pixsy protect

Pixsy protected – dust of hope așa, la început de an

Constat acum, când scriu, că e primul articol pe anul acesta, așa că profit de ocazie să urez prietenilor virtuali care mă urmăresc constant un tradițional, dar foarte sincer, „La mulți ani!“

Știu că mă adun greu în ultimul timp să scriu, însă nu din lipsă de subiecte, și nici din lipsă de energie sau timp, doar din prea multă „materie întunecată“ adunată (ca să-i spun așa, gândindu-mă la seria „Busola de aur“). Ajungi uneori să pierzi și grăuntele acela de speranță care îți mai spunea că ești dator, măcar față de tine, să încerci să schimbi ceva. Dar vezi ce e în jur și devii egoist, te gândești întâi să te salvezi pe tine.

Să revin la bucuria pe care acest început de an mi-a adus-o! (Și tot cei care mă citesc de mult vor înțelege ce a însemnat pentru mine, în timp, respectarea drepturilor de autor, cât am scris despre asta, de câte ori m-am supărat și m-am jeluit.)

Contează enorm în viață pe cine ai alături, cine îți spune să nu renunți și știe să îți dea un sfat bun. Așa a fost luată acum mulți ani, cel puțin vreo opt, decizia de a-mi face cont pe Pixsy și de a încărca acolo fotografiile de pe blog (și nu numai), pentru a fi protejate. Da, am citit condițiile, da, le-am găsit puse pe enorm de multe site-uri (și încă sunt), da, ne-am pierdut enorm de mult timp din viață scriind somații, completând formulare de GDPR.

Ce face Pixsy?

Simplu. Are motoare de căutat pozele. Când le găsește, recuperează, dacă ești de acord, drepturile de autor. Suma obținută se face jumi-juma cu ei. Dacă am crezut anul trecut, când am înaintat unul din cazuri mai departe, că va avea succes?! Nu, normal. Chiar și când soseau notificări cu statusul cauzei, eu n-am crezut. Am crezut, în schimb, când au intrat banii în cont. Nu, nu vă gândiți la sume fabuloase, că nu e cazul, dar am plătit două luni de kineto-terapie pentru copil cu ei, ceea ce înseamnă peste jumătate de salariu.

Acum doar ce am deschis o scrisoare sosită pe numele meu. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima dată scrisori adevărate în cutie (nu facturi)! Acum aveam o felicitare – cumva reciprocă, pe care o atașez mai jos, odată cu mulțumirile mele pentru fantastica stare de bine pe care mi-au creat-o!

Da, se poate! Nu e la noi în țară, ce-i drept, dar poate că mai există speranță și nu e încă momentul să renunț!

PS. Sper ca din această scurtă istorioară să luați în serios faptul că nu tot ce e pe internet e free și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, uneori ți se mai și înfundă. Iar în materie de imagini… nu știi niciodată când vei avea surprize.

pixsy protect

#tina_titina

Am pisică adolescentă!

Am calculat de curiozitate ce înseamnă un an pisicesc în ani omenești.  Echivalentul vârstei de 15 ani! Și mă mai mir că nu mă înțeleg cu pisica! Eu vreau ceva, ea face altceva, parcă în ciuda mea. Unde îi spui că n-are voie, acolo se bagă (sau se urcă, după caz). O cerți că iar și-a băgat ghearele în canapea? Te întorci cu spatele și o face din nou.

Știți certurile alea infinite cu adolescenții, când discută în contradictoriu până se epuizează fizic? La fel și Tina. Miaună și mă ceartă de parcă încerc să fac Pământul să se învârtă invers. Mă privește supărată pe viață, miaună în zece mii de feluri și când vreau să o alin, îmi întoarce spatele cu nonșalanță. Scopul ei era să mă facă să mă simt prost.

Am decis că nu are voie pe hol la intrare, așadar ușa de acces de la sufragerie îi e mereu închisă în nas. În bot, scuze. Dar… dacă toată familia e pe hol și se îmbracă, miloaga se postează la geamul ușii și miaună de parcă vine sfârșitul lumii fără noi. E clar alt dialog față de cel pe care îl purtăm dimineața, când nici nu pot deschide ochii, dar trebuie să dau cu ochii lipiți proba de mers printre obstacole vii, dar cu semnalizare acustică, spre baie.

Doamne-ajută că nu vine să mă și trezească, deși are senzor, parcă pun ceasul să sune pentru ea! Cum am oprit alarma, începe ea de lângă noptieră: miorlaaaaauuuuu. Pe-asta o înțeleg: hai, fraiero, e zi de muncă! Pleacă o dată, cât e locul cald în pat să mă bag eu!

Tina împlinește azi un anișor

Nu e un an cu noi, pe acela îl sărbătorim amândouă, de ziua mea. E un an de când a venit pe lume, un „accident“ în viața mămicii ei, o pisică ținută numai în casă, dar care a fost considerată suficient de bătrână să-și facă în siguranță de cap pe-afară. Ce să vezi, a ieșit cu ochișori.

Așadar, gândindu-mă să nu-i vină idei și să mă facă mai fericită decât mi-am dorit, dar și ca să pot pleca cu ea liniștită și să nu-mi sară inima de câte ori ar apărea un cotoi prin preajmă, am fost stăpân responsabil și am sterilizat pisica.

Bineînțeles că toată familia s-a învârtit două săptămâni în jurul cozii ei, răsfățată cu ce se poate, căci, deși incizia a fost minusculă (vreo 2cm), cusută pe interior cu fire resorbabile, faptul că a avut o gâlmă mare ca reacție la materialul de sutură ne-a făcut să ne simțim extrem de vinovați. Ne bucuram doar că nu sunt fire de scos, că nu trebuie să stea pe căldură nici cu hăinuță de protecție, nici cu guler. Efectiv am lăsat-o în pace până s-a vindecat.

Cu burtica ei cheală ne obișnuim mai greu, ocazie cu care am văzut că pe piele nu apar pete și dungi, cum mă așteptam.

Tina e vedetă

Normal, ca orice „năzdrăvan“ al familiei. Dar nu numai, căci hashtag-ul de instagram e urmărit și de câțiva elevi de-ai mei. Și mă trezesc de multe ori cu ei la catedră, în pauză, cerând amănunte despre isprava proaspăt imortalizată și nemurită pe ecranele online. Ați luat-o la atelier?? Și a stat ea așa la poză pe raft?? 

Un singur lucru nu am făcut (încă): să o iau pe Tina la școală. Știu că copiii din seria trecută, care trec vara aceasta prin focurile admiterii la liceu, mi-au reproșat mult timp că nu am luat pe atunci veverițele la școală. Și cum m-au rugat… regretele, ca la Gândăcelul Elenei Farago, au venit prea târziu.

Acum am parte de aceleași milogeli. Să facem „ziua cu animalul la școală“. Și de ce nu? O să avem iar săptămâna verde (pe care am ratat-o anul acesta cu greva), avem varianta zoo în Băneasa sau zoo la școală. Rămâne de văzut.

Aproape un an cu Tina

Țin să le menționez tuturor că pe carnetul ei scrie clar că este pisica mea. La fel cum se vede și când trebuie curățată litiera sau vegheat să fie apă și mâncare. Am descoperit că și cu pisicile e la fel ca atunci când ai copil mic. Când e vesel și zâmbitor, e al întregii familii, toți dau bibeloul de la unul la altul sau se luptă să îl aibă cât mai mult. Până începe să urle sau trebuie schimbat… atunci se caută cu disperare mama copilului.

Așa și cu pisica. Când e vorba de joacă, mângâieri și drăgăleală, sau cui ține pisica noaptea de cald, toți sunt dornici. Dar „mama“ ei rămân eu. Eu la doctor, eu la curățat, eu la vaccin… Ah, da, ocazie cu care am constatat că veterinarii și pediatrii (se pare că am avut noroc la ambele categorii) au aceeași blândețe în gesturi și privire, iar cele două fete ale mele, chiar dacă specii total diferite, s-au comportat mereu exemplar.

Mi-am dat seama că trebuie să aleg o poză de final cu Tina. Misiunea e aproape imposibilă. Dacă mă uit în telefon, galeria e plină. Pe locul întâi, poze și filme cu ea. Apoi cu activitățile de la școală. Cu instantanee de prin oraș. Bine că nu îmi cere cineva poze cu copiii, căci pe acestea chiar le găsesc greu! Problema pozelor cu pisica e că sunt atât de multe, că nu știu pe care s-o aleg!

#tina_titina

#tina_titina

 

woman in red long sleeve writing on chalk board

Cazier educațional și amenzi școlare

În drumul meu spre atelier, pe care de cele mai multe ori îl fac pe jos, intersectez zona destul de centrală a orașului, trecând la pas prin stațiile STB care deservesc mai multe instituții liceale, cotate de „top“, începând cu Spiru, apoi câteva stații mai sus, Coșbuc, Xenopol, Mihai Viteazul, noroc că mă opresc totuși înainte de a ajunge la Hașdeu. Cert e că, la ora prânzului, mi se întâmplă deseori să merg la pas pe trotuar în spatele unor grupuri mai mari sau mai mici de adolescenți care dezbat, ce altfel, decât probleme de la școală.

După incidentul mediatizat de la Creangă, mergeam cu soarele în ochi în spatele a două tinere care se îndreptau spre stația troleului 85 de la Foișor. Erau indignate de amploarea pe care a luat-o subiectul în media de toate tipurile și nu înțelegeau de ce „toți proștii pun botu’ de parcă n-au mai auzit de așa ceva. Șterge Creangă din titlu și pune Xenopol. Știi bine că și la noi sunt. Sau orice liceu vrei. Doar că alții le ascund bine“. Trebuia să mă opresc, să aștept troleul și continuarea discuției, însă aveam o țintă și o oră de respectat.

Dialogul lor mi-a dat fiori. Ca de obicei, dezastrul nu poate fi măsurat și ceea ce vedem e vârful aisbergului aflat la suprafață. Și cum uneori se apasă niște butoane, se scot la iveală amintiri bine îngropate, mi-am actualizat un incident pentru care am solicitat intervenția poliției. Și, deși era clară agresiunea realizată în clasă, polițistul mi-a declarat că, atâta timp cât respectivul nu m-a atins, plângerea nu are niciun succes. Oare câți „neatinși“ n-au pe nimeni să îi apere?!

Pază și protecție

N-am idee cum e prin alte școli, dar la noi e trai, nenică. Nu tu camere, nu tu pază să te ia la întrebări cine ești, unde mergi, ce să mai vorbim de percheziții. Copiii se comportă cum îi taie capul. Fosta mea generație, pe care i-am predat „cuminți și ascultători“, e ceva de nerecunoscut după patru ani. Ultima ispravă a fost datul la țintă cu sticla de apă în senzorul de incendiu aflat pe tavan, la 4m înălțime. Imaginați-vă singuri ce-a urmat.

Îmi doresc acele camere puse peste tot, inclusiv în sala comună de la toalete. Doar în cabine nu se poate, deși acolo se petrec grozăviile. Dar poate că ar trebui și acolo, iar cel care e angajat să monitorizeze camerele în timp real să aibă un contract dur de confidențialitate. Și aceste înregistrări să aibă un regim legal, nu doar de supraveghere live, ci să fie ținute măcar 30 de zile. Să poată fi accesate la cerere, cu aprobarea directorului, iar sancțiunile să existe cu adevărat. Pentru că, pe baza lor, nimeni nu va mai contesta deciziile luate la nivelul școlii.

Cazierul educațional

Dacă tot avem un sistem informatic în care sunt trecuți toți elevii, celebrul SIIR, de ce nu are această bază de date și o secțiune pentru „cazier“. Sincer n-am idee de ce, spre exemplu, nu se introduc aici și absențele motivate și nemotivate. Sau de ce, la transfer, nu se menționează în fișa cu care copilul pleacă, și absențele, avertismentele sau alte decizii.

Am avut un elev care s-a transferat înainte de finalul semestrului. Avea vreo 70 de absențe nemotivate, urma clar nota scăzută la purtare. Ghici. La plecare, când i s-au dat actele, nu scria nicăieri acest lucru! Acolo unde a ajuns a părut imaculat, ușă de biserică. A mai avut și Andreiul meu un coleg în generală care, după un incident cu violență, sânge și copci la spital, a fost sancționat cu nota 6 la purtare. Dar… chiar dacă primești în aprilie decizia, ea nu se aplică decât în ultima săptămână de școală. Așadar, s-a transferat la altă școală, unde – din nou – a părut un înger.

Așadar, când s-a discutat în spațiul media despre copilul de la Creangă, cu care școala „nu a mai avut incidente“, dar care nu venise de multă vreme în instituție… Nu am putut decât să mă întreb: oare ce ar scrie în cazierul lui școlar, dacă acesta ar exista?

Așa cum la studenți există un sistem de credite, așa ar trebui și pentru elevi, un nivel de credite/puncte-amendă din avertismente care să înlocuiască nota la purtare. Ai depășit un minim stabilit, nu îți mai sunt accesibile anumite instituții școlare. Iar dacă strângi prea multe, te încadrezi la școli mai „altfel“ unde să se urmărească în primul rând modelarea comportamentului, cu personal de specialitate, chiar medical la nevoie.

Însă pentru aceasta ar trebui ca acțiunile elevilor să fie explicate clar: ai înjurat/ai amenințat un profesor/coleg/personal auxiliar, 1p; ai deteriorat baza materială a școlii – 10p, reduse la jumătate dacă plătești daunele; ai lovit o persoană în școală, 5p.; ai cauzat vătămări corporale care au necesitat îngrijiri medicale, 10p., iar dacă sunt și zile de spitalizare, creșterea proporțională a numărului de puncte. Și lista poate continua și adapta constant.

Amenzi școlare

Am intrat în contact de-a lungul carierei cu cercetări care abordau școala românească în secolul al XIX-lea, apoi al XX-lea. Existau, pe atunci, amenzi pentru părinții care nu trimiteau copiii la școală, indiferent de motivul pentru care o făceau. Comuniștii le-au scos, odată cu repetenția și ascunderea gunoiului sub preș.

De ce nu se reintroduc? Avem în ROFUIP prevăzut că părintele poate învoi copilul de la școală 40 de ore „din motive personale“. Unde în Europa mai există așa ceva?! Are chef părintele de-o vacanță când e liber ia copilul de la școală și pleacă. Apoi elevul se întoarce, fără să recupereze lecțiile, motivând la școală că el „nu știe pentru că a lipsit“, iar profesorul trebuie să se conformeze și să nu-l asculte din acel conținut. Oare câți văd nonsensul din această înlănțuire de fapte?!

Mai nou, de când pe aeroporturile internaționale poliția a început să îi ia pe „atât-de-preocupații“ părinți români la întrebări, de ce copilul nu e la școală, au început și cu idei: să le dea școala o hârtie care să ateste că au învoit în mod oficial copilul. Pentru că ei chiar nu văd care e problema! Nu există așa ceva, învoire oficială, școala nu îți dă voie să pleci tu cu copilul când și unde ai chef. Dar, pentru că așa e pe plaiul mioritic, când te întorci, poți să îi motivezi absențele…

Ei bine, eu aș scoate aberația asta. Pentru absențele nemotivate ale copiilor părinții pur și simplu să plătească amendă, câteva sute de lei bucata, sau muncă în folosul comunității, în primul rând școlare. Că avem o mulțime de treabă: de văruit, de dat cu vopsea, de reparat. Și din sumele strânse sau cotele de muncă am putea să avem și noi niște localuri mai acătării.

Dar…

Toate acestea trebuie susținute și prin cadrul legislativ mai larg. Amenzile școlare neplătite să apară în contul de la ANAF sau de la Impozite locale, să le blocheze accesul la ajutoare sau câte și mai câte se dau la noi. Să nu poți vinde casa sau mașina dacă nu sunt plătite.

Însă ca să ajungem aici, toți cei de sus trebuie să ajungă la concluzia că așa nu se mai poate și lucrurile trebuie să se schimbe, chiar dacă înseamnă să pierzi niște voturi. Peste o legislatură, când lucrurile vor intra în matca lor, vor avea ocazia să vină și să spună că au luat o măsură dură, dar necesară. Oamenilor n-o să le placă. Vor fi contestate. Însă dacă aceste contestații nu vor fi aprobate – pe baza acelor dovezi audio-video care vor însoți orice sancțiune – oamenii vor vedea că „nu mai merge și-așa“, „nu mai faci tu o românească“ și în cele din urmă vor accepta noile reguli.

Mai am vreo 25 de ani până la pensie. Încă sper să trăiesc vremuri mai bune, dar în același timp mă gândesc încotro s-o apuc dacă în școala publică lucrurile vor deveni imposibil de suportat.

high angle photo of robot

Școli „cu taxă“ și „după buget“

Recunosc că nici nu m-am mai obosit să mă uit pe noile-reînnoitele proiecte de lege ale educație. Oricum toți acționează acolo sus conform vechiului proverb Câinii latră, ursul merge. și nu o să-i asculte nimeni pe oamenii de la firul ierbii și să vadă care sunt cu adevărat problemele cu care se confruntă.

Făceam însă un calcul că până la pensie mai am cel puțin 20 de ani (dacă nu cumva ne vor pensiona la 70). Așa că e timp suficient să mai prind câteva legi, căci am prins-o pe cea din 1999, pe cea din 2011, și de-acum, dacă se lansează moda, vor fi fără număr, cum spun trubadurii moderni.

Habar n-am ce se va mai schimba și dacă voi avea șansa să văd și ceva de bine. Însă acolo, pe lista ascunsă pe care tot încerc să o înalț în gând, am pus câteva liniuțe:

Homeschooling

Neapărat trebuie să se facă pași în această direcție. Mi-ar plăcea să lucrez, pe PFA, la mine la Atelier, cu 4-5 copii, în fiecare zi, o grupă suficientă de învățare atât cu cartea în față, cât și în oraș. Vrei să înveți despre animale? Îi iei de mână, zaci o zi la Antipa sau la Zoo. Iar dacă voi avea nepoți (calculez totuși că în vreo 10 ani voi trăi experiența), iar sistemul școlar va fi praf, voi putea avea grijă de ei „cu acte în regulă“.

Dar nu doar de aceea. Și părinții care acum sunt cu tolba plină de sfaturi pentru cadrele didactice și se pricep la orice trebuie să aibă șansa să o dovedească. Homeschoolingul este șansa de libertate pe care toți o așteaptă. Am scris și acum niște ani pe această temă și nu mi-am schimbat prea mult părerea. Se pricep atât de bine să fie profesori din afara clasei, că ar fi și păcat să nu primească această șansă!

Regulamentele pentru elevi

Sunt sigură că nu suntem departe de incidente cu adevărat grave în școli, căci lucrurile o iau razna. Nu mai sunt niciun fel de sancțiuni în afară de apelul timid la respect și bun-simț. Care nu există! Cum adică să ai un copil de 10 ani care terorizează o școală și să nu poți face nimic?! Cum să perseverezi în a-l ține acolo? Când vor avea drepturi și ceilalți copii? Mai ales la ultima aș vrea un răspuns!

Mergi la școală să înveți. Eu așa știu. Și trebuie să ți se creeze toate condițiile pentru această activitate. Nu trebuie să suporți tu, elev, nesimțirea, proasta creștere, tupeul, teribilismul sau orice altceva din partea celor care nu vor să învețe. Că nu îți irosești timpul tău prețios de învățare ca să vezi cum se maimuțăresc unul și altul sau își dovedesc capacitățile în orice alte domenii, cum ar fi animatori bufoni sau clovni la circ.

Este deranjat mediul de învățare? Trebuie să se pună la punct un sistem prin care elementul turbulent să fie extras, readus cu picioarele pe pământ și reintegrat cu noi obiective. Amenzi, retrogradări, orice se poate inventa. Iar pentru delicvență juvenilă – școli de corecție dacă părinții se mai declară „depășiți“ și îl mai iau pe „nu știu ce să-i fac“ în brațe. Să rezolve statul. Instituție separată, medici, psihologi, terapeuți, nu să pună în cârca profesorului de la clasă.

În ritmul acesta, școlile de cartier vor ajunge adevărate găuri negre în care ne pierdem copiii, deși îi trimitem acolo cu cele mai bune intenții. Și dacă lângă casă nu pot merge, unde să-i ducem?

Școli private cu sau fără internat

Parcă începe și la noi învățământul privat să prindă contur. Și nu vorbesc de școlile care numără în disperare elevii, calculând facturile și raportându-le la note și fericirea părinților. Mă gândesc la școli mari, capabile să ofere servicii educaționale de calitate și care pot impune limite clare. Respecți regulamentul, înveți, dacă nu – pa și la revedere, coada e lungă la ușă. Invidiez școlile gimnaziale private care au laboratoare și dotări ce oferă copiilor cu adevărat altceva.

Nu știu cât va dura până când vor apărea și la noi, în creierii munților, în zone de vis, școli cu internat, pentru cine își permite. Și își vor permite. Pentru că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să faci școala la privat nu va mai fi un moft, ci o necesitate dacă vrei să supraviețuiești. Curând mulți vor conștientiza că nici liceele „de top“ nu sunt chiar așa și că nu merită investiții fabuloase în meditații când poți, cu aceiași bani, să accesezi un astfel de program privat pentru aceleași beneficii.

Vor apărea însă curând și școli cu taxă, mai mică, un fel de semi-privat, unde vei semna un contract și vei fi obligat să îl respecți. Și aici se va strădui clasa de mijloc să își salveze copiii conștienți de importanța învățării. Va fi însă trist pentru acei copii care pot, dar care nu au părinți potenți. Ei se vor zbate în continuare în școlile de cartier, cu profesori suplinitori, demotivați, speriați de ceea ce au de înfruntat. Pe ceilalți îi vor recruta, cu oferte de nerefuzat, celelalte școli.

Restabilirea autorității profesorului

Cea din urmă liniuță pe lista din această seară, însă cea dintâi care ar trebui pusă pe lista de modificări ale sistemului: restabilirea autorității profesorului. În momentul de față, profesorii nu mai au niciun drept. Nu zic de dreptul la un salariu decent, ci la dreptul de a-și exercita meseria și de a fi tratați măcar cu respectul pentru un om care își face datoria. Educatoarele sunt tratate ca bone și femei de serviciu, dacă copilul a mâncat și e șters la fund, apoi supravegheat până își amintește părintele să îl recupereze, e perfect.

Nici învățătoarele nu stau mai bine, copiii sunt aduși uneori în clasă de la 7 dimineața, preluați cu întârziere la ora prânzului (căci nu e cazul să te grăbești, mai stă și ea la aer, socializează, până ajungi tu cu doar vreo 15 min. întârziere), iar în intervalul dintre cele două momente trebuie să facă copilul fericit, să nu-l strezeze, să nu-i impună reguli.

Ca-n povești trebuie să fie la școală!

Să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în ce are copilul chef să vadă, să scoată cu bagheta magică toate materialele de care are nevoie la clasă, să-i crească șapte capete ca la balauri pentru a adapta lecția pentru toate nevoile speciale sau nu, eventual cu vreo opt mâini, ca Devi, zeița indiană. De vis, nu-i așa? Și dacă face și voluntariat pentru toate acestea, va fi cu siguranță criticată că putea mai mult, n-a făcut destul.

Singura notă care putea fi contestată era teza, considerată „lucrare scrisă“. Acum moda e să contești orice, inclusiv notele la oral. Nu contează că nu ai dreptul, faci scandal. Cu cât te dovedești mai amenințător, mai hotărât să mergi până în pânzele albe, cu atât o să se înmoaie mai repede profesorul și va modifica nota.

Și din momentul în care profesorilor le e frică să dea note proaste… iar evaluarea devine o glumă, ne putem lua liniștiți punți și vacanțe. La făcătura asta de școală nu are sens să mergi!

Dar va mai dura puțin până când învățământul de calitate nu va mai fi gratuit și șansa la educație va fi apreciată cu adevărat. Nu de examene suplimentare avem nevoie, ci de taxe, cu ajutorul cărora foarte mulți dintre părinți vor conștientiza de ce iese copilul pe ușă și că efortul financiar trebuie să se traducă în rezultate, nu în note.

soseta_DACO_craciun

Șoseta, ghetuța, cizmulița sau cu ce se mai încalță Moș Nicolae

Ne-am mișcat greu cu asociația de părinți și, ca să se strângă acolo câțiva bănuți, nu e de ajuns ca doar câțiva să completeze acel complicat formular de redirecționare a impozitului. Însă și 1000 de lei dacă îi ai la dispoziție, tot găsești ce să faci cu ei.

Iarna aceasta am reușit să cumpărăm câteva accesorii pentru proiectele de Crăciun, pentru toată clasa, să încercăm și altceva decât proiecte low-cost, cu reciclate sau hârtie. Înainte de Moș Nicolae, proiectul a fost unul de sulfilat/cusut. După același model am organizat, mai demult, un atelier, pregătind din fetru șosete/cizmulițe pentru lucru manual. Acum, dacă tot erau disponibile la set, cu toate accesoriile, am avut eu mai puțin de lucru.

soseta_DACO_craciun

De ce anume ne-am lovit la școală

Întâi, de entuziasm. De câte ori avem un kit pentru proiecte, abia așteaptă. Și succesul e aproape garantat, dacă urmezi indicațiile. Apoi, cu generația aceasta am tot cusut, teoria o cam știu toți (mai lipsește dorința, în unele cazuri), mai greu este să ne folosim neuronul. Este, pentru mine, un fenomen inexplicabil. Cum să te apuci să lucrezi ceva fără să te intereseze măcar ce trebuie făcut, în ce ordine, cum arată produsul final? Lucru de mântuială, să te faci că lucrezi, numai ca să poți să te vaiți apoi că „ție nu-ți iese”.

Însăilarea celor două bucăți de fetru nu a fost treabă grea, însă începutul i-a doborât. Cum adică să legi ața la început? Cum să o faci „să nu iasă”. Sunt atât de obișnuiți să apese butonul „help”… M-am bucurat însă că, după ce le-am arătat, copleșită de numărul mare de cereri, am avut ajutoare: „Îți fac eu, am înțeles cum!”. Așa se învață… arătându-le altora.

Adăugarea vârfului și călcâiului (ceea ce clar arată că e o șosetă, deși am botezat-o în diverse moduri) a fost următoarea piatră de încercare. Dar, cu chiu cu vai, s-a trecut de ea. Finalul – apoteotic. N-am avut de lucru și i-am făcut agățătoare primului care a cerut. „Doamna, nu pot, dar vreau și eu!” … și am rezolvat, pe rând, toate proiectele.

Chichița

„Doamna, nu avem silipici la noi! Cum lipim nasturii?”

Nu aveam, că nu le-am spus să ia, deși pentru fetru și accesorii era alegerea corectă. Măcar atât au învățat până acum, să folosească tipul potrivit de adeziv în funcție de material. Și nu aveam silipici dintr-un motiv foarte întemeiat. Setul includea o bucată de bandă dublu-adezivă pentru atașasarea decorațiunilor.

La proiectele trecute m-am străduit să folosesc pătrățele dublu-adezive, ca să înțeleagă și principiul de funcționare și cumva să generalizăm, ei bine, n-a mers. Bucățica aceasta de bandă a fost momentul de coșmar. Greu, foarte greu i-au dat de cap. Mă gândesc așadar serios să o trec pe lista de materiale la viitoare proiecte, să aibă fiecare rola lui și să exersăm un pic cu ea.

La final, toată lumea era fericită, cu o decorațiune nouă pentru brăduțul de anul acesta. Din colecția de mai jos mai lipsesc câteva… prea grăbite să-și găsească loc acasă.

 

Funny Face Vectors by Vecteezy

Ziua cu tableta la școală

A trecut sau n-a trecut pandemia, se mai intră sau nu vreodată online, cert e că, după numeroase luni scurse, primăria a dotat școala în cadrul unui proiect cu tablete pentru fiecare elev și câte un laptop pentru fiecare sală de clasă.

Ca în povestea cu „Ionică și lupul”, pe la ultimul consiliu, am auzit (iar) că vin laptopurile, dar nu i-am dat mare crezare zvonului. Vara a trecut liniștită. Fix când eu eram în focurile examenelor la final de august, sosesc tabletele. Musai prezentarea la școală urgent, să scriem codurile de pe spate, să le distribuim părinților. Pe 31 august am intrat la 9:00 în examenul oral, iar la 11 eram la școală, completam tabele cu serii lungi de cifre, să le pot distribui.

Atac de panică

Normal, când toată lumea a primit tabletă, a început despicarea firului în patru. De ce primim? Se intră iar în online? Nuuu… doar că la noi, la București, lucrurile se fac ardelenește, încet, molcom, îți ia vreo trei ani să pui în practică o idee bună.

Și ce facem cu ele?

Gândul că le-au primit degeaba, că se strânge praful pe ele, îi frământa. Și, cu tristețe trebuie să remarc, mulți dintre copiii care le-au primit le cam țin degeaba acasă, deși (cel puțin la gimnaziu) ar fi o soluție pentru a nu mai căra la școală toate manualele… le-ar putea deschide online.

De când am fost sigură că sosesc, îmi făceam scenarii în minte cum aș putea să le folosesc la clasă, deși „ziua cu tableta la școală”, într-o clasă de copii agitați, ca să nu spun mai mult, îmi dădea mari fiori încă de când a încolțit ideea. Însă ar fi păcat, chiar mare păcat, să avem această șansă și să nu o folosim.

În plus, tabletele au venit (nesperat) și cu husă relativ serioasă de protecție, așa că, cel puțin teoretic, imposibilul devenea posibil.

Prima zi cu tableta la școală

Am anunțat cu emoție pe grupul de părinți că luăm tabletele la școală. Cea mai mare frică a mea era că se sparge vreuna, vinovatul nu vrea să-și asume, păgubitul face scandal și, ca de obicei în învățământul românesc, oalele se sparg în capul celui care a avut ideea, căci nicio faptă bună nu rămâne, niciodată (dar niciodată!) nepedepsită.

În primul mesaj am inclus și o listă de reguli, am rugat părinții să le discute serios cu copiii, căci atunci când toată lumea știe ce are de făcut (sau nu), nu prea are ce să nu funcționeze.

Deschizi tableta atunci când ți se cere și numai pe aplicația solicitată.

Tableta nu este jucărie, nu este scoasă din ghiozdan în pauze.

Sunt interzise orice fel de glume și jocuri care pun în pericol tabletele (fotbal cu ghiozdane, îmbrânceli când se utilizează tabletele, tras scaune etc.)

Ai voie să umbli doar cu tableta ta (poate un abțibild cu numele, ceva lipit pe husă, trebuie să și le identifice ușor fiecare).

Utilizarea tabletei se va face doar în scop școlar.

Tableta nefolosită stă cu husa închisă.

Tableta este încărcată de acasă și închisă, să nu se consume bateria.

Am avut o tentativă de a condiționa venirea cu tableta de un comportament civilizat la școală, în speranța că aș mai potoli din năzdrăvanii clasei, astfel încât să avem la ore o atmosferă cât mai aproape de normalitate, însă propunerea a fost respinsă cu un glas vehement. Asta e. Am încercat.

Probleme…

Tehnice, normal. Tabletele au venit blocate. (La fel și laptopul meu, dar asta e altă poveste, pentru alt articol.)

Copiii nu puteau instala nimic pe ele, nu aveau drepturi. Așa că orice aș fi vrut eu să fac la clasă trebuia să fie accesibil în browser, nu aplicație instalată pe tabletă. Nu știu care e geniul care administrează proiectul la primărie, dar țin să îl felicit. Așa drob de sare bătut în perete n-am mai văzut. Parcă e povestea cu Păcală, când primește ca provizii la câmp pâinea și burdușica de brânză și trebuie să le aducă întregi după o zi de muncă!

Am lucrat demult ca manager de proiecte online. Programatorul din echipă îmi spunea că, atunci când blochezi totul la nivel de acces, în loc să securizezi, nu arăți decât că nu te pricepi. Am râs la această amintire și am trecut mai departe, oricum nu puteam schimba nimic.

Unii copii, cu părinți mai tehnici, au rezolvat problema. Alții – încă nu. Poate facem o șezătoare la școală, toată lumea vine cu tableta, și mai rezolvăm din ele, altfel pare că ne învârtim așa, în jurul cozii…

Cum ne-am descurcat

În general, din ce în ce mai bine. Prima dată a fost mai greu, până au învățat cum să intre, am mai sunat acasă după parole, că nu le știau copiii… dar s-au ajutat unii pe alții și am putut rezolva provocările pregătite.

Entuziasmul lor e greu de stăpânit, mai ales la Kahoot. Aplicația e greu de îmbinat cu descurajarea competiției cu ceilalți, podiumul acela final e extrem de apetisant. Și, cel puțin pentru mine, a fost și surprinzător în unele cazuri! Mi s-a părut totuși că algoritmul nu e chiar corect, căci la unul din jocuri am avut pe primul loc un copil cu un răspuns greșit, iar pe locul al doilea, unul cu toate corecte, dar o idee mai puțin rapid în a da răspunsurile potrivite.

A rămas însă în picioare și Google Forms, unde timpul disponibil se aplică la întreg „testul”, ai timp să și introduci, manual, un răspuns.

Surpriza a venit în ultima săptămână de școală, când aveam lecție deschisă.

Calculasem, normal, minutele pe proiectul lecției, dar nimic nu iese, ca la carte, de fiecare dată. Pun ca rezervă de timp pentru conexiune, răspunsuri, feedback, 15 min. Mai bine să fie decât să intri în criză. Ce să vezi. Vine momentul de „joc”. Anunț. Până să ajung eu la catedră să afișez codul de kahoot, ei erau conectați, în așteptarea codului. Afișez… în nici 20 de secunde erau toți intrați în joc: să-i dăm drumul.

Deja îmi dădeam seama că activitatea nu se va întinde pe mai mult de cinci minute, oricât am încercat eu să recalibrez planul din mers. Parcă știind că deja mă cuprinsese panica, răspundeau instant, nici gând de consumat cele 20 de secunde atribuite unei întrebări. Am improvizat, am scris apoi și în caiete variantele corecte (doamne, bine că le-au mai greșit!!), ca să acoperim cele 15 minute pe care eu le rezervasem.

Peste toate, surpriza a fost extrem de plăcută!

Atât de plăcută, că mă gândesc la variante de a face lecțiile interactive, așa cum am văzut, în pandemie, pe Pear Deck, când am beneficiat de trei luni abonament gratuit, bonusul la achiziționarea tabletei grafice. Însă acesta e un vis frumos, la ce prețuri are contul de profesor. Însă dacă nu visezi, nu vei ajunge niciodată mai departe, nu?

Încerc să văd dacă Kahoot ar avea ceva asemănător (să răspunzi la întrebări pe parcursul prezentării lecției predate) în varianta de „cursuri”, măcar aici abonamentul pe lună are un preț ceva mai mic… dar îmi dau seama că nu vom progresa cu învățământul modern cât timp ori de câte ori vrei să faci ceva, te lovești de astfel de piedici.

Ca să termin într-o notă optimistă, încă îi așteptăm pe cei de la primărie să vină să termine și la noi de montat, de setat, de… ce-o mai fi de făcut!

Iar data viitoare când venim cu ele la școală, poate nu le uită nimeni nici acasă, nici descărcate!

Module verzi și altfel

Peste tot sunt la mare căutare acum planificările „pe module”. Nu știu de ce e așa panicată lumea cu încadrarea pe module de parcă e sfârșitul lumii. În fond și la urma urmei, vacanța din octombrie, cel puțin la ciclul primar, era și înainte. Vacanța de februarie a fost până în anul de grație 2019, când a fost abramburită structura anului școlar și de-atunci parcă e noua modă, cum să ne mai scoată din minți cu alte și alte modificări.

Modulele în sine nu fragmentează anul școlar mai rău decât era înainte. Însă faptul că nu mai avem semestre, că nu ne mai oprim la jumătate să ne tragem sufletul și să tragem o linie, să ne întrebăm nițeluș dacă suntem pe drumul cel bun, s-ar putea să fie o problemă pe termen lung.

Și da, ar fi frumos să închei unitatea înainte de finalul modulului, dar oare în pielea elevilor care au atâtea evaluări înainte de ultima săptămână se pune cineva?!

Totuși, de ce nu „ies” planificările pe module…?

În teorie, ar trebui să iasă. Faci planificarea cu ajutorul programei, iei conținuturile, le împarți… însă merge dacă și numai dacă renunți la manuale. Ca material de sprijin pentru elevi, odată ce le pui pe bancă, trebuie să le iei în seamă.

Dacă eu consider logic ca la științe să încep cu noțiunile de biologie și nu cu cele de fizică, dar manualul e „invers”, zăpăcesc copiii de tot. Copii, facem întâi capitolul 5, apoi 3 și apoi 4… Nu merge. Ei au nevoie de o ordine în învățare. Și, mai ales, de timp pentru consolidare, nu le faci pe toate în fuga calului, doar de dragul de a ieși calendarul.

Manualele au fost gândite acum niște ani și țineau cât de cât cont de structura anului școlar, să ai „timp” să închei o unitate de învățare până la prima vacanță. De-asta îi spune unitate, nu? Să aibă cap, coadă, să se încheie cu recapitulare și evaluare sumativă. Însă când începem anul școlar cu două săptămâni mai devreme, normal că nu se mai potrivește nimic, nici cu vacanța de noiembrie, nici cu cea de Crăciun… Ce să mai zic de celelalte, fixate „diferit”, ca să schieze cine trebuie, că cei mai mulți nici nu văd pârtia.

Pauzele lungi și dese

Când mă uit la structura anului școlar mă simt de parcă urc scările la etajul 10, după covid. Nu mai rezist, nu mai respir, mai merg un pic, mai stau oleacă. Cam așa și anul școlar. Nici nu ne luăm bine avânt că pac, luăm o pauză. Și uite-așa nu reușim nici să începem, nici să terminăm, dar nici să recapitulăm, căci nu mai dăm teze. Obișnuim copiii aceștia să facă numai eforturi mici, fără să capete și o rezistență pe termen lung.

Mi-e groază să mă gândesc cum reacționează actualele generații de liceeni, care au stat în online și nu au dat teze, la prima sesiune din facultate, când ai 3-4 zile la dispoziție să prezinți onorabil o cantitate de informație cât zece manuale de liceu. Să nu-mi spuneți că ar trebui să se scoată din materie și la facultate, să le dăm diploma pe nimic! Apropo de asta, iată un fragment dintr-o lectură (grea) pe care am parcurs-o recent la clasa a treia:

…  să știți că aș putea nici să nu vă mai duc la școală. Să vă las să treceți glonț pe lângă ea și să vă continuați viața la cinema. Sau să vă dau un anume certificat, din care să reiasă, clar, că sunteți mai deștepți decât, la un loc, un cal și‑un țânțar. (La școală, dar nu rămânem acolo – Marin Sorescu)

În ciuda faptului că textul era o metaforă greu de descifrat, culmea, fix aici nu am avut nicio problemă. Au înțeles direct mesajul: termini școala fără să ai ceva în cap. Dacă și prin facultate trecem glonț… apăi de unde ne vom scufunda nu ne mai scoate nimeni la lumină!

Mi-am terminat planificarea

Uf, da… i-am dat o formă. Am încercat să văd ansamblul, tot anul școlar, și mai puțin modulele. Și poate tocmai pentru că nu mai avem semestre mai am o șansă de a drege busuiocul în acest an. De pildă, dacă aș fi avut clasa a patra, aș fi parcurs întâi geografia, două ore pe săptămână, apoi aș fi continuat cu istoria. Cred de multă vreme că abordarea aceasta, „modulară”, e mult mai potrivită pentru cele două discipline. Nu merge însă la toate.

Dar am clasa a treia. Probabil voi jongla cu orele. Scopul final e să termin materia la 1 iunie, dar în același timp, să îi dau o oarecare logică. E bine că pe copertă scrie „planificare orientativă”, căci numai Dumnezeu știe ce ne orientează anul acesta și cum vom reuși să ne facem treaba cu atâtea bețe puse-n roată de cei care ne conduc.

Însă când îmi spuneam că mai rău nu se poate, s-au stabilit săptămânile verzi și altfel. Nu înțeleg de ce nu avem voie să folosim pentru acestea acele săptămâni incomplete, de 4 zile… ca să nu le unim cu vacanța? Cine vrea să facă ce trebuie atunci, face oricum! Așa… Ai săptămâna colorată, apoi 4 zile de școală și intri vacanță. Pariu că iese mega-punte de liniște și relaxare? Mă rog, deci în toiul unității, mă opresc și stau „altfel”, apoi cu gândul la ouă roșii mai fac patru zile de școală până la vacanță. Și nu, nu pot face unități de învățare de două săptămâni. 🙁

Rechizite, metode moderne și scandal

Prima săptămână de școală se apropie de final. Mai peste tot s-a bifat deja și prima ședință cu părinții. Și, normal, au început certurile, ba chiar scandalurile, din seria da’ de ce dom’le, la ce le trebuie atâtea?

Mi-aș dori enorm să avem și noi școli ca afară. Să fie construite pentru a fi instituții unde educația să fie pe primul loc, să nu învățăm în schimburi, să avem pe hol dulăpioare individuale pentru toți copiii, sală de mese și cantină cu prețuri ca la Parlament, sală de sport, teren afară, materialele de bun simț să existe la toalete și să nu-ți vină în clasă copilul cu pantalonii în vine că nu e hârtie la budă…

Dar nu avem. De 30 de ani construim biserici și votăm idioți, care mai de care mai idioți, de la un scrutin la altul, numai de educație nu ne preocupăm, că doar dacă nu merge, se târăște ea cumva. Și dacă încă pare că se mișcă pe ici-colo, e pentru că stă pe umerii profesorilor. Rar mai auzi de o primărie care face minuni cu școala (era prin Dobrogea o comună cu o școală de vis), dar, în rest, mai nimic… În afară de panglici tăiate înghesuit la inaugurări și mesaje cretine pe covorașele puzzle.

Nici la mine la școală nu dau lucrurile pe-afară de fericire, dar n-aveți idee cât mă bucur că ne-a lovit pandemia. Strânse de …, primăriile au trimis măcar materialele igienice necesare. Acum văd că s-au relaxat. Poate era bine să le monteze niște electrozi să le mai electrocutăm din când în când, să nu uite, ce obligații au.

Predăm modern cu bagheta magică

De când s-au inventat metodele „moderne” acum niște zeci de ani, la noi abia dacă sunt luate în considerare. Oricum sunt privite ca Dumnezeu în persoană, deși nu orice e „tradițional” e perimat și nu orice e „modern” e bun. Orice inspecție, orice curs teoretic, toate bat monedă pe cum trebuie lucrat cu copiii, cum să nu mai scriem pe caiete, ci să interacționăm, să lucrăm în grup, să folosim organizatori grafici, bla-bla-bla, cum să înveți făcând, descoperind, cercetând… Ce și cu ce?

Să luăm un banal exercițiu pe echipe… ai nevoie de markere și coli mari albe, să lucreze fiecare grup, să le afișezi apoi și să le puteți discuta. Și scoci, să le lipești pe tablă sau pe perete. Sau de post-it-uri, preferabil adezive sau de diferite culori, dacă vrei să și jonglezi cu ele. De unde?! Păi din banii profesorului care vine cu astfel de idei…

Hai să învățăm fizică sau chimie prin descoperire. Mai există pe undeva laboratoare? Kituri de experimente? Am luat la întâmplare de pe net primul rezultat, o nimica toată ca preț, doar câteva sute de lei ca să faci câteva experimente. Dar ce mă gândesc eu să facă elevii singuri, rar am mai auzit să se ducă măcar profesorul să le arate o reacție…

De ce nu sunt?!

Bună întrebare! Eu am solicitat o dată, cu listă lungă, materiale didactice… m-am liniștit. Nu sunt fonduri. Am noroc cu asociația de părinți care funcționează, cei 3,5% ne ajută să ne mai cârpim nițel. Sunt însă foarte mulți cei care își doresc să aibă școala tot ce trebuie… să fie ca-n vest sau ca la privat, dacă se poate. Și sunt scandalizați că nu se poate.

Circulă acum liste cu de toate încadrate la rechizite, criticate că „se face magazin” la grupă, că „educatoarele stau pe telefon” și de fapt nu lucrează, ori că materialele „fac picioare”. Cusută și descusută, lista e tocată mărunt.

De ce atâta hârtie? Ia dă-i copilului acasă ca sarcină să decupeze dintr-o foaie un disc pe care l-a desenat cu un șablon (o ceașcă).  Pe o foaie A4 va desena cercul în mijloc, va irosi toată foaia, după care o aruncă, păstrând discul. Așa e când nimeni nu i-a făcut educație financiară, banii nu pică din cer, tăiem forma cât mai în margine. Cum m-a învățat mama asta? Făcând gogoși cu paharul… întinzi foaia, începi să tai din margine să intre cât mai multe! Și „resturile” le iei și le transformi în altă foaie…

Mai face cineva așa ceva? Nu cred. Dar la școală aveam „cutie de reciclat”, unde strângeam toate rămășițele. Sau acum au plicul lor unde pun ce rămâne și folosim la alt proiect… Și dacă la școală nu prea funcționează recuperarea materialelor, să vedeți ce e la cei mici de grădiniță cu decupatul liber și pe contur.

De ce îi trebuie la grădiniță ascuțitoare electrică?

E o „fiță”, am văzut pe undeva. Clar, moft! Doamna care a pus-o pe listă ar trebui să le pună în fiecare zi în ghiozdan creioanele să vină cu ele ascuțite. Și când o plânge și s-o tăvăli pe jos că nu are vârf la „roz”, și nici X nu vrea să-i dea, că i-l rupe, să vezi distracție… Când au încercat cei care comentează că nu e necesară să ascută cu una normală câteva zeci de creioane proaste? De nu-ți mai simți degetele sau te ustură bășicile de mori…

De ce hârtie igienică și săpun? Încă nu uit la pregătitoare cum îi uita Dumnezeu la baie pe-ai mei de la clasă, descoperiseră că, dacă pui mult săpun în chiuvetă, iese „un monstru” din podea, prin sita de la scurgere… și cum creștea monstrul mai mare, ei jucau fotbal cu el, de era toată baia plină de spumă. Doamna, nu e hârtie la baie. Normal că și eu am în dulap hârtie, să nu credeți că la profesori se pune și la elevi nu, doar n-o să-l lași să se descurce cu șosetele, ca în caz de urgență, nu? Cam câte role de servețele se consumă pe zi la grădiniță? Dacă sunt de-alea „pufoase și leșinate”, multe!

Imaginați-vă doar trei ture complete de mers cu ei la baie pentru spălat, pentru trei mese. Îi speli pe toți pe mâini, le rupi o bucată. 20 copii x 3 ture =60 bucăți. Să socotim de câte ori se duc ei singuri la toaletă, vin uzi pe mâini și își iau cu generozitate hârtie să se șteargă? Să nu mă întrebați de ce nu se revine la cuierul cu prosopele și etichete de pe vremuri. Probabil și-au dat seama că șansa de a te șterge exact cu al tău e foarte mică…

Câtă hârtie igienică consumă un copil de 5 ani la toaletă? Depinde de cum a fost învățat acasă. Sau dacă măcar e lăsat să se descurce singur, că am mai auzit și „eu nu pun mâna pe caca, că e scârbos”!

Soluții

Fără să mai stăm la discuții, vinovați sunt profesorii. Ei trebuie să înțeleagă foarte bine că în fișa postului nu le-a trecut nimeni susținerea financiară a sistemului de învățământ. Nu știu dacă vă încântă când vedeți clasele decorate, fotografiate în prima zi de școală. Eu acolo văd că e sărit calul, că se cheltuie nejustificat din fonduri personale. Atâtea țipete pentru „desființarea fondului clasei”, dar niciun zumzet despre cheltuielile din buzunarul profesorilor.

Așadar, adevărata grevă în învățământ ar fi să ne ducem la muncă așa cum o face orice funcționar al statului, fără nimic de-acasă. Dacă acum 200 de ani învățau să scrie și să citească cu o tablă și un ceaslov, sunt sigură că ne descurcăm și noi. Iar metode de învățământ sunt atâtea în categoria celor orale, iar cărțile cu povești nesfârșite!

O altă soluție este să stabilești un sistem de comunicare prin care să anunți cu ce să vină fiecare la el. Deși nu îl agreez, în pandemie nu am avut de ales. Cu câteva zile înainte de activitatea programată dădeam lista: doi ochișori mobili, trei bile mici de polistiren etc. O plăcere să cumperi singur! Se organizau, comunicau, luau și împărțeau. Nu exagerez, dar jumătate din sugestiile pentru acest an sunt să luăm la comun materialele necesare!

Poate e un efort mare pentru educatoare, dar să se străduiască să trimită de vineri lista, pe zile, pentru săptămâna următoare. Cu mențiunea că cine nu are stă și se uită, că nu poți obliga pe nimeni să împartă ce și-a adus. (Când e „la comun”, se împarte oricum tuturor.) La grădiniță măcar o activitate pe zi trebuie să fie cu „materiale”, va fi o plăcere să vină cu trei flori roșii, două frunze verzi, un carton, lipici. Abia atunci vor înțelege unii că, în absența unui stat funcțional, numai împreună vom reuși să supraviețuim. Ca pinguinii pe viscol la Polul Sud.

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.

gladiole

Prima zi de școală: oropsiții copii ai profesorilor…

Profesorii sunt acea categorie profesională de la care societatea are cele mai mai pretenții. Trebuie să exceleze în ceea ce fac, fără greșeală, pentru că pe umerii lor stă viitorul comunității. Ce se întâmplă atunci când acest umăr se îndoaie vedem în jurul nostru. Tot ei sunt aceia care trebuie să își planifice întreaga viață în funcție de calendarul școlar. Unii părinți, dacă au chef de concediu în prima săptămână de școală, iau copilul și pleacă. Cadrele didactice nu-și permit nici să se îmbolnăvească și operațiile, dacă pot, le programează în vacanțele școlare.

E drept că atunci când nimerești la catedră un profesor foarte tânăr, te gândești dacă rămâne, dacă… Doar că în ultimul timp parcă s-a trecut limita bunului simț și colege mai tinere sunt întrebate în față detalii personale. Ok, cine știe, poate că „aveți copii?” e doar un test de empatie, dacă ai, sigur placi copiii, dar și dacă n-ai pentru că așa ai decis? Nu veneai la catedră dacă nu îi iubeai! Lucrurile sar calul atunci când sunt întrebate, dacă nu au, când și i-au programat… Violare completă a intimității.

Poate că încerc să înțeleg și gradul de disperare la care neputința unui sistem de a se face funcțional aduce părinții. Când vezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu un profesor ca lumea, parcă nu vrei să-l pierzi doar pentru că nu așteaptă 5 ani să facă un copil la sfârșit de serie! Și eventual să aibă grijă să îi iasă și în vacanța mare, ca să termine anul!

Copiii profesorilor cresc împărțindu-și mama.

Nu știu dacă se poate măsura ce simte când o vede că se împarte cu atâția alții, că îi îmbrățișează cu aceeași pasiune (așa pare) și că le mai și spune „copiii mei” acasă. Sau îi spun ei mama la școală. Dar copilul profesorului înghite și strânge din dinți, se cuibărește lângă ea printre lucrări corectate și așteaptă să primească 30 de îmbrățișări, câte a dat ea la școală. Citeam demult că iubirea de mamă nu se împarte între frați, ea se multiplică la fiecare copil. Oare așa e și la școală? Dacă e atâta „loc”, de ce nu poate fi tot al lui?

gladiole

Gladiolele – coșmarul primei zile de școală. Să duci întregi, la festivitate, un buchet de gladiole, era o provocare. Mă simțeam ca un păun, trăgându-și coada… Tot buchetul era mai înalt ca mine!

Emoția începutului de an școlar, la fel de intensă pentru toți copiii, pentru el e pe jumătate. Dacă nu are norocul să fie în aceeași școală cu părintele, ci la o alta (poate în altă localitate), se va trezi și va găsi uniforma frumos călcată pe canapea, micul dejun pe masă și un bilet, cât se poate de motivațional, apoi va merge mereu singurel spre școală, invidiind la fiecare colț copiii care merg de mână cu părinții. Va sta la careu, străduindu-se să vadă printre părinții altora, care nu se dau la o parte și degeaba încearcă să spună „pardon”, nu e luat în seamă.

Dacă mama ar fi aici…

...le-ar spune să se dea la o parte, dar pe el nu are cine să-l apere.  La sfârșitul anului, dacă a luat premiu, când se va întoarce cu diploma din careu, nimeni nu îl va privi și felicita cu ochi calzi pentru reușită. Pentru că el de data aceasta nu-și mai împarte mama, a donat-o altor copii. Ce bine ar fi să o iubească și ei la fel ca el! Măcar să merite, să aprecieze că e acolo cu ei…

An de an – se va obișnui. Ce nu te dărâmă te face mai puternic. Va ieși mai întărit, va înțelege altfel dragostea față de oameni. Dar undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide.

Sunt cele de mai sus câteva rânduri pentru părinții-profesori, care în prima zi își strâng dimineața copiii în brațe și apoi aleargă spre prânz, sperând să mai prindă o frântură de ceremonie la școala copilului. Sau acasă, să afle cum a fost. Părinți speciali care răsfoiesc cu emoție pozele puse de ceilalți părinți pe grupul clasei, sperând să își vadă și ei copilul.

Sunt câteva rânduri pentru acei părinți norocoși care își pot însoți copilul în prima zi de școală și împart cu el emoțiile printr-o strângere de mână.

Dacă tot sunteți acolo, încercați pentru o zi să fiți și părintele celorlalți!

Sunt copil de profesori și profesor la rândul meu, iar prima zi de școală este epuizantă. Să te împarți  dimineața, să te multiplici apoi cu 25, să retrăiești amintiri demult uitate și să zâmbești. Să încurajezi. Să speri. Așa e jocul. […] Arde-l-ar focul!