Măști teatrale. Mozaic roman aflat la Muzeul Capitoliului, datat secolul II d.Ch.

Două ore cu pauză, o piesă memorabilă la Teatrul Excelsior

Sunt seri în care reușesc să mă distrez (la telefon) cu frate-miu cam ca atunci când eram copii, de data aceasta despicând în patru toate cele pe care le trăim. Cele mai amuzante – descoperite de el acum, că doar e fratele mai mic – sunt din rolul de „părinte al unui copil de gimnaziu”. Pentru mine nu sunt noi, căci am trecut deja de două ori prin experiență, dar de fiecare dată e ceva de discutat.

Subiectul de seară: într-o școală „bună” a capitalei,  discuție aprinsă izbucnită pe grupul de părinți după ce băieții au ridicat clasa în slăvi jucând fotbal cu buretele și profesorul fiind depășit de situație. Printre altele, problema părinților celor câțiva „eroi” este că… nimeni nu i-a trimis pe copii în curte să bată mingea, de-asta s-au jucat!

Nu relatez în detaliu discuția, cert e că i-am trimis link să-și ia bilete la teatru: Două ore cu pauză, la Teatrul Excelsior, în regia Gianinei Cărbunariu.

Am ajuns să văd piesa pur întâmplător. Am aflat cu două zile înainte. A primit Iris biletele, cu recomandarea să mă ia pe mine, pentru că e „cu și despre profi”. Și ziua mea a fost plină. Atât de plină, că parcă anticipa replicile din piesă!

Întâi, la școală, ca de obicei, copii și provocări. Apoi, al doilea job. Eee, nu chiar ca profu’ de română din piesă, DJ noaptea, și nici ca învățătoarea care pleca la căpșuni în vacanța de vară, ca să crească doi copii. Măcar eu lucrez tot ca profesor!

Și ca să țin drumul drept la teatru, m-am întors la școală, pentru o oră de consiliere cu părinții, încă vreo trei sferturi de oră de corectat caiete și apoi – direct la teatru.

Mă bucur că n-am avut timp să citesc nimic despre piesă. De ani de zile merg la Excelsior și nu am fost dezamăgită niciodată, așa că nici nu mi-am pus problema. Cel puțin am putut savura fiecare moment, neștiind ce avea să urmeze.

Din Antichitate, teatrul a fost reprezentat prin două măști: una râde, una plânge. Comedie și tragedie. Piesa nu e nici una, nici cealaltă, deși râzi cu lacrimi. M-am regăsit în atât de multe secvențe încât era un sentiment de satisfacție dureroasă. Am aflat la final că era și Ziua Mondială a Teatrului, moment pe care actorii l-au marcat la final cu câteva întrebări retorice: Răspunde teatrul de astăzi nevoilor unei societăți chinuite de dileme? Poate aduce un răspuns problemelor care ne frământă? 

Măști teatrale. Mozaic roman aflat la Muzeul Capitoliului, datat secolul II d.Ch.

Măști teatrale. Mozaic roman aflat la Muzeul Capitoliului, datat secolul II d.Ch. Sursă foto

Am citit opinii despre piesă în spațiul virtual și mă întreb dacă ministrul educației e prea ocupat să meargă o seară la teatru. Aș fi foarte curioasă dacă ar putea să râdă pe parcursul spectacolului. Sau poate ar trebui să râdem noi, ca Domnul Trandafir, evocat în prima scenă: – Ei, știi că ai haz! Nu, că asta-i chiar frumos! […] Ce are să caute Ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?

Ar fi prea mult?

Spectacolul, cu totul inedit, a surprins la fiecare scenă. Cel puțin m-am simțit ca la bac, amintindu-mi de Hanul Ancuței (tot Sadoveanu, probabil i-a plăcut foarte mult regizorului, poate mă reapuc și de Frații Jderi, dacă tot i-a pomenit!) și de farmecul pe care fiecare povestire o avea pentru a completa un tablou. De data aceasta, tabloul în culori sumbre al școlii românești în secolul al XXI-lea.

La un moment dat, în interacțiunea cu sala, s-a întrebat câți profesori sunt în sală. Iris mi-a șoptit poruncitor: Hai, mâna sus, nu-ți fie rușine! Nu mi-e rușine că sunt profesor, dar ani de zile, la ședințele cu părinții la care am participat ca părinte, am păstrat în tăcere acest detaliu. Nu de alta, dar atunci când s-a aflat, se fereau ca de ciumă restul părinților…

Dar am empatizat de cele mai multe ori cu diriga. Iar când am simțit că vrea să spună ceva, dar pentru că se află la catedră nu o putea face, am spus eu. Rolul de oaie neagră mi s-a potrivit mănușă.

Acum particip la ședințele cu părinții doar ca profesor. Rolul dirigintei-mediator din piesă este dureros. Crâncen. Ferească-sfântul să ai un conflict la clasă! Crucificarea lui Iisus e nimic pe lângă ce pățesc profesorii în fața părinților, liberi să amenințe și să conteste ce și cum doresc, pentru că așa li se pare „corect” și „în interesul copilului”. Nimeni nu face un pas în spate să vadă imaginea de ansamblu.

La fel de ingrate sunt rolurile de director!

Sincer, în ziua de azi, și la cum merg lucrurile, la câte aberații văd și aud în școli, directorii ar trebui să fie niște roboți cu AI special programat. Așa poate ar rezista valurilor de nemulțumiri și nemulțumiți că școala nu e un spațiu cu unicorni și norișori roz, în care copilul să trăiască o fericire continuă fără niciun efort.

Și piesa este pentru directori cu simțul umorului, dacă au totuși timp să plece din școală în jur de ora 6, să o poată vedea…

Nu în ultimul rând, piesa este pentru părinți. Dar nu aș ști să spun pentru care… pentru cei ai unor copii care învață și care se simt neputincioși, sau pentru cei care cred că țipând și amenințând schimbă ceva. Aș vrea să cred că este pentru cei din categoria de mijloc, care au nevoie să ia atitudine. Și care sunt mulți, dar tac.

Faceți un exercițiu și amintiți-vă. La fiecare ședință e cineva mereu nemulțumit, mereu contra. Cineva care îl înfruntă. Și mulți care tac, deși știu de partea cui sunt. Am ajuns aici, în dezastrul acesta, pentru că cei mulți tac. Pentru că bunul-simț îi împiedică să fie vocali, să se remarce. Și se resemnează.

În încheiere: am ajuns acasă cu lacrimi în ochi.

Mi-am dorit doar să nu retrăiesc mizeriile din trecut, dar în același timp să rămân același profesor corect, cum m-a etichetat prima mea serie de elevi. Și mi-am amintit cu plăcere că, până la urmă, am trăit și momente plăcute și am simțit, la generația trecută, că profesorii și părinții nu sunt două tabere, fiecare cu bisericuța lor.

PS. Mergeți să vedeți piesa. Veți găsi greu bilete, se dau ca pâinea caldă. Dar nu veți regreta! Detalii aici.

inima bandajata

Un plasture pentru suflet

Magia plasturilor la copii este încă inexplicabilă pentru mine. A venit vremea frumoasă și joaca se combină cu neatenția. Ieri, la after, un deget cu o zgaibă cât un vârf de ac urma să-mi schimbe dispoziția.

Te doare? întreb eu foarte serioasă, căci nu cunoșteam foarte bine copilul, nefiind în grupa mea. Cu un curaj specific bărbătesc în astfel de situații, declară că nu, dar curge sânge. Mă uit cruciș la picătura abia vizibilă și mă întreb dacă copilul are idee cum e să-ți șiroiască genunchii prin ciorapii albi abia cumpărați. Dar, pentru a preveni un atac de panică, îl trimit să se spele pe mâini și îl întreb dacă vrea să îi pun un plasture.

Această invenție modernă se pare că are efecte miraculoase, calmează și aproape vindecă instant. Intrăm să-l „doftoricesc”, îi explic că nu ustură nimic și mă gândesc că pe vremea mea nu era betadină, era tinctură de iod care ardea ca naiba. Nu o foloseam. Nici rivanol, că, după ce că rupsesem ciorapii, îi mai și pătam. Și rămânea eternul spirt, bineînțeles neindicat, dar eficient…

inima bandajata

Studiindu-mă cu atenție cum urmam delicat etapele, mă trezesc că îmi spune, foarte dulce:

Dar vă pricepeți și la asta!

Cer lămuriri, curioasă a afla la ce consideră el că mă mai pricep. N-am fost pregătită pentru ce a urmat.

Păi aveți un site foarte frumos și cu multe idei. Plasturele își pierdea ambalajul încet și uimirea mea creștea. Dar de unde știi tu că era al meu? – Ne-a spus doamna, când am făcut felicitarea cu băiețelul ăla care deschide brațele! Și mi-a plăcut și muzica de pe youtube!

 

Am terminat de bandajat degetul, care oricum nu avea nevoie. Dar parcă mi-am pus mie un plasture pe suflet. De multe ori am vrut să renunț, să pun punct, să spun că nu merită toată munca, tot efortul. Dar, așa cum am început acum 15 ani, cu gândul la copii, descopăr că nu am deviat de la scopul inițial al site-ului.

S-au transformat multe din ideile de atunci, lumea în care trăim nu mai e cea pentru care proiectasem eu portalul, însă, dacă am reușit să impresionez un puști de 9 ani în anul de grație 2025 astfel încât să mă dea pe spate cu complimentele, cred că merită să continui, chiar și atunci când lipsa de respect pentru munca mea (din partea adulților) este evidentă.

Ați făcut și cursuri?

Întrebarea a venit tot de la el, vreo cinci minute mai târziu, când iar am deschis trusa de prim ajutor pentru că și-a julit genunchiul, de data aceasta mai serios decât era cazul. Am luat-o de la capăt, rugându-l să nu mă testeze mai mult de-atât. Trusa avea și atele, dar chiar nu voiam să reactualizez ce am învățat în urmă cu vreo patru decenii la Sanitarii (ne)pricepuți, cum îi spunea tata concursului la care mă zbăteam cu prietenii.

 

Tabăra Bărcuț - Orășelul copiilor

Orășelul copiilor – tabăra în limba română

Răsfoiesc cu drag și acum albumul cu fotografii – pe hârtie – din primii ani de învățământ, acum un sfert de veac. Sunt multe excursii și îmi spun că tinerețea de atunci avea o doză de curaj pe care am pierdut-o în timp.

Cea de care îmi aduc aminte e o plecare de trei zile, cu autocarul plin – toți ai mei, de la toate clasele la care predam, începând cu a cincea și terminând cu a XII-a. Și din toată excursia nu pot povesti acum decât momente amuzante. E și o amintire a stresului, excursia era organizată de mine și toți răspundeau (și pe atunci, ca și acum) la fluier, în fața mea.

Când am revenit la catedră la clasele primare, „ceva” se schimbase. Cu prima serie a fost dificil de plecat, din motive financiare. Cu ei însă m-am plimbat tot Bucureștiul, cu autobuzele STB, căci erau foarte cuminți și ascultători, nu ieșeau din vorba mea și, dacă spuneam că vom coborî la a patra stație și nu se mișcă de lângă cealaltă margine a trotuarului, acolo erau, câte doi, când ajungeam lângă ei.

Unii spun că e „armată”. Așa o fi, dar când răspunzi cu capul de un copil, orice inițiativă pe lângă dispoziții e un motiv de stres enorm.

Seria a doua a fost lovită de pandemie, dar plecatul cu ei era ceva… greu de descris. Mici fiind, nu am avut curaj să-i scot, mari – cu greu. Excursia în care vin și părinții nu mai e excursie nici pentru cei însoțiți, nici pentru ceilalți. Niciun copil nu vrea să fie „urmărit” și „raportat” apoi ce a făcut, ce-a spus… pentru că e un moment de relaxare și de socializare altfel.

Un strop de curaj

Ana mea, cel mai bun copil din seria încheiată în 2019, a început încă din gimnaziu să participe, voluntar, la diverse activități. Ea mi-a povestit despre tabăra în limba română de la Bărcuț și, dacă în 2023 nu a reușit să-mi insufle curaj, nu a renunțat și în 2024 m-a convins să merg.

Tabăra este în stil american, părinții își duc copiii la începutul taberei și îi preiau la final, dar voluntarii, ca Ana, și însoțitorii, mergeau singuri. Și, dacă tot plecam noi două cu trenul, mi-a venit mie ideea să ofer grupei de la after o experiență completă: să plecăm toți cu trenul.

Trecem peste faptul că era gratis în acest fel transportul, urmând să plătim doar transbordarea cu mașina de la Făgăraș la Bărcuț, în inima dealurilor Transilvaniei. Era o experiență pe care nu am avut-o niciodată cu copii, iar pentru unii era prima plimbare cu trenul.

Întârzieri CFR, vagoane cu o idee de aer condiționat în mijlocul verii, o plasă cu mâncare uitată în gară la întoarcere, toate rămân în urmă. Copiii mei s-au comportat fabulos, dincolo de toate așteptările. (Și da, am avut și acum fluier.)

Tabăra

Într-o zi caniculară de vară, uitându-ne la câmpurile arse de soare, intrăm în satul săsesc pe o șosea șerpuită. Doamnaaaa, uite o biserică de-aia cum am învățat noi la istorie!! Șoferul izbucnește în râs. Cazarea grupelor putea fi în complexul bisericii, cu dormitoare de tabără, sau în casele săsești, în regim de pensiune.

Noi am avut noroc, chiar dacă am fost mai departe de cantină, casa în care eram cazați avea în spate o livadă și o mini-grădină zoo improvizată, cu două cămile, două lame, căprițe (dar nu-mi mai amintesc numele, nu românești, oricum), un păun (înfiorător țipă!!), ponei, loc de joacă – și familia avea doi copii, ce mai, ceva de vis! Și unde erau cazați ceilalți, la casa parohială, era loc de joacă, livadă, mergeam acolo seara să stăm toți împreună. Dar după-amiaza eram la „noi”.

Masa se servea în fosta sală a căminului cultural, transformată în cantină. Spre surpriza alor mei, era cu autoservire. Mâncai ce voiai, cât voiai – dimineața, la prânz supierele erau pe masă, felul doi era porționat, la fel și seara. Și cum noi aveam de mers pe jos de la cazare aproape 15 minute, după plimbarea de dimineață și cea de seară foamea le stătea în gât.

Orășelul copiilor

Dar activitatea principală era cea din orășel, care începea după micul dejun, cu pauză pentru prânz, apoi încă o sesiune scurtă de „lucru”. Jocul implica toate resursele unei comunități, cu primărie, judecătorie, poliție, pompieri și micii producători: coafor, manichiură, bijuterie, gelaterie, terasă și chiar nu mai știu câte. Copiii erau repartizați la fiecare centru unui voluntar de liceu, împreună cu care țineau afacerea pe picioare. Toți lucrătorii primeau salarii în moneda orașului – seli – din care plăteau întâi impozitul la primărie, apoi puteau cumpăra diverse.

Pentru stimularea afacerilor, primeam „salariu” în seli și noi, profesorii însoțitori, care pe durata activităților ne făceam veacul de regulă în biserică, aflată în „centrul” furnicarului, căci toate corturile și gheretele erau pe lângă aceasta sau în curte. Așa că marketingul a fost în floare când s-a aflat că și noi avem seli, de la fiecare dugheană veneau cu oferte. Ceaiuri reci, clătite, prăjiturele (făcute de ei, normal), ziarul taberei, brățări, titirezi, rigle (de la atelierul de reciclat), săpunuri și lumânări…

Acasă am venit cu două brățări, o gentuță de cosmetice de la croitorie, una de telefon – asta a fost prima, ca să-l pot ține de gât, titirezi, căci în ultima zi au fost la ofertă, nu mai știu câte ceaiuri am băut, vreo trei clătite și niște negrese, am și luat ziarul, iar când au lucrat ai mei la ziar, s-a văzut că o mai făcuseră doi ani și la școală.

Copiii au venit încântați și la fel și eu, toți cei care se ocupă de tabără au fost la înălțime.

Tabăra Bărcuț - Orășelul copiilor

Tabăra Bărcuț – Orășelul copiilor

Cu bune și cu rele

Pentru mine, argumentul care a contat fantastic în alegerea taberei a fost acela că părintele se înscrie direct, contractul este cu organizatorii, plata prin bancă. Nu m-a durut capul, nu am alergat după hârtii și aprobări, nu am verificat licențe. Grupa mea a strâns copiii din București și încă câțiva, pentru că acolo se organizau în funcție de profesori și cei înscriși direct.

Pentru noi, cei de la câmpie, lumea satului prin care trece rar o mașină a fost ceva cu totul nou. În liniștea serii puteam auzi fâlfâitul aripilor berzelor de pe stâlpi. Casele, unele restaurate, erau superbe, dar îți rupeau sufletul cele foarte multe căzute în paragină.

Copiii au fost cu ochii peste tot, au observat chiar că nu sunt numerotate cum știm noi, numele pare pe o parte și cele impare pe cealaltă, ci la rând, până în capul satului. Eu am urcat și în turnul bisericii – superb peisajul, dar cum și biserica suferă din pricina timpului, nu am riscat să duc copiii pe treptele instabile. Nu ne-am plictisit deloc.

Dacă aș schimba ceva, ar fi poate modul de repartizare al funcțiilor, cu bilețele trase la sorți, așa nimeni nu se mai supără că nu prinde loc la unele dintre cele mai vânate meserii. Iar sistemul de poliție ar trebui completat poate cu reguli mai stricte pentru copiii care se consideră mai șmecheri și strică jocul, jefuindu-i pe cei neinspirați să-și păzească portofelele. Gluma-glumă, dar lacrimile erau reale.

Educație financiară în realitate

Am ajuns acolo înțelegând vag orășelul de la Ana, dar am prins repede ideea celui mai inspirat curs de educație financiară pentru copii la care am asistat. Cum era gluma cu ciocolata? I-o dai copilului, apoi îi ei jumătate să înțeleagă ce face statul cu impozitele? Cam așa și acum. S-au bucurat la salariu, dar să vezi ce te căutau agenții de la primărie dacă nu plăteai impozitul.

Prețurile prea mari la ce-ți dorești? Fă economie, nu da banii pe toate prostiile! Nu se cumpără, că toată lumea „face economie”? Toate dughenele sunt blocate, că nu există bani de salarii și circuitul nu funcționează.

La întrebări pot răspunde în măsura în care pot, dar cel mai bine accesați direct anunțul de pe Facebook, aici, unde aveți toate detaliile.

steag Romania

A mai trecut un Întâi Decembrie

N-am fost nici anul acesta la paradă. Am sărbătorit, cum se zicea cu patru decenii în urmă, prin muncă. Muncă voluntară, dar obligatorie, ca să simți fiorul patriotic cum te străbate, în timp ce pe deasupra vuiau avioanele. Nu păreau prea multe, nu cred că au făcut exces de zel cu tehnica anul ăsta. Nici la tv nu am dat drumul, nu mă mai țineau nervii să ascult continuu prezența la vot. Oricum m-am simțit ca-n diaspora, să traversez orașul ca să ajung la secția de care aparțin cu buletinul.

Așa am ajuns în cartierul meu de suflet, ocazie cu care am văzut că fosta școală a copiilor a fost demolată din temelie. Am trecut repede și n-am apucat să văd prea mult, decât că au demolat inclusiv sala de sport de care se apucaseră cu mult zel prin 2010 și prin 2018 încă nu era dată în folosință, dar acum e una cu pământul. Mi-am zis că e doar un exemplu de „aici s-au irosit banii dumneavoastră”.

A pus capac parcul IOR, cu zona controversată, acum fără copaci. Jalnic peisaj… Am ajuns la vot cu o senzație puternică de greață și mi-a trebuit extrem de multă voință să nu fac cale-ntoarsă, că nu merită.

Îmi tot spun că democrația o să moară cu siguranță când nici măcar nu vom mai crede în ea. (Oricum se străduiesc mulți să o sufoce.)

Valori precum patriotismul sunt de multă vreme demodate și mulți dau ochii peste cap când pomenești de ele, de cântat imnul, de ținuta demnă și respectuoasă pe durata acestuia. Ce să mai pomenesc de cunoașterea istoriei, ca datorie morală față de faptele înaintașilor?! Nu răzbatem acum nici la cunoașterea limbii române, și eu pomenesc de lecțiile trecutului…

Ca în fiecare an, cele câteva clase din localul școlii unde funcționez, au ieșit în ultima pauză de dinainte de sărbătoarea națională să intoneze imnul de stat. Mare bucurie anul acesta, chiar ne-a ieșit foarte bine prima strofă, au cântat copiii din tot sufletul.

Am avut emoții cu piticii mei. Seria trecută, când am cerut să învățăm o strofă (în clasa întâi), nu s-au înghesuit. Ba am fost și mustrată, că nu realizez ce poezie grea este și că un copil de șapte ani nu este capabil să o învețe. Inimioarele mele de anul acesta, la doar 6 ani, au învățat două strofe, pentru că așa au vrut ei (democratic, așa a decis majoritatea, că unii oricum nu au fost impresionați).

Eram gata de-o săptămână cu prima strofă și mi-au zis să nu mai opresc imnul, să o las și pe-a doua, că nu e grea. Ocazie cu care, pe lângă povestea despre unire pe care le-am citit-o, am povestit și despre strămoșii noștri, daci și romani (nu români, noi am apărut mai târziu), despre Decebal și despre Traian și cum Dacia a fost cucerită de legiunile Romei. Dacă la 6 ani vor ține mine că primul era regele dacilor și al doilea împăratul romanilor, sunt mai mult decât mulțumită.

„Doamna, dar eu știu că erau trei țări române!!”

A venit imediat replica după ce eu am înșirat atât de multe teritorii. Uite-așa povestea mea despre provinciile locuite de români a făcut un mic ocol prin Evul Mediu. Aaaa, Mihai și Ștefan cei din imn?? Da, cam pe atunci, în epoca voievozilor, când Țările Române erau mai mari, dar imperiile vecine, neputând să le cucerească cu totul, au rupt mereu câte-o bucățică. Așa avem Basarabia, Bucovina și toate celelalte teritorii, pierdute încet în sute de ani, dar care s-au întors în granițele noastre la 1 decembrie 1918.

I-am rugat să vină îmbrăcați cu ce au: o ie, un tricolor la brâu, să marcăm puțin momentul. Și chiar s-au străduit unii dintre ei. Și eu, alături de ei. Am muncit și la recuzită, ne-am făcut stegulețe, cocarde, iar cea din urmă distracție a fost un steag cu amprentele mânuțelor noastre, o nebunie în trei culori pentru care a fost nevoie de multe drumuri la baie pentru spălat, după fiecare culoare. Însă tot acel du-te-vino, râsete și culori, sprinturi pe culoar, că doar nu te poți deplasa decât cu toată viteza înainte, a fost foarte apreciat. Doamna, facem odată și cu picioarele?? (Nu le-am spus, dar la vară, când o să fie cald, poate în curte…)

Și rezultatul muncii noastre, afișat la loc de cinste, cu care ne-am fotografiat, să ne rămână amintire:

steag Romania

1 Decembrie a fost mai vesel, datorită lor. Și totuși, nu pot să nu mă întreb, la final, ce țară le pregătim? Câți vor pleca de-aici, în căutarea unei lumi mai bune? Câți vor spune, printre străini, noi suntem români?

 

#inimioarelapregatitoare2024

Jurnal de profesor – clasa pregătitoare

Am deschis primul calculator când eram clasa a treia, dar HC-urile care funcționau în România înainte de revoluție cu greu se puteau numi „calculatoare”, comparativ cu ce trăim acum. Totuși, am avut ceva noroc imediat după revoluție când au explodat localurile de jocuri și părinții au decis că e mai sigur și mai economic să ne ia calculator acasă decât să ne ducem să ne jucăm, pe bani, prin diverse săli.

Primul calculator adevărat l-am avut în liceu, un Pentium (și atât), pe care l-am părăsit acasă în următorul an pentru fratele meu, rămas pe profil real. Eu am avut bafta de a fi cazată cu o colegă de la facultatea de matematică și de a mi se permite să folosesc, atunci când ea nu avea nevoie, calculatorul ei din cameră.

Atunci am avut primul exemplu-model despre ce înseamnă să „ții ordine” în calculator, să sortezi fișierele, în așa fel încât mereu să ai idee ce și unde se află. Mi-am învățat lecția și, în ceea ce privește ordinea prin calculator, chiar dacă nu sunt toate aliniate la dungă, găsesc relativ ușor ce caut, sau măcar am o bună idee (pe) unde este.

Nu am scăpat încă de obiceiul prost de a nu boteza generos fișierele/dosarele cu suficiente cuvinte cheie disponibile în căutări. Aici încă lucrez. Dacă s-ar inventa ceva de genul hashtag-urilor pentru fișierele din calculator ar fi minunat, dar cum încă nu e, situația se complică.

Categorii și altele…

Și aici, pe blog, s-au împlinit acum câteva zile 15 ani de când scriu. Mi se pare amuzant (și relaxant) să citesc articolele de început. În timp s-au strâns multe, am tot încercat să aranjez „Cutiile din pod” (vezi în josul paginii, în subsol). Nu știu dacă mi-a ieșit foarte bine, uneori și mie îmi e dificil să găsesc ceva ce știu că e pus la păstrat și nu l-am încadrat la timp într-o anume categorie.

Dar cum blogul solicită ceva mai mult din bugetul de timp pe care sunt dispusă să îl sacrific (mai bine zis, să îl am disponibil), am descoperit cu oarecare plăcere Instagramul, unde pot adăuga mai repede flashuri din activitatea de zi cu zi, fără să fie nevoie de o prelucrare prea laborioasă a produselor.

Toamna aceasta, pentru că am vrut să am cumva acces destul de rapid la creațiile copiilor mei din clasă, am fixat un hashtag lung, unde sper să adaug doar eu, ușor de urmărit pentru cei interesați. Nu spun că fac miracole, mă străduiesc și eu, la fel ca mulți alți profesori, să obțin cât mai mult în minutele numărate pe care le avem la școală.

#inimioarelapregătitoare2024

După ce am cochetat toată vara cu ce simbol să atribui literei „i” a clasei mele, problema a fost tranșată rapid de copii după ce a început școala. Aveam de completat o fișă unde se cerea, printre altele, să deseneze simbolul clasei. Am explicat ce e acesta și s-a decis, unanim, că „inimă” e mai mult decât potrivit (și pentru că era ușor de desenat). Am renunțat, cu regret, la „insectă”, nu i-am putut convinge.

Așadar ei sunt inimioarele mele.

Pentru că pe instagram se amestecă, în contul blogului, postările creative de la afterschool cu cele „De-ale casei” și cele de la școală, pe cele din urmă am hotărât să le marchez cu #inimioarelapregătitoare2024. Dacă sunteți curioși cum zboară timpul la noi în clasă, aveți aici exemple. Mi-aș dori, uneori, să nu mai ratez fotografii, dar mă trezesc după ce activitatea s-a încheiat că nu am apucat să surprind niciun instantaneu.

Se adaugă și misiunea mai dificilă de a evita să surprind fețele copiilor. Știu că pot obține acordul părinților, dar nu mi se pare în regulă, sunt mici și poate nu vor să se regăsească, când vor fi mai mari, pe facebook. Iar partea de acoperit fețele este dificil de realizat pe telefon.

#inimioarelapregatitoare2024

Așadar, dacă vreți să ne urmăriți, accesați linkul #inimioarelapregatitoare2024 și butonul „Follow” din dreapta sus, dacă aveți cont activ de instagram.

pasari_insecte_panouri

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

sala clasa

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

pasari_insecte_panouri

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

bacalaureat subiecte 2024

Și a trecut bacalaureatul!

Oricât de pregătit ai fi fost pentru examenul de bacalaureat, nimeni și nimic nu te putea pregăti pentru ceea ce s-a întâmplat în realitate. Mai ales din punct de vedere al organizării! Intră aici asistenți neinstruiți, o comisie indiferentă la starea de bine a elevilor (care este acolo doar că „li s-a impus”), timp dublu petrecut în sală față de durata examenului în mod normal. Se adaugă căldura, disputele dintre profesori în legătură cu „ce ar trebui să facă“, cum spunea Caragiale despre personajele lui: unul mai sucit decât celălalt.

Luni – proba scrisă la română

Cu „Sună periculos” în căști, intru pe poarta liceului. Mă întâlnesc cu tovarășele mele de suferință, eleve atât la uman cât și la real. Opiniile noastre erau împărțite: majoritatea nu voiau poezie (dar dacă dau poezie, măcar să nu dea ciupercuțe sau modernism), unii chiar își doreau dramaturgie (alții chiar nu), un Moromeții ne-ar fi convenit multora, un Ion nu era pe placul tuturor, dar în final s-a zis: fie ce o pica, noi doar să scriem acolo ceva… căci nu nota mare în bac, ci faptul că l-ai trecut aduce liniștea în casă.

Suntem anunțați că ar cam trebui să intrăm în săli. Ne facem curaj. Unii sărută cruci și icoane, ne luăm de mână, ne îmbrățișăm și, cu un proverb spus de o prietenă în cazul în care pică basm (ca sa pot scrie si eu ceva la Harap-Alb în afară de comentarea titlului), am intrat pe ușă. Urcăm la etaj. La sala de bagaje aproape leșinăm. De cald, căci încă nu văzuserăm subiectele.

Aerul era irespirabil la nivelul superior. Așteptam să predăm papornițele și deja curgeau apele pe noi. Ne gândeam, totuși, că avem aer condiționat în sală, o să fi bine. Luăm punga (sau în ce aveai ce folosești să scrii): un pix, un stilou, un creion, o gumă, o cruce/icoană/mir/talisman (am văzut multe), unul sau câteva highlightere pentru cei mai speciali.

Eu, bineînțeles, fac parte din acești speciali, obișnuiți de la examenele de la engleză să aibă highlightere pentru a lucra pe un text cu mai multe cerințe. Este mai ușor și nu te doare capul, așa că am luat câte unul pentru fiecare solicitare. Normal, aveam să subliniez doar pe subiectul dat ce cuvinte, ce propoziții, ce secvență mi se cerea. 

— Sigur ai voie cu ele în sala de examen? mă întreabă o doamnă din sala de bagaje.
Da, le-am avut la simulare.
— Da, dar acum e bacul, e altceva, stai să întreb…

S-a întrebat în stânga în dreapta, concluzia a fost să cheme pe cineva precum șeful de comisie, ca să fie siguri. 

Apare un domn cu lănțoi de aur la gât, cu tricou portocaliu spre fosforescent, care se uită la mine și-mi zice că am voie doar cu ce scriu. Doar cu stilou sau pix. L-am luat la întrebări, de față și cu alți colegi, că nu cred că doar cu ce scriem, măcar cu un creion avem voie că altfel nu putem lucra pe text.

Pă’ da’ e română nu mate, la mate aveți de desenat cu creionul, la română scrieți cu pixul”.

Îi explic că este vorba de foaia cu subiectul pe care ni-l dau ei, nu de lucrarea noastră. „Pă’ da’ nu poți sublinia și cu pixul?”. Îi explic că sunt mai multe exerciții, de-asta am nevoie de mai multe instrumente. „Doar cu instrumentul de scris”. Dar eu nu scriu cu toate?

Bineînțeles, cele câteva rânduri de mai sus nu pot reda și panica ce-mi crea fiecare replică „doar cu instrumentul de scris” o zvâcnire în colțul ochiului. Știu sigur că i-am adăugat că nu se poate, sigur nu scrie niciunde în regulament că nu avem voie. Încerc să-i explic că nu pot lucra subiectul altfel, că așa le-am lucrat mereu, că la simulare am citit regulamentul cu atenție alături de profesorul de filosofie (care și el s-a uitat ciudat când m-a văzut cu un penar întreg după mine)…

El nu și nu, „doar cu instrumentul de scris”. Problema nu a fost că era el setat pe repeat și chitit să nu riște cu regulamentul, problema a fost că m-a luat ușor peste picior: Ai impresia că știi regulamentul mai bine ca mine? La ce ai nevoie de culori, ești la grădiniță? Da’ ce, nu poți sublinia cu două linii cu pixul? 

Nu ajungeam niciunde cu el. Mi-a zis, mai mult printre râsete, că n-am decât să merg cu ele în sală și după să mă cert cu șefa de comisie cu regulamentul în față, dar am voie doar cu „instrumentul de scris”.

— Bine, i-am răspuns.
El s-a oprit din râs, s-a uitat urât la mine, mi-a întors spatele și a plecat.

Nervoasă cum eram, începeam ușor să hiperventilez. Să o iau ca pe un semn rău, să mă gândesc cum rezolv eu subiectele fără culori? Aș fi reușit și fără, dar de ce să-mi fac viața grea?

Mă gândeam deja ce să spun: că este discriminare. Că folosirea culorilor este un fel de CES și eu o să pic bacul din cauza lor și așa mai departe. Deznodământul este că am întrebat o doamnă elegantă, care zâmbea, dacă am voie sau nu cu altceva în afară de pix sau stilou ca să scriu pe subiectul de examen… „Desigur! Orice e de scris e în regulă, doar să nu scrii pe foaia de examen cu altceva în afară de albastru”. Mi-am revenit și la română mi-am văzut de colorat.

bacalaureat subiecte 2024

În sală, nimeresc pe rândul cu băncile bătute de soare. Întreb persoanele de la supraveghere dacă putem să facem ceva (era un rând liber la umbră) pentru a nu face plajă. Răspunsul a fost „se mută el (soarele)”.

Era 9 fără 10 minute, o doamnă se plimba din sală în sală pentru a vedea dacă este în regulă platforma, dacă asistenții s-au logat. De aici a început nebunia.

Nu am înțeles exact care era problema, cert este că nu reușeau să se logheze cu emailurile primite. Au vrut să încerce cu emailul celui de-al doilea supraveghetor, dacă tot erau doi… dar cealaltă nu știa… nu avea… era obligată de școală să fie acolo… telefonul i s-a stricat săptămâna trecută (mai târziu comentând că nu stă acum să-și cumpere un telefon nou). Ea e acolo doar să fie.

Doamna în cauză a sunat pe cineva cu care a conversat stil Șoșoacă, o parte din conversație desfășurându-se lângă monitor, cu individul respectiv pus pe speakear și cu o sală de elevi cu fețele picate, șoptindu-se noi cu ce proști am nimerit.

Pe parcursul examenului, nu am avut ceas în sală. Dar nici ne-au anunțat când mai aveam 10 minute, cinci, unul… ne-au hașurat pe tablă, am văzut că mai am jumătate de oră să termin subiectul trei și am intrat puțin în panică. Eram abia la jumătatea eseului. Tocmai mi-l corectam când ne spune supraveghetoarea sictirită (aceeași care „nu știa” și era obligată să fie acolo) că mda, v-a cam trecut timpul, puneți pixurile jos. Drept urmare, eu am o frază în eseu care e lipsită de sens, jumătate fiind la un timp, iar cealaltă la un altul. Normal, la celelalte probe mi-am luat și un ceas de-acasă.

Scanatul…

Că avea să meargă prost și lent – ne așteptam, doar că nu în așa hal. Am terminat la 12:00 și abia la 14:00 și puțin ieșeam pe poarta liceului. Așteptând, am jucat fazan… iar cine folosea cuvinte care au legătură cu bacul mai primea o viață. Aproape am leșinat de foame (mâncasem ceva la 6:30, căci la 7:30 ne-au chemat la școală) și de la căldură. Aerul condiționat care exista în sală a fost pornit abia când a început examenul și abia spre final a început să se mai usuce pielea înmuiată în transpirație. 

Proba la română s-a încheiat cu nervi și frustrări din partea tuturor, nu din cauza subiectelor pentru care am fi putut să nici nu învățăm și tot să luăm un șapte, ci pentru nepăsarea și nepregătirea comisiei.

Marți – proba obligatorie de profil, la mine – matematică

Obosită și cu dureri de cap, m-am prezentat la a doua probă, întrebându-mă oare ce specimene mai nimeresc la supraveghere. La matematică am avut noroc, au fost două doamne supraveghetoare care au încercat să ne calmeze cum au putut, care nu ne-au zis că sunt obligate să fie acolo, oameni civilizați de data aceasta. Scanatul, totuși, tot epuizant a fost.

 Unui coleg, pe care nu pot spune că-l am prea mult la suflet, i-au scanat lucrarea de trei ori până au reușit să i-o scaneze pe toată, clar, cu paginile în ordine… lucrare cu peste zece pagini. A plecat nervos din clasă aproape dărâmându-l pe omul cu tricou portocaliu, același tricou ca din ziua precedentă (care nu mai avea în acea zi lănțoi de aur, și care mai era și vice-președintele comisiei, am aflat atunci). 

Platforma a picat doar de câteva ori. Am încercat să le explic cum a făcut mama la simulare la a opta, scanând celelalte lucrări în timp ce una se chinuie 10 minute să urce, că poate am putea face așa… dar nu au înțeles, la instructaj nu le-a zis. Au chemat comisia. Așa că uite-ne din nou cu șase adulți în sală care încearcă să facă platforma să meargă!

„Ridică-te în picioare”

Spre finalul probei, când încă mai aveam peste jumătate de oră din timp, cineva a vrut să predea lucrarea, dar scanner-ul nu a mers. S-au chemat ajutoare și a început o întreagă discuție la catedră despre cum nu știe nimeni ce să facă, asta în timp ce majoritatea ne băteam capul cu ultimele subpuncte de la subiectul al treilea, cele mai dificile. Un prieten i-a rugat, cam agresiv ce-i drept, și de mai multe ori, să facă liniște deoarece el nu se poate concentra. Degeaba.

Așteptam să ni se scaneze lucrările, platforma pică iar, se adună o ceată de experți la calculator, dezbăteau ce să facă, în timp ce noi vorbeam despre orice: despre bac, despre ce mâncăm, despre faptul că poate ne facem somnul de frumusețe chiar în sala aceea, pe bănci, despre cum cine leșină primul de foame, de cald. (nici nu vreau să mă gândesc, dacă așa a fost pentru cei care aveam un aer condiționat cât de cât funcțional, cum era pentru restul).

— Da’ faceți si voi liniște… n-am mai văzut așa ceva!! Nu ne putem concentra din cauza gălăgiei voastre! rostește doamna cu aer de Șosoacă.

Colegul meu care uneori nu știe exact când ar trebui să ignore anumite lucruri, să le lase așa cum s-au întâmplat, rostește tare:

— Și noi am vrut liniște în timpul examenului! Noi de ce să facem liniște acum?

Într-un fel, avea dreptate, pe de alta – tot noi eram fraierii care aveam să stăm acolo până ni se scanau lucrările. L-a ridicat în picioare să-i facă morală, ceea ce a fost comic pentru toți. Nu am mai văzut un profesor ridicând pe cineva în picioare din clasele primare. Cel mai amuzant a fost modul în care l-a ridicat. Nu știu exact de ce ni se părea așa hilar:

— Care a zis, mă?! Ce, n-ai tupeu să și recunoști, ai?!


Joi, ultima probă, ultima încercare. Am ieșit din sală imediat cum am rezolvat subiectele pe ciornă, le-am corectat pe ciornă, le-am transcris, le-am verificat de două ori, am văzut că au trecut două ore și m-am hotărât să ies. Doar gândul că mai trebuia și în acea zi să cad într-o stare de leșin și epuizare mă îngrozea. Plus că nu mă mai puteam concentra de foame. Așa că, după două ore de la începerea examenului, am părăsit sala.

Alte lucruri de neuitat

Marți. După proba de marți, am vorbit la telefon cu o prietenă foarte bună, povestindu-i ce se întâmplase la noi în sală. Stai să vezi la mine! A intrat în sală și a dat peste o doamnă cu batic pe cap, îmbrăcată în port național românesc, cu brâu tricolor în talie. Dar e ok, se mai îmbracă și omul diferit, iar la capitolul acesta, liceul nostru este unul oricum foarte deschis .

Respectiva doamnă le-a povestit de o rugăciune care pe ea a ajutat-o la un examen și poate vor și ei să se ridice în picioare să zică o rugăciune înainte de a citi regulamentul, să-i ajute… Cum liceul nostru nu este tocmai cel mai religios (ba din contră), copiii s-au uitat mirați unul la altul până când un băiat i-a spus că poată să citească direct regulamentul, nu este nevoie.

Și când credeam că le-am văzut pe toate: joi mă pregătesc să intru în sală și ce văd… colegii miruindu-se unul pe celălalt. O dată în viață dai bacul! 

Concluzie

Nu pot da vina pe profesori (pe cei ce au venit la supraveghere), poate puțin pe nesimțirea și nepăsarea bine înrădăcinată în unii oameni… La cât de prost este plătit să stea un profesor șase ore, sau chiar mai mult, la supraveghere la bac, înțeleg că ar putea avea o lipsă de entuziasm să-și facă treaba. Cu comisia adusă din alte licee pot înțelege de ce s-a procedat așa, dar măcar celor din liceul nostru le păsa cât de cât de noi, chiar dacă erau plătiți prost, făceau un efort pentru noi.

Acum cei care nu știu realitatea, vor comenta că „nu-i obligă nimeni”, dar mulți sunt obligați de școală, deoarece nu se înscriu de bună voie destui profesori la supraveghere, iar fiecare școală trebuie să contribuie cu o „cotă” de profesori. Dar, mai mult ca sigur asta nu înseamnă că noi, elevii, ar trebui să fim victime colaterale.

Cu scanatul există câteva lucruri bune: nu mai ești așa de stresat că cine știe cum scrie pixul mai gros o literă și se consideră „semn”. Dar acum nu o să mai fie nici răzbunări între județe, la corectură, mai ales pe lucrările de la București, că nu o să se mai știe de unde vin. 

Ar putea să fie un lucru bun până la capăt, dacă Ministerul Educației nu și-ar mai face treaba doar pe hârtie, dacă instructajele ar fi făcute pe bune, dacă profesorii nu ar mai fi tratați așa cum sunt și dacă ar fi plătiți mai bine, măcar la bac, dacă în general nu. Dar cu multă vrăjeală și doar pe hârtie nu o să ajungem niciunde.

 

 

pixsy protect

Pixsy protected – dust of hope așa, la început de an

Constat acum, când scriu, că e primul articol pe anul acesta, așa că profit de ocazie să urez prietenilor virtuali care mă urmăresc constant un tradițional, dar foarte sincer, „La mulți ani!“

Știu că mă adun greu în ultimul timp să scriu, însă nu din lipsă de subiecte, și nici din lipsă de energie sau timp, doar din prea multă „materie întunecată“ adunată (ca să-i spun așa, gândindu-mă la seria „Busola de aur“). Ajungi uneori să pierzi și grăuntele acela de speranță care îți mai spunea că ești dator, măcar față de tine, să încerci să schimbi ceva. Dar vezi ce e în jur și devii egoist, te gândești întâi să te salvezi pe tine.

Să revin la bucuria pe care acest început de an mi-a adus-o! (Și tot cei care mă citesc de mult vor înțelege ce a însemnat pentru mine, în timp, respectarea drepturilor de autor, cât am scris despre asta, de câte ori m-am supărat și m-am jeluit.)

Contează enorm în viață pe cine ai alături, cine îți spune să nu renunți și știe să îți dea un sfat bun. Așa a fost luată acum mulți ani, cel puțin vreo opt, decizia de a-mi face cont pe Pixsy și de a încărca acolo fotografiile de pe blog (și nu numai), pentru a fi protejate. Da, am citit condițiile, da, le-am găsit puse pe enorm de multe site-uri (și încă sunt), da, ne-am pierdut enorm de mult timp din viață scriind somații, completând formulare de GDPR.

Ce face Pixsy?

Simplu. Are motoare de căutat pozele. Când le găsește, recuperează, dacă ești de acord, drepturile de autor. Suma obținută se face jumi-juma cu ei. Dacă am crezut anul trecut, când am înaintat unul din cazuri mai departe, că va avea succes?! Nu, normal. Chiar și când soseau notificări cu statusul cauzei, eu n-am crezut. Am crezut, în schimb, când au intrat banii în cont. Nu, nu vă gândiți la sume fabuloase, că nu e cazul, dar am plătit două luni de kineto-terapie pentru copil cu ei, ceea ce înseamnă peste jumătate de salariu.

Acum doar ce am deschis o scrisoare sosită pe numele meu. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima dată scrisori adevărate în cutie (nu facturi)! Acum aveam o felicitare – cumva reciprocă, pe care o atașez mai jos, odată cu mulțumirile mele pentru fantastica stare de bine pe care mi-au creat-o!

Da, se poate! Nu e la noi în țară, ce-i drept, dar poate că mai există speranță și nu e încă momentul să renunț!

PS. Sper ca din această scurtă istorioară să luați în serios faptul că nu tot ce e pe internet e free și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, uneori ți se mai și înfundă. Iar în materie de imagini… nu știi niciodată când vei avea surprize.

pixsy protect

#tina_titina

Am pisică adolescentă!

Am calculat de curiozitate ce înseamnă un an pisicesc în ani omenești.  Echivalentul vârstei de 15 ani! Și mă mai mir că nu mă înțeleg cu pisica! Eu vreau ceva, ea face altceva, parcă în ciuda mea. Unde îi spui că n-are voie, acolo se bagă (sau se urcă, după caz). O cerți că iar și-a băgat ghearele în canapea? Te întorci cu spatele și o face din nou.

Știți certurile alea infinite cu adolescenții, când discută în contradictoriu până se epuizează fizic? La fel și Tina. Miaună și mă ceartă de parcă încerc să fac Pământul să se învârtă invers. Mă privește supărată pe viață, miaună în zece mii de feluri și când vreau să o alin, îmi întoarce spatele cu nonșalanță. Scopul ei era să mă facă să mă simt prost.

Am decis că nu are voie pe hol la intrare, așadar ușa de acces de la sufragerie îi e mereu închisă în nas. În bot, scuze. Dar… dacă toată familia e pe hol și se îmbracă, miloaga se postează la geamul ușii și miaună de parcă vine sfârșitul lumii fără noi. E clar alt dialog față de cel pe care îl purtăm dimineața, când nici nu pot deschide ochii, dar trebuie să dau cu ochii lipiți proba de mers printre obstacole vii, dar cu semnalizare acustică, spre baie.

Doamne-ajută că nu vine să mă și trezească, deși are senzor, parcă pun ceasul să sune pentru ea! Cum am oprit alarma, începe ea de lângă noptieră: miorlaaaaauuuuu. Pe-asta o înțeleg: hai, fraiero, e zi de muncă! Pleacă o dată, cât e locul cald în pat să mă bag eu!

Tina împlinește azi un anișor

Nu e un an cu noi, pe acela îl sărbătorim amândouă, de ziua mea. E un an de când a venit pe lume, un „accident“ în viața mămicii ei, o pisică ținută numai în casă, dar care a fost considerată suficient de bătrână să-și facă în siguranță de cap pe-afară. Ce să vezi, a ieșit cu ochișori.

Așadar, gândindu-mă să nu-i vină idei și să mă facă mai fericită decât mi-am dorit, dar și ca să pot pleca cu ea liniștită și să nu-mi sară inima de câte ori ar apărea un cotoi prin preajmă, am fost stăpân responsabil și am sterilizat pisica.

Bineînțeles că toată familia s-a învârtit două săptămâni în jurul cozii ei, răsfățată cu ce se poate, căci, deși incizia a fost minusculă (vreo 2cm), cusută pe interior cu fire resorbabile, faptul că a avut o gâlmă mare ca reacție la materialul de sutură ne-a făcut să ne simțim extrem de vinovați. Ne bucuram doar că nu sunt fire de scos, că nu trebuie să stea pe căldură nici cu hăinuță de protecție, nici cu guler. Efectiv am lăsat-o în pace până s-a vindecat.

Cu burtica ei cheală ne obișnuim mai greu, ocazie cu care am văzut că pe piele nu apar pete și dungi, cum mă așteptam.

Tina e vedetă

Normal, ca orice „năzdrăvan“ al familiei. Dar nu numai, căci hashtag-ul de instagram e urmărit și de câțiva elevi de-ai mei. Și mă trezesc de multe ori cu ei la catedră, în pauză, cerând amănunte despre isprava proaspăt imortalizată și nemurită pe ecranele online. Ați luat-o la atelier?? Și a stat ea așa la poză pe raft?? 

Un singur lucru nu am făcut (încă): să o iau pe Tina la școală. Știu că copiii din seria trecută, care trec vara aceasta prin focurile admiterii la liceu, mi-au reproșat mult timp că nu am luat pe atunci veverițele la școală. Și cum m-au rugat… regretele, ca la Gândăcelul Elenei Farago, au venit prea târziu.

Acum am parte de aceleași milogeli. Să facem „ziua cu animalul la școală“. Și de ce nu? O să avem iar săptămâna verde (pe care am ratat-o anul acesta cu greva), avem varianta zoo în Băneasa sau zoo la școală. Rămâne de văzut.

Aproape un an cu Tina

Țin să le menționez tuturor că pe carnetul ei scrie clar că este pisica mea. La fel cum se vede și când trebuie curățată litiera sau vegheat să fie apă și mâncare. Am descoperit că și cu pisicile e la fel ca atunci când ai copil mic. Când e vesel și zâmbitor, e al întregii familii, toți dau bibeloul de la unul la altul sau se luptă să îl aibă cât mai mult. Până începe să urle sau trebuie schimbat… atunci se caută cu disperare mama copilului.

Așa și cu pisica. Când e vorba de joacă, mângâieri și drăgăleală, sau cui ține pisica noaptea de cald, toți sunt dornici. Dar „mama“ ei rămân eu. Eu la doctor, eu la curățat, eu la vaccin… Ah, da, ocazie cu care am constatat că veterinarii și pediatrii (se pare că am avut noroc la ambele categorii) au aceeași blândețe în gesturi și privire, iar cele două fete ale mele, chiar dacă specii total diferite, s-au comportat mereu exemplar.

Mi-am dat seama că trebuie să aleg o poză de final cu Tina. Misiunea e aproape imposibilă. Dacă mă uit în telefon, galeria e plină. Pe locul întâi, poze și filme cu ea. Apoi cu activitățile de la școală. Cu instantanee de prin oraș. Bine că nu îmi cere cineva poze cu copiii, căci pe acestea chiar le găsesc greu! Problema pozelor cu pisica e că sunt atât de multe, că nu știu pe care s-o aleg!

#tina_titina

#tina_titina

 

woman in red long sleeve writing on chalk board

Cazier educațional și amenzi școlare

În drumul meu spre atelier, pe care de cele mai multe ori îl fac pe jos, intersectez zona destul de centrală a orașului, trecând la pas prin stațiile STB care deservesc mai multe instituții liceale, cotate de „top“, începând cu Spiru, apoi câteva stații mai sus, Coșbuc, Xenopol, Mihai Viteazul, noroc că mă opresc totuși înainte de a ajunge la Hașdeu. Cert e că, la ora prânzului, mi se întâmplă deseori să merg la pas pe trotuar în spatele unor grupuri mai mari sau mai mici de adolescenți care dezbat, ce altfel, decât probleme de la școală.

După incidentul mediatizat de la Creangă, mergeam cu soarele în ochi în spatele a două tinere care se îndreptau spre stația troleului 85 de la Foișor. Erau indignate de amploarea pe care a luat-o subiectul în media de toate tipurile și nu înțelegeau de ce „toți proștii pun botu’ de parcă n-au mai auzit de așa ceva. Șterge Creangă din titlu și pune Xenopol. Știi bine că și la noi sunt. Sau orice liceu vrei. Doar că alții le ascund bine“. Trebuia să mă opresc, să aștept troleul și continuarea discuției, însă aveam o țintă și o oră de respectat.

Dialogul lor mi-a dat fiori. Ca de obicei, dezastrul nu poate fi măsurat și ceea ce vedem e vârful aisbergului aflat la suprafață. Și cum uneori se apasă niște butoane, se scot la iveală amintiri bine îngropate, mi-am actualizat un incident pentru care am solicitat intervenția poliției. Și, deși era clară agresiunea realizată în clasă, polițistul mi-a declarat că, atâta timp cât respectivul nu m-a atins, plângerea nu are niciun succes. Oare câți „neatinși“ n-au pe nimeni să îi apere?!

Pază și protecție

N-am idee cum e prin alte școli, dar la noi e trai, nenică. Nu tu camere, nu tu pază să te ia la întrebări cine ești, unde mergi, ce să mai vorbim de percheziții. Copiii se comportă cum îi taie capul. Fosta mea generație, pe care i-am predat „cuminți și ascultători“, e ceva de nerecunoscut după patru ani. Ultima ispravă a fost datul la țintă cu sticla de apă în senzorul de incendiu aflat pe tavan, la 4m înălțime. Imaginați-vă singuri ce-a urmat.

Îmi doresc acele camere puse peste tot, inclusiv în sala comună de la toalete. Doar în cabine nu se poate, deși acolo se petrec grozăviile. Dar poate că ar trebui și acolo, iar cel care e angajat să monitorizeze camerele în timp real să aibă un contract dur de confidențialitate. Și aceste înregistrări să aibă un regim legal, nu doar de supraveghere live, ci să fie ținute măcar 30 de zile. Să poată fi accesate la cerere, cu aprobarea directorului, iar sancțiunile să existe cu adevărat. Pentru că, pe baza lor, nimeni nu va mai contesta deciziile luate la nivelul școlii.

Cazierul educațional

Dacă tot avem un sistem informatic în care sunt trecuți toți elevii, celebrul SIIR, de ce nu are această bază de date și o secțiune pentru „cazier“. Sincer n-am idee de ce, spre exemplu, nu se introduc aici și absențele motivate și nemotivate. Sau de ce, la transfer, nu se menționează în fișa cu care copilul pleacă, și absențele, avertismentele sau alte decizii.

Am avut un elev care s-a transferat înainte de finalul semestrului. Avea vreo 70 de absențe nemotivate, urma clar nota scăzută la purtare. Ghici. La plecare, când i s-au dat actele, nu scria nicăieri acest lucru! Acolo unde a ajuns a părut imaculat, ușă de biserică. A mai avut și Andreiul meu un coleg în generală care, după un incident cu violență, sânge și copci la spital, a fost sancționat cu nota 6 la purtare. Dar… chiar dacă primești în aprilie decizia, ea nu se aplică decât în ultima săptămână de școală. Așadar, s-a transferat la altă școală, unde – din nou – a părut un înger.

Așadar, când s-a discutat în spațiul media despre copilul de la Creangă, cu care școala „nu a mai avut incidente“, dar care nu venise de multă vreme în instituție… Nu am putut decât să mă întreb: oare ce ar scrie în cazierul lui școlar, dacă acesta ar exista?

Așa cum la studenți există un sistem de credite, așa ar trebui și pentru elevi, un nivel de credite/puncte-amendă din avertismente care să înlocuiască nota la purtare. Ai depășit un minim stabilit, nu îți mai sunt accesibile anumite instituții școlare. Iar dacă strângi prea multe, te încadrezi la școli mai „altfel“ unde să se urmărească în primul rând modelarea comportamentului, cu personal de specialitate, chiar medical la nevoie.

Însă pentru aceasta ar trebui ca acțiunile elevilor să fie explicate clar: ai înjurat/ai amenințat un profesor/coleg/personal auxiliar, 1p; ai deteriorat baza materială a școlii – 10p, reduse la jumătate dacă plătești daunele; ai lovit o persoană în școală, 5p.; ai cauzat vătămări corporale care au necesitat îngrijiri medicale, 10p., iar dacă sunt și zile de spitalizare, creșterea proporțională a numărului de puncte. Și lista poate continua și adapta constant.

Amenzi școlare

Am intrat în contact de-a lungul carierei cu cercetări care abordau școala românească în secolul al XIX-lea, apoi al XX-lea. Existau, pe atunci, amenzi pentru părinții care nu trimiteau copiii la școală, indiferent de motivul pentru care o făceau. Comuniștii le-au scos, odată cu repetenția și ascunderea gunoiului sub preș.

De ce nu se reintroduc? Avem în ROFUIP prevăzut că părintele poate învoi copilul de la școală 40 de ore „din motive personale“. Unde în Europa mai există așa ceva?! Are chef părintele de-o vacanță când e liber ia copilul de la școală și pleacă. Apoi elevul se întoarce, fără să recupereze lecțiile, motivând la școală că el „nu știe pentru că a lipsit“, iar profesorul trebuie să se conformeze și să nu-l asculte din acel conținut. Oare câți văd nonsensul din această înlănțuire de fapte?!

Mai nou, de când pe aeroporturile internaționale poliția a început să îi ia pe „atât-de-preocupații“ părinți români la întrebări, de ce copilul nu e la școală, au început și cu idei: să le dea școala o hârtie care să ateste că au învoit în mod oficial copilul. Pentru că ei chiar nu văd care e problema! Nu există așa ceva, învoire oficială, școala nu îți dă voie să pleci tu cu copilul când și unde ai chef. Dar, pentru că așa e pe plaiul mioritic, când te întorci, poți să îi motivezi absențele…

Ei bine, eu aș scoate aberația asta. Pentru absențele nemotivate ale copiilor părinții pur și simplu să plătească amendă, câteva sute de lei bucata, sau muncă în folosul comunității, în primul rând școlare. Că avem o mulțime de treabă: de văruit, de dat cu vopsea, de reparat. Și din sumele strânse sau cotele de muncă am putea să avem și noi niște localuri mai acătării.

Dar…

Toate acestea trebuie susținute și prin cadrul legislativ mai larg. Amenzile școlare neplătite să apară în contul de la ANAF sau de la Impozite locale, să le blocheze accesul la ajutoare sau câte și mai câte se dau la noi. Să nu poți vinde casa sau mașina dacă nu sunt plătite.

Însă ca să ajungem aici, toți cei de sus trebuie să ajungă la concluzia că așa nu se mai poate și lucrurile trebuie să se schimbe, chiar dacă înseamnă să pierzi niște voturi. Peste o legislatură, când lucrurile vor intra în matca lor, vor avea ocazia să vină și să spună că au luat o măsură dură, dar necesară. Oamenilor n-o să le placă. Vor fi contestate. Însă dacă aceste contestații nu vor fi aprobate – pe baza acelor dovezi audio-video care vor însoți orice sancțiune – oamenii vor vedea că „nu mai merge și-așa“, „nu mai faci tu o românească“ și în cele din urmă vor accepta noile reguli.

Mai am vreo 25 de ani până la pensie. Încă sper să trăiesc vremuri mai bune, dar în același timp mă gândesc încotro s-o apuc dacă în școala publică lucrurile vor deveni imposibil de suportat.