Category Archives: De-ale casei

pasari_insecte_panouri

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

sala clasa

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

pasari_insecte_panouri

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

bacalaureat subiecte 2024

Și a trecut bacalaureatul!

Oricât de pregătit ai fi fost pentru examenul de bacalaureat, nimeni și nimic nu te putea pregăti pentru ceea ce s-a întâmplat în realitate. Mai ales din punct de vedere al organizării! Intră aici asistenți neinstruiți, o comisie indiferentă la starea de bine a elevilor (care este acolo doar că „li s-a impus”), timp dublu petrecut în sală față de durata examenului în mod normal. Se adaugă căldura, disputele dintre profesori în legătură cu „ce ar trebui să facă“, cum spunea Caragiale despre personajele lui: unul mai sucit decât celălalt.

Luni – proba scrisă la română

Cu „Sună periculos” în căști, intru pe poarta liceului. Mă întâlnesc cu tovarășele mele de suferință, eleve atât la uman cât și la real. Opiniile noastre erau împărțite: majoritatea nu voiau poezie (dar dacă dau poezie, măcar să nu dea ciupercuțe sau modernism), unii chiar își doreau dramaturgie (alții chiar nu), un Moromeții ne-ar fi convenit multora, un Ion nu era pe placul tuturor, dar în final s-a zis: fie ce o pica, noi doar să scriem acolo ceva… căci nu nota mare în bac, ci faptul că l-ai trecut aduce liniștea în casă.

Suntem anunțați că ar cam trebui să intrăm în săli. Ne facem curaj. Unii sărută cruci și icoane, ne luăm de mână, ne îmbrățișăm și, cu un proverb spus de o prietenă în cazul în care pică basm (ca sa pot scrie si eu ceva la Harap-Alb în afară de comentarea titlului), am intrat pe ușă. Urcăm la etaj. La sala de bagaje aproape leșinăm. De cald, căci încă nu văzuserăm subiectele.

Aerul era irespirabil la nivelul superior. Așteptam să predăm papornițele și deja curgeau apele pe noi. Ne gândeam, totuși, că avem aer condiționat în sală, o să fi bine. Luăm punga (sau în ce aveai ce folosești să scrii): un pix, un stilou, un creion, o gumă, o cruce/icoană/mir/talisman (am văzut multe), unul sau câteva highlightere pentru cei mai speciali.

Eu, bineînțeles, fac parte din acești speciali, obișnuiți de la examenele de la engleză să aibă highlightere pentru a lucra pe un text cu mai multe cerințe. Este mai ușor și nu te doare capul, așa că am luat câte unul pentru fiecare solicitare. Normal, aveam să subliniez doar pe subiectul dat ce cuvinte, ce propoziții, ce secvență mi se cerea. 

— Sigur ai voie cu ele în sala de examen? mă întreabă o doamnă din sala de bagaje.
— Da, le-am avut la simulare.
— Da, dar acum e bacul, e altceva, stai să întreb…

S-a întrebat în stânga în dreapta, concluzia a fost să cheme pe cineva precum șeful de comisie, ca să fie siguri. 

Apare un domn cu lănțoi de aur la gât, cu tricou portocaliu spre fosforescent, care se uită la mine și-mi zice că am voie doar cu ce scriu. Doar cu stilou sau pix. L-am luat la întrebări, de față și cu alți colegi, că nu cred că doar cu ce scriem, măcar cu un creion avem voie că altfel nu putem lucra pe text.

„Pă’ da’ e română nu mate, la mate aveți de desenat cu creionul, la română scrieți cu pixul”.

Îi explic că este vorba de foaia cu subiectul pe care ni-l dau ei, nu de lucrarea noastră. „Pă’ da’ nu poți sublinia și cu pixul?”. Îi explic că sunt mai multe exerciții, de-asta am nevoie de mai multe instrumente. „Doar cu instrumentul de scris”. Dar eu nu scriu cu toate?

Bineînțeles, cele câteva rânduri de mai sus nu pot reda și panica ce-mi crea fiecare replică „doar cu instrumentul de scris” o zvâcnire în colțul ochiului. Știu sigur că i-am adăugat că nu se poate, sigur nu scrie niciunde în regulament că nu avem voie. Încerc să-i explic că nu pot lucra subiectul altfel, că așa le-am lucrat mereu, că la simulare am citit regulamentul cu atenție alături de profesorul de filosofie (care și el s-a uitat ciudat când m-a văzut cu un penar întreg după mine)…

El nu și nu, „doar cu instrumentul de scris”. Problema nu a fost că era el setat pe repeat și chitit să nu riște cu regulamentul, problema a fost că m-a luat ușor peste picior: Ai impresia că știi regulamentul mai bine ca mine? La ce ai nevoie de culori, ești la grădiniță? Da’ ce, nu poți sublinia cu două linii cu pixul? 

Nu ajungeam niciunde cu el. Mi-a zis, mai mult printre râsete, că n-am decât să merg cu ele în sală și după să mă cert cu șefa de comisie cu regulamentul în față, dar am voie doar cu „instrumentul de scris”.

— Bine, i-am răspuns.
El s-a oprit din râs, s-a uitat urât la mine, mi-a întors spatele și a plecat.

Nervoasă cum eram, începeam ușor să hiperventilez. Să o iau ca pe un semn rău, să mă gândesc cum rezolv eu subiectele fără culori? Aș fi reușit și fără, dar de ce să-mi fac viața grea?

Mă gândeam deja ce să spun: că este discriminare. Că folosirea culorilor este un fel de CES și eu o să pic bacul din cauza lor și așa mai departe. Deznodământul este că am întrebat o doamnă elegantă, care zâmbea, dacă am voie sau nu cu altceva în afară de pix sau stilou ca să scriu pe subiectul de examen… „Desigur! Orice e de scris e în regulă, doar să nu scrii pe foaia de examen cu altceva în afară de albastru”. Mi-am revenit și la română mi-am văzut de colorat.

bacalaureat subiecte 2024

În sală, nimeresc pe rândul cu băncile bătute de soare. Întreb persoanele de la supraveghere dacă putem să facem ceva (era un rând liber la umbră) pentru a nu face plajă. Răspunsul a fost „se mută el (soarele)”.

Era 9 fără 10 minute, o doamnă se plimba din sală în sală pentru a vedea dacă este în regulă platforma, dacă asistenții s-au logat. De aici a început nebunia.

Nu am înțeles exact care era problema, cert este că nu reușeau să se logheze cu emailurile primite. Au vrut să încerce cu emailul celui de-al doilea supraveghetor, dacă tot erau doi… dar cealaltă nu știa… nu avea… era obligată de școală să fie acolo… telefonul i s-a stricat săptămâna trecută (mai târziu comentând că nu stă acum să-și cumpere un telefon nou). Ea e acolo doar să fie.

Doamna în cauză a sunat pe cineva cu care a conversat stil Șoșoacă, o parte din conversație desfășurându-se lângă monitor, cu individul respectiv pus pe speakear și cu o sală de elevi cu fețele picate, șoptindu-se noi cu ce proști am nimerit.

Pe parcursul examenului, nu am avut ceas în sală. Dar nici ne-au anunțat când mai aveam 10 minute, cinci, unul… ne-au hașurat pe tablă, am văzut că mai am jumătate de oră să termin subiectul trei și am intrat puțin în panică. Eram abia la jumătatea eseului. Tocmai mi-l corectam când ne spune supraveghetoarea sictirită (aceeași care „nu știa” și era obligată să fie acolo) că mda, v-a cam trecut timpul, puneți pixurile jos. Drept urmare, eu am o frază în eseu care e lipsită de sens, jumătate fiind la un timp, iar cealaltă la un altul. Normal, la celelalte probe mi-am luat și un ceas de-acasă.

Scanatul…

Că avea să meargă prost și lent – ne așteptam, doar că nu în așa hal. Am terminat la 12:00 și abia la 14:00 și puțin ieșeam pe poarta liceului. Așteptând, am jucat fazan… iar cine folosea cuvinte care au legătură cu bacul mai primea o viață. Aproape am leșinat de foame (mâncasem ceva la 6:30, căci la 7:30 ne-au chemat la școală) și de la căldură. Aerul condiționat care exista în sală a fost pornit abia când a început examenul și abia spre final a început să se mai usuce pielea înmuiată în transpirație. 

Proba la română s-a încheiat cu nervi și frustrări din partea tuturor, nu din cauza subiectelor pentru care am fi putut să nici nu învățăm și tot să luăm un șapte, ci pentru nepăsarea și nepregătirea comisiei.

Marți – proba obligatorie de profil, la mine – matematică

Obosită și cu dureri de cap, m-am prezentat la a doua probă, întrebându-mă oare ce specimene mai nimeresc la supraveghere. La matematică am avut noroc, au fost două doamne supraveghetoare care au încercat să ne calmeze cum au putut, care nu ne-au zis că sunt obligate să fie acolo, oameni civilizați de data aceasta. Scanatul, totuși, tot epuizant a fost.

 Unui coleg, pe care nu pot spune că-l am prea mult la suflet, i-au scanat lucrarea de trei ori până au reușit să i-o scaneze pe toată, clar, cu paginile în ordine… lucrare cu peste zece pagini. A plecat nervos din clasă aproape dărâmându-l pe omul cu tricou portocaliu, același tricou ca din ziua precedentă (care nu mai avea în acea zi lănțoi de aur, și care mai era și vice-președintele comisiei, am aflat atunci). 

Platforma a picat doar de câteva ori. Am încercat să le explic cum a făcut mama la simulare la a opta, scanând celelalte lucrări în timp ce una se chinuie 10 minute să urce, că poate am putea face așa… dar nu au înțeles, la instructaj nu le-a zis. Au chemat comisia. Așa că uite-ne din nou cu șase adulți în sală care încearcă să facă platforma să meargă!

„Ridică-te în picioare”

Spre finalul probei, când încă mai aveam peste jumătate de oră din timp, cineva a vrut să predea lucrarea, dar scanner-ul nu a mers. S-au chemat ajutoare și a început o întreagă discuție la catedră despre cum nu știe nimeni ce să facă, asta în timp ce majoritatea ne băteam capul cu ultimele subpuncte de la subiectul al treilea, cele mai dificile. Un prieten i-a rugat, cam agresiv ce-i drept, și de mai multe ori, să facă liniște deoarece el nu se poate concentra. Degeaba.

Așteptam să ni se scaneze lucrările, platforma pică iar, se adună o ceată de experți la calculator, dezbăteau ce să facă, în timp ce noi vorbeam despre orice: despre bac, despre ce mâncăm, despre faptul că poate ne facem somnul de frumusețe chiar în sala aceea, pe bănci, despre cum cine leșină primul de foame, de cald. (nici nu vreau să mă gândesc, dacă așa a fost pentru cei care aveam un aer condiționat cât de cât funcțional, cum era pentru restul).

— Da’ faceți si voi liniște… n-am mai văzut așa ceva!! Nu ne putem concentra din cauza gălăgiei voastre! rostește doamna cu aer de Șosoacă.

Colegul meu care uneori nu știe exact când ar trebui să ignore anumite lucruri, să le lase așa cum s-au întâmplat, rostește tare:

— Și noi am vrut liniște în timpul examenului! Noi de ce să facem liniște acum?

Într-un fel, avea dreptate, pe de alta – tot noi eram fraierii care aveam să stăm acolo până ni se scanau lucrările. L-a ridicat în picioare să-i facă morală, ceea ce a fost comic pentru toți. Nu am mai văzut un profesor ridicând pe cineva în picioare din clasele primare. Cel mai amuzant a fost modul în care l-a ridicat. Nu știu exact de ce ni se părea așa hilar:

— Care a zis, mă?! Ce, n-ai tupeu să și recunoști, ai?!

Joi, ultima probă, ultima încercare. Am ieșit din sală imediat cum am rezolvat subiectele pe ciornă, le-am corectat pe ciornă, le-am transcris, le-am verificat de două ori, am văzut că au trecut două ore și m-am hotărât să ies. Doar gândul că mai trebuia și în acea zi să cad într-o stare de leșin și epuizare mă îngrozea. Plus că nu mă mai puteam concentra de foame. Așa că, după două ore de la începerea examenului, am părăsit sala.

Alte lucruri de neuitat

Marți. După proba de marți, am vorbit la telefon cu o prietenă foarte bună, povestindu-i ce se întâmplase la noi în sală. Stai să vezi la mine! A intrat în sală și a dat peste o doamnă cu batic pe cap, îmbrăcată în port național românesc, cu brâu tricolor în talie. Dar e ok, se mai îmbracă și omul diferit, iar la capitolul acesta, liceul nostru este unul oricum foarte deschis .

Respectiva doamnă le-a povestit de o rugăciune care pe ea a ajutat-o la un examen și poate vor și ei să se ridice în picioare să zică o rugăciune înainte de a citi regulamentul, să-i ajute… Cum liceul nostru nu este tocmai cel mai religios (ba din contră), copiii s-au uitat mirați unul la altul până când un băiat i-a spus că poată să citească direct regulamentul, nu este nevoie.

Și când credeam că le-am văzut pe toate: joi mă pregătesc să intru în sală și ce văd… colegii miruindu-se unul pe celălalt. O dată în viață dai bacul! 

Concluzie

Nu pot da vina pe profesori (pe cei ce au venit la supraveghere), poate puțin pe nesimțirea și nepăsarea bine înrădăcinată în unii oameni… La cât de prost este plătit să stea un profesor șase ore, sau chiar mai mult, la supraveghere la bac, înțeleg că ar putea avea o lipsă de entuziasm să-și facă treaba. Cu comisia adusă din alte licee pot înțelege de ce s-a procedat așa, dar măcar celor din liceul nostru le păsa cât de cât de noi, chiar dacă erau plătiți prost, făceau un efort pentru noi.

Acum cei care nu știu realitatea, vor comenta că „nu-i obligă nimeni”, dar mulți sunt obligați de școală, deoarece nu se înscriu de bună voie destui profesori la supraveghere, iar fiecare școală trebuie să contribuie cu o „cotă” de profesori. Dar, mai mult ca sigur asta nu înseamnă că noi, elevii, ar trebui să fim victime colaterale.

Cu scanatul există câteva lucruri bune: nu mai ești așa de stresat că cine știe cum scrie pixul mai gros o literă și se consideră „semn”. Dar acum nu o să mai fie nici răzbunări între județe, la corectură, mai ales pe lucrările de la București, că nu o să se mai știe de unde vin. 

Ar putea să fie un lucru bun până la capăt, dacă Ministerul Educației nu și-ar mai face treaba doar pe hârtie, dacă instructajele ar fi făcute pe bune, dacă profesorii nu ar mai fi tratați așa cum sunt și dacă ar fi plătiți mai bine, măcar la bac, dacă în general nu. Dar cu multă vrăjeală și doar pe hârtie nu o să ajungem niciunde.

 

 

pixsy protect

Pixsy protected – dust of hope așa, la început de an

Constat acum, când scriu, că e primul articol pe anul acesta, așa că profit de ocazie să urez prietenilor virtuali care mă urmăresc constant un tradițional, dar foarte sincer, „La mulți ani!“

Știu că mă adun greu în ultimul timp să scriu, însă nu din lipsă de subiecte, și nici din lipsă de energie sau timp, doar din prea multă „materie întunecată“ adunată (ca să-i spun așa, gândindu-mă la seria „Busola de aur“). Ajungi uneori să pierzi și grăuntele acela de speranță care îți mai spunea că ești dator, măcar față de tine, să încerci să schimbi ceva. Dar vezi ce e în jur și devii egoist, te gândești întâi să te salvezi pe tine.

Să revin la bucuria pe care acest început de an mi-a adus-o! (Și tot cei care mă citesc de mult vor înțelege ce a însemnat pentru mine, în timp, respectarea drepturilor de autor, cât am scris despre asta, de câte ori m-am supărat și m-am jeluit.)

Contează enorm în viață pe cine ai alături, cine îți spune să nu renunți și știe să îți dea un sfat bun. Așa a fost luată acum mulți ani, cel puțin vreo opt, decizia de a-mi face cont pe Pixsy și de a încărca acolo fotografiile de pe blog (și nu numai), pentru a fi protejate. Da, am citit condițiile, da, le-am găsit puse pe enorm de multe site-uri (și încă sunt), da, ne-am pierdut enorm de mult timp din viață scriind somații, completând formulare de GDPR.

Ce face Pixsy?

Simplu. Are motoare de căutat pozele. Când le găsește, recuperează, dacă ești de acord, drepturile de autor. Suma obținută se face jumi-juma cu ei. Dacă am crezut anul trecut, când am înaintat unul din cazuri mai departe, că va avea succes?! Nu, normal. Chiar și când soseau notificări cu statusul cauzei, eu n-am crezut. Am crezut, în schimb, când au intrat banii în cont. Nu, nu vă gândiți la sume fabuloase, că nu e cazul, dar am plătit două luni de kineto-terapie pentru copil cu ei, ceea ce înseamnă peste jumătate de salariu.

Acum doar ce am deschis o scrisoare sosită pe numele meu. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima dată scrisori adevărate în cutie (nu facturi)! Acum aveam o felicitare – cumva reciprocă, pe care o atașez mai jos, odată cu mulțumirile mele pentru fantastica stare de bine pe care mi-au creat-o!

Da, se poate! Nu e la noi în țară, ce-i drept, dar poate că mai există speranță și nu e încă momentul să renunț!

PS. Sper ca din această scurtă istorioară să luați în serios faptul că nu tot ce e pe internet e free și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, uneori ți se mai și înfundă. Iar în materie de imagini… nu știi niciodată când vei avea surprize.

pixsy protect

#tina_titina

Am pisică adolescentă!

Am calculat de curiozitate ce înseamnă un an pisicesc în ani omenești.  Echivalentul vârstei de 15 ani! Și mă mai mir că nu mă înțeleg cu pisica! Eu vreau ceva, ea face altceva, parcă în ciuda mea. Unde îi spui că n-are voie, acolo se bagă (sau se urcă, după caz). O cerți că iar și-a băgat ghearele în canapea? Te întorci cu spatele și o face din nou.

Știți certurile alea infinite cu adolescenții, când discută în contradictoriu până se epuizează fizic? La fel și Tina. Miaună și mă ceartă de parcă încerc să fac Pământul să se învârtă invers. Mă privește supărată pe viață, miaună în zece mii de feluri și când vreau să o alin, îmi întoarce spatele cu nonșalanță. Scopul ei era să mă facă să mă simt prost.

Am decis că nu are voie pe hol la intrare, așadar ușa de acces de la sufragerie îi e mereu închisă în nas. În bot, scuze. Dar… dacă toată familia e pe hol și se îmbracă, miloaga se postează la geamul ușii și miaună de parcă vine sfârșitul lumii fără noi. E clar alt dialog față de cel pe care îl purtăm dimineața, când nici nu pot deschide ochii, dar trebuie să dau cu ochii lipiți proba de mers printre obstacole vii, dar cu semnalizare acustică, spre baie.

Doamne-ajută că nu vine să mă și trezească, deși are senzor, parcă pun ceasul să sune pentru ea! Cum am oprit alarma, începe ea de lângă noptieră: miorlaaaaauuuuu. Pe-asta o înțeleg: hai, fraiero, e zi de muncă! Pleacă o dată, cât e locul cald în pat să mă bag eu!

Tina împlinește azi un anișor

Nu e un an cu noi, pe acela îl sărbătorim amândouă, de ziua mea. E un an de când a venit pe lume, un „accident“ în viața mămicii ei, o pisică ținută numai în casă, dar care a fost considerată suficient de bătrână să-și facă în siguranță de cap pe-afară. Ce să vezi, a ieșit cu ochișori.

Așadar, gândindu-mă să nu-i vină idei și să mă facă mai fericită decât mi-am dorit, dar și ca să pot pleca cu ea liniștită și să nu-mi sară inima de câte ori ar apărea un cotoi prin preajmă, am fost stăpân responsabil și am sterilizat pisica.

Bineînțeles că toată familia s-a învârtit două săptămâni în jurul cozii ei, răsfățată cu ce se poate, căci, deși incizia a fost minusculă (vreo 2cm), cusută pe interior cu fire resorbabile, faptul că a avut o gâlmă mare ca reacție la materialul de sutură ne-a făcut să ne simțim extrem de vinovați. Ne bucuram doar că nu sunt fire de scos, că nu trebuie să stea pe căldură nici cu hăinuță de protecție, nici cu guler. Efectiv am lăsat-o în pace până s-a vindecat.

Cu burtica ei cheală ne obișnuim mai greu, ocazie cu care am văzut că pe piele nu apar pete și dungi, cum mă așteptam.

Tina e vedetă

Normal, ca orice „năzdrăvan“ al familiei. Dar nu numai, căci hashtag-ul de instagram e urmărit și de câțiva elevi de-ai mei. Și mă trezesc de multe ori cu ei la catedră, în pauză, cerând amănunte despre isprava proaspăt imortalizată și nemurită pe ecranele online. Ați luat-o la atelier?? Și a stat ea așa la poză pe raft?? 

Un singur lucru nu am făcut (încă): să o iau pe Tina la școală. Știu că copiii din seria trecută, care trec vara aceasta prin focurile admiterii la liceu, mi-au reproșat mult timp că nu am luat pe atunci veverițele la școală. Și cum m-au rugat… regretele, ca la Gândăcelul Elenei Farago, au venit prea târziu.

Acum am parte de aceleași milogeli. Să facem „ziua cu animalul la școală“. Și de ce nu? O să avem iar săptămâna verde (pe care am ratat-o anul acesta cu greva), avem varianta zoo în Băneasa sau zoo la școală. Rămâne de văzut.

Aproape un an cu Tina

Țin să le menționez tuturor că pe carnetul ei scrie clar că este pisica mea. La fel cum se vede și când trebuie curățată litiera sau vegheat să fie apă și mâncare. Am descoperit că și cu pisicile e la fel ca atunci când ai copil mic. Când e vesel și zâmbitor, e al întregii familii, toți dau bibeloul de la unul la altul sau se luptă să îl aibă cât mai mult. Până începe să urle sau trebuie schimbat… atunci se caută cu disperare mama copilului.

Așa și cu pisica. Când e vorba de joacă, mângâieri și drăgăleală, sau cui ține pisica noaptea de cald, toți sunt dornici. Dar „mama“ ei rămân eu. Eu la doctor, eu la curățat, eu la vaccin… Ah, da, ocazie cu care am constatat că veterinarii și pediatrii (se pare că am avut noroc la ambele categorii) au aceeași blândețe în gesturi și privire, iar cele două fete ale mele, chiar dacă specii total diferite, s-au comportat mereu exemplar.

Mi-am dat seama că trebuie să aleg o poză de final cu Tina. Misiunea e aproape imposibilă. Dacă mă uit în telefon, galeria e plină. Pe locul întâi, poze și filme cu ea. Apoi cu activitățile de la școală. Cu instantanee de prin oraș. Bine că nu îmi cere cineva poze cu copiii, căci pe acestea chiar le găsesc greu! Problema pozelor cu pisica e că sunt atât de multe, că nu știu pe care s-o aleg!

#tina_titina

#tina_titina

 

woman in red long sleeve writing on chalk board

Cazier educațional și amenzi școlare

În drumul meu spre atelier, pe care de cele mai multe ori îl fac pe jos, intersectez zona destul de centrală a orașului, trecând la pas prin stațiile STB care deservesc mai multe instituții liceale, cotate de „top“, începând cu Spiru, apoi câteva stații mai sus, Coșbuc, Xenopol, Mihai Viteazul, noroc că mă opresc totuși înainte de a ajunge la Hașdeu. Cert e că, la ora prânzului, mi se întâmplă deseori să merg la pas pe trotuar în spatele unor grupuri mai mari sau mai mici de adolescenți care dezbat, ce altfel, decât probleme de la școală.

După incidentul mediatizat de la Creangă, mergeam cu soarele în ochi în spatele a două tinere care se îndreptau spre stația troleului 85 de la Foișor. Erau indignate de amploarea pe care a luat-o subiectul în media de toate tipurile și nu înțelegeau de ce „toți proștii pun botu’ de parcă n-au mai auzit de așa ceva. Șterge Creangă din titlu și pune Xenopol. Știi bine că și la noi sunt. Sau orice liceu vrei. Doar că alții le ascund bine“. Trebuia să mă opresc, să aștept troleul și continuarea discuției, însă aveam o țintă și o oră de respectat.

Dialogul lor mi-a dat fiori. Ca de obicei, dezastrul nu poate fi măsurat și ceea ce vedem e vârful aisbergului aflat la suprafață. Și cum uneori se apasă niște butoane, se scot la iveală amintiri bine îngropate, mi-am actualizat un incident pentru care am solicitat intervenția poliției. Și, deși era clară agresiunea realizată în clasă, polițistul mi-a declarat că, atâta timp cât respectivul nu m-a atins, plângerea nu are niciun succes. Oare câți „neatinși“ n-au pe nimeni să îi apere?!

Pază și protecție

N-am idee cum e prin alte școli, dar la noi e trai, nenică. Nu tu camere, nu tu pază să te ia la întrebări cine ești, unde mergi, ce să mai vorbim de percheziții. Copiii se comportă cum îi taie capul. Fosta mea generație, pe care i-am predat „cuminți și ascultători“, e ceva de nerecunoscut după patru ani. Ultima ispravă a fost datul la țintă cu sticla de apă în senzorul de incendiu aflat pe tavan, la 4m înălțime. Imaginați-vă singuri ce-a urmat.

Îmi doresc acele camere puse peste tot, inclusiv în sala comună de la toalete. Doar în cabine nu se poate, deși acolo se petrec grozăviile. Dar poate că ar trebui și acolo, iar cel care e angajat să monitorizeze camerele în timp real să aibă un contract dur de confidențialitate. Și aceste înregistrări să aibă un regim legal, nu doar de supraveghere live, ci să fie ținute măcar 30 de zile. Să poată fi accesate la cerere, cu aprobarea directorului, iar sancțiunile să existe cu adevărat. Pentru că, pe baza lor, nimeni nu va mai contesta deciziile luate la nivelul școlii.

Cazierul educațional

Dacă tot avem un sistem informatic în care sunt trecuți toți elevii, celebrul SIIR, de ce nu are această bază de date și o secțiune pentru „cazier“. Sincer n-am idee de ce, spre exemplu, nu se introduc aici și absențele motivate și nemotivate. Sau de ce, la transfer, nu se menționează în fișa cu care copilul pleacă, și absențele, avertismentele sau alte decizii.

Am avut un elev care s-a transferat înainte de finalul semestrului. Avea vreo 70 de absențe nemotivate, urma clar nota scăzută la purtare. Ghici. La plecare, când i s-au dat actele, nu scria nicăieri acest lucru! Acolo unde a ajuns a părut imaculat, ușă de biserică. A mai avut și Andreiul meu un coleg în generală care, după un incident cu violență, sânge și copci la spital, a fost sancționat cu nota 6 la purtare. Dar… chiar dacă primești în aprilie decizia, ea nu se aplică decât în ultima săptămână de școală. Așadar, s-a transferat la altă școală, unde – din nou – a părut un înger.

Așadar, când s-a discutat în spațiul media despre copilul de la Creangă, cu care școala „nu a mai avut incidente“, dar care nu venise de multă vreme în instituție… Nu am putut decât să mă întreb: oare ce ar scrie în cazierul lui școlar, dacă acesta ar exista?

Așa cum la studenți există un sistem de credite, așa ar trebui și pentru elevi, un nivel de credite/puncte-amendă din avertismente care să înlocuiască nota la purtare. Ai depășit un minim stabilit, nu îți mai sunt accesibile anumite instituții școlare. Iar dacă strângi prea multe, te încadrezi la școli mai „altfel“ unde să se urmărească în primul rând modelarea comportamentului, cu personal de specialitate, chiar medical la nevoie.

Însă pentru aceasta ar trebui ca acțiunile elevilor să fie explicate clar: ai înjurat/ai amenințat un profesor/coleg/personal auxiliar, 1p; ai deteriorat baza materială a școlii – 10p, reduse la jumătate dacă plătești daunele; ai lovit o persoană în școală, 5p.; ai cauzat vătămări corporale care au necesitat îngrijiri medicale, 10p., iar dacă sunt și zile de spitalizare, creșterea proporțională a numărului de puncte. Și lista poate continua și adapta constant.

Amenzi școlare

Am intrat în contact de-a lungul carierei cu cercetări care abordau școala românească în secolul al XIX-lea, apoi al XX-lea. Existau, pe atunci, amenzi pentru părinții care nu trimiteau copiii la școală, indiferent de motivul pentru care o făceau. Comuniștii le-au scos, odată cu repetenția și ascunderea gunoiului sub preș.

De ce nu se reintroduc? Avem în ROFUIP prevăzut că părintele poate învoi copilul de la școală 40 de ore „din motive personale“. Unde în Europa mai există așa ceva?! Are chef părintele de-o vacanță când e liber,  ia copilul de la școală și pleacă. Apoi elevul se întoarce, fără să recupereze lecțiile, motivând la școală că el „nu știe pentru că a lipsit“, iar profesorul trebuie să se conformeze și să nu-l asculte din acel conținut. Oare câți văd nonsensul din această înlănțuire de fapte?!

Mai nou, de când pe aeroporturile internaționale poliția a început să îi ia pe „atât-de-preocupații“ părinți români la întrebări, de ce copilul nu e la școală, au început și cu idei: să le dea școala o hârtie care să ateste că au învoit în mod oficial copilul. Pentru că ei chiar nu văd care e problema! Nu există așa ceva, învoire oficială, școala nu îți dă voie să pleci tu cu copilul când și unde ai chef. Dar, pentru că așa e pe plaiul mioritic, când te întorci, poți să îi motivezi absențele…

Ei bine, eu aș scoate aberația asta. Pentru absențele nemotivate ale copiilor părinții pur și simplu să plătească amendă, câteva sute de lei bucata, sau muncă în folosul comunității, în primul rând școlare. Că avem o mulțime de treabă: de văruit, de dat cu vopsea, de reparat. Și din sumele strânse sau cotele de muncă am putea să avem și noi niște localuri mai acătării.

Dar…

Toate acestea trebuie susținute și prin cadrul legislativ mai larg. Amenzile școlare neplătite să apară în contul de la ANAF sau de la Impozite locale, să le blocheze accesul la ajutoare sau câte și mai câte se dau la noi. Să nu poți vinde casa sau mașina dacă nu sunt plătite.

Însă ca să ajungem aici, toți cei de sus trebuie să ajungă la concluzia că așa nu se mai poate și lucrurile trebuie să se schimbe, chiar dacă înseamnă să pierzi niște voturi. Peste o legislatură, când lucrurile vor intra în matca lor, vor avea ocazia să vină și să spună că au luat o măsură dură, dar necesară. Oamenilor n-o să le placă. Vor fi contestate. Însă dacă aceste contestații nu vor fi aprobate – pe baza acelor dovezi audio-video care vor însoți orice sancțiune – oamenii vor vedea că „nu mai merge și-așa“, „nu mai faci tu o românească“ și în cele din urmă vor accepta noile reguli.

Mai am vreo 25 de ani până la pensie. Încă sper să trăiesc vremuri mai bune, dar în același timp mă gândesc încotro s-o apuc dacă în școala publică lucrurile vor deveni imposibil de suportat.

high angle photo of robot

Școli „cu taxă“ și „după buget“

Recunosc că nici nu m-am mai obosit să mă uit pe noile-reînnoitele proiecte de lege ale educație. Oricum toți acționează acolo sus conform vechiului proverb Câinii latră, ursul merge. și nu o să-i asculte nimeni pe oamenii de la firul ierbii și să vadă care sunt cu adevărat problemele cu care se confruntă.

Făceam însă un calcul că până la pensie mai am cel puțin 20 de ani (dacă nu cumva ne vor pensiona la 70). Așa că e timp suficient să mai prind câteva legi, căci am prins-o pe cea din 1999, pe cea din 2011, și de-acum, dacă se lansează moda, vor fi fără număr, cum spun trubadurii moderni.

Habar n-am ce se va mai schimba și dacă voi avea șansa să văd și ceva de bine. Însă acolo, pe lista ascunsă pe care tot încerc să o înalț în gând, am pus câteva liniuțe:

Homeschooling

Neapărat trebuie să se facă pași în această direcție. Mi-ar plăcea să lucrez, pe PFA, la mine la Atelier, cu 4-5 copii, în fiecare zi, o grupă suficientă de învățare atât cu cartea în față, cât și în oraș. Vrei să înveți despre animale? Îi iei de mână, zaci o zi la Antipa sau la Zoo. Iar dacă voi avea nepoți (calculez totuși că în vreo 10 ani voi trăi experiența), iar sistemul școlar va fi praf, voi putea avea grijă de ei „cu acte în regulă“.

Dar nu doar de aceea. Și părinții care acum sunt cu tolba plină de sfaturi pentru cadrele didactice și se pricep la orice trebuie să aibă șansa să o dovedească. Homeschoolingul este șansa de libertate pe care toți o așteaptă. Am scris și acum niște ani pe această temă și nu mi-am schimbat prea mult părerea. Se pricep atât de bine să fie profesori din afara clasei, că ar fi și păcat să nu primească această șansă!

Regulamentele pentru elevi

Sunt sigură că nu suntem departe de incidente cu adevărat grave în școli, căci lucrurile o iau razna. Nu mai sunt niciun fel de sancțiuni în afară de apelul timid la respect și bun-simț. Care nu există! Cum adică să ai un copil de 10 ani care terorizează o școală și să nu poți face nimic?! Cum să perseverezi în a-l ține acolo? Când vor avea drepturi și ceilalți copii? Mai ales la ultima aș vrea un răspuns!

Mergi la școală să înveți. Eu așa știu. Și trebuie să ți se creeze toate condițiile pentru această activitate. Nu trebuie să suporți tu, elev, nesimțirea, proasta creștere, tupeul, teribilismul sau orice altceva din partea celor care nu vor să învețe. Că nu îți irosești timpul tău prețios de învățare ca să vezi cum se maimuțăresc unul și altul sau își dovedesc capacitățile în orice alte domenii, cum ar fi animatori bufoni sau clovni la circ.

Este deranjat mediul de învățare? Trebuie să se pună la punct un sistem prin care elementul turbulent să fie extras, readus cu picioarele pe pământ și reintegrat cu noi obiective. Amenzi, retrogradări, orice se poate inventa. Iar pentru delicvență juvenilă – școli de corecție dacă părinții se mai declară „depășiți“ și îl mai iau pe „nu știu ce să-i fac“ în brațe. Să rezolve statul. Instituție separată, medici, psihologi, terapeuți, nu să pună în cârca profesorului de la clasă.

În ritmul acesta, școlile de cartier vor ajunge adevărate găuri negre în care ne pierdem copiii, deși îi trimitem acolo cu cele mai bune intenții. Și dacă lângă casă nu pot merge, unde să-i ducem?

Școli private cu sau fără internat

Parcă începe și la noi învățământul privat să prindă contur. Și nu vorbesc de școlile care numără în disperare elevii, calculând facturile și raportându-le la note și fericirea părinților. Mă gândesc la școli mari, capabile să ofere servicii educaționale de calitate și care pot impune limite clare. Respecți regulamentul, înveți, dacă nu – pa și la revedere, coada e lungă la ușă. Invidiez școlile gimnaziale private care au laboratoare și dotări ce oferă copiilor cu adevărat altceva.

Nu știu cât va dura până când vor apărea și la noi, în creierii munților, în zone de vis, școli cu internat, pentru cine își permite. Și își vor permite. Pentru că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să faci școala la privat nu va mai fi un moft, ci o necesitate dacă vrei să supraviețuiești. Curând mulți vor conștientiza că nici liceele „de top“ nu sunt chiar așa și că nu merită investiții fabuloase în meditații când poți, cu aceiași bani, să accesezi un astfel de program privat pentru aceleași beneficii.

Vor apărea însă curând și școli cu taxă, mai mică, un fel de semi-privat, unde vei semna un contract și vei fi obligat să îl respecți. Și aici se va strădui clasa de mijloc să își salveze copiii conștienți de importanța învățării. Va fi însă trist pentru acei copii care pot, dar care nu au părinți potenți. Ei se vor zbate în continuare în școlile de cartier, cu profesori suplinitori, demotivați, speriați de ceea ce au de înfruntat. Pe ceilalți îi vor recruta, cu oferte de nerefuzat, celelalte școli.

Restabilirea autorității profesorului

Cea din urmă liniuță pe lista din această seară, însă cea dintâi care ar trebui pusă pe lista de modificări ale sistemului: restabilirea autorității profesorului. În momentul de față, profesorii nu mai au niciun drept. Nu zic de dreptul la un salariu decent, ci la dreptul de a-și exercita meseria și de a fi tratați măcar cu respectul pentru un om care își face datoria. Educatoarele sunt tratate ca bone și femei de serviciu, dacă copilul a mâncat și e șters la fund, apoi supravegheat până își amintește părintele să îl recupereze, e perfect.

Nici învățătoarele nu stau mai bine, copiii sunt aduși uneori în clasă de la 7 dimineața, preluați cu întârziere la ora prânzului (căci nu e cazul să te grăbești, mai stă și ea la aer, socializează, până ajungi tu cu doar vreo 15 min. întârziere), iar în intervalul dintre cele două momente trebuie să facă copilul fericit, să nu-l strezeze, să nu-i impună reguli.

Ca-n povești trebuie să fie la școală!

Să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în ce are copilul chef să vadă, să scoată cu bagheta magică toate materialele de care are nevoie la clasă, să-i crească șapte capete ca la balauri pentru a adapta lecția pentru toate nevoile speciale sau nu, eventual cu vreo opt mâini, ca Devi, zeița indiană. De vis, nu-i așa? Și dacă face și voluntariat pentru toate acestea, va fi cu siguranță criticată că putea mai mult, n-a făcut destul.

Singura notă care putea fi contestată era teza, considerată „lucrare scrisă“. Acum moda e să contești orice, inclusiv notele la oral. Nu contează că nu ai dreptul, faci scandal. Cu cât te dovedești mai amenințător, mai hotărât să mergi până în pânzele albe, cu atât o să se înmoaie mai repede profesorul și va modifica nota.

Și din momentul în care profesorilor le e frică să dea note proaste… iar evaluarea devine o glumă, ne putem lua liniștiți punți și vacanțe. La făcătura asta de școală nu are sens să mergi!

Dar va mai dura puțin până când învățământul de calitate nu va mai fi gratuit și șansa la educație va fi apreciată cu adevărat. Nu de examene suplimentare avem nevoie, ci de taxe, cu ajutorul cărora foarte mulți dintre părinți vor conștientiza de ce iese copilul pe ușă și că efortul financiar trebuie să se traducă în rezultate, nu în note.

soseta_DACO_craciun

Șoseta, ghetuța, cizmulița sau cu ce se mai încalță Moș Nicolae

Ne-am mișcat greu cu asociația de părinți și, ca să se strângă acolo câțiva bănuți, nu e de ajuns ca doar câțiva să completeze acel complicat formular de redirecționare a impozitului. Însă și 1000 de lei dacă îi ai la dispoziție, tot găsești ce să faci cu ei.

Iarna aceasta am reușit să cumpărăm câteva accesorii pentru proiectele de Crăciun, pentru toată clasa, să încercăm și altceva decât proiecte low-cost, cu reciclate sau hârtie. Înainte de Moș Nicolae, proiectul a fost unul de sulfilat/cusut. După același model am organizat, mai demult, un atelier, pregătind din fetru șosete/cizmulițe pentru lucru manual. Acum, dacă tot erau disponibile la set, cu toate accesoriile, am avut eu mai puțin de lucru.

soseta_DACO_craciun

De ce anume ne-am lovit la școală

Întâi, de entuziasm. De câte ori avem un kit pentru proiecte, abia așteaptă. Și succesul e aproape garantat, dacă urmezi indicațiile. Apoi, cu generația aceasta am tot cusut, teoria o cam știu toți (mai lipsește dorința, în unele cazuri), mai greu este să ne folosim neuronul. Este, pentru mine, un fenomen inexplicabil. Cum să te apuci să lucrezi ceva fără să te intereseze măcar ce trebuie făcut, în ce ordine, cum arată produsul final? Lucru de mântuială, să te faci că lucrezi, numai ca să poți să te vaiți apoi că „ție nu-ți iese”.

Însăilarea celor două bucăți de fetru nu a fost treabă grea, însă începutul i-a doborât. Cum adică să legi ața la început? Cum să o faci „să nu iasă”. Sunt atât de obișnuiți să apese butonul „help”… M-am bucurat însă că, după ce le-am arătat, copleșită de numărul mare de cereri, am avut ajutoare: „Îți fac eu, am înțeles cum!”. Așa se învață… arătându-le altora.

Adăugarea vârfului și călcâiului (ceea ce clar arată că e o șosetă, deși am botezat-o în diverse moduri) a fost următoarea piatră de încercare. Dar, cu chiu cu vai, s-a trecut de ea. Finalul – apoteotic. N-am avut de lucru și i-am făcut agățătoare primului care a cerut. „Doamna, nu pot, dar vreau și eu!” … și am rezolvat, pe rând, toate proiectele.

Chichița

„Doamna, nu avem silipici la noi! Cum lipim nasturii?”

Nu aveam, că nu le-am spus să ia, deși pentru fetru și accesorii era alegerea corectă. Măcar atât au învățat până acum, să folosească tipul potrivit de adeziv în funcție de material. Și nu aveam silipici dintr-un motiv foarte întemeiat. Setul includea o bucată de bandă dublu-adezivă pentru atașasarea decorațiunilor.

La proiectele trecute m-am străduit să folosesc pătrățele dublu-adezive, ca să înțeleagă și principiul de funcționare și cumva să generalizăm, ei bine, n-a mers. Bucățica aceasta de bandă a fost momentul de coșmar. Greu, foarte greu i-au dat de cap. Mă gândesc așadar serios să o trec pe lista de materiale la viitoare proiecte, să aibă fiecare rola lui și să exersăm un pic cu ea.

La final, toată lumea era fericită, cu o decorațiune nouă pentru brăduțul de anul acesta. Din colecția de mai jos mai lipsesc câteva… prea grăbite să-și găsească loc acasă.

 

Funny Face Vectors by Vecteezy

Ziua cu tableta la școală

A trecut sau n-a trecut pandemia, se mai intră sau nu vreodată online, cert e că, după numeroase luni scurse, primăria a dotat școala în cadrul unui proiect cu tablete pentru fiecare elev și câte un laptop pentru fiecare sală de clasă.

Ca în povestea cu „Ionică și lupul”, pe la ultimul consiliu, am auzit (iar) că vin laptopurile, dar nu i-am dat mare crezare zvonului. Vara a trecut liniștită. Fix când eu eram în focurile examenelor la final de august, sosesc tabletele. Musai prezentarea la școală urgent, să scriem codurile de pe spate, să le distribuim părinților. Pe 31 august am intrat la 9:00 în examenul oral, iar la 11 eram la școală, completam tabele cu serii lungi de cifre, să le pot distribui.

Atac de panică

Normal, când toată lumea a primit tabletă, a început despicarea firului în patru. De ce primim? Se intră iar în online? Nuuu… doar că la noi, la București, lucrurile se fac ardelenește, încet, molcom, îți ia vreo trei ani să pui în practică o idee bună.

Și ce facem cu ele?

Gândul că le-au primit degeaba, că se strânge praful pe ele, îi frământa. Și, cu tristețe trebuie să remarc, mulți dintre copiii care le-au primit le cam țin degeaba acasă, deși (cel puțin la gimnaziu) ar fi o soluție pentru a nu mai căra la școală toate manualele… le-ar putea deschide online.

De când am fost sigură că sosesc, îmi făceam scenarii în minte cum aș putea să le folosesc la clasă, deși „ziua cu tableta la școală”, într-o clasă de copii agitați, ca să nu spun mai mult, îmi dădea mari fiori încă de când a încolțit ideea. Însă ar fi păcat, chiar mare păcat, să avem această șansă și să nu o folosim.

În plus, tabletele au venit (nesperat) și cu husă relativ serioasă de protecție, așa că, cel puțin teoretic, imposibilul devenea posibil.

Prima zi cu tableta la școală

Am anunțat cu emoție pe grupul de părinți că luăm tabletele la școală. Cea mai mare frică a mea era că se sparge vreuna, vinovatul nu vrea să-și asume, păgubitul face scandal și, ca de obicei în învățământul românesc, oalele se sparg în capul celui care a avut ideea, căci nicio faptă bună nu rămâne, niciodată (dar niciodată!) nepedepsită.

În primul mesaj am inclus și o listă de reguli, am rugat părinții să le discute serios cu copiii, căci atunci când toată lumea știe ce are de făcut (sau nu), nu prea are ce să nu funcționeze.

Deschizi tableta atunci când ți se cere și numai pe aplicația solicitată.

Tableta nu este jucărie, nu este scoasă din ghiozdan în pauze.

Sunt interzise orice fel de glume și jocuri care pun în pericol tabletele (fotbal cu ghiozdane, îmbrânceli când se utilizează tabletele, tras scaune etc.)

Ai voie să umbli doar cu tableta ta (poate un abțibild cu numele, ceva lipit pe husă, trebuie să și le identifice ușor fiecare).

Utilizarea tabletei se va face doar în scop școlar.

Tableta nefolosită stă cu husa închisă.

Tableta este încărcată de acasă și închisă, să nu se consume bateria.

Am avut o tentativă de a condiționa venirea cu tableta de un comportament civilizat la școală, în speranța că aș mai potoli din năzdrăvanii clasei, astfel încât să avem la ore o atmosferă cât mai aproape de normalitate, însă propunerea a fost respinsă cu un glas vehement. Asta e. Am încercat.

Probleme…

Tehnice, normal. Tabletele au venit blocate. (La fel și laptopul meu, dar asta e altă poveste, pentru alt articol.)

Copiii nu puteau instala nimic pe ele, nu aveau drepturi. Așa că orice aș fi vrut eu să fac la clasă trebuia să fie accesibil în browser, nu aplicație instalată pe tabletă. Nu știu care e geniul care administrează proiectul la primărie, dar țin să îl felicit. Așa drob de sare bătut în perete n-am mai văzut. Parcă e povestea cu Păcală, când primește ca provizii la câmp pâinea și burdușica de brânză și trebuie să le aducă întregi după o zi de muncă!

Am lucrat demult ca manager de proiecte online. Programatorul din echipă îmi spunea că, atunci când blochezi totul la nivel de acces, în loc să securizezi, nu arăți decât că nu te pricepi. Am râs la această amintire și am trecut mai departe, oricum nu puteam schimba nimic.

Unii copii, cu părinți mai tehnici, au rezolvat problema. Alții – încă nu. Poate facem o șezătoare la școală, toată lumea vine cu tableta, și mai rezolvăm din ele, altfel pare că ne învârtim așa, în jurul cozii…

Cum ne-am descurcat

În general, din ce în ce mai bine. Prima dată a fost mai greu, până au învățat cum să intre, am mai sunat acasă după parole, că nu le știau copiii… dar s-au ajutat unii pe alții și am putut rezolva provocările pregătite.

Entuziasmul lor e greu de stăpânit, mai ales la Kahoot. Aplicația e greu de îmbinat cu descurajarea competiției cu ceilalți, podiumul acela final e extrem de apetisant. Și, cel puțin pentru mine, a fost și surprinzător în unele cazuri! Mi s-a părut totuși că algoritmul nu e chiar corect, căci la unul din jocuri am avut pe primul loc un copil cu un răspuns greșit, iar pe locul al doilea, unul cu toate corecte, dar o idee mai puțin rapid în a da răspunsurile potrivite.

A rămas însă în picioare și Google Forms, unde timpul disponibil se aplică la întreg „testul”, ai timp să și introduci, manual, un răspuns.

Surpriza a venit în ultima săptămână de școală, când aveam lecție deschisă.

Calculasem, normal, minutele pe proiectul lecției, dar nimic nu iese, ca la carte, de fiecare dată. Pun ca rezervă de timp pentru conexiune, răspunsuri, feedback, 15 min. Mai bine să fie decât să intri în criză. Ce să vezi. Vine momentul de „joc”. Anunț. Până să ajung eu la catedră să afișez codul de kahoot, ei erau conectați, în așteptarea codului. Afișez… în nici 20 de secunde erau toți intrați în joc: să-i dăm drumul.

Deja îmi dădeam seama că activitatea nu se va întinde pe mai mult de cinci minute, oricât am încercat eu să recalibrez planul din mers. Parcă știind că deja mă cuprinsese panica, răspundeau instant, nici gând de consumat cele 20 de secunde atribuite unei întrebări. Am improvizat, am scris apoi și în caiete variantele corecte (doamne, bine că le-au mai greșit!!), ca să acoperim cele 15 minute pe care eu le rezervasem.

Peste toate, surpriza a fost extrem de plăcută!

Atât de plăcută, că mă gândesc la variante de a face lecțiile interactive, așa cum am văzut, în pandemie, pe Pear Deck, când am beneficiat de trei luni abonament gratuit, bonusul la achiziționarea tabletei grafice. Însă acesta e un vis frumos, la ce prețuri are contul de profesor. Însă dacă nu visezi, nu vei ajunge niciodată mai departe, nu?

Încerc să văd dacă Kahoot ar avea ceva asemănător (să răspunzi la întrebări pe parcursul prezentării lecției predate) în varianta de „cursuri”, măcar aici abonamentul pe lună are un preț ceva mai mic… dar îmi dau seama că nu vom progresa cu învățământul modern cât timp ori de câte ori vrei să faci ceva, te lovești de astfel de piedici.

Ca să termin într-o notă optimistă, încă îi așteptăm pe cei de la primărie să vină să termine și la noi de montat, de setat, de… ce-o mai fi de făcut!

Iar data viitoare când venim cu ele la școală, poate nu le uită nimeni nici acasă, nici descărcate!

Module verzi și altfel

Peste tot sunt la mare căutare acum planificările „pe module”. Nu știu de ce e așa panicată lumea cu încadrarea pe module de parcă e sfârșitul lumii. În fond și la urma urmei, vacanța din octombrie, cel puțin la ciclul primar, era și înainte. Vacanța de februarie a fost până în anul de grație 2019, când a fost abramburită structura anului școlar și de-atunci parcă e noua modă, cum să ne mai scoată din minți cu alte și alte modificări.

Modulele în sine nu fragmentează anul școlar mai rău decât era înainte. Însă faptul că nu mai avem semestre, că nu ne mai oprim la jumătate să ne tragem sufletul și să tragem o linie, să ne întrebăm nițeluș dacă suntem pe drumul cel bun, s-ar putea să fie o problemă pe termen lung.

Și da, ar fi frumos să închei unitatea înainte de finalul modulului, dar oare în pielea elevilor care au atâtea evaluări înainte de ultima săptămână se pune cineva?!

Totuși, de ce nu „ies” planificările pe module…?

În teorie, ar trebui să iasă. Faci planificarea cu ajutorul programei, iei conținuturile, le împarți… însă merge dacă și numai dacă renunți la manuale. Ca material de sprijin pentru elevi, odată ce le pui pe bancă, trebuie să le iei în seamă.

Dacă eu consider logic ca la științe să încep cu noțiunile de biologie și nu cu cele de fizică, dar manualul e „invers”, zăpăcesc copiii de tot. Copii, facem întâi capitolul 5, apoi 3 și apoi 4… Nu merge. Ei au nevoie de o ordine în învățare. Și, mai ales, de timp pentru consolidare, nu le faci pe toate în fuga calului, doar de dragul de a ieși calendarul.

Manualele au fost gândite acum niște ani și țineau cât de cât cont de structura anului școlar, să ai „timp” să închei o unitate de învățare până la prima vacanță. De-asta îi spune unitate, nu? Să aibă cap, coadă, să se încheie cu recapitulare și evaluare sumativă. Însă când începem anul școlar cu două săptămâni mai devreme, normal că nu se mai potrivește nimic, nici cu vacanța de noiembrie, nici cu cea de Crăciun… Ce să mai zic de celelalte, fixate „diferit”, ca să schieze cine trebuie, că cei mai mulți nici nu văd pârtia.

Pauzele lungi și dese

Când mă uit la structura anului școlar mă simt de parcă urc scările la etajul 10, după covid. Nu mai rezist, nu mai respir, mai merg un pic, mai stau oleacă. Cam așa și anul școlar. Nici nu ne luăm bine avânt că pac, luăm o pauză. Și uite-așa nu reușim nici să începem, nici să terminăm, dar nici să recapitulăm, căci nu mai dăm teze. Obișnuim copiii aceștia să facă numai eforturi mici, fără să capete și o rezistență pe termen lung.

Mi-e groază să mă gândesc cum reacționează actualele generații de liceeni, care au stat în online și nu au dat teze, la prima sesiune din facultate, când ai 3-4 zile la dispoziție să prezinți onorabil o cantitate de informație cât zece manuale de liceu. Să nu-mi spuneți că ar trebui să se scoată din materie și la facultate, să le dăm diploma pe nimic! Apropo de asta, iată un fragment dintr-o lectură (grea) pe care am parcurs-o recent la clasa a treia:

…  să știți că aș putea nici să nu vă mai duc la școală. Să vă las să treceți glonț pe lângă ea și să vă continuați viața la cinema. Sau să vă dau un anume certificat, din care să reiasă, clar, că sunteți mai deștepți decât, la un loc, un cal și‑un țânțar. (La școală, dar nu rămânem acolo – Marin Sorescu)

În ciuda faptului că textul era o metaforă greu de descifrat, culmea, fix aici nu am avut nicio problemă. Au înțeles direct mesajul: termini școala fără să ai ceva în cap. Dacă și prin facultate trecem glonț… apăi de unde ne vom scufunda nu ne mai scoate nimeni la lumină!

Mi-am terminat planificarea

Uf, da… i-am dat o formă. Am încercat să văd ansamblul, tot anul școlar, și mai puțin modulele. Și poate tocmai pentru că nu mai avem semestre mai am o șansă de a drege busuiocul în acest an. De pildă, dacă aș fi avut clasa a patra, aș fi parcurs întâi geografia, două ore pe săptămână, apoi aș fi continuat cu istoria. Cred de multă vreme că abordarea aceasta, „modulară”, e mult mai potrivită pentru cele două discipline. Nu merge însă la toate.

Dar am clasa a treia. Probabil voi jongla cu orele. Scopul final e să termin materia la 1 iunie, dar în același timp, să îi dau o oarecare logică. E bine că pe copertă scrie „planificare orientativă”, căci numai Dumnezeu știe ce ne orientează anul acesta și cum vom reuși să ne facem treaba cu atâtea bețe puse-n roată de cei care ne conduc.

Însă când îmi spuneam că mai rău nu se poate, s-au stabilit săptămânile verzi și altfel. Nu înțeleg de ce nu avem voie să folosim pentru acestea acele săptămâni incomplete, de 4 zile… ca să nu le unim cu vacanța? Cine vrea să facă ce trebuie atunci, face oricum! Așa… Ai săptămâna colorată, apoi 4 zile de școală și intri vacanță. Pariu că iese mega-punte de liniște și relaxare? Mă rog, deci în toiul unității, mă opresc și stau „altfel”, apoi cu gândul la ouă roșii mai fac patru zile de școală până la vacanță. Și nu, nu pot face unități de învățare de două săptămâni. 🙁

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.