu că jocul de cronologie a fost preluat și realizat la clasă de multe colege. A fost surpriza toamnei pentru mine. Sper că aveți acum un pic de timp să mă ajutați cu feedback. Am structurat câteva întrebări, pentru a fi mai ușor, și le-am adăugat aici.

Mulțumesc!

 

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Istoria, o veșnică… poveste

Mai bine zis, o veșnică problemă! De rezolvat, firește, pentru cei care îi dedică viața. Totuși, pentru cei mici, la școală, ea nu ar trebui să ridice astfel de piedici. Am răsfoit acum, la început de an, tot ce am putut găsi pe piață, pentru cele două lecții care fac parte din proiectul meu de licență: timpul și spațiul istoric. Am adăugat, atât cât mi-a fost la îndemână, articole cu sfaturi și materiale, însă mă urmăresc, cumva, cele văzute, și mă apucă durerea de cap când mă gândesc că unii, fără rea intenție, le iau de bune.

Prima „problemă”, pe care, dacă n-o rezolvi, mergi bine-merci cu ea mai departe, este cea referitoare la convenția creștină de a măsura anii, înainte și după Hristos. Pare simplu, însă, dacă te iei după unele materiale, pe axa timpului avem fixat „anul nașterii lui Hristos”. Adică… avem anul 1 î.Ch, avem anul 1 d.H, și între ele – „anul nașterii lui Hristos”?? Adică ce anume, anul zero?? Nu există anul 0! Există un moment al nașterii, marcat ca o fracțiune de secundă, convențional, căci altfel pe Hristos îl lăsăm să se nască pe 25 decembrie, acum cca 2000 de ani. Cu exactitate știam dacă mama lui îl declara la primărie și avea certificat ca noi toți, dar na, a fost ocupată să fugă, ca să-i salveze viața.

Am ținut lecția (și voi reveni cu povestea), și am explicat această convenție ca secunda 00:00 de la Revelion, momentul acela de o clipă în care toți sărim în sus. Cam așa și cu momentul nașterii, ce e înainte și ce e după el.

axa timpului - ani înainte și după Hristos

Al doilea „moment” de remarcat este cel al pictogramelor ce reprezintă diversele epoci istorice, unde se îmbină modalitățile cele mai diverse de denumire…. ba apare Epoca Străveche, ba apare Preistoria. Ba Veche, ba Antichitate. Nu discut Epoca Modernă/Epoca Contemporană, care tind să devină una singură… Revenind, copiii trebuie să le ordoneze. Nu ar fi greu, se adaptează ei, deși tot comentează, că de omul preistoric au auzit, și străvechi îi derutează (dar nu cumva să le vorbim pe înțeles la școală, sau să ne raportăm cumva la ceea ce ei știu deja). M-a uimit însă pictograma cu epoca dinozaurilor, „de dinainte de apariția omului”… Asta după ce am tot repetat că istoria este știința care studiază trecutul omenirii, de la apariția omului și până în prezent. Așadar, ce treabă au dinozaurii cu povestea noastră? Aaa, că le plac copiilor… că știu ei că sunt undeva departe-departe în timp… Ei nu pricep ce înseamnă ca timp istoric un secol, cât de „îndepărtat” este, și cca 70 mil de ani de la momentul când au dispărut, comparați cu cei cca 2 mil de ani de la apariția omului, suprapuși cu „prezentul” de câțiva ani pe care abia îl înțeleg… da… este extrem, extrem de relevant!

paralela timp istoric - ceasDiscutam cu Iris despre lecțiile mele la școală, și a văzut materialele despre timp, și cum am marcat eu epocile istorice. Mi-a povestit că la ea profesorul a comparat cu un ceas. Așadar, dacă comparăm istoria omenirii cu un ceas (și o oră), și presupunem că omul a apărut la „fix”, putem considera că Preistoria reprezintă 50min, iar restul epocilor – 10, și fiecare din ce în ce mai puțin. Mi-a plăcut enorm paralela făcută, și m-am gândit foarte mult la ea, căci pentru cei mici, care au nevoie de ancorare în concret pentru a înțelege abstractul, este perfectă. Leagă cumva elementele pe care eu am insistat: acele ceasornicului se învârt într-un singur sens, timpul curge într-o singură direcție, dar la această variantă extrem de vizuală pentru a explica proporția pe care epocile istorice o au nu m-am gândit.

Am dat și eu la rândul meu această explicație, la nivel de clasa a IVa, și a funcționat, și este motivul pentru care am scris despre ea. Ar fi și păcat, dacă ceva merge, să nu îl folosim.

Ultima observație, cu care și închei, este aceea că pe axa timpului am văzut marcat tot mileniul 3. Nu ar fi o problemă, dacă acolada cu „Epoca Contemporană” nu se extindea până la finalul acestuia… Istoria studiază trecutulCeea ce se va întâmpla mâine va fi istorie abia poimâine. De unde anticipează autorii materialului încă 1000 de ani de „contemporaneitate”? Mâine Pământul poate fi izbit de un asteroid, și istoria omului să ia sfârșit la fel ca cea a dinozaurilor. Sau sfârșitul lumii să vină în 2500 toamna. Și toate, pe un grafic. Căci, dacă era în text, nu mă agitam, oricum citesc rar sau deloc. Dar la imagini se uită… 🙁

trecut prezent viitor

Proporția epocilor istorice nu este relevantă, graficul evidenția succesiunea lor.

coperta geografie colaj Universul

Copertă personalizată pentru caiet

Când copiii au intrat la școală, și manualele & auxiliarele aveau cele mai ciudate dimensiuni, am optat pentru învelirea cu hârtie. Nu sunt deloc adepta caietelor „dezbrăcate”. De vreo 3 ani le învelim în coală albă, și Iris e încântată să le poată decora cum vrea ea. Fie că lipește benzi decorative, fie că desenează sau pune ștampile, are versiune originală pentru fiecare.

Trecerea la gimnaziu nu este ușoară, și adaptarea la o clasă nouă nici atât. Sunt bile albe și bile negre în fiecare zi, profesori pe care îi adoră, și alții cărora le-a prins frica… Dar după prima oră de geografie a venit cu un zâmbet larg… Mami, ne-a dat temă!!! Eu oftez în gând, a avut teme din prima zi, și nu puține, genul acela de teme care nu se mai termină ore la rând… Mă și gândeam, ce temă le-a dat la geografie… Ne-a zis că nu ne trebuie caiet, să ne facem un dosar și să ne personalizăm coperta!!

Așadar, le vorbești copiilor în prima oră despre ce vor discuta anul ce urmează, și apoi, prin „personalizare”, le ceri de fapt să aleagă o idee principală din tot ceea ce s-a discutat. Iris rămăsese la planete sau vulcan, noroc că am găsit printre dublurile din albumul de la Lidl (pe care nu l-am completat… of…) patru planete. Apoi a început distracția. Am scos șabloanele, pe care le aveam din cartea de la Klutz, și încă vreo câteva din cea de la Teora, proaspăt cumpăratele markere cu auriu și argintiu, și, în final, steluțe sclipitoare făcute cu perforatorul de margine și lipite una câte una.

Rezultatul… de vis. S-a oprit din lipit steluțe când i-am zis că lângă Soare nu se văd. La școală am înțeles că doamna a fost foarte încântată. N-au întristat-o decât colegii care au acuzat-o că n-a făcut-o ea… Cum să zică așa?? Se vede că nu mă cunosc… Dincolo, la fosta școală, nimeni nu i-ar fi spus asta…
coperta geografie colaj Universul

izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

joc didactic cronologie istorie IV

Învățare prin joc la istorie – cronologie

Disciplina istorie este una nu grea, ci foarte, foarte grea, și puțini sunt cei care ajung să spună că „le place istoria”. Însă îți place ceea ce înțelegi…

Lecția de cronologie, făcută „clasic”, este mai mult decât plictisitoare, să recunoaștem. Însă un profesor extraordinar pe care l-am avut în facultate și-a început cursul spunându-ne că nu-l interesează să știm pe dinafară date, evenimente, ci să fim extrem de rapizi în a căuta răspunsul în ceea ce avem la îndemână. Am propus în articolul precedent o variantă de desfășurare a lecției dedicate acestui subiect. Dacă considerați că, la clasa a IV-a, jocul rămâne o modalitate de învățare, și nu vă panicați când copiii se agită printre bănci și lucrează în grup, vă propun următorul joc:

joc didactic cronologie istorie IVPrintați cartonașele din acest fișier (paginile 11-17). Pe fiecare cartonaș veți găsi un an, un eveniment, o fotografie și sursa acesteia. În cel mai optimist caz, am pregătit 35 de cartonașe, sper din tot sufletul că nimeni nu are atâția copii la clasă! (Dacă da… spuneți, și mai fac). Plastifiați dacă puteți înainte de a le decupa. Atașați o agrafă de birou fiecărui cartonaș, sau folosiți patafix, este mai rapid.

Folosiți de pe cartonaș doar anul menționat! Spuneți-le copiilor că celelalte informații vor fi folosite în alt exercițiu, cu altă ocazie. Ele au doar rolul de a le stârni curiozitatea, evenimentele fiind legate de istoria noastră națională.

Luați una-două coli albe, de ambalaj, și rupeți fâșii pe lungime, de 15-20cm lățime, pe care le îndoiți pe jumătate. Pe acestea, cu un marker, scrieți secolele, descrescător, începând de la secolul VI î.H., până în prezent. Segmentele dedicate trebuie să aibă măcar 15 cm din bandă. Dacă credeți că e mai ușor, puteți cumpăra panglică lată, pe care să scrieți, sau să întăriți materialul din hârtie cu bandă adezivă. Dacă considerați că este mai simplu, paginile 2-9 din fișierul de mai sus se printează, se taie pe jumătate, și se lipesc corespunzător, pentru a obține banda.

La momentul jocului, prindeți banda de jur-împrejurul clasei cu patafix sau alt adeziv. Grupați copiii câte 4, în funcție de așezarea în bănci, și împărțiți în același timp cartonașele. Fiecare copil trebuie să identifice secolul anului ce apare scris mare pe cartonaș, să își noteze în caiet anul și secolul, apoi să caute pe banda lipită unde este secolul respectiv și să lipească/prindă cartonașul. Dacă nu se descurcă cu cifrele romane, cere ajutor colegilor. Se întoarce la grup și, împreună cu colegii, verifică dacă și ceilalți au rezolvat corect, folosind ceea ce și-au notat în caiete și axa timpului. Greșelile identificate se corectează de comun acord, se fac schimbările necesare pe banda afișată. Pentru verificare, li se cere copiilor să privească șirul: anii trebuie să apară descrescător pentru perioada de dinainte de Hristos, crescător – după. Orice eroare sesizată în șir se analizează și se corectează, cartonașul fiind pus apoi la locul lui.

Sunt sigură că, dacă au terminat, se vor uita și la celelalte cartonașe, vor fi curioși să vadă „ce au și ceilalți”, și, de ce nu, să supravegheze modalitatea de rezolvare. Dacă le-a plăcut, pot continua exercițiul acasă, să caute singuri un eveniment, dacă pot – și o imagine despre acesta, și să realizeze un cartonaș după modelul celor utilizate la clasă, pe care să-l folosiți la exercițiile viitoare.

Cartonașele pot fi folosite și pentru identificarea deceniilor. Se trasează repede pe tablă 10 coloane, numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 10, și copiii trebuie să își lipească cartonașul pe coloana corespunzătoare deceniului potrivit, după ce și-a notat în caiet răspunsul. La verificare, greșelile constatate se corectează cu ajutorul copiilor, cartonașele se așază la locul potrivit, și se face corectura și în caiet. Atenție, la acest joc participă și cartonașele cu ani de dinainte de Hristos, dar copiii vor fi derutați, și vor tinde să le așeze în funcție de celelalte. Exercițiul poate fi și temă pentru acasă, copiii păstrează cartonașul și identifică deceniul, apoi, la verificarea de ora viitoare, se realizează jocul.

Sper să completez curând acest articol cu propria experiență, dar, până atunci, aștept sugestii de îmbunătățire.

– Ce ați făcut azi la școală? – Ne-am jucat… https://talentedenazdravani.eu/blog/2016/09/10/invatare-joc-istorie-cronologie/

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Timpul în istorie – axa timpului, format grafic

Una dintre cele mai dificile provocări la lecțiile de istorie o reprezintă cea legată de cronologie. M-am grăbit să scriu acest articol după ce mi-au picat în mână, acum, în prag de an școlar, câteva materiale ce ar putea fi utilizate la clasă, și care nu oferă, din punctul meu de vedere, un instrument corect realizat pentru această lecție. Nu spun că propunerea mea este perfectă, însă experiența la clasă mă face să o susțin.

Dincolo de succesiunea epocilor istorice, noțiuni generale despre mileniu, secol, deceniu, pe care copiii de clasa a IV-a și le-au însușit deja, alături de noțiuni de bază despre cifrele romane, timpul istoric vine cu o provocare greu de rezolvat,  în condițiile dezvoltării insuficiente a operațiilor gândirii. Tocmai de aceea consider că aceste prime două lecții de istorie sunt esențiale în îndrăgirea disciplinei pe viitor, și, nu mai puțin importantă, înțelegerea acesteia.

Sper că nu abordați aceste lecții clasic, dictându-le copiilor în caiete definiții pe care le găsesc în materialele tipărite, și reușiți să porniți cu ei o discuție, despre trecut, timp, conducând expunerea către scopul final. Nu am scris mai jos un discurs, dar sper că am reușit să punctez câteva idei de pornire a acestuia, și sper să obțineți din clasă răspunsurile pe care eu m-am străduit să le enumăr.

Așadar, de ce măsurăm timpul? De ce Robinson, singur pe insulă, voia să numere zilele? Nu știa în ce zi se află, și a început să numere zilele de la prima zi petrecută acolo. Și-a făcut propriul sistem de a măsura timpul, marca zilele în funcție de răsăritul soarelui și le încrusta pe răboj. Tot așa, fiecare popor a început să numere anii de la un moment de referință din trecutul lor. Evreii numără anii de la Creație. Grecii – de la prima olimpiadă. Romanii au început să numere anii de când au construit cetatea Roma, centrul civilizației.  Creștinii, de la nașterea lui Iisus. Musulmanii, de la Hegiră. Concluzia: calendarele sunt o convenție a fiecărei mari civilizații, mai mult sau mai puțin exacte. Ca argument: din 4 în 4 ani avem an bisect, tocmai pentru că erorile constatate de-a lungul timpului în măsurarea acestuia au fost corectate.

Noi numărăm în prezent anii de la nașterea lui Hristos, plasată, tot convențional, între anul 1 î.H. și anul 1 d.H. Așadar nu avem „anul zero”, ci doar momentul nașterii, plasat convențional în secunda dintre ora 23:59 din data de 31 decembrie anul 1 î.H și ora 00:00 din 1 ianuarie anul 1 d.H.

Dacă începând de la nașterea lui Hristos, curgerea anilor, crescător, poate fi comparată cu axa numerelor naturale, pe care copiii o cunosc deja, anii de dinainte pot fi asociați cu axa numerelor întregi, care, din păcate, se studiază la gimnaziu. O problemă apare când copiii consideră că timpul se scurge „invers”. De fapt timpul se scurge într-un singur sens, doar noi numărăm anii altfel. Și atunci, cu ce asociem, pentru ca înțelegerea să aibă loc?

M-am gândit să asociem cu termometrul. Cum stabilim iarna ce temperatură este afară? Ce înseamnă acel „minus”? -10 înseamnă mai frig sau mai cald decât -5? 0°C este convenția noastră după care calculăm temperatura, punctul de îngheț al apei. Este cumplit să explici axa timpului fără să te poți lega de axa numerelor. Iar acum faci apel la axiome, și te rogi să nu întrebe copiii de ce e așa. Pentru că la acest de ce ar trebui să răspundă cei care fac programele școlare și corelează conținuturile.

Trebuie să apreciez însă progresul făcut în ceea ce privește sistemul de numerație roman. Încă de la clasa a III-a copiii învață acum cifrele romane, și, chiar dacă cunoștințele sunt întărite în clasa a IVa, cel puțin am scăpat la istorie de explicațiile din această categorie. Putem scrie secolele, și știm să le citim.

Dacă am trecut cu bine de acestea, începe partea care mi-a dat de furcă un an întreg la a cincea, și nici la a șasea, cu clasa formată de mine, nu aveam reușită 100%. Mă îndoiesc și că sunt 100% profesori de primar care îți răspund instant în ce deceniu și secol e un anumit an, sau care este primul an al secolului….? Veți spune că nu avem nevoie, că de ce e important să știm. Să vă amintesc că pe 31 decembrie 1999 se urla sus și tare că pășim în mileniul 3? Ei bine, cei în cauză n-au dat cu siguranță pe la orele de istorie.

Ce-i drept, să explici cum stă treaba cu secolele îți ia două minute, sau nici atât. Dar copiii de-a IV-a sunt prea mici pentru a putea gândi atât de abstract. Ei au nevoie de exerciții… Și exercițiile înseamnă timp. Când lucram cu a cincea, prima oră era dedicată cadrului general – istoria ca știință și cronologie. Dar apoi cronologia avea timpul ei dedicat în lecție. Îi obișnuisem astfel încât în momentul în care întâlneam un an în lecție, ridicau mâna înainte să întreb care e secolul și deceniul. Caietul de istorie avea pe ultima filă, pe verticală, schema axei cronologice, și aveau voie s-o folosească oricând, exceptând testele. La acestea știau dinainte, un subiect de 1p (5×0.20p) era de cronologie. Nu aveai cum să nu iei 5 dacă făceai efortul să gândești, și acest exercițiu îl aveam de la a V-a până la a XII-a, mai cu seamă la ultimii insistam să știe ce vorbesc…

Mi se pare extrem de important să pornim, cel puțin în studiul istoriei, cu dreptul. Să folosim instrumente corect realizate, și logice, pentru copii. M-am lovit la a cincea de afirmații la început de an din seria „mie nu-mi place istoria”, dar colorând hărți, jucându-ne, căutând povestea, ilustrând-o, am avut surprize foarte plăcute. Dar mă întrista enorm faptul că debutul, într-a patra nu era unul pozitiv.

Convingerea mea proprie e că, la acest nivel, este mai puțin importantă cantitatea de informație pe care le-o oferi și le-o ceri (vă împlor, nu le cereți să memoreze definiții, și acceptați variantele spuse cu propriile cuvinte, care demonstrează înțelegerea). Dacă îi copleșești, devin agresivi și te resping. Mai important este să-i faci să simtă, să le placă, să-i atragi în joc și să-i provoci. Și, dacă le place ceea ce vor afla despre trecutul poporului nostru, poate vom reuși să educăm și respectul pentru viitor.

Aveți aici un pfd, care se printează față-verso. Se decupează pe linia mediană, și se lipesc cele două benzi obținute pentru a rezulta o axă a timpului. Nu sunt deloc de acord cu transcrierea acesteia în caiet, este prea devreme, nu o realizează corect, și este o pierdere de timp, căci, dacă greșesc, persistă apoi în greșeală. Am marcat anul de sfârșit și de început al fiecărui secol, și pe acestea le-am scris liniar, nu unele sub alte, ci așa cum „curg”. Pe spate am realizat un deceniu din secolul 1 î.H și unul din secolul 1d.H, în același stil. Încercați să împrimați color. Vă rog ca, dacă doriți să recomandați materialul, să nu-l copiați/postați nicăieri pe net, ci să dați mai departe linkul acestui articol, și nu linkul direct către pdf. Este modul în care îmi puteți mulțumi într-adevăr pentru munca depusă.

Sper să vă fie util, și, dacă considerați că poate fi îmbunătățit, nu ezitați, vă rog, să-mi spuneți. Mulțumesc anticipat!

PS. Am găsit disponibile, după noua programă, caietele de lucru. Dacă aveți vreunul, și lucrați la clasă, vă rog să mă ajutați cu feedback despre fiecare. 🙂 Personal, cu mici corecturi, mi s-a părut ok Sinapsis, bonus are cd-press pentru manualul digital pe care l-au pus la dispoziție (este pe site, să-l răsfoiți). Aramis nu pune la dispoziție preview, și nu mi-a picat în mână să-l răsfoiesc, la cel de la Litera trebuie să mă uit.

Istorie. Caiet de lucru pentru clasa a IV-a Istorie. Caietul elevului pentru clasa a IV-a Istorie - Clasa a 4-a - Caiet multifunctional + CD - Ana Maria Parvu, Simona Dobrescu
 Elefant, Libris,
Litera, Librărie.net
 Elefant, Libris,  Librarie.net  Libris, Cd-press
Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Ion I. C. Brătianu – o viață dedicată României

prof. B. Teodorescu

Într-o dimineață de vară am ajuns cu un grup de colegi la reședința de la Ștefănești-Florica a Brătienilor, astăzi un complex muzeal, ale cărui piese de rezistență sunt clădirea în care au locuit de-a lungul timpului membri familiei și mausoleul alăturat, străjuit de sarcofagele impunătoare ale celor mai importanți dintre ei: Ion, 1821-1891 și Ion I.C. – Ionel, 1864-1927, tată și fiu.

Pentru câteva ceasuri am pătruns în intimitatea unor oameni din alte timpuri, îndreptățiți pentru meritele lor să trăiască o viață îndestulată și confortabilă, lipsită însă de excesele parveniților din toate timpurile. Pilduitoare mi s-a părut deasemeni prezența pretutindeni a cărților, din păcate altele decât cele din biblioteca originală, distrusă în zilele ultimei ocupații sovietice, ambianță preferată a tânărului Brătianu, cum rezultă din multele fotografii aflate chiar la fața locului.

Ion I C Bratianu - Foto01

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) Sursă

Acesta se născuse chiar aici, la Ștefănești, în urmă cu mai bine de 150 de ani (la 20 august 1864), în chiar zilele complicate care urmaseră loviturii de stat a lui Cuza – 2 mai 1864, în urma căreia tatăl său intrase într-o opoziție deschisă cu domnitorul. La 43 de ani pe atunci, el lăsase în urmă un trecut revoluționar, în care afirmase puternice convingeri democratice și republicane, pe care nu ezitase să le suțină, pe banii săi și ai familiei sale, într-un lung exil francez, inclusiv împotriva monarhiei imperiale a lui Napoleon al III-lea. Se întorsese în țară și se încadrase imediat în lupta pro-unionistă. Deși antrenat într-o agitată și nu de puține ori primejdioasă carieră politică, reușise să-și întemeieze o familie, căsătorindu-se târziu cu mult mai tânăra Caliopi (Pia) Pleșoianu, căreia i-a apreciat mai cu seamă calitățile morale de echilibru, devotament și spirit de sacrificiu, dovedite cu prisosință într-o lungă căsnicie.

În timp veniseră pe lume pe rând Florica, decedată la 3 ani, și în amintirea căreia reședința de la Ștefănești i-a preluat numele, Ion (Ionel), Sabina, biografa de mai târziu a familiei, Constantin (Dinu), Vintilă, și încă trei fete. În anii în care viitorul lider liberal făcea primii pași și învăța să deslușească tainele lumii, tatăl său intra decisiv în viața publică. Este astfel notoriu rolul pe care l-a jucat în alegerea și apoi proclamarea lui Carol de Hohenzollern, căruia i-a devenit, peste unele neînțelegeri, determinate de radicalismul convingerilor sale, sfetnicul cel mai apropiat, lider al unei fracțiuni liberale, ministru, și neoficial, prim-ministru în anii de început ai noului domn. S-a despărțit mai apoi de principe, atunci când a crezut că mâna în care acesta ținea cârma țării este prea slabă. A participat astfel la lovitura de stat republicană din 1870, după care, la capătul mai multor ani de recluziune, a revenit în 1875 printre ctitorii partidului liberal al „coaliției de la Mazar-Pașa”, al cărui președinte a fost ales. În această calitate avea să preia pentru cel mai lung mandat, 1876-1888, conducerea guvernului României.

La capătul acestor ani, România își câștigase independența și suveranitatea, care îi fuseseră recunoscute de marile puteri, se proclamase Regatul, fusese semnată alianța cu Austro-Ungaria și Germania, și fusese împlinită o largă politică de reformă. Când tatăl său era obligat să demisioneze, în primăvara 1888, Ionel Brătianu avea de-acum 24 de ani și un palmares școlar important.

După ce, copil fiind, începuse cursuri elementare la Ștefănești, cu o institutoare din Elveția și un profesor român, ajunsese la București la colegiul Sf. Sava, unde absolvise cu note foarte bune. La 18 ani, se înrolase voluntar într-un regiment de artilerie, și urmase Școala de poduri și șosele. Nu era însă ce-și dorea tatăl său, și, desigur, și tânărul său fiu, care ar fi vrut să studieze în străinătate. A mers deci la Paris, unde și-a perfecționat cunoștințele de matematică și științe exacte, la cursurile pregătitoare la colegiul Saint Barbe, după care a fost admis la Școala Politehnică, unde a absolvit în 1886, și după trei ani (1889), și Școala de Poduri și Șosele de la Paris. Între timp încercase și o licență în matematică la Sorbona, din păcate fără succes.

Lipsit de îndârjirea spre performanță, atât de autodistructivă a unei Iulia Hașdeu, aflată și ea la Paris chiar în acei ani, Ionel Brătianu se arată de la această vârstă călăuzit de proiecte profesionale, în care investea competență și dorința de perfecționare. Pe de altă parte, fusese crescut într-o familie pentru care patriotismul, spiritul combativ, dar și dârzenia și capacitatea de a găsi soluții celor mai complicate probleme erau la ordinea zilei. Era deci firesc să urmeze o carieră politică, dar la sfatul tatălui său, el și-a însușit mai întâi o profesie, și numai după aceea a intrat în viața publică.

Reîntors în țară, el s-a angajat pentru o perioadă de 10 ani la Căile ferate române, în subordinea lui Anghel Saligny, timp în care a participat în toată țara la construcția de linii ferate, gări și poduri.

Debutul său politic nu a întârziat prea mult. În 1895 a candidat pe listele Partidului Liberal, și a fost ales deputat de Gorj, ocazie în care a rostit primul său discurs, remarcat prin claritate și viziune. Respectul pentru memoria tatălui său, care decedase în 1891, dar și nevoia unui larg program de reforme, legea așezată mai presus de orice, atenția deosebită atribuită situației economice, sau ameliorarea situației țărănimii sunt ideile mari ale acestui text, urmărite apoi în anii în care avea să se afle la conducerea acestui partid. Repede remarcat între cei mai promițători tineri ai liberalilor, Ionel Brătianu intra pentru prima oară într-un guvern în martie 1897, sub președenția lui D.A. Sturdza, când a preluat portofoliul Lucrărilor publice, pentru care era calificat. În anii care au urmat, situația se va repeta de trei ori, din nou la Lucrări publice (1901-1902), apoi la Externe (1902-1904), și, în fine, la Interne, în vremea răscoalelor din 1907 (1907-1908).

Experiența dobândită atunci, dar și acțiunea sa rațională, măsurată și eficace, și, desigur, dar nu în ultimul rând, faima numelui pe care îl purta, au fost tot atâtea argumente pentru a prelua mai întâi șefia guvernului, în decembrie 1908, și, ulterior, pe cea a Partidului Liberal, în ianuarie 1909, odată cu ieșirea din scenă a lui D.A. Sturdza, atins de o maladie fatală.

Deși promovarea sa nu a fost lipsită de contestații, atât înăuntrul, cât și în afara partidului, în discursul inaugural, el a făcut apel la solidaritate, și a dat asigurări că programul politic al organizației sale nu se va schimba. Tensiunile interne au continuat însă, și la 8 decembrie 1909, un atentator, lăcătuș la atelierele C.F.R. a tras de la mică distanță în primul-ministru. Deși cele două răni nu au fost grave, și victima s-a refăcut după câteva operații, evenimentul a prilejuit alte agitații și manifestări de stradă. Și un amănunt de viață personală: în timpul convalescenței, Ionel Brătianu a ținut să-și cunoască fiul, pe Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, care avea pe atunci 11 ani. Părinții lui se reuniseră într-o căsătorie, doar pentru recunoașterea paternității acestui copil, după care el fusese crescut și educat la Iași, în familia mamei sale.

Când, un an mai târziu, guvernarea liberală lua sfârșit, și Ionel Brătianu făcea bilanțul ultimilor doi ani, accentul principal cădea pe legislația agrară, cea mai importantă consecință a răscoalelor din 1907, și pe opera de pacificare și solidaritate socială, din păcate neîncheiată. Intrat în opoziție pentru câțiva ani, liderul celui mai important partid politic al țării, a folosit prilejul pentru a pregăti programul viitoarei sale guvernări, interesat să facă și pașii decisivi în schimbarea orientării politice externe a țării sale. Era și cazul, căci în recent încheiatul conflict balcanic (1912-1913), Austro-Ungaria susținuse Bulgaria, iar Rusia – Serbia, o alianță cu cea din urmă împotriva celei dintâi punând pe tapet, în situația unui conflict european, chestiunea reunirii cu Transilvania. În concepția lui Ionel Brătianu, însă, unitatea națională nu își putea găsi împlinirea decât odată cu o largă expropriere a moșierimii, și o extindere a dreptului de vot prin intermediul colegiului unic. Adus la cârma țării, după demisia guvernului conservator condus de Titu Maiorescu, și apoi validat de o majoritate parlamentară, noul prim-ministru nu a ezitat să-și prezinte programul, stârnind dezbateri contradictorii. Schimbările solicitate cereau revizuirea constituției, și acum întreaga luptă politică era subordonată alegerii unei adunări care să consacre reformele preconizate, ceea ce s-a și întâmplat în mai 1914. Totul părea favorabil dorințelor lui Ionel Brătianu. În același timp, vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța, și convorbirile Brătianu-Sazonov, erau o bună oportunitate de tatonare pentru desprinderea țării de Puterile Centrale și de alăturare la Antanta (Franța, Anglia și Rusia).

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1914–1919Atentatul de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – și declanșarea primului război mondial a obligat România să abandoneze temporar proiectele de reformă și să decidă asupra viitorului ei în marea conflagrație care începuse. Eșecul negocierilor purtate de reprezentanții românilor din Transilvania cu guvernul maghiar și atitudinea adoptată în această chestiune de autoritățile dualiste au creat în România un puternic curent de opinie împotriva Austro-Ungariei și au făcut extrem de dificile eforturile regelui Carol I de a răspunde Puterilor Centrale printr-o atitudine fermă față de Serbia.

În situația în care negocierile cu Rusia erau abia la început, iar țara nu era pregătită de război, Ionel Brătianu a considerat că singura soluție responsabilă era denunțarea alianței cu Puterile Centrale și proclamarea neutralității armate. Era și poziția adoptată de Consiliul de Coroană din 3 august 1914, primul-ministru susținând că „războiul va fi lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”. În final, toți participanții, cu excepția lui Carol I și a bătrânului lider conservator P.P. Carp, au adoptat soluția propusă.

Moartea regelui (septembrie 1914) încheia o epocă și aducea în fruntea statului o personalitate aflată într-o altă relație cu Ionel Brătianu. Dacă raporturile cu fostul suveran fuseseră sinuoase, și abia în ultimii ani mai apropiate, șeful liberal avea un puternic ascendent asupra lui Ferdinand, poziție considerabil întărită de aliați de preț precum regina Maria și cumnatul său, Barbu Știrbey.

Fără a evoca pe larg anii neutralității, 1914-1916, ne vom referi doar la eforturile sale pentru a spori capacitatea de luptă a țării în efective și tehnică de luptă, motiv pentru care țara s-a îndatorat cu sume importante. Pe de altă parte, deși negocierile cu Antanta evoluau satisfăcător, primului-ministru îi era clar că tratativele vor fi de lungă durată, dacă dorește garanții pentru teritoriile locuite majoritar de români din monarhia dualistă și că trebuie găsit momentul cel mai potrivit pentru a intra în război.

Din păcate, ofensiva germană de pe frontul de vest (la Verdun) în vara 1916 a precipitat evenimentele, a grăbit finalizarea negocierilor cu Antanta și a condus la Consiliul de Coroană din august 1916.

Decizia atunci adoptată avea în vedere declararea imediată a războiului cu Austro-Ungaria. Tergiversările lui Brătianu încetaseră, odată cu semnarea convențiilor militară și politică cu Antanta, prin care reîntregirea fusese garantată în frontierele noastre apusene și nordice. Primul ministru realiza însă că împotriva eforturilor din anii neutralității, armata țării nu era pregătită pentru un conflict de asemenea anvergură, și, în consecință, solicitase imperativ Rusiei trupe și armament. Departe de a intra în război, într-un moment care să ne ofere șanse de izbândă, România era obligată, prin jocul alianțelor dintre combatanți, să lupte de la început pe două fronturi: unul puternic solicitat de opinia publică, peste Carpați, în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei, și altul la Dunăre, pentru a rezista atacurilor trupelor aliate germano-bulgare. În acele împrejurări, campania din vara-iarna 1916 s-a încheiat cu un dezastru, abandonarea Olteniei, Munteniei și Dobrogei, și retragerea în Moldova, singura parte neocupată a teritoriului României. În situația deloc imposibilă ca întreg teritoriul țării să fie ocupat, guvernul Brătianu a semnat la 24 decembrie 1916 un protocol cu guvernul țarist, prin care tezaurul național urma să fie expediat dincolo de Prut, în Rusia, în două tranșe. Prezent acolo în aprilie-mai 1917, premierul s-a întors acasă foarte deprimat, valorile atunci înstrăinate rămânând pierdute până azi.

În vara 1917, trupele române, stimulate și de promisiunile regale pentru vot universal și o largă reformă agrară, ambele imediat luate în dezbatere de Parlamentul de la Iași, au stabilizat frontul din Moldova. Încă odată însă, timpurile s-au dovedit potrivnice. Lovitura de stat bolșevică din Rusia și angajamentul noii puteri pentru pace și pământ, ca și anarhia generală care a urmat, a obligat România să semneze unilateral armistițiul cu Puterile Centrale și să înceapă negocierile de pace.

Noul context acum favorabil Austro-Ungariei și Germaniei, care au reușit să încheie la Buftea-București un tratat net dezavantajos țării noastre, au condus la demisia lui Brătianu, și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după alegerile din mai 1918, ultimele desfășurate pe baza votului cenzitar și câștigate de conservatori, fostul prim-ministru a fost inculpat pentru intrarea României în război și expulzat, acuzatul refuzând însă a se supune.

O nouă răsturnare a situației – victoria aliaților pe Somme, august 1918, și ruperea frontului la Salonic, a adus reintrarea României în război. La 29 noiembrie 1918 prelua din nou șefia guvernului, fiind martorul marilor adunări plebiscitare de la Cernăuți și Alba Iulia, care desăvârșeau statul național. Din ianuarie și până în iunie 1919, Brătianu s-a reîntors în Parisul anilor săi tineri, de data aceasta pentru o luptă politică și diplomatică îndârjită pentru drepturile României, nu numai cu noii stăpâni ai lumii, dar și cu conaționali înverșunați, care prelungeau în capitala Franței luptele pentru putere de-acasă.

Asemeni șefilor delegațiilor altor țări, născute în vâltoarea anului 1918, Brătianu a contestat drepturile exclusive de a trasa noile frontiere ale lumii, după bunul plac și uneori chiar incompetența învigătorilor din marele război. El a cerut permanent ca negocierea tratatelor cu învinșii să fie opera colectivă a tuturor cobeligeranților. Astfel, Brătianu a acceptat să semneze tratatul cu Germania, al cărui text i-a fost înmânat cu cinci minute înainte de ceremonie, dar a avertizat că este pentru prima și ultima dată când o face.

Situația s-a complicat atunci când s-a pus problema noilor frontiere româno-maghiare, și, când în mod foarte curios, marile puteri învingătoare s-au arătat foarte încrezătoare în promisiunile lui Béla Kun, șeful unui guvern comunist, care preluase puterea la Budapesta, și care din primul ceas își trimisese trupele în Transilvania. Cum riposta României fusese promptă, se cerea acum retragerea forțelor noastre pe Tisa, ignorându-se meritul României, care reușise să oprească această amenințare, mai întâi la Nistru, și apoi la frontierele Ungariei. Nici chestiunea Basarabiei, care se reunise cu România cu un an în urmă nu era clară la Paris, iar în ce privește Banatul, părerile erau împărțite, cât anume din acest teritoriu ar fi urmat să revină României. În fine, protecția minoritarilor din Transilvania, inclusă în tratatul cu Austria, a umplut paharul, și Brătianu, revoltat, a părăsit Conferința de Pace.

Revenit acasă, el a refuzat să retragă trupele noastre care intraseră în Budapesta la 4 august 1919, asigurând acolo, până în decembrie 1919, atât aprovizionarea populației, cât și stabilitatea țării. Concomitent, el începuse să pună în aplicare legiuirile agrare votate în 1917, mai întâi în Basarabia, apoi în Bucovina și Transilvania. În fine, continuau puternicele presiuni exercitate de la Paris pentru semnarea tratatului cu Austria în forma deja refuzată în iunie 1919, pentru protecția acordată minorităților printr-o lege specială, ca și cum țării noastre i s-ar fi recunoscut o independență limitată, și prin acceptarea unor clauze economice care ne nedreptățea. Toate acestea l-au determinat pe Brătianu să-și prezinte demisia, la 12 septembrie 1919, pe motiv că aliații nu respectaseră tratatul semnat cu țara noastră în 1916.

Alegerile din iarna 1919, primele pe baza votului universal, și primele după Marea Unire, au reprezentat un mare eșec pentru liberali. În zadar au subliniat în campanie meritele lor în înfăptuirea statului național și al marilor reforme. Electoratul, acum în majoritate rural, a votat cu Partidul Țărănesc și cu formațiunea politică a generalului Averescu, a cărui popularitate crescuse foarte mult pe fronturile războiului. Noul guvern, condus pe politicianul ardelean Al. Vaida-Voevod, a semnat la 9 decembrie 1919 tratatul cu Austria și tratatul minorităților, după ce marile puteri au acceptat câteva amendamente în favoarea României.

Anii acestei noi retrageri s-au încheiat la 19 ianuarie 1922, când Brătianu s-a reîntors la putere, în fruntea unui executiv considerat de la început de lungă durată. La numai câteva luni după ce devenise prim-ministru, el a participat la Alba-Iulia la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria (15 octombrie 1922). Venise în fine și timpul marilor reforme.

Opera sa politică a fost inaugurată cu dezbaterea în Cameră și în Senat a unei noi Constituții. Adoptată în contextul unor mari tensiuni cu opoziția (Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc, care s-au retras în ședința de vot), era una dintre cele mai democratice, dovedindu-și, după spusele lui Brătianu, „valabilitatea pe cel puțin o jumătate de secol”.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga – Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR. (click pentru mărire. Preluarea imaginii este interzisă.)

Perioada imediat următoare a marcat o efervescență legislativă fără precedent, pentru un număr important de instituții ale statului fiind elaborate și adoptate noi reglementări în concordanță cu noua constituție: legea organizării armatei (23 iunie 1924), legea minelor (4 iunie 1924), legea învățământului primar și a învățământului normal-primar, legea pentru unificare administrativă (14 iunie 1925), legea pentru reglementarea repaosului duminical (18 iunie 1925), legea electorală, prin care se aproba prima majoritară, potrivit căruia 40% din voturi echivalau cu 50% parlamentari. La 25 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie, iar la 1 noiembrie 1925, Miron Cristea devenea primul Patriarh. În vremea acestei guvernări, România a participat la conferința de la Lausanne (noiembrie 1922-iulie 1923), la care s-a reglementat regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Din păcate, conferința de la Viena (1924) a eșuat, reluarea relațiilor diplomatice româno-sovietice dovedindu-se momentan imposibilă, datorită refuzului U.R.S.S. de a recunoaște Basarabia ca parte integrantă a României (martie-aprilie 1924). În context, Partidul Comunist din România a fost ilegalizat în decembrie 1924, pentru susținerea auto-determinării Basarabiei până la despărțirea de stat. De asemenea, rolul lui Brătianu a fost, se pare, decisiv, în „chestia Carol”, (renunțarea prințului moștenitor la succesiune și proclamarea fiului său Mihai ca urmaș al regelui Ferdinand) și noile acte de succesiune: 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926.

La împlinirea a patru ani de guvernare, primul ministru s-a retras, lăsând locul lui Alexandru Averescu (30 martie 1926), dar rezervându-și dreptul de a monitoriza viața publică din România, în perspectiva revenirii asupra actelor de succesiune votate de Parlament, cu atât mai mult cu cât în octombrie 1926 s-a aflat că regele Ferdinand suferă de cancer și este iremediabil pierdut. În această nouă situație, Ionel Brătianu s-a reîntors la putere, și a obținut în iunie 1927 o majoritate parlamentară confortabilă.

Noul Parlament a fost convocat pe 19 iulie 1927, cu o zi înainte de anunțarea oficială a morții suveranului, oferindu-i lui Brătianu posibilitatea de a institui Regența (Mihai era minor) și de a-și consolida astfel, pentru multă vreme, un rol preponderent în viața publică. Timpul însă nu a mai avut răbdare cu el. La sfârșitul lui noiembrie 1927 s-a aflat că primul ministru suferea de amigdalită. Starea lui s-a înrăutățit și, împotriva unor intervenții chirurgicale și a unui tratament considerat ameliator, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1927 el a murit.

Surpriza dispariției celui mai puternic om din România, la numai câteva luni după moartea regelui Ferdinand, care îl susținuse pe toată durata domniei sale, a făcut din acest sfârșit un prilej de nenumărate comentarii. Astăzi însă este larg împărtășită opinia că primul-ministru nu a fost tratat adecvat și că de fapt de aici i s-a trat moartea.

Admirat și hulit deopotrivă pe durata lungă a mandatului său politic, Ionel Brătianu apare astăzi la judecata posterității în lumina puternică a calităților, dar și a limitelor sale. Este incontestabil că în anii domniei regelui Ferdinand el a jucat un rol de prim-ordin, și că direcția în care a acționat a fost una fundamental benefică. Formația sa inginerească l-a determinat să facă politică fără mari efuziuni pasionale, supunând însă totul unui calcul rațional îndelung gândit și verificat. Astfel a întârziat intrarea României în război și a acceptat-o numai sub garanția reîntregirii naționale. A pierdut în luptă pentru că România nu era pregătită, dar a câștigat pacea pentru care s-a bătut cu o intransigență neobosită. S-a văzut izgonit de la putere de votul universal, dar a revenit în timpul marii guvernări liberale din anii 20, ducând la capăt cea mai mare parte din proiectele consolidării statului național. România Mare, independentă, suverană și democratică, are a-i datora și lui Ionel Brătianu și din acest motiv el aparține în egală măsură timpului său și de fapt tuturor timpurilor.

Textul – preluat cu acordul autorului – reprezintă versiunea
în manuscris a articolului publicat de prof. B. Teodorescu
în revista pentru elevi „Big Explorer”.
Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița

Petru Rareș, „Moldoveanul cel Mare”, principele valahilor

prof. B. Teodorescu

Petru Rareș ocupă un loc aparte între domnii moldoveni ai celui de-al XVI-lea secol. Ajuns oarecum surprinzător pe tronul de la Suceava, într-un moment crucial pentru țara de la răsărit de Carpați, el a fost stăpânit de la început de gândul de a-i consolida autonomia și de a-i spori întinderea și puterea. Într-un joc complicat de alianțe și interese contradictorii, a urmărit consecvent desprinderea de Imperiul Otoman și extinderea autorității sale în Transilvania, anticipând opera politică a lui Mihai Viteazul, fără însă a reuși, în confruntarea cu forțe incomparabil superioare, în niciuna dintre aceste întreprinderi. Aceleași obiective le urmărise și programul frescelor exterioare care împodobesc ctitoriile sale, ale unor dregători din preajma sa, sau ale unor antecesori voievodali, punctul cel mai înalt al efervescenței culturale și spirituale din timpul în care a fost domn (1527-1538, 1541-1546).

Impusă puțină vreme înainte de moartea sa de către Ștefan cel Mare, succesiunea atribuită primului dintre copiii deținătorului tronului aflat atunci în viață a fost, în următorii 20 de ani, respectată, Bogdan (1504-1517), și apoi fiul său, Ștefan (Ștefăniță), urmându-se ca domni ai Moldovei. Regula nu s-a mai putut păstra la moartea în plină tinerețe, 19 sau 21 de ani a celui din urmă, care, neavând urmași, l-a desemnat să-i succeadă pe unchiul său Petru (Măjariul, adică negustor de pește).

Această alegere se va dovedi în timp întru totul justificată. „Os domnesc”, căci era fiul lui Ștefan cel Mare, rod al unei legături nelegitime cu Maria, probabil o fiică de boier, viitorul domn crescuse în casa soțului acesteia, un orășean din Hârlău, Rareș (numit astfel pentru că avea părul rar), poreclă preluată mai târziu și de Petru. Deși tinerețea sa este puțin cunoscută, experiența de viață, multele sale cunoștințe și abilitatea de a mânui oamenii și evenimentele, indicau o persoană cultivată, care a călătorit mult, îndeosebi în Transilvania și Polonia, cu atitudine și prestigiu personal.

În iarna 1527, când era înscăunat, Petru Rareș primea de la predecesorul său o țară sfâșiată de un conflict complicat între domnie și marea boierime, și relații puternic deteriorate cu Polonia, care vreme de mai bine de un secol fusese suzeranul Moldovei. Raporturile cu Imperiul otoman consacraseră însă o autonomie care o așeza într-o poziție superioară Țării Românești, plătitoare a unui tribut mai mic, și fără ingerințele Porții în numirea domnului sau prezența acestuia la Istanbul pentru a-și primi investitura.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiii lor Iliaș și Ștefan.

Menținerea acestui statut se dovedea însă dificilă în noile condiții, caracterizate prin puternica ofensivă a sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), spre inima Europei centrale, în cursul căreia, după victoria de la Mohacs – 1526 – acesta desființase practic regatul maghiar, unul din pilonii rezistenței creștine în regiune.

În vidul de putere care a urmat, și în situația în care Poarta a întârziat să organizeze teritoriile cucerite, au apărut doi competitori, care își disputau coroana țării învinse, voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, și arhiducele habsburgic Ferdinand (împărat romano-german, 1556-1564) s-au proclamat pe rând regi ai Ungariei, numai cel dintâi bucurându-se de susținere otomană. Titlurile astfel afirmate trebuiau însă consacrate pe câmpul de luptă, și, în acest context, dobândirea Transilvaniei a devenit foarte preocupantă pentru ambele tabere. Abia așezat pe tronul tatălui său, Petru Rareș trebuia să se hotărască repede. Opțiunea sa era îngreunată de presiunile Porții, care ezita să-i accepte domnia, pe care i-o oferiseră boierii, fără a fi consultată în prealabil la Constantinopol, și de atitudinea rezervată a Poloniei.

În consecință, în tot cursul anului 1527, curtea de la Suceava a desfășurat o susținută campanie diplomatică pentru a obține recunoașterea lui Rareș la Istanbul și la Cracovia, de către sultan și regele Poloniei, și pentru a stabili o strategie de urmat față de evenimentele din Transilvania, unde ambii concurenți i-au solicitat alianța, recunoscându-i vechile posesiuni: Ciceiul și Cetatea de Baltă, împreună cu Bistrița. Victoriile lui Ferdinand au coalizat în jurul lui Zapolya pe toți dușmanii Habsburgilor, iar sultanul i-a ordonat lui Rareș să ocupe Ardealul și să-l încredințeze favoritului său. În această situație este posibil ca domnul Moldovei să fi decis să folosească toate oportunitățile momentului pentru a-și urma propriile interese: extinderea autorității sale în țara de peste munți.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Aparent la cererea turcilor, în iarna anului 1529, Petru Rareș începea prima sa campanie în Transilvania, îndeobște interpretată ca o demonstrație de forță, pentru susținerea lui Ioan Zapolya. Bine primit în secuime și în Țara Bârsei, el își dovedea astfel calitatea de arbitru în lupta dintre cei doi rivali, și se afirma ca un factor important în balanța puterii. Abia prezența sultanului Suleiman în regiune, dornic să tranșeze cât mai repede chestiunea maghiară, dar mai ales promisiunile lui Zapolya (Bistrița, Ungurașul și Valea Rodnei cu resursele ei aurifere), l-au adus pe domn în tabăra acestuia.

În consecință, începea în iulie 1529 a doua campanie în Transilvania, în cursul căreia trupele moldovene conduse de vornicul Grozav au obținut victoria de la Feldioara asupra susținătorilor lui Ferdinand, succesul lui Rareș fiind considerat de sași drept „o mare nenorocire”. După a treia expediție, suntem de-acum în toamna 1529, Brașovul și Țara Bârsei intrau sub autoritatea sa, iar anterior, Ciceiul, Cetatea de Baltă și Ungurașul, ulterior în 1530 și Bistrița, i se supuseseră.

În acest punct al destinului său, Rareș se afla la apogeu. Deținea controlul asupra unei bune părți a Transilvaniei și domina și situația de la sud de Carpați, unde întreținuse relații de bună cooperare mai întâi cu Moise Vodă (1529-1530), prezent și el peste munți, în sprijinul lui Zapolya, dar și cu urmașul său Vlad (1530-1532), care îi era ginere. Între timp se căsătorise a doua oară cu Elena Ecaterina Brancovici, dintr-o casă dinastică înrudită în Balcani, Polonia și în Rusia. Toate laolaltă îi asigurau o poziție de autoritate în întreg spațiul românesc, care nu putea să rămână fără consecințe.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Din păcate, succesele obținute în acești ani l-au împins pe Rareș să-și supraevalueze resursele și să redeschidă, în mod neinspirat, „chestiunea Pocuției”, care va alimenta, până la sfârșitul primei sale domnii un conflict permanent cu Polonia, țară care din putere suzerană și aliat a devenit treptat dușmanul consecvent al Moldovei, grăbind astfel și căderea țării sub dominație otomană. Evenimentele care au urmat și care îl responsabilizează pe Rareș își aveau originea într-un litigiu istoric vechi de aproape 150 de ani, din 1388, când voievodul Petru Mușat, un străbun al său, îl împrumutase pe regele Poloniei Vladislav Iagello, cu 3000 de ruble de argint, o sumă considerabilă pe atunci, pentru care a garantat cu orașul Halici și ținutul înconjurător, Pocuția.

Cum banii nu au fost niciodată restituiți, a fost un bun pretext pentru Ștefan cel Mare să ocupe acest teritoriu, Bogdan, urmașul său, făcând un joc de cedări și reocupări, încheiate în 1509 cu reintrarea Pocuției sub autoritatea Poloniei. În vremea lui Rareș regiunea avea 13 orașe și câteva sute de sate, și spre deosebire de restul țării, preponderent catolice, era locuită în majoritate de ortodocși (ruteni).

Motivele pentru care trupele moldovene intrau în Colomeea, în decembrie 1530, și ocupau mai apoi întreaga zonă învecinată erau complicate. Dar este cert că acțiunea domnului moldovean putea fi interpretată ca o dovadă de forță, ca un mijloc de a-și consolida stăpânirea asupra posesiunilor transilvănene, sau ca o posibilitate de a desface înțelegerea otomano-polonă, din ce în ce mai activă după victoria sultanului la Mohacs.

Partea „vătămată” nu a întârziat să răspundă. În dialogul diplomatic dintre cele două țări, Rareș a refuzat să predea ținutul, considerându-l „adevărata și legiuita moșie a sa”, în vreme ce Polonia a grăbit ostilitățile, mai cu seamă după ce s-a aflat că Poarta nu încuviințase actul de ocupație al domnului moldovean.

Preliminariile politice și militare ale unui conflict fiind astfel încheiate, ostilitățile au început în august 1531, când garnizoanele moldovene au fost izgonite din Pocuția. Mobilizată rapid, armata lui Rareș riposta, asediind între 15-19 august 1531 fortăreața Gwozdiec, fără a avea succesul scontat. Peste trei zile, la Obertyn, domnul însuși nu putea evita o adevărată catastrofă: 5000 de morți pe câmpul de luptă, pierderea celor 50 de tunuri, capturate la Feldioara, mândria armatei Moldovei, și comandantul însuți, salvat de la moarte în ultima clipă. Această înfrângere nu a rămas fără urmări. Toate încercările lui Rareș în anii care au urmat de a normaliza relațiile cu Polonia au eșuat. Mai mult, în 1533, sultanul și regele Sigismund încheiau o pace perpetuă.

Petru Rareș - statuia de la Suceava

Petru Rareș – statuia de la Suceava

Situația care a continuat să rămână fluidă în Transilvania și absența din Europa a lui Soliman, reținut pe frontul cu Persia, a creat o altă oportunitate lui Rareș, care a început să spere din nou. După ce l-a abandonat pe Zapolya, în numele căruia începuse campania sa peste munți în 1529, el s-a apropiat de Ferdinand de Habsburg și de voievozii țărilor române, într-o încercare de a stăvili presiunea otomană în regiune. Primul succes al noilor aliați a venit în vara 1534, când Poarta a trimis la nord de Dunăre pe aventurierul venețian Aloisio Gritti, un favorit al sultanului, cu titlul de „guvernator al Ungariei”. Emisarul turcilor nu reprezenta doar această mare putere, el acționa și în virtutea propriilor lui interese, visând să unească Transilvania și Țările Române extracarpatice, într-o „Dacie otomană”, sub conducerea sa. Deciziile sale, care la un moment dat a fost acuzat că ar fi ordonat execuția episcopului de Oradea, au stârnit însă mânia ardelenilor. Asediat la Mediaș și de trupe moldovene, el a fost prins și decapitat, scoaterea lui Gritti din scenă urmând să dea semnalul unei revolte generale împotriva Porții. Deși a încheiat în 1535 un tratat cu Ferdinand și a fost în bune relații cu domnii Țării Românești, mai întâi cu Vlad Vintilă – 1532-1535 – și mai apoi cu Radu Paisie – 1535-1545 – , momentul favorabil a fost ratat, Soliman încheind pacea cu perșii și reîntorcându-se în Europa și pentru a-și încheia conturile cu Rareș.

În fața unei amenințări majore, domnul a constatat că era aproape singur. Ungaria nu mai exista, Polonia continua să-i fie ostilă, Zapolya îi luase Ungurașul în 1536. În vreme ce Probota, Humorul și Moldovița se acopereau de fresce cu un puternic conținut antiotoman, boierimea, nemulțumită de „autoritarismul” domnului, aștepta ocazia potrivită să-l îndepărteze. Zadarnic s-a dovedit efortul de a stinge conflictul cu Polonia când trupele otomane își creau drum spre Moldova. Rareș renunța la Pocuția, dar regele refuza să-l ajute, într-un cauză care nu mai era și a sa. După ce a încercat să oprească înaintarea tătarilor la Ștefănești – Prut, nu i-a rămas domnului decât să aștepte confruntarea decisivă, și apoi, după ce s-a convins că a fost trădat de adepții înțelegerii cu Soliman, să-și scape viața, fugind pe drumuri ocolite, până la cetatea Ciceiului. La 15 septembrie 1538, porțile Sucevei se deschideau în fața sultanului, un berat – act de investitură pentru noul domn – cuprindea în termeni expliciți controlul politic al Moldovei. În sudul teritoriului dintre Prut și Nistru se constituia raiaua Bender, iar tezaurul țării era confiscat.

Rareș se va reîntoarce pe tron trei ani mai târziu, 1541, fără ca noua domnie să egaleze reușitele celei dintâi. Opera sa politică și militară, care i-a adus o faimă unanimă în Europa, dar și eșecurile sale, ne arată în egală măsură potențialul unei personalități excepționale, dar implacabil, și limitele sale, legate de propriile erori, dar și de un context general dominat de forțe pe care Moldova secolului al XVI-lea nu le putea stăpâni.

Petru Rareș - piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

Petru Rareș – piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina ne-a murit acum 78 de ani

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani). Frescă din pronaosul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia.

Jumătatea acestei luni august abia trecute a reușit să mă scoată din minți. Pe toate canalele – și cum am fost mai mult plecată, radio am accesat constant – nu se vorbea decât de „regina Ana în sus, regina Ana în jos”. Da, decesul cuiva este un eveniment trist. Și Ana, atât cât am citit eu despre ea, a fost o femeie deosebită. Dar ceea ce nu a fost niciodată este regină, și în niciun caz regină a României. A fost Ana de Bourbon-Parma, soția unui fost rege fără țară, care a sperat că într-o bună zi va primi o coroană.

Suferim încă, la nivel național, de grandomanie. De dorința de a „sărbători” ceva, de a ieși cu fast în stradă sau de a ne târî în genunchi cu orice ocazie, pe oriunde, având impresia că numai așa, participând în grup, actul are valoare.

Înțeleg lucrurile simplu: ca să fii regină, trebuie să te căsătorești cu un rege, și apoi să fii încoronată ca atare. Regina Maria, regina tuturor românilor, s-a considerat astfel abia după ce a fost încoronată la Alba Iulia. Coroana Reginei Maria încă stă alături de cea a lui Carol I în seiful de la Muzeul Național de Istorie. Ana de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regina României, pentru că ea nu s-a căsătorit cu regele României. La acel moment, Mihai abdicase și plecase din țară, acceptând o viață în exil.

Aici sunt sigură că o să-mi spuneți că a fost obligat să abdice, că n-a avut de ales. Că sovieticii deciseseră, că nu avea alternativă. Un singur lucru am învățat în viață: întotdeauna ai de ales, și tu ești responsabil pentru alegerile tale. Mihai s-a născut în purpură, cu destinul scris de a fi regele României. O Românie pe care Carol I a pus-o pe harta Europei, ca stat independent, și Ferdinand a așezat-o în granițele sale istorice. Din păcate, tocmai tatăl său a distrus această moștenire, și Mihai a primit o coroană îngenunchiată. Nu s-a dovedit la înălțimea provocării, și faptul că a putut fi manevrat de comuniști, începând cu 23 august, mi-a arătat mie un rege slab. Era poate prea tânăr, și n-a știut să-și aducă alături oameni de talia Brătienilor, sfătuitori de taină ai regilor precedenți. Dar compromisurile continue, acceptarea lichidării clasei politice, cu scuza că nu a avut de ales… nu, la acel nivel ai de ales!

A fost sfătuit să plece din țară. Sunt sigură că un Tămădău cu regele Mihai acuzat de „trădare” nu ar fi avut nici comuniștii curaj să însceneze. A fost sfătuit să nu se întoarcă în țară, să rămână în exil. Dar naivitatea politică de care a dat dovadă în acei grei ani postbelici nu are absolut nicio scuză. Ar fi putut să nu semneze în final actul de abdicare, și probabil comuniștii n-ar mai fi fost atât de îngăduitori cu timpul de a-și face apoi bagajele de plecare. Însă la capitolul acte de abdicare, Cuza este singurul care a fost obligat să abdice. Și actul său de abdicare este găurit, semnat pe spatele maiorului Lecca în noaptea de 11/23 februarie 1866. Mihai s-a așezat la birou, a citit și a semnat să-și abandoneze poporul. L-ar fi așteptat închisorile de la Sighet? Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred. Dar în mod sigur aș fi acceptat un rege care alegea să împărtășească soarta poporului său.

Când a plecat, Cuza a spus o frază care mă urmărește din gimnaziu: Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Era conștient că prințul străin, de care România avea atâta nevoie, îi va lua locul. Mihai s-a gândit să-și facă bagajele.

Mihai, fostul rege al României, mi-a demonstrat un singur lucru: nu a fost atunci la înălțimea funcției, și nu este nici acum la înălțimea istoriei. Este ultimul supraviețuitor, ca șef de stat din acea perioadă, și încă nu am văzut pagini de istorie sinceră despre acei ani.

Și încă ceva: în 1866, când Carol I a ajuns în România, învățase pe vapor câteva cuvinte românești. Anul următor, când a deschis sesiunea parlamentară, a vorbit românește. Pentru că regele românilor, și regina sa, vorbesc românește. Aș fi trecut probabil peste multe… însă de la revoluție încoace, timp de 27 de ani, această familie care se auto-intitulează familie regală a României, nu a fost în stare să învețe limba acestui popor în fruntea căreia s-a așezat.

Sunt convinsă că monarhia constituțională este o formă de conducere care s-ar potrivi mult mai bine poporului român, însă ar trebui, așa cum se proceda tradițional în evul mediu pe aceste meleaguri, să fie aplicat principiul ereditar-electiv. Dacă urmașul la tron se dovedește sub pretențiile pe care un popor le are de la el, atunci să avem dreptul să ne alegem un altul, mai pregătit și mai capabil. Și sper ca niciodată, dacă revenim la monarhie, să nu fim condamnați să culegem un rege, nu să ni-l alegem.

Aceasta este lecția de istorie pe care eu am ținut-o copiilor mei. I-am dus la Curtea de Argeș și ne-am oprit la mormintele regilor noștri, în vechea catedrală, cei care cu adevărat au iubit această țară, și nu coroana ei. Pe ceilalți – poate îi iartă istoria.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august – Istanbul, 1714

De cele mai multe ori am învățat la istorie făcând asocieri de date. Ceea ce știam deja, ca eveniment ori semnificație, cu ceea ce urma să învăț. Am uitat foarte multe dintre cele citite odinioară, însă sunt date pe care asocierea puternică le-a fixat în memorie atât de bine, încât nu sunt afectate. Acesta este și momentul decapitării lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, la 15 august, mare sărbătoare a creștinătății. 

Bunica mea, Maria, le sărbătorea pe amândouă, și în Muntenia urările se fac la mijlocul lui august, nu pe 8 septembrie, când sărbătoarea este considerată de mai mică importanță. Însă evenimentul atât de tragic de acum mai bine de 300 de ani nu a zguduit doar contemporanii, ci a fost un moment de cotitură în istoria României. Astăzi, când Brâncoveanu a fost canonizat, și este considerat sfânt al bisericii ortodoxe, vă propun să deschidem o fereastră peste timp, și să aflăm, cu ajutorul dnului prof. B. Teodorescu, mai multe despre cine a fost acest domnitor care și-a scris adânc numele în istoria noastră.

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare”

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare” – Muzeul Bucureștilor – Palatul Șuțu

Brâncoveanu, ctitorul unei mari opere culturale

În zilele premergătoare Paștelui anului 1714, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor Bucureștilor, se desfășura primul act al unei zguduitoare tragedii. Începută cu mazilirea domnului muntean Constantin Brâncoveanu, avea să se încheie cu decapitarea sa și a celor patru fii a săi, precum și a credinciosului boier Ianachi Văcărescu, la 15 august același an, la Istanbul, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, și a corpului diplomatic acreditat în capitala otomană.

Drumul lung și uneori întortocheat, luminos dar și adumbrit al unei domnii de aproape 26 de ani, își găsea sfârșitul sub securea gâdelui, și confirma astfel încă odată soarta schimbătoare, fortuna labilis, a principilor vasali Porții, neputința lor de a ieși dintr-un lanț de fatale predestinări, oricât de mare le-ar fi fost inteligența politică, oricât de remarcabile împlinirile, și oricât de puternică autoritatea asupra supușilor. Forța implacabilă care le adusese tronul putea la fel de bine să-i arunce afară sau să le ia viața, neînțelegerile cu facțiunile boierești, urmate de inevitabila „pâră” la Istanbul, gesturile de bunăvoință arătate puterilor străine, sau pur și simplu o prea mare și ostentativă avuție, acumulată aparent în disprețul intereselor stăpânirii străine, fiind suficiente motive pentru a justifica oricând o răsturnare a situației.

Vorbind în mai multe rânduri despre Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga sublinia marea sa moștenire culturală, care îmbina „spiritul curat românesc” al vremurilor patriarhale ale lui Matei Basarab, cu „larga ctitorie a lui Vasile Lupu”, alăturând marilor monumente religioase propriile sale palate. Urmașii marelui istoric au distins în personalitatea domnului calități care au condus în timp la elaborarea unui model cultural fără precedent în trecutul nostru. Trăsăturile sale definitorii evidențiază o sinteză a tradiției cu inovația, în care putem deosebi atât o viziune asupra condiției umane care ținea de prestigiul acumulat în epocile anterioare, cât și voința de a reînnoi societatea, de a-i construi o nouă individualitate și o nouă imagine a începuturilor istoriei românești și nu în ultimul rând a principelui ctitor.

În acest spirit, Constantin Brâncoveanu a exercitat pe toată durata domniei un veritabil patronaj cultural, dirijat în mai multe direcții. Pe urmele antecesorilor săi, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino, a adunat la curtea sa un grup numeros de cărturari români și străini, mai cu seamă balcanici, în rândurile cărora s-au aflat personalități eminente, bine-cunoscute cercurilor savante din Europa. Prezența laolaltă a atâtor învățați a fost un bun prilej pentru a stimula școala, mai cu seamă cea superioară, dar și pentru sporirea numărului publicațiilor, cinci tipografii funcționând în Țara Românească a acelor ani, cu semnificative extensii în lumea creștină din Orient. Cartea astfel imprimată își găsea cititorii nu numai printre învățăcei sau clerici, ci și în rândul laicilor, fiind în mai mică măsură o sursă de cunoștințe, cât mai cu seamă un prilej de reflecție și edificare morală. Bun administrator al resurselor țării, Constantin Brâncoveanu a fost și inițiatorul unui vast program de construcții religioase și laice, dar și de reclădiri și renovări de edificii, aparținând mai cu seamă înaintașilor săi, ocazie în care asemenea strămoșului său Neagoe Basarab la Argeș, și el de data aceasta, la Horezu, a rescris în imagini și portrete o veritabilă istorie a familiei sale, dar și a rudelor sale brâncovene și cantacuzine.

Astfel, școala și cartea, zidirile sale de tot felul, cele religioase în centrul unor veritabile complexe monastice, dădeau consistență unui program dominat de nevoia de ordine, dar și de un umanism civic care promova imaginea domnului, sursa principală a unei solidarități absolut necesară unei țări mici, cu vecini hrăpăreți și puternici.

Poate că domnia lui Brâncoveanu n-ar fi marcat o epocă în istoria noastră culturală dacă în jurul tronului său câteva personalități din familie nu i-ar fi stat cel puțin în primii 15 ani ai domniei, între ei și Constantin Brâncoveanu operând un destin la fel de tragic.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august 1714 – martiriul sfinților Brâncoveni – frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

Fiu al lui Papa Brâncoveanu și al Stancăi, domnul înscăunat în 1688 era după tată nepotul lui Matei Basarab, predecesorul său între anii 1632-1654, iar după mamă, al postelnicului Constantin Cantacuzino, din marea familie imperială bizantină, cu descendenți naturalizați în Țara Românească, unul dintre cei mai influenți dregători în domnia celui de mai sus. Mama sa era de asemenea soră cu Șerban Cantacuzino (domn între 1678-1688), cu Constantin, mare stolnic (1675-1678), și cu Mihai, mare spătar (1679-1681), ultimii doi cu un rol crucial în domnia nepotului său.

Stolnicul a fost, după opinia lui Iorga, principalul factor în istoria politică a Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, mare cărturar cu studii la Constantinopol și la Padova, colaborator la editarea Bibliei lui Șerban (1688), autor al unei Istorii a Țării Românești și a unei hărți geografice a ținuturilor de la sud de Carpați pentru uzul cărturarilor, dar și al negustorilor interesați de afaceri în această parte a Europei.

Fără a avea înzestrările intelectuale ale fratelui său, spătarul a fost nu numai un „om de arme”, așa cum îi cerea funcția, dar și un „antreprenor” prețuit . A ctitorit la Sinaia (1695), la Râmnicu-Sărat, unde i s-a alăturat lui Brâncoveanu (1695-1697), la București, la Fundenii Doamnei (1696), și la Colțea (1702). Deși foarte apropiați nepotului lor, cel dintâi chiar „mâna dreaptă” a acestuia o vreme, între frații Cantacuzini și domn s-a declanșat un puternic conflict în două reprize (1705-1707, 1711-1712), determinat atât de opțiunile de politică externă ale țării, cei dintâi fiind înclinați spre Rusia, în vreme ce Constantin Brâncoveanu prefera o atitudine echidistantă față de puterile din regiune, cât și în legătură cu succesiunea la tron, care așeza în concurență fiii lui Brâncoveanu cu cei ai stolnicului. Din nefericire, rezultatul acestei înfruntări a fost tragic pentru toți; mai întâi Brâncoveanu, 1714, mai apoi unchii săi, unchii săi Constantin și Mihai, 1716, fiind uciși la ordinul puterii suzerane.

Alături de frații Cantacuzini, dar întru totul egal înruditului stolnic, a fost Antim Ivireanu, foarte probabil un georgian venit în țară undeva între anii 1680-1690, remarcat pentru prima dată ca tipograf în 1691. La București și la Snagov, 1691-1705, și apoi la Râmnic, 1705-1708, ca egumen, și ulterior ca episcop, el a fost asociat la cel mai înalt nivel editării de carte românească, consolidând astfel practicarea serviciilor religioase în limba națională. Ales mitropolit în 1708, avea să dea misiunii sale o valoare deosebită, atât prin statura sa intelectuală, cu totul remarcabilă, cât și prin excepționale calități oratorice. De altfel, cea mai cunoscută lucrare a sa este o culegere de predici sau didahii, 35 la număr, dintre care 28 au fost susținute la Târgoviște și București cu prilejul sărbătorilor religioase și duminica, și alte 7 ocazionale. Păstrate în manuscris, au fost tipărite prima oară la sfârșitul secolului al XIX-lea. Promotor al alianței cu Rusia, a intrat în conflict cu domnul după campania ruso-moldoveană din 1711, dar Brâncoveanu nu i-a retras funcția.

În împrejurările confuze ale începuturile domniei celui dintâi fanariot, Nicolae Mavrocordat (1716), întru totul plecat Porții, Antim Ivireanu a fost îndepărtat și condamnat la detenție pe viață la o mănăstire din peninsula Sinai, pe drum fiind ucis de soldații din escortă, la ordin.

La același nivel se găseau dascălii Academiei domnești, reputați cărturari ai lumii balcanice, aduși din dorința lui Constantin Brâncoveanu de a da o mai mare strălucire curții sale, dar în același timp pentru a avea parteneri de dialog în dezbaterile care frământau pe atunci lumea creștină și viața publică. Între aceștia strălucea Sevatos Kimenites din Trapezunt, (vechea așezare grecească și bizantină din sudul Mării Negre, azi Trabzon în Turcia), cu studii în Italia și la Constantinopol, unde a fost profesor și rector la marea școală a Patriarhiei. Chemat încă de la 1684 de Șerban Cantacuzino, spre a fi dascălul fiului său, se va stabili în Țara Românească după 1689, fiind primul director al Colegiului domnesc, până la moarte (1694-1702).

Figuri importante ale ortodoxiei s-au aflat de asemenea în preajma domnului, fie pentru a primi milostenii, fie pentru a încuraja inițiative culturale sau a participa la dezbaterile teologice de la curtea lui Brâncoveanu. Este și cazul celor doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei (1669-1707) și Hrisant (1707-1731), ambii din familia Notara, unchi și nepot. Cel dintâi a făcut din 1690 și până la moarte 11 vizite în Țara Românească, ocazii în care a luat atitudine împotriva episcopului Atanasie Anghel și a Uniației (desprinderea unei părți a bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni și alipirea acestora de catolici în noua confesiune greco-catolică). Hrisant, urmașul său, era un cărturar cu studii la Paris, ceea ce i-a înlesnit preluarea conducerii Academiei domnești după moartea lui Sevastos Kimenitul. Devenit patriarh, el n-a întrerupt relațiile cu înalta școală din București, dorind să-i sporească biblioteca. A profesat aceleași convingeri filoruse, ca și Cantacuzinii și Ivireanu, cu care însă a intrat în conflict în chestiunea revendicării unor bunuri aparținând mănăstirilor închinate patriarhiei sale.

Constantin Brancoveanu și fii săi - frescă la Tismana

Constantin Brâncoveanu și fii săi – frescă la Tismana

Tabloul cultural al curții domnești n-ar fi complet fără frații Greceanu, care, spre deosebire ce ceilalți, nu făceau parte nici din marea boierime, nici din clerul înalt. Aveau o moșie în Vlașca, dar nu se știe să fi exercitat vreo mare dregătorie. Aveau însă o solidă cultură clasică, și în antecedente traduseseră din grecește Biblia de la București. Cum Radu avea înclinații spre literatură, iar Ștefan spre traducerea textelor bisericești din limba greacă, i s-a încredințat celui dintâi misiunea de a redacta cronica oficială a domniei lui Brâncoveanu, lucrare începută în 1693 și încheiată în primăvara 1714, cu o lună înaintea mazilirii stăpânului său. Ce s-a întâmplat ulterior cu cronicarul nu se mai știe, dar nu este exclus să se fi pierdut în tumultul acelor zile.

Vastele proiecte de construcții laice și religioase n-ar fi putut fi duse la capăt fără o echipa de „arhitecți” și „ingineri”, și fără meșteri specializați, între care și doi artiști proeminenți, amândoi pictori: Pârvu Mutul (1637-1705), câmpulungean din Muscel, dar format în Bucovina, s-a afirmat la ctitoriile Cantacuzinilor, și Constantinos, șeful școlii de la Horezu, autorul frescelor de la această mănăstire, dar și de la Polovragi (Gorj), după ce pictase biserica Doamnei din București, încă în vremea lui Șerban Cantacuzino.

Spațiul de elevată dezbatere intelectuală de la curtea domnului, dar și nevoile unei administrații diversificate, care solicita știutori de carte și competențe specializate au creat bune premize pentru dezvoltarea școlii și alte instituții de cultură care au beneficiat și de resursele produse în 20 de ani de pace ai acestei domnii. Spiritul unor timpuri noi s-a reflectat și în structura socială a grupului de învățăcei recrutați dintre fii domnului și ai celorlalți boieri, dar și din copiii proveniți din păturile urbane înstărite.

Reține atenția mai întâi diversificarea școlii, cu o certă extensie a celei primare, în slavonă, dar și în română, organizată de regulă în preajma lăcașurilor de cult, și administrată firesc de clerici, dar și în orașe, la București, Craiova, Râmnic și în alte locuri. Urmau școlile episcopale, la Râmnic și la Buzău, și în partea superioară a sistemului, colegiul lui Șerban Cantacuzino, ridicat la rang de Academie de Constantin Brâncoveanu. În consecință, sursele atestă progresele alfabetizării, într-un singur județ, cu 48 de localități, se numără 125 de știutori de carte, iar la capătul celălalt, 200 de studenți (1712), și numeroși bursieri, trimiși să învețe în Europa Occidentală, dar și la Kiev, Moscova sau Constantinopol.

Academia, numită și de la Sf. Sava, pentru că funcționa în chiliile mănăstirii cu același nume, închinată Patriarhiei Ierusalimului, a funcționat inițial după model renascentist, și a avut ca obiect special de studii clasicismul greco-latin. Vechiul colegiu a devenit academie, după renovarea sa în anii 1705-1707, când conținuturile învățării au fost schimbate în înțelegere cu Hrisant Notara și școala a câștigat în anvergură, beneficiind de trei dascăli, dintre care doi continuau studiile clasice, iar cel de-al treilea preda disciplinele filozofice, cu o largă deschidere spre logică, fizică, retorică și teologie. Deschisă mai cu seamă fiilor domnului și marilor boieri, academia a primit și bursieri din Rusia, și se întreținea din dobânzile depozitelor bancare ale lui Brâncoveanu la Veneția sau din veniturile lacului Greaca.

În strânsă legătură cu școala și pentru că a furnizat cărții tipărite autori din rândurile cărturarilor profesori, activitatea tipografică a urmărit un program supravegheat îndeaproape de domn și de învățatul mitropolit Antim Ivireanu. Construcția și eficiența sa au urmat de la început mai multe direcții, răspunzând în mod esențial nu doar nevoii de carte adânc resimțită într-o societate în schimbare, cât și solicitărilor lumii ortodoxe în general, confruntată dincolo de fruntariile noastre cu ofensiva Uniației greco-catolice, sau în orient cu presiunea musulmană.

Cele cinci tipografii au funcționat cu unele întreruperi la București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic, și au produs 79 de titluri, dintre care 37 în zona capitalei, alte 27 fiind editate la Buzău și Târgoviște. Între acestea, 30 erau în limba greacă, 29 în română – spațiu predilect de difuzare fiind în afara Țării Românești, Transilvania și Moldova. Este de remarcat că la cererea patriarhului Antiohiei, Athanasios, s-a înființat o secție în limba arabă, pentru creștinii din Orient, pentru ca ulterior o tiparniță să fie deplasată la Alep, în Siria (foarte activă între 1706-1711), de unde a ajuns într-o localitate lângă Beirut, în Liban, încheindu-și activitatea în 1899, după ce scosese 76 de cărți. La rândul său, A. Ivireanu s-a îngrijit ca o altă instalație să lucreze în Georgia natală, unde a trimis și un meșter, ucenic al său. Numărul însemnat de titluri, calitatea, forma, dar și prețul volumelor, mult mai mic decât în trecut, au mărit numărul celor interesați. Răspândite în întreg spațiul românesc, descoperite cu surpriză și bucurie în biblioteci aflate departe de Dunăre, cărțile brâncovenești edificau la începutul secolului al XVIII-lea un mare centru de spiritualitate ortodoxă, în egală măsură național și european.

Sfinții români - fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central - sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Sfinții români – fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central – sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Noua viziune a domnitorului, întemeiată pe relația sa cu trecutul și pe rolul pe care și-l atribuia s-a reflectat și în preocupările sale pentru elaborarea unei cronici oficiale care să-i pună în valoare realizările și să-i nemurească numele. Literatura istorică munteană nu se remarcase până atunci prin lucrări de excepție, comparabile cu cele produse de cronistica moldoveană prin Grigore Ureche și Miron Costin. La urcarea sa pe tron, Brâncoveanu a găsit doar corpusul de cronici, îndeobște numit Istoria de când au descălecat preavoslavnicii creștini (cronica lui Matei Basarab, și cronici anterioare, la care s-au adăugat texte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, reflectând mai cu seamă din perspectivă cantacuzină conflictul acestora pentru putere, încheiat cu o nuntă domnească în timpul domniei lui Șerban), ale cărei ultime pagini se referă chiar la urcarea lui Brâncoveanu pe tron, și care, pentru partizanatul său politic mai este numit și Letopisețul cantacuzinesc.

Adversarii politici ai celor de mai sus, boierii Băleni, și-au exprimat poziția într-o altă cronică, Istoria domnilor Țării Românești, cu o geneză complicată, alcătuită la capătul multor ani, și încheiată odată cu moartea celor căruia îi este atribuită, marele dregător Radu Popescu (1729). Cunoscând desigur pe cei doi autori, și având cunoștință de modul contradictoriu în care aceștia îi prezentau înaintașii, Brâncoveanu a dorit să inițieze o cronică oficială care să-l reprezinte, și l-a ales pe Radu Greceanu s-o scrie. Începută probabil în 1693, încheiată într-o primă parte la 1699, cu ocazia încheierii primului deceniu brâncovenesc, când autorul a înzestrat-o și cu o Predoslovie (Introducere) absolut elogioasă la adresa domnului, cronica a avut de suferit în urma conflictului lui Constantin Brâncoveanu cu unchii săi, și a fost rescrisă după 1707, cu multe accente anticantacuzine, mai cu seamă pentru anii care au precedat mazilirea comanditarului.

A doua scriere istorică importantă a acestei epoci are un autor încă necunoscut, probabil din mica boierime, care scrie tot la porunca domnului, dar în așa fel încât să lase impresia că o face din proprie inițiativă. Poziția sa favorabilă domnului ne arată o persoană puternic implicată în atmosfera politică tensionată din acei ani. Cronica anonimă povestește întreaga domnie a Brâncoveanului, de la înscăunare și până la mazilire și execuție, și spre deosebire de Radu Greceau, se prelungește încă trei ani, în primele domnii fanariote. Înzestrat cu un mare talent literar, autorul pare a dori să ne demonstreze o teză: răsfățat de toate darurile vieții, stăpânul său le-a pierdut într-o clipă, lovit năpraznic de forța destinului, și, ca într-o tragedie shakesperiană, nedreptatea făcută de oameni semenilor lor, a dezechilibrat lumea în ansamblul ei, vremurile tulburate care au urmat fiind parcă o pedeapsă pentru nelegiuirea săvârșită împotriva lui Brâncoveanu.

La capătul unui sfert de secol de domnie, cea mai durabilă împlinire a voievodului s-au dovedit a fi zidirile sale. Construite în stilul care îi poartă numele, așezate pe o arie de timp care excede până spre 1730, epoca sa încorporează și alte capodopere arhitecturale, precum și risipita ctitorie a Mavrocordaților de la Văcărești. Trăsăturile sale definitorii îl așază în succesiunea unui clasicism descoperit în rigoarea și calitatea contrucțiilor laice și ecleziastice, care încorporează și elemente baroce, mai cu seamă în exuberanța decorativă a sculpturilor în piatră.

Cum s-a considerat că scopul ultim al artei brâncovenești, în dimensiunea ei aristocratică și domnească, a fost organizarea „desfătată” a vieții, expresia sa tipică este palatul (precum cele de la Mogoșoaia, Potlogi, Doicești și Obilești, lângă Dunăre). Toate aceste edificii, așezate cu o excepție pe un traseu care îl conducea pe prinț de la București, unde primise însemnele puterii, la Târgoviște, unde fusese recunoscut de marea boierime, reprezentau atât locuri de popas, cât și spații de recreere.

Reședințele sale se remarcă mai întâi printr-o anumită amenajare a spațiului. Situate în interiorul unei mari curți dreptunghiulare încadrate de ziduri, și în vecinătatea unei grădini și a unor luciuri de apă, clădirile au de regulă două nivele, deasupra unor pivnițe boltite, înălțându-se parterul și etajul, acesta din urmă cu mai multe săli de recepție. Nota de distincție a edificiului este dată de scara monumentală de la intrare și de pridvorul cu logia care duce privirea spre grădină și lac. La Potlogi, în Dâmbovița, palatul ridicat în 1699 are fațada cu două logii, cu coloane suprapuse, iar la Mogoșoaia, unde lucrările s-au încheiat în 1702, scara monumentală are balustradă, iar cele două logii decorează ambele fețe ale clădirii, atât spre curte, cât și spre eleșteul apropiat, parcă inspirându-l pe Eminescu în a patra scrisoare cu imaginea de neuitat a castelului singuratic care se oglindește în lacuri, „iar în fundul apei clare / Doarme umbra lui de veacuri.”

Fațada palatului dinspre lac - Pe terasă, la lac - Mogoșoaia

Fațada palatului dinspre lac – Pe terasă, la lac – Mogoșoaia

De la palate laice ajungem și la construcțiile destinate bisericii, ziduri noi și renovări, un întreg program subordonat atât consolidării pozițiilor ortodoxiei, dar și sublinierii rolului preponderent al lui Brâncoveanu și a familiei sale într-o situație în care puterea reală a domnului era din ce în ce mai diminuată de amestecul Porții și de jocurile politice ale celorlalți vecini.

Desigur, cea mai importantă ctitorie a acestei epoci este complexul monastic de la Horezu (Vâlcea) pe drumul ce leagă și azi Râmnicul de Târgu-Jiu.

Clădirile ce-l alcătuiesc s-au adăugat în timp, și adăpostite într-un larg spațiu dreptunghiular, cuprind mânăstirea, o bolniță (un spital) și două schituri. La rândul ei, mănăstirea include biserica, încheiată în 1693, chiliile călugărilor, trapeza – sala de mese, cu un paraclis deasupra. În vecinătate se află casa domnească, reședința lui Brâncoveanu, și o splendidă galerie cu două etaje, susținută de arcuri și coloane. Biserica, bolnița, paraclisul și schiturile sunt pictate în frescă, tabloul ctitorilor asociindu-se, potrivit tradiției, cu subiecte biblice, și cu cele inspirate de viețile sfinților.

Ajungem astfel și la acel capitol întru totul novator al artei brâncovenești. Atât în ctitoriile sale (și Horezu e din nou exemplul cel mai strălucit), cât și în cele cantacuzinești, precum la Filipeștii de Pădure, unde a pictat Pârvu Mutul, atrag atenția reprezentările ctitorilor, reunind pe Brâncoveni și Cantacuzini într-un moment fericit împreună, cu admirabile portrete puternic individualizate, realizate după model, cu totul diferite de imaginile predecesorilor, redate în mod convențional.

Atunci când este vorba de Brâncoveanu și de familia sa, chipul și atitudinea nu lasă îndoială că avem în față un mare om, solidar cu cei care l-au înălțat, iluzie din care domnul se va trezi câțiva ani mai târziu, în plină tragedie. Frescele din marile ctitorii ale Brâncoveanului atestă și o altă solidaritate, cu cei alături de care a ridicat și împodobit capodoperele sale; meșterii zidari, pietrari și lemnari, care apar la Horezu – ce e drept, într-un loc mai puțin vizibil, sau Pârvu Mutu, care în ctitoriile prahovene ale Cantacuzinilor își face în mai multe rânduri autoportretul.

Sunt semnele – e drept, încă timide – ale unei noi lumi, care rămânând mai departe dependentă de loialitatea față de puternicii zilei, înțelege să împartă veșnicia cu Brâncoveanu și să ne arate încă odată potențialul creator al unui popor, la capătul doar a 20 de ani de pace și liniște la hotare, de stabilitate politică și de prosperitate.

Și „dacă domnia lui nu a fost decât un lung joc periculos, joc în care n-a încetat o clipă a fi singur, o sfidare care trebuia să se răzbune crunt în urmă, epoca lui Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere în care un surâs vioi și optimist a luminat fața trudită a neamului nostru”.

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)