Unități de măsură: litrul, mililitrul

Litrul, mililitrul și ceva apă

Un capitol extrem de provocator, dacă ai chef de joacă, este cel dedicat unităților de măsură. Prima dată când am „predat” aceste conținuturi a fost la lecția din cadrul examenului de titularizare. Studentă încă, am nimerit atunci, la clasa pregătitoare, unitățile non-standard de măsurare pentru lungime. Și cum reprezentația era one-time-only, m-am străduit să fac de toate, și măsurători, și calcule, ba chiar și probleme simple. 

O singură concluzie am tras și am rămas cu ea: dacă nu le duci de toate (instrumente și materiale), să le vadă, nu faci nimic. Așa că am început, în timp, să strâng, „să fie acolo“. Am o riglă de tablă de 1m pe post de metru liniar, un metru de tâmplărie, panglici de croitorie, ruletă, chiar și ruletă electronică.

Unități de măsură: litrul, mililitrul

„Ghicește în ce recipient încape un litru” (sau cât încape în el). Au greșit câteva, la găletușă au citit gramajul și au zis că nu intră un litru, așa că am măsurat. Intră! La prezentare am încercat să nu se vadă cât au, dar verificam apoi cât scrie pe ele.

Mai simplu e  însă cu recipientele pentru măsurat lichide.

Anul trecut, la clasa întâi (a mea de data aceasta), a fost destul de interesant să discutăm despre litru. Însă așteptau încă de pe atunci să le explic ce e  500 ML de pe sticlele lor de apă și au fost dezamăgiți că trebuie să mai aștepte. Ei bine, am aflat acum.

Lecția la clasa a doua a mers bine. N-aș spune foarte bine, că nu există perfecțiune și încă sunt supărată pe ei că vor să facă în minte scăderile cu trecere peste ordin și le greșesc. Nu vor, nici picați cu ceară, să facă un calcul scris! Parcă le cer să-și taie un deget dacă le spun să scrie termenii unul sub altul…

Ca să fac repartizarea sarcinilor mai interesantă, n-am avut de lucru și le-am dat un joculeț de rezolvat, să vedem în ce ordine ieșim să măsurăm… Cred că mai repede făceam bilețele cu numerele ca la loto și trăgeam la sorți, erau mai fericiți!

Una peste alta, am ținut și să le pun în palmă un mililitru.

Surpriza a fost de zile mari: ba nu și-au imaginat că e atât de puțin, ba și-l imaginau mult mai „mic”, un fel de picătură. Nu știu exact cât de mult le-a plăcut restul activității, mie însă mi s-a părut că apa pusă în palmă cu seringa a fost tot farmecul lecției. 

Am ajuns și la măsurători. Din păcate, n-am poze de dinainte de lecție, când toate recipientele de mai jos erau pline. Dar faceți un efort de imaginație. Nu le-am umplut la robinet, ci am măsurat eu, am pus în toate diferit. Ca să se vadă, am adăugat colorant alimentar, căci nu s-ar fi observat din bancă, atunci când toarnă în cana gradată, unde exact este nivelul lichidului.

Mergea și cu cerneală, însă cum am copii cu CES și sticlele erau în clasă, m-am gândit să nu le vină idei să bea vreuna când nu sunt atentă…

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Coloranții alimentari au fost trei: roșu, galben, albastru. Apa din găleată, când am aruncat-o, era un verde crud de primăvară. Au fost foarte curioși ce va ieși. Dacă aveam timp, voiam să fac cu eprubete probleme de genul: dacă amestecăm 50 ml de „galben” cu 30 ml de „albastru” obținem 80 ml de „verde”. 

După ce am reușit, cu chiu cu vai, să aflăm cine ce loz a tras, am început să măsurăm. Varianta în perechi a jocului presupunea că fiecare copil măsoară lichidul repartizat, apoi răspunde la întrebări precum: cine are mai mult/mai puțin – cu cât sau de câte ori. Eeee… a fost o adevărată provocare să găsesc sticluțele mici, în care să intre un număr de mililitri compatibil cu tabla înmulțirii și a împărțirii… și să și măsor exact, cu seringa, nu cumva să avem vreo eroare!

Nu mi-a venit să cred că jocul a ieșit fără incidente, fără sticle dărâmate, fără necesitatea unui mop (dar am avut o găleată mare să golesc repede cănile și păhăruțele folosite la măsurat). 

Pregătirea lecției a fost delir curat. Pe la farmaciile din jur cred că m-au luat la ochi, dar până la urmă am găsit online seringile pe care le voiam. Pahare mici gradate am descoperit în două jocuri mai vechi ale lui Iris, ceva cu parfumuri și săpunuri, care și-au scos acum toți banii. Pipete de plastic – tot de pe-acolo, cred că dintr-un joc de „crescut cristale”.

Cănile gradate mi-au dat de furcă, știam că vor fi folosite intens și am căuta nițel până am găsit unele scrise cu ceva vizibil, nu cele cu marcaj în relief pe plastic, care nu se citesc decât greu. Mai aveam și cilindru gradat, din sticlă, dar nu l-am folosit din același motiv. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Una peste alta, dacă am măsurat clasa în lung și-n lat cu ruleta, nu puteam să lăsăm parchetul nespălat. În ultima sesiune am combinat măsurătorile cu fracțiile. Le-am cerut să își aducă două păhăruțe și o seringă de nurofen. Nerăbdare maximă – pentru cei care au ținut minte să și le ia de-acasă. Dar, spre disperarea lor, ora a început cu niște „calcule”, adunările și scăderile au trecut întâi peste ordin, înainte să treacă apa peste marginea paharelor. 

Le-am cerut să toarne din sticla lor cu apă cât consideră ei că înseamnă jumătate de pahar.

Îți cere mama doar o jumătate de pahar cu apă. Cât îi pui? Apoi am măsurat, trecând cu seringa dintr-un pahar în altul. Am calculat dublul cantității măsurate și, în final, am măsurat cu cana gradată paharul plin. Dacă „paharul plin” era aproape de „dublul calculat”, înseamnă că a estimat corect jumătatea. Dacă diferența era prea mare, înseamnă că a pus la început prea multă apă, jumătate înseamnă mai puțin. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Abia aștept unitățile pentru masă. Cum mai toată lumea are un cântar de bucătărie, vom cântări tot ce se poate și vom înregistra datele în tabel. Bineînțeles că urmează, din nou, cu cât sau de câte ori e mai mult sau mai puțin

twinkl_litere

Cum am învățat să scriem cu Twinkl

Memoria umană are o funcție selectivă foarte eficientă, ne protejează și șterge toate amintirile neimportante, mai ales negative. Una dintre cele pe care aș vrea să o uit e primăvara 2020, petrecută în casă. A fost primă lovitură de grație a pandemiei, când natura ne-a arătat ce ființe firave suntem, cât de puțin flexibili și prost antrenați la a ne adapta repede unor alte condiții de viață. Înverșunarea cu care ne opunem nu spune despre noi decât că putem avea șansa atâtor specii care, dependente de un mediu și un tip de hrană, sunt condamnate la dispariție.

Primăvara aceea a fost un duș rece pentru mulți și multe și atunci reacțiile au fost diferite. Ceea ce însă îmi amintesc foarte bine e că școala, atât de prinsă în limitele ei, s-a deschis spre alte tipuri de resurse. O mulțime de portaluri cu resurse digitale, în general pe bază de abonament, au devenit atunci accesibile la liber tuturor. Mi-am făcut o listă, din categoria „dacă va fi nevoie“, unde și cam ce pot găsi. Am frunzărit materiale la care poate altfel nu aș fi avut acces și nici n-aș fi știut că există.

Însă în primăvara 2020 aveam clasa pregătitoare, când, cu ajutorul materialelor create de mine și a auxiliarelor, ne descurcam. Cu adevărat înspăimântătoare se anunța însă toamna… Căci nu apăruse vaccinul și o nouă perioadă de învățare online era mai mult decât sigură.

Urma clasa întâi

Dacă eu aveam pregătitoare, colega mea avea clasa întâi. Cel puțin în primăvară îi rămăsese doar a doua parte a alfabetului și copiii erau obișnuiți cu scrierea literelor, cu așezarea în pagină. Însă tot nu era ușor. Pentru mine, varianta în care începeam online era la nivelul unui film de groază. Îmi era clar că nu pot sări nicicum etapele de învățare a unei litere, așadar aveam nevoie de ceva care, dincolo de ecran, lângă copil, să facă ce ar trebui să fac eu, să verific că execută corect.

Pentru demonstrație, aveam filmulețele din manualul digital (am lucrat cu abecedarul din 2015 de la CD-Press). Pentru exersat, aveam planșete plastifiate cu liniatură tip 1, pe care scriau cu markerul de tablă. Însă pentru momentul în care ei scriau câteva litere, iar eu urma să le verific și să execut cu mânuța lor – nu am avut inițial nicio idee.

Toată vara m-am gândit ce bune ar fi fost niște litere de tip Montessori, cartonașele acelea cu litera confecționată din alt material, pe care poți plimba degetul până înveți cum s-o execuți. Apoi, deși se anunța începerea școlii în format fizic, lista restricțiilor era lungă, era exclus să treci de la un copil la altul, căci nu mai putea fi vorba de distanțare. Așadar, tot era nevoie de o soluție…

Atunci am descoperit pachetul de la Twinkl dedicat literelor alfabetului. Fiecare literă avea o broșură a ei, cu mai multe pagini de exerciții și jocuri, însă scenariul meu a combinat mai puține, ca să nu adaug că nici nu aș fi putut susține financiar mai mult. Încerc să nu fac risipă cu puținul pe care îl am la dispoziție la școală, părinții ajută, dar și noi, profesorii, trebuie să avem niște limite în a cere ajutor. Din fiecare am păstrat doar pagina de exersare a literei pe diferite dimensiuni, iar pe verso, rândurile pe liniatură tip 1, cu litere parțial trasate.

Cum ne descurcam cu el?

Copiii primeau, pe o coală A5, față-verso, litera lucrată la clasă. A fost „distractiv“ până am reușit să printez corect pe A4 astfel încât, atunci când tai pe jumătate, să se potrivească. Pot spune că am căpătat experiență după vreo lună, nu mai puneam nici foile invers în imprimantă, nici materialul aiurea în pdf. Copiii au fost îngăduitori, doar nu era să le aruncăm doar pentru că sunt printate cu capul în jos. Din greșeli înveți.

După vreo patru litere învățate în clasa întâi la școală, am intrat în online. Am avut grijă ca, atât cât ne-am mai aflat față în față, să folosesc aceleași materiale ca și cum am fi dincolo de ecran, ce trebuie să facă ei și cum să se descurce când eu nu îi voi putea vedea. Ulterior, cât ne-am aflat în online, am pregătit, înainte de fiecare unitate, mape cu toate materialele necesare, pe care ei le ridicau de la poarta școlii, evitând să le cer să printeze singuri.

Și în prezent, la clasă, se pot folosi cu încredere, dar și acasă, dacă vrei să te joci un pic cu copilul. Plimbi degetul pe litera de dimensiuni mari (filmulețele demonstrative sunt necesare, le găsiți în manualele digitale), apoi o scrii cu creioane colorate, de câteva ori, din ce în ce mai mică, până ajungi să o scrii cu creionul/stiloul, pe liniatură.

Și a funcționat. Efortul meu și al lor și-a arătat roadele și acum, la un an după, încă mă uit la ei când scriu și îmi repet că e generația la care nu am ținut mânuțele, lucru pe care, dacă îl spuneai în 2019 cuiva, ar fi susținut că este imposibil.

O imposibilitate este însă o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

twinkl_litere

Citește și: Cele mai bune bloguri pentru profesori și părinți din România

Îngeri în rochițe albe, din lingură de lemn

Îngeri în rochițe din linguri din lemn

Partea bună a încercărilor de salvare a planetei a fost renunțarea la tacâmurile de unică folosință din plastic. Cu ocazia aceasta, multe proiecte creative nu mai sunt realizabile, însă altele le iau locul. Sunt de mult pe listele de posibile proiecte cele care folosesc linguri din lemn, însă până acum erau doar clasicele linguri zdravene de ceaun, care aveau însă inconvenientul că erau prea mari, cam scumpe de sacrificat și destul de incomode. Introducerea lingurilor mici din lemn deschide însă noi posibilități, mai ales că au început să se găsească în multiple variante, iar îngeri în rochițe albe părea un proiect atrăgător pentru Crăciun.

Dacă mă întrebați, nu aș putea spune cu certitudine care variantă e însă mai prietenoasă pentru planetă, aceasta care taie copacii sau cea care dispare în câteva sute de ani… Cu siguranță educația ecologică ar schimba multe, dar la un popor needucat în punctele esențiale, să mai vorbești și despre reciclare pare inutil.

M-am pricopsit cu o lingură din lemn la o comandă de mâncare și am pus-o deoparte, până când mi-a sărit în ochi acest proiect. Făceam pe atunci lista de idei pentru luna decembrie, pe care am rezervat-o în întregime Crăciunului. Și anul trecut, și anul acesta, mi-am fixat în orar orele de arte și abilități separat, așadar am ocazia de a realiza două proiecte pe săptămână. M-am chinuit întâi eu cu îngerul, dar chinuit e mult spus, că nu e totuși mare lucru.

Îngeri în rochițe albe

Îngeri în rochițe albe, din lingură de lemn

Proiectul face parte din seria #AdventulNăzdrăvanilor

  1. Se printează și se decupează rochița sau, dacă aveți talent la decupat, o tăiați direct cu foarfeca, nu e mare lucru. Îndoiți foaia pe jumătate, chiar pe sfert dacă vreți să fiți exacți și tăiați mâneci largi și poale lungi. Dacă a fost nevoie să decupați pe contur și decupajul mai lasă de dorit, întoarceți rochița pe dos, să nu se vadă cusătura.
  2. Luați un perforator decorativ pentru margine (există o mulțime de variante) și realizați tivul și manșetele pe ambele părți simultan. Sau, pur si simplu, tăiați ondulat.
  3. Îmbrăcați lingura și lipiți rochița de coadă.
  4. Bobinați din ață pufoasă pe două-trei degete de câteva ori și confecționați un ciucure simplu, pe care îl veți adapta ca podoabă capilară. Pentru modelul meu am avut fir special sintetic de păr pentru păpuși, luat acum mult timp (aici un exemplu pe negru) .
  5. Aura este realizată dintr-o bucată de sârmă plușată, prinsă într-un cerc și lipită pe spate, între plete. Cel mai bine folosiți silipici sau un alt adeziv cu uscare rapidă.
  6. Aripile îngerului sunt o aplicație intuitivă pentru fracții. Se ia o hârtie decorativă rotundă (pe la terase se pune pe farfurioara de cafea), cu diametrul de 10 cm, se îndoaie pe jumătate, se taie, apoi se mai îndoaie o dată și rezultă două sferturi. Acestea se lipesc pe spatele îngerului.
  7. Desenați fața îngerului, în funcție de talentul fiecăruia. Eu prefer ochii închiși, gura deschisă, nu am cum să dau greș. Folosiți un creion negru bine ascuțit, nu cariocă, căci lemnul suge și veți avea un rezultat neplăcut. Am experimentat și cu un liner negru (tălpile) și arată destul de bine.
  8. Pentru mâini se decupează separat două bucățele de hârtie, iar cartea este un dreptunghi simplu, îndoit pe jumătate.

De la vorbă la faptă

Proiectul este programat pentru această săptămână și sper să ne iasă. Suntem, totuși, clasa a doua, am trecut și prin încercări mai grele, sunt destul de optimistă. Cu lingurile am rezolvat, o mămică săritoare ne-a cumpărat tuturor, ba chiar și un set de lingurițe. Modelul meu este realizat pe o lingură de 16 cm (rochița printată este proporțională), dar când le-am primit și pe cele de 11 cm, am redimensionat modelul. Acum vom face îngeri și baby-îngeri.

Sârmă plușată avem la școală și perforator am în colecție. Cu lingurile am rezolvat, rochițele le-am printat. Dacă nu vom avea hârtia decorativă, vom face aripile pur și simplu, din hârtie. Acum rămâne să vedem ce ne iese.

_____________________________

Modelul printabil pentru rochiță poate fi descărcat de aici timp de o săptămână. După expirarea linkului, este disponibil la cerere pentru persoanele care au realizat în ultimele două luni sau realizează o donație pentru site, solicitând modelul printr-un comentariu cu aceeași adresă de mail cu care au făcut donația.

Aflarea termenului necunoscut

Sesam, deschide-te! Aflarea termenului necunoscut

Am început, încet de tot, să ne mișcăm și la numărul necunoscut. Cum e una din lecțiile pe care le consider dificile, căci implică procese ale gândirii care abia acum încep să funcționeze, am zis să încercăm întâi cu joacă la aflarea termenului necunoscut. Cărțile cu ferestre, în care mereu descopereai ceva nou, sunt amintiri ce nu se uită din copilăria timpurie, așa că am pregătit ceva asemănător.

Așadar, trebuia să completăm ferestrele… ținând cont de rolul termenului necunoscut. Dacă la adunare e simplu, nu cunoști un termen, îl afli prin scădere, ei bine, la scădere e mai mult decât distractiv. De două lecții – și probabil vor urma fără număr – începem analiza cu „avem o operație de scădere, nu cunoaștem descăzutul, îl aflăm prin adunare și adunăm scăzătorul cu restul“. Dacă ajung și ei să știe poezia, pentru fiecare dintre termeni, măcar până la sfârșitul anului, tot e ceva!

„Ferestrele“ de mai jos nu s-au deschis singure. Întâi de toate, am proiectat materialul. În mintea mea era inițial un plan diferit la scădere, cumva să le colorez și suprapun astfel încât să am în „spate“ diferența vizuală între cele două. Mi-am dat seama repede că mă complic foarte tare cu îndoirea și restul oricum nu va fi vizibil comparativ când deschizi fereastra. Am lăsat așadar ferestrele la fel, dar am avut inspirația să notez și semnul operației, pentru a fi de ajutor.

Nu mai zic cât mi-a luat să le tai pe toate, pentru fiecare copil, dar vacanța de 1 Decembrie a picat la fix, bine că am stat acasă. Am încercat să o cooptez pe Iris, dar nu m-a ajutat, a zis că ideile trebuie să mi le pun singură în aplicare, să simt toată satisfacția.

La școală: aflarea termenului necunoscut…

Ei bine, cea mai mare bătaie de cap a fost să le încadrăm în pagină, după dată și titlul lecției, la care nu renunț. Văzând chinurile potrivirii – cât din prima intră pe prima pagină a lecției, mi-am amintit cum potriveam când eram mică preșurile țesute de bunica la război. Cum le puneai într-o parte a camerei, derulai sulul până la celălalt perete, tăiai… După nenumăratele chemări de ajutor, s-a rezolvat, însă mi-e frică să las o bună parte din această generație singură în pădure, abilitățile lor de a rezolva probleme de viață nu sunt deloc la înălțime.

Au urmat rezolvările. Pe spatele ferestrei goale aflam termenul necunoscut, pe spatele celei cu al doilea termen făceam proba. Proba. Iar! Of! Proba. Aoleu! Din nou? Proba. Trebuie?! Cam așa sunt văicărelile. Dacă ar mai merge să își facă haine la croitor, să vadă cum e să-ți „strice“ materialul că n-a făcut proba, poate ar înțelege importanța ei. Acum proba… e doar în cabina de probă, unde nu ai nimic de pierdut, doar schimbi. Lucrăm intens la capitolul orice elev isteț își verifică rezultatele fără să trișeze scriind doar numerele la locul lor… Încă nu funcționează la capacitate maximă.

Și la tablă îi las să greșească, să descopere singuri, la probă. Ce chicoteli sunt în bănci… Se mai trezește câte unul să semnaleze „Doamna, dar…“ și îi fac semn să tacă. Nu doar că eroul de la tablă descoperă pe pielea lui ce bine e să faci cu adevărat operația de probă, dar mai suflă apoi și-n iaurt și cei care servesc cu abonament la „restaurantul Tabla“ și se mulțumesc doar să copieze liniștiți, fără să se obosească să facă ei vreun calcul.

Nu învățăm lucruri grele în clasa a doua, însă mi se pare că acum se decide stilul fiecăruia de a lucra, atent, conștiincios, fără să sară etapele, iar eu mă simt de parcă construiesc baraj din pietricele.

Aflarea termenului necunoscut

Globuri din Fabrica lui Moș Crăciun

Povestea mea pentru Crăciun. Amintirea unui glob

Fiecare are propria poveste de Crăciun. Propria tradiție. Nu mă grăbesc în decembrie să fac bradul, păstrez pentru emoția din seara de Ajun această tradiție. Sunt destui ani de când fac bradul cu copiii și, pe măsură ce au crescut, au început să spună că „mă repet“ și durează prea mult. 

Durează… povestea. Pentru că am strâns în timp o cutie, nu cu ornamente, ci cu amintiri. Fiecare decorațiune are o poveste și aproape toate sunt despre ei, când erau mici, când a confecționa „ceva“ de pus în brad nu era o corvoadă. Au fost multe pe care timpul le-a învins și le-am păstrat doar în poze, motiv pentru care sunt recunoscătoare blogului, căci le-a păstrat vii. 

Dintre toate vechiturile păstrate, supraviețuiește un Moș Crăciun de pluș din primul meu brad pe care mi-l amintesc, pe la trei sau patru anișori. Înclin spre prima variantă, căci nu îmi amintesc să fi fost și fratele meu în peisaj, iar toată atenția părinților era îndreptată spre mine. Instalația electrică cu felinare de atunci e încă la părinți, dar Moșul a plecat odată cu mine de acasă.

Din acel brad au rămas multe amintiri, rezultatul impresiei fabuloase pe care a produs-o. Nuci îmbrăcate în staniol, un vârf superb, roșu-sclipitor, coșulețe (pe care care am încercat să le reproduc) și un set de globuri-pisicuță pe care le-am adorat ani la rând. 

Nu am avut o pisică adevărată când eram copil, ca să dărâme bradul, asta nu l-a scutit însă de câteva trânte neintenționate, când ne cocoțam, eu și fratele meu, după bomboane. Așa numărul globurilor a scăzut, iar pisicile mele preferate au dispărut una câte una. 

Farmecul globurilor de odinioară a rămas pe câteva felicitări păstrate de mama.

Poate e ciudat pentru copiii de azi, dar lumea copilăriei noastre nu avea borcane cu sclipici. Nici la propriu, nici la figurat, pe noi nu ne așteptau recipientele cu glitter. Noi apelam la cutia cu globuri în care nu aveai cum să nu găsești unul spart, pe care să îl transformi în pulbere sclipitoare pentru proiecte artistice. 

Azi globurile sunt din plastic, nu mai ai emoții când le scapi. Nu le mai ții cu grijă, de parcă au o scânteie de viață. Am învățat să apreciez din nou globurile adevărate, mai ales când acestea au început să vină și cu mesaj de la prieteni. Iar anul acesta lângă ele vor poposi, cu puternic parfum de copilărie, globuri adevărate din Fabrica lui Moș Crăciun

Globuri din Fabrica lui Moș Crăciun

Globuri din Fabrica lui Moș Crăciun

Să îți spună cineva să îți alegi un glob din Fabrica lui Moș Crăciun… misiune imposibilă!

Mi-aș fi dorit să fie o pisicuță și cel mai apropiat de modelul meu din copilărie, neapărat cu urechi, a fost cel de mai sus. Poate că pare un cadou neînsemnat să dai cuiva un ornament de brad. Însă, dacă îl și personalizezi (sunt modele de globuri care suportă o dedicație), nu îi ești alături doar în anul în care îl dăruiești, ci și în următorii. De Crăciun, când îl va scoate din cutie, un gând va porni către cel care l-a dăruit. 

Sunt sigură că știți fabrica de globuri de la Curtea de Argeș sau ați auzit de atelierele lor pentru copii, neratate în excursiile de sezon de dinainte de pandemie. În cazul în care nu ați vizitat și magazinul online, o puteți face acum, pentru a alege, dacă doriți, un cadou cu memorie pentru sărbătorile ce urmează. Globurile din sticlă sunt realizate prin modelarea sticlei, suflare la cald, pictarea-decorarea acestora făcându-se manual, înobilate cu materiale de un efect deosebit.

man people woman office

Vorbind vorbe despre educație

Am stat aseară mai bine de o oră să ascult o discuție care, judecată după nivelul invitaților, nu avea cum să nu fie cel puțin diferită de altele. Am ajuns cumva la concluzia că timpul meu este prețios, nu am atât de mult cât mi-aș dori și atunci trebuie să selectez cum mi-l consum. 

Am interacționat în facultate cu domnul profesor Lucian Ciolan și cursurile dânsului, dincolo de mesajele principale, nu erau niciodată plictisitoare. Îl admir pentru modul îndârjit cu care își susține ideile și urmărește implementarea acestora ani la rând, reluându-le cu orice ocazie. 

Am inserat mai jos discuția, un live pe facebook (după părerea mea, unul din lucrurile extraordinare pe care ni le-a adus pandemia, o deschidere către oameni la care nu aveai altfel acces). Din discuția aceasta, am reținut câteva aspecte cu care am rezonat într-un procent copleșitor.

Este criză în educație?

Personal consider că noi suntem în criză de niște decenii și nu vrem să găsim soluții, iar pandemia nu a făcut decât să ridice o mare oglindă în care să ne vedem în toată splendoarea noastră de ratați și incapabili. Stilul în care am cârpit de atâția ani nu mai funcționează, nu mai „merge și așa“ ca odinioară. 

Invitații, profesorul Daniel David, rector la Cluj și profesorul Lucian Ciolan, prorector la București, au trecut în revistă o mulțime de aspecte, radiografiind toate aspectele sistemului, de la stare de bine, analfabetism funcțional, sistem de cadre, diferența între urban/rural și inechități. 

O altă idee care mi-a plăcut a fost că noi „așteptăm să treacă“. Mi-am amintit astfel de tehnica struțului, atât de reală pentru ceea ce ministerul face în prezent cu sistemul nostru de învățământ. Am dat tablete elevilor, am mai pus o tabletă în sala de clasă, gata, merge, trece!

Predarea online, făcută corect, produce aceleași efecte

Mi-a crescut inima de zece ori când am auzit, pentru că, din martie 2020 tot aud că nu poți avea, online, aceleași rezultate. Nu am fost de acord și nu voi fi niciodată, când vrei să faci treabă, faci! Există o mulțime de factori care fac predarea online să funcționeze și, dintre aceștia, sunt destui comuni cu predarea la clasă, față în față: interesul elevului este pe primul loc. Cu un copil care vrea poți ajunge la stele.

Apoi, părinții. Când triunghiul elev-școală-familie funcționează pe toate laturile, nu are cum să nu meargă. Are dreptate când spune că acolo unde școala online a reușit, este și datorită părinților. La mine la clasă se vede și, dacă mă străduiesc și trag în continuare, e pentru că văd că am sprijin din partea lor și ne dăm peste cap să le fim alături copiilor.

Revenind, urmează deprinderile copiilor de utilizare a calculatorului. Un copil care știe ce să facă cu un mouse, să deschidă un formular, să apese un buton, să introducă o parolă, este un element esențial pentru lecțiile online. 

Restul e poveste. Dacă mai au și tablete grafice, să iasă la tablă, iar profesorul este magicianul acela care poate face un conținut să devină un basm pe care îl asculți cu sufletul la gură, lecția online are o mulțime de plusuri. Dacă ar avea și pauză reală de joacă ar fi minunată.

„Educația remedială este o știință, trebuie pregătită“

Ioi, acesta este un subiect fierbinte. Este exemplul clasic de cârpeală românească, s-a început în primăvară heirupist și s-a terminat apoteotic. Aproape toate grupurile de profesori din online au, cu o ritmicitate grea, subiecte pe tema „În ce județe s-au plătit remedialele și pe ce luni“. Trist, extrem de trist, să stai, după luni de muncă, să îți ceri de la guvern drepturile bănești promise! 

Și atunci, cine să se mai angajeze să facă cursuri remediale? Ca să nu mai zic că mulți le-au făcut sau le-ar fi făcut voluntar, scăpau cel puțin de tonele de hârtii ce trebuiau completate.

Cei doi profesori au subliniat însă câteva lucruri esențiale pentru ca programul remedial să funcționeze:

  • să fie diferențiat, pe grupe cu nivel similar sau cu probleme similare, altfel nu faci decât să irosești timpul și așa prețios al elevilor;
  • programe personalizate de învățare, inclusiv asistate de tehnologie (tu remediezi problemele de învățare, nu modul în care ajungi la elev);
  • programe tutoriale cu elevi sau studenți, ori chiar voluntari, pe chestiuni punctuale.

Dar… ca de obicei, viața bate filmul. Vii în școlile românești, înghesuite, în trei schimburi și vrei să faci activități remediale. Unde rămâi cu copiii? Noi nu avem laboratoare, săli de sport, o sală de lectură… 

Profesorul Ciolan a pus degetul pe rană. 

Aici este o problemă pe care politicul trebuie să o rezolve.

Educația românească are mare, dar mare nevoie să fie regândită ca sistem și este nevoie de foarte mulți bani și viziune pentru a schimba asta. Păcat că la noi oamenii politici de calitate sunt nemaipomeniți, dar lipsesc cu desăvârșire.

Școala românească trebuie să se schimbe pentru a da elevului starea de bine necesară învățării. Să fie caldă, luminoasă, colorată, spațioasă, utilată modern și aliniată progreselor tehnologiei, dar, mai mult și element esențial de reușită, fiecare clasă de elevi să aibă sala ei. Să se învețe numai dimineața, să se țină cont de curba zilnică de efort, să le oferi copiilor tot ceea ce au nevoie până seara, când părinții îi preiau. 

Copilul nu ar trebui să mai ajungă acasă cu teme de făcut zilnic, el la școală trebuie să aibă cantină, program de relaxare, program de teme, sală de lectură.

Și a pus o întrebare la care nu știu cine ar putea da răspuns (sau cine ar vrea!) 

Dacă populația școlară a scăzut amețitor, unde au dispărut localurile de școală? Ce s-a întâmplat cu ele? De ce nu putem să învățăm într-un singur schimb? De ce nu construim școli?

Nu mai comentez, însă vă recomand să ascultați.

PS: Pentru un an și jumătate am lucrat într-un singur schimb. Cred că va rămâne cea mai frumoasă perioadă la catedră, dacă nu cumva voi avea ocazia să o repet, martoră miracolului pe care îl tot aștept în școala românească.

photo of cardboards and spray paint

Ni s-a urcat democrația la cap!

După Revoluție am luat în piept democrația. Așa cum înțelegeam lucrurile, ca adolescent, și cum decideam să mă port, am avut deseori parte de apostrofări din partea adulților de atunci că nu mai știm să respectăm limitele și „ni s-a urcat democrația la cap“. Cum-necum, când am scăpat în București, spațiu al anonimatului complet și al libertății totale, am înțeles că, de fapt, democrația era deseori prost înțeleasă. Însemna o enormă responsabilitate să ai grijă de pielea ta, să îți duci, pe românește, singur blana, să nu te mănânce lupii.

Lecția democrației a fost una deloc simplă. Eram stăpân absolut al timpului, spațiului și… bugetului, dar orice decizie îmi întorcea o palmă peste ochi dacă nu fusese gândită îndeajuns. Cumpătarea, stăpânirea impusurilor, măsuratul de șapte ori și tăiatul o dată nu le-am învățat la mama acasă, unde aveam plasă de siguranță, unde nu știam cât costă pâinea și nici ce înseamnă „a drămui“.

Democrația și libertatea de exprimare au venit cu un preț, dar pe măsură ce anii au trecut, generațiile care au crescut după ’90 au pierdut noțiunile de sacrificiu și recunoștința pentru aceste drepturi dobândite. Și nu a durat prea mult (vreo două decenii) ca democrația să fie cu adevărat prost înțeleasă și foarte mulți să aibă impresia că înseamnă o libertate totală, în care faci ce vrei, când vrei, cum vrei, fără să ai respect față de reguli, legi sau față de ceilalți. Și, din păcate, de aici lucrurile o vor lua (optimist spus, căci au luat-o deja) încet la vale, către anarhie, la care nu mai poți pune punct decât prin autoritarism și, în cele din urmă, prin dictatură.

Unde suntem noi acum? Undeva pe traseu, unde fiecare are impresia că știe mai bine ORICE decât ORICINE, în care dreptatea se împarte cu pumnul și cu forța. Suntem acolo unde orice încercare de a pune în ordine lucrurile, de a lua decizii pentru binele colectiv este înțeleasă ca atac la persoană și la libertatea individuală. Sunt acum contemporane mai multe generații, dar care nu au trecut prin încercări serioase ale istoriei. Cei care au cunoscut războiul se duc, cei care au simțit comunismul până în măduva oaselor – asemenea. Rămân „verzi“ generații care nu știu ce sunt dificultățile și nevoia, pentru care cea mai mare tragedie trăită a fost o noapte fără curent electric și care nu știu cum se simte un stomac gol mai multe zile. Pentru ei, să porți mască, să nu ieși din casă, să ai „program fix“ la cumpărături (când non-stop-ul era la ușa blocului), ei bine, toate acestea sunt motive de frustrare adâncă și de reacție necontrolată.

Unde s-a greșit? Ca de obicei, școala e de vină. Educația… ! Nu am mai văzut, cel puțin nu cu generația fulgilor-de-nea, să existe cea mai mică noțiune de rezistență la frustrare. Le dăm Fb pe linie, că sunt mici, să nu sufere, să nu se simtă „altfel“. Stabilim standardele atât de jos, că ți-e rușine să mai spui că ești olimpic medaliat, să nu cumva norodul să se revolte că-l jignești.

Și, pentru că tot veni vorba de școală, închei cu o discuție chiar despre anii de școală.

Am mers dimineață să vaccinez copilul, al treilea în casă care se imunizează (Iris încă nu are 16 ani, dar abia așteaptă și ea.) Așteptam frumos la rând afară, doar că, în clădirea de la noi din policlinică unde este amenajat centrul de vaccinare, se mai intră pe aceeași ușă și la alte laboratoare. O doamnă, mult mai în vârstă, n-are ce face și se bagă în vorbă… Dar nu vă e frică? Dacă vă face rău?  Pentru câteva secunde am respirat adânc. M-am uitat la fii-miu, care și-a dat ochii peste cap implorând parcă să tac. Așa că am decis să fac pe proasta. Nu știu, doamna, dar dacă doctorul de familie ne-a trimis, înseamnă că e de bine, doar a făcut o școală de medicină. Eu nu sunt doctor. De data asta s-a blocat ea. O rodea sigur, căci trece de mine, trece de ușă, și îmi aruncă peste umăr: Ar trebui să vă întrebați dacă chiar a învățat la școală, dacă tot s-a dus! Într-un comentariu ulterior, Andrei m-a criticat, că puteam să tac, dar n-am rezistat: Eu nu mă întreb, dar daca tot sunteți curioasă, puteți să o întrebați dumneavoastră, are cabinetul în clădirea de vizavi…

Am tresărit de plăcere când am auzit că e posibil să se renunțe la mască în spațiu deschis când atingem 10 milioane de vaccinați. Mi-a pierit zâmbetul când am verificat câți sunt… doar 4,5 milioane.

Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi. Toate credinţele, obiceiurile, gusturile, emoţiile, toate atitudinile mentale care definesc vremurile noastre au drept scop real să susţină dogma Partidului şi să împiedice pe oricine de a înţelege adevărata natură a societăţii contemporane. Revolta fizică sau orice mişcare preliminară revoltei nu este posibilă în prezent. Din partea proletarilor nu ameninţă nici o primejdie. Lăsaţi în voia lor, de la o generaţie la alta şi de la un secol la altul, ei vor continua să muncească, să se înmulţească și să moară, nu numai fără nici o pornire spre revoltă, dar și fără puterea de a înţelege măcar că lumea ar putea arăta altminteri, într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, anume dacă progresul tehnologic ar face necesari educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară și comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere. Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai contează astăzi. Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc. 

George Orwell, 1984. 

brother and sister with books on their heads

Martie: bilanț la școală

S-a scurs încet mai bine de o lună de școală și, dincolo de bucuria umană de a interacționa cu copiii, e prea greu cu atâtea restricții. Ok, suntem la școală, avem de unde pleca de-acasă, unii părinți își pot bea liniștiți cafeaua. Însă ceea ce „iese“ la școală nu e nici pe departe ce ar trebui.

Stau de multe ori pe scaun la catedră și mă uit la ei cum scriu… nu mi-a plăcut niciodată clasa așezată standard, copiii cu ochii spre tablă, unul în spatele altuia. Pe măsură ce creșteau, stăteam în grupuri, ori orientați altfel, măcar în perechi să putem lucra. Îmi amintesc cu tristețe acum de una din aprecierile de acum câțiva ani, copiii dumneavoastră nu doar stau în grup, ci lucrează și colaborează eficient. Cred că generația aceasta va fi una individualistă, fiecare pentru el.

Dar… trag aer în piept, fereastra e deschisă non-stop, nu o închid niciodată.

Nu știu în al câtelea val ne plasăm și cum vor evolua lucrurile. După statistici și prognoze, deloc bine. Și nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că ni se pare că se exagerează și preferăm să fim rebeli. Îmi pun masca în casă, dimineața, o prind cu bareta la spate și o scot abia la întoarcere. De la 7 la 12, cinci ore, nu o mișc de pe față. Străbunica sigur avea gene de cămilă, de reușesc să supraviețuiesc, vorbind, fără să beau apă…

Am reușit să bifez și a doua doză de vaccin, dar ferească-te sfântul să pomenești despre asta. Și totuși, am pomenit-o la școală. Am realizat după ce mi-a scăpat porumbelul că am deschis cutia Pandorei și nu puteam să mai dau înapoi. Și totuși, în condițiile în care manualele de gimnaziu nu știu dacă includ de 3 ori cuvântul vaccin, când societatea românească aprinde bețișoare parfumate și curentul anti-vaccinist crește continuu, direct proporțional cu analfabetismul, eu am comis păcatul capital, înfierat cu ardoare pe online, că mi-am permis să spăl creierele copiilor, explicându-le cum funcționează un vaccin.

De la extaz la agonie a coborât lumina din ochii copiilor, căci pe limba lor se înțelesese că, dacă eu sunt vaccinată, noi toți vom sta fără măști în clasă. După ce le-am explicat că vaccinul nu te scapă de bătălia cu virusul, dar te pregătește înainte, să nu fii luat prin surprindere, căci nu avem cinci vieți ca în jocuri, entuziasmul a dispărut încet. Nu scăpăm de măști…

Nici la capitolul „reguli“ nu stăm bine

Măștile sunt ca să bifăm că avem totuși ceva la gură (de la cârpe simple la măști medicale), deși mă lupt (inutil) cu câțiva copii care, ca să vorbească, întâi dau masca jos… Sau, mai nou, o desprind ca să poată strănuta în voie, fără, normal, să pună mâna la gură. Am obosit să spun „pune masca corect (peste nas)“, „scoate mâna din nas/gură“, „scoate creionul din gură (băgat cu tot cu mască, normal)“.

Acestea sunt abia primele… urmează schimbul de jucării, apoi bătut palma prietenește, luat în brațe sau de mână. Când vine pauza, dacă fac greșeala să mă întorc să șterg tabla, în două secunde liniștea mă trezește la realitate. Au zburat toți la baie. Acolo e colțul de libertate unde, dacă nici doamna de serviciu nu este, fiecare face ce vrea. Nu contează că ai-n-ai treabă-mică-mare, măcar alergi până acolo ca să ai de unde să te întorci… Sau, și mai rău, dacă ies eu cumva până la toaletă sau la cancelarie, în clasă e imediat atmosfera pisicii plecate cu șoriceii în delir.

Apă se bea în disperare, în consecință – măștile se plimbă cu liftul, când sus, când jos. Mă bucur că nu mai mănâncă la școală, părinții au înțeles sau au acceptat situația, am eliminat un stres cu igiena mâinilor și apoi cu stat 10-15 min fără mască.

Dar cazurile cresc îngrijorător, iar relaxarea e continuă. Secretomania aceasta în care nu spunem cine ce are, cine a făcut și cine nu, e un stres în plus. Ambiția cu care nu luăm măsuri, de dragul de a ține lucrurile pe șine, mă sperie. Vă recomand articolul de mai jos, e o listă foarte aproape de realitatea pe care nu mă îmbăt cu apă rece să o neg.

De ce valul 3 e altceva

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?! 

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol. 

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri. 

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp… 

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit. 

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată. 

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă? 

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată… 

Școala online la lumina lumânării

După ce-am văzut rezultatul alegerilor mi-am zis că, pentru încă patru săptămâni, sunt deschisă la orice tip de nonsens și stupiditate mai are anul 2020 pe țeavă. Și cred că va trebui să învățăm să ne adaptăm repede, să găsim soluții, căci lumea noastră e pe cale de dispariție și o ciudățenie plină de provocări îi ia încet locul. Abilitatea de a rezolva probleme, văzute ca obstacol între tine și ceea ce îți dorești să ai, se învață în școală și voința necesară să depășești piedica se generează cu ajutorul acelei mici doze de frustrare care îți spune să continui, nu să te oprești, căci va face altul în locul tău.

Ieri pe la 5 și jumătate corectam temele elevilor. Becul începe să fileze a discotecă și moare, apoi aud un urlet de fiară răpusă din camera copiilor. Inițial m-am gândit că iar se rezolvă frățește cine știe ce dispută pe jumătate de metru pătrat încălcat, dar nu… de fapt nu mai era curent. Fiind pe laptop, nu mi-am dat seama, dar calculatorul lui Iris a murit instant. Aleargă disperată, doar ce s-a terminat ora de biologie, dar mai are geografie, mare tragedie, cum intră ea la oră? Ok, intri pe laptopul meu, dar bateria lui nu ține cine știe ce… Oprim toate programele. N-ai TEAMS pe calculator? Doamne-ferește, dar chiar trebuie să am tot?? Ia și instalează repede. Ce parolă ai? (Scurt moment de panică) Într-un final reușim în timp record să intrăm la oră odată cu profa.

Dar… ca să nu se ducă bateria, am dat luminozitatea ecranului pe minim. Ea cum vede să ia notițe?! Am zis ceva ce nu poate fi reprodus fără a fi înlocuit cu bip. Telefonul ei mai avea 10%. Al meu cam jumătate, dar nu voiam să-l fac lanternă, cine știe cât dura povestea… Așa că am recurs la clasica soluție: lumânarea.

Nu puteam să nu râd uitându-mă la ea. Tehnologie de ultimă generație, școală online, conexiune prin hotspot 4G de pe telefon și tu stai și scrii de mână la lumina lumânării… Serile lungi de iarnă de dinainte de revoluție au revenit instant în prezent. Grija să nu te apuce seara cu temele nefăcute era una principală, cum ajungeai acasă, te și apucai. Altfel trebuia să te descurci la lumina lămpii cu gaz, după ce ștergeai bine-bine cu ziar răsucit sticla afumată cu o zi în urmă. Apoi, ne-am modernizat, o baterie de tractor era decor de sufragerie și la ea era conectată o instalație home-made cu beculețe de 12V. Unul, și acum țin minte, legat în vârful unui băț de brad, încă rămas în suport, era pe post de veioză lângă masă, având în spate frumos prinsă o oglindă pentru efect maxim. Multe teme s-au scris așa, însoțite de multe ore de morală că „ne stricăm ochii“ și ce-am făcut amândoi acasă toată ziua până s-a înserat, de nu le-am terminat (ai mei veneau pe la 6 seara acasă)… Da chiar, frate-miu, oare ce făceam? Cred că răspunsul corect e „construiam copilăria“, cea pe care generațiile de azi nu o vor avea niciodată, cu toate gadgeturile lor.

Gluma-glumă, dar a devenit foarte tristă pe la miezul nopții, când căldura de peste zi s-a dus, centrala nu pornea fără curent și clasica „mai punem o haină“ de la sfârșitul Epocii de Aur a fost pusă în practică cu încă 2-3 pături și ce saci de dormit mai erau pe-acasă. Tragedia a continuat aproape de zorii zilei, cu picamerele băieților de la enel la 10 metri de fereastra mea, după ce au constatat defecțiunea și au primit aviz să spargă în miez de noapte, altfel se apucau la 7, nu la 5.

Dimineață am deschis ochii (de parcă dormisem), ca de obicei, înainte să sune ceasul. Am încercat întrerupătorul, nimic. Cuminte, de sub pătură, îi auzeam pe băieți vorbind și din câteva frânturi mi-am dat seama că nu e nicio șansă de curent. Resuscitasem telefonul descoperind nesperat în poșetă bateria externă încărcată, așa că puteam intra pe aplicația de Classroom să anunț copiii că nu facem orele azi și să le dau ceva de lucru, să nu aibă chiar așa o zi de vacanță în mijlocul săptămânii. Apoi am dat mesaj dirigintei copilului cu ore dimineața, să anunț că nu se conectează azi, căci nu avem curent. Pentru cele de după-amiază pregăteam o învoire de la teme, dacă nu avea cum să-și deschidă calculatorul.

Și când ceasul bătea deja spre prânz, aud un Dorel de jos strigând fericit Mergeee, băăă! N-a fost chiar un cade-bă-că-cade, dar venise curentul. Sar repede din pat, scol copiii, Andrei – rupt de tristețe că tot mai prinde câteva lecții, el care spera o zi liberă, Iris, repede-repede să rezolve temele și să le urce până la prânz.

Abia acum am înțeles eu cum e cu școala online în casele fără electricitate: poți vedea tastele laptopului la lumina lumânării, nimic neadevărat!