sondaj_auxiliare_CP

Tips & tricks în grupuri pe net

Am încercat să strâng mai jos câteva idei utile pentru a fi cât mai eficient timpul petrecut în grupurile de pe internet. Deși în stagiul de formare a profesorilor un curs de operare pe calculator e musai inclus, rareori se face cu adevărat ceva util și deocamdată la noi nevoia e cea care îți este cu adevărat profesor. „Meseria“ asta de regulă se fură, așa cum am făcut și eu cât timp am lucrat în agenție, stând lângă colegi, văzând și apoi făcând. Sau întrebi un prieten (dacă nu unul real, google poate fi de ajutor).

Acum însă constat că uneori câteva sfaturi, pentru cei care vor să învețe, nu ar prinde rău, așa că sper ca cele de mai jos să fie utile atunci când vrei să activezi pe grupuri și să împărtășești materialele pe care tu le-ai creat. Aici ar fi sfatul principal… nu da mai departe ceva ce nu-ți aparține, respectă drepturile de autor sau menționează sursa!

Imaginile

Sunt în foarte multe grupuri în care curg imagini cu nemiluita. Sunt postări cu câte 30-40 de imagini. Probleme:

  1. Să salvezi imaginile, dacă ai nevoie de toate, e un consum maxim de timp.
  2. După ce le salvezi, constați că rezoluția lor e foarte mică. Facebook – și nu numai – optimizează imaginile, micșorându-le. Ei nu ți le păstrează pentru print, așa că rezultatul final pixelat e garantat.

Soluție: Dacă vrei să dai mai departe o serie de imagini pe care le-ai creat, unește-le într-un fișier .pdf. Vor rămâne la o rezoluție bună (cea pe care o ai și tu) și descărcarea este mult mai ușoară. Neapărat denumește fișierul sugestiv, să se înțeleagă despre ce e vorba, nu „poze ionica.pdf“ ci „aplicații învățarea vocalelor.pdf“.

Dacă nu aveți pe calculator softuri care fac acest lucru, puteți folosi unelte gratuite disponibile online, cum este acest creator de pdf-uri. Am ales unul la întâmplare, google îți oferă o mulțime de soluții. Chiar pe prima pagină ai, în engleză, explicat pas cu pas ce ai de făcut. Dacă limba engleză nu îți este la îndemână, poți copia textul în Google Translate sau, dacă folosiți browserul Crome, click dreapta în pagină și aveți opțiunea de „Translate/traducere“, setați pe limba română și pagina respectivă se transformă într-un text accesibil.

Revenind, e relativ simplu să realizezi un pdf. Selectezi toate imaginile pe care le vrei din calculator, apeși butonul de convertire și salvezi fișierul. E drept că e un pic mai multă muncă din partea ta, dar dacă tot vrei să fii inimă largă și să împărtășești munca ta, câteva minute în plus nu contează, dacă stai apoi să aduni cât ar economisi zecile de utilizatori care nu stau să salveze pagină cu pagină.

Fișierele

Am văzut deseori postări însoțite de liste lungi de email pentru a fi primite materiale. Aici există mai multe variante.

  1. Vrei să colectezi adresele de mail ale celor care îți solicită materialul și nu vrei să pui materialul public. În acest caz, poți crea un fișier Google Forms*, în care fiecare își scrie adresa de mail. Ție îți rezultă la final o listă gata scrisă la care poți expedia ce vrei, nu stai să dai copy/paste să amețești.
    *E necesar să ai cont de google, dar mă îndoiesc că, la câte telefoane android există, nu există deja.
  2. Vrei pur și simplu să trimiți materialul, dar e prea mare să îl urci pe grupuri & co. Poți utiliza modalități de transfer. WeTransfer te lasă să transferi timp de o săptămână. Urci fișierele, ți le trimiți singur și în mailul care sosește ai un link de transfer. Pe acela în copiezi și îl dai mai departe, cu mesajul de avertizare că este disponibil timp de o săptămână.
    Tot cu linkuri funcționează bine și dropbox, dacă aveți instalat. Dacă fișierul este aici, click dreapta pe el, copiezi linkul și îl dai mai departe.  În același stil funcționează și Google Drive, unde poți urca fișierele și le poți da share mai departe. Față de prima variantă, ultimele două sunt permanente până ștergeți voi fișierul (sau îl redenumiți, dacă nu vreți să mai fie accesibil).

Sondajele

Am văzut multe postări care au ca scop luarea unei decizii. Ce auxiliare/manuale au fost alese de majoritatea, pentru a avea o idee ce există pe piață. Se strâng uneori sute de comentarii, pe care, să fim serioși, nu stai să le numeri cu liniuțe să vezi cine ce a ales. Cum am ajuns să am și eu nevoie de o astfel de opinie, am recurs la un astfel de sondaj. Comentariile sunt și ele utile, detaliază probleme, dar dacă tot te poate ajuta platforma, de ce să nu utilizezi opțiunile? Orice întrebare poate fi însoțită de astfel de variante. Dacă nu cunoști toate opțiunile, bifează când adaugi sondajul ca respondenții să poată adăuga ei ce ți-a scăpat ție. De asemenea, poți opta dacă au voie mai mult de un răspuns.

sondaj_auxiliare_CP

*536 opțiuni la acest moment

Am folosit varianta aceasta și în luarea deciziilor în grupul de părinți al clasei. Așa vedeam repede care e majoritatea sau dacă e cazul să găsim alte variante.

Urmărește postările

Dacă te interesează un subiect, dar nu ai neapărat ceva de comentat la el și vrei să fii notificat când apar comentarii noi, nu e neapărat nevoie să pui un punct în comentarii sau să scrii „up”. În colțul din dreapta sus al subiectului respectiv e o săgetuță cu vârful în jos… apeși pe ea și ai o iconiță cu clopoțe, pornește notificările la această postare. Se folosește și când un subiect nu te mai interesează, tot de aici ai un clopoțel tăiat, oprește notificările. Nu de alta, dar sunt postări care au comentarii cu duiumul, toate… puncte…

Sunt sigură că nu am acoperit nici pe departe problemele și soluțiile de comunicare și folosire eficientă a timpului, dar dacă mai aveți altele, chiar vă rog să le adăugați în comentarii.

Ce vă enervează/displace în comunicarea online? Vedeți o modalitate de rezolvare? Poate o găsim împreună!

Atenție la ofertele back-to-school

Nu mai știu de când tot spun asta, dar încă nu am obosit: primul sfat și cel mai important – nu vă grăbiți să cumpărați singuri ceea ce credeți că este nevoie pentru școală.

Veți avea probabil surpriza (neplăcută) să constatați că multe din cele luate nu sunt necesare sau nu sunt potrivite pentru ceea ce profesorul de la clasă și-a propus. Nu moare nimeni și garantat nu au intrat zilele în sac dacă așteptați începutul anului școlar sau pur și simplu întrebați profesorul dacă are gata lista în caz că nu mai aveți deloc răbdare și vreți să spargeți salariul în supermarketuri. Măcar dacă tot faci ceva, să faci cu cap.

Dacă este o persoană organizată, va face lista în două formule: rechizite individuale și rechizite colective, pentru că multe materiale nu sunt necesare în cantități foarte mari. De exemplu, hârtia creponată. La ce bun să cumpere fiecare copil? Cred că încă mai am la școală hârtie de acum 3 ani, căci în ultimii doi nu am mai cerut. Dacă colectivul de părinți al clasei funcționează și nu e clasica mâncătorie românească pe la colțuri, dacă toată lumea e sinceră și încearcă să găsească cele mai bune soluții financiare și nu doar să sară cu banii din dorința de a ieși în relief, achizițiile de grup se pot dovedi o decizie înțeleaptă.

Revenind, de ce spun că e bine să aștepți lista profesorului? Pentru că poate avea specificații la care tu, ca părinte, oricât de bine intenționat ești, nu te-ai gândit. Uite, banalele creioane, de grafit sau colorate, pe lista mea e specificat să fie cele cu trei fețe (secțiune triunghiulară, nu clasica hexagonală). De ce? Pentru că voi avea de muncă să îi învăț să țină creionul corect și acelea sunt cele mai potrivite, căci le explici să aibă câte un deget pe fiecare față. Câți se mai luptă azi cu poziția corectă la scris în bancă, sau cu cea a instrumentului folosit? După cum văd că stau și scriu copiii, nu foarte mulți. Îmi amintesc că la evaluarea națională o fetiță se văita că o cam doare mâna de la atâta scris. Când m-am uitat cum ține stiloul… doamne, parcă juca singură mațele-ncurcate cu degetele și bucata aia de plastic! Normal că obosește mâna mai repede dacă te încordezi în cine știe ce poziții. Uneori mă gândesc că ar trebui să vină cu această deprindere de la grădiniță, sau dacă tot nu se preocupă, măcar să nu fi pus mâna pe creion deloc, căci e mult mai greu să repari…

O cheltuială fantastică pe listă este ghiozdanul. Nu neapărat ce e roz, sclipitor sau cu cine știe ce decorațiuni e și cel mai potrivit. Cadrul de plastic pe spate dăunează, la fel și bretelele care nu au burete. Trolerele poate merg dacă copilul se duce pe jos la școală, dar nu și dacă învață la etajul doi! Negocierea ghiozdanului e treabă dificilă și în funcție de vârstă problema ergonomică ar trebui să fie prima de rezolvat. Apoi cea a încăperilor separate – pentru mâncare, apă, cărți.

Penarul este cheia de boltă a întregii pregătiri. E obiectul pe care îl atinge de cele mai multe ori. Să-i placă, dar mai ales să fie practic. Dacă îți ia 5 minute să scoți un creion din el sau să le așezi să se închidă, nu e ok. Iris a optat pentru cele rotunde cu fermoar și nu știu dacă are trei sau patru la ea mereu: unul are creioane colorate, unul carioci, unul instrumente de scris, geometrice, markere, cutter. Apoi a preferat să fie transparente, ca să vadă în ele imediat ceea ce caută. Experiența de elev se învață în timp, dar nu e rău să aveți sugestii pregătite.

Un alt sfat, pentru că toți ne preocupăm de modul în care copilul se va simți la școală, este să discutați cu profesorul ce se pune pe bănci în prima zi de școală. Puteți propune ca acele mici cadouri să fie de fapt parte din lista de rechizite, mai ușor de comandat toate odată, la fel pentru toți: creioane, șabloane, perforatoare, riglete… Ceva cu adevărat util. Dar ca acestea să meargă înseamnă să comunici… ceea ce se pare a fi piatra de încercare a oricărui colectiv.

În încheiere, spun doar atât: cea mai complicată pregătire pentru școală este cea motivațională. Nu contează ce îi cumperi copilului, dacă tu nu vei reuși să îi inspiri dorința de a merge la școală, acea motivație intrinsecă de a se descoperi pe sine și de a face tot ce îi stă în putere ca mâine să fie un om mai bun ca azi, să descopere sensul pe care îl dă școala vieții tale. Adăugați la aceasta mult, mult respect pentru omul căruia îl veți încredința în fiecare dimineață și abia apoi să vă faceți griji cu privire la rechizite…

Și totuși, nu e așa ușor să reciclezi la Kaufland

Anul acesta m-am ambiționat să reciclez acasă toate recipientele de plastic. Familia nu a fost (total) împotrivă, dacă mă angajez să mă ocup de saci în momentul în care s-au umplut. Mai avem încă de lucru la pus gunoiul selectiv, hârtie la hârtie, plastic la plastic și menajer separat, dar aproape că am reușit. Eu m-am dotat cu saci mari, ca să nu fac mai multe drumuri decât trebuie. Cam în aproape două luni se strânge o cantitate bunicică, de nu mai văd în oglinda retrovizoare, așa că la doi saci mă duc să le duc.

De obicei, înainte de a trage o concluzie, încerc de trei ori. Și am încercat și în locuri diferite, pentru că aprovizionarea o fac la Kaufland, fie cel de lângă școală, fie cel aproape de casă. A treia oară am făcut poză, deși îmi pare rău că nu am și de la celelalte două încercări. Am vrut să le reciclez frumos, așa cum meritau, însă… niciodată nu am găsit aparatele funcționale. A doua oară, în Mihai Bravu, chiar am avut răbdare să mă duc și să întreb și mi s-a spus că asta e, le blochează oamenii și să încerc dimineața la 9 când sigur vin și le pun în funcțiune. Serios…? Adică mă plimb cu portbagajul plin de pet-uri să vin mâine? Asta înseamnă „Să reciclezi e mai ușor decât crezi?” Le-am lăsat și pe acelea, ca pe primele și ca pe acestea două de mai jos în speranța că vor ajunge măcar să fie reciclate, indiferent cine le ia.

kaufland reciclare

Am auzit că ar fi pe la Obor un centru de reciclare automat. Deși am căscat gura prin zonă, nu l-am văzut, nu am zărit nicio semnalizare.

Concluzia e una singură… să reciclezi nu e deloc ușor! Nimeni nu te ajută, nimeni nu te încurajează. Ba te arată cu degetul și te consideră „prost”, decăzut, faci muncă de gunoier. Îți trebuie o ambiție de fier să duci la capăt asta. De exemplu, la școală, unde se aruncă hârtii și plastic, de ce nu obligăm copiii să sorteze gunoiul? Dar să se și ridice selectiv, nu să vină mașina și să îl bage la grămadă. Acasă la fel… m-am îngrozit prima dată când am realizat cât plastic aruncam doar eu pe lună la gunoi. Până nu l-am strâns separat nu cred că am conștientizat cu adevărat.

Știu, o să spuneți că e ultima problemă cu care se confruntă țara asta. Dar e și ea pe listă. Sunt multe la care nu prea putem face mare lucru ca să schimbăm ceva, însă rămân destule care depind de noi: să nu arunci gunoi pe jos, să nu distrugi, să reciclezi, să-ți faci treaba cât poți de bine la locul de muncă, să fii politicos, să ajuți la nevoie, să reacționezi când în jurul tău cineva are nevoie de ajutor. Și dacă tot faci ceva, măcar fă-o cum trebuie. Exact asta e problema mea cu containerele de reciclat. Dacă tot le avem, de ce nu merg? De ce nu avem la îndemână, în cartier? De ce să nu trimitem copiii, cum ne trimiteau părinții la sifoane, să ducă sticlele la reciclat?

Dar până avem unde, hai măcar să ne stresăm un pic. O picătură într-un ocean.

dulap carton

Suntem experți în bătaie de joc (la școală)

Într-unul din sectoarele Bucureștiului, dar nu e regulă, așa e peste tot, s-au montat borduri verticale. Toate rețelele sunt pline de poze care mai de care mai stupide, borduri care dublează stâlpi, borduri care sunt montate în mijlocul trotuarelor… Însă după haha-urile de rigoare, nu știu dacă realizăm că „aici sunt banii dumneavoastră” e scris mare, cu litere pe care orice om normal la cap le vede chiar dacă sunt invizibile.

V-am mai povestit pe blog, dacă mă urmăriți, cum școala mea (cu scuzele de rigoare, nu pot să spun „școala în care lucrez” și nici „în care îmi desfășor activitatea”, pentru că așa suntem noi, profesorii, niște tâmpiți sufletiști care îl punem pe „mea” în toate: copiii mei, școala mea…) a intrat în renovare în timpul anului școlar. Așa se gândește practic în sector. Anul trecut, fix miercuri în săptămâna de dinaintea începutului de an, i-a găsit să schimbe termopanele vechi de câțiva ani cu altele noi. Să mai zic că luni și marți eu îmi aranjasem clasa pentru prima zi?? Ei, dar ce atâtea mofturi, las că fraierii ăștia de învățători n-au ce face în septembrie, să le mai așeze și a doua oară!

În octombrie au făcut izolația exterioară a clădirii. Când au lucrat pe partea cu holul, mai era cum mai era… când au lucrat pe partea cu clasele a fost delir. Zgomot și praf. Stăteam cu draperiile trase, ca să nu se mai uite copiii cum se plimbau muncitorii pe schele. Să deschizi fereastra? Ce-ai pățit, Bobiță, ai băut oțet… exclus! Dar s-a terminat undeva spre iarnă… când a sosit altă bombă: trebuie făcut și interiorul! Pocnind din degete, primăria a decis în miezul iernii ca 9 clase să intre de la un schimb la trei schimburi și să se mute în alt local, două stații de autobuz mai încolo. Ce dacă aveam copii mici care stăteau lângă școală, ba mai și veneau singuri! Fraierii ăia de părinți să vorbească ei cu șefu’ la job că au nevoie de o oră în plus dimineața să facă un ocol pe trafic nebun să ducă copilul la școală și de pauză la prânz să-l ia. Atunci am văzut comunitatea… care s-a strâns, l-a luat un pic la întrebări pe primar și… s-a ales soluția mai puțin proastă. (Proastă a fost oricum.) Vom învăța în două schimburi, timp în care se va renova la etaj. Când termină cu etajul, ne mutăm sus în două schimburi și se renovează parterul. Din februarie până în aprilie așteptam cu înfrigurare să ne mutăm „sus”, până când ne-am dat seama, după ce au făcut și refăcut proiectul și lucrările, că nu se va întâmpla. Ne-a apucat vara jos.

Începe mutarea…

Am început să împachetez tot ce era prin clasă. Deși toată lumea ridica din umeri și neoficial ți se spunea să iei acasă lucrurile cu adevărat prețioase… tot speram să se hotărască ceva, căci nu puteam să mut tot ce era acolo! În ultima zi de școală, surpriză, mă duc să iau cărțile pentru premiere din dulapul din clasă și… erau toate scoase grămadă pe hol. Am cedat. N-am mai putut, am zis multe și la nervi. Apoi am scos cărțile din dulapurile răsturnate și date peste cap, cu diplomele îndoite… și i-am întrebat și eu pe doreii ăia cum s-ar simți ei dacă copilul lor ar primi azi la careu o diplomă de-aia mototolită? Ce i-ar explica? Au lăsat capul în jos. Prea târziu.

Să mai zic că eram clasa a IV-a, copiii voiau să ne luăm „la revedere” la noi în clasă? Doamna, n-am mai apucat să spunem „pa” clasei…

Să revin. Cert e că cele 29 de cutii, pungi, pachete – le-am numerotat – zăceau acum pe hol. Scria mare cu marker negru numele meu pe ele. Cine intra în școală, știa clar cine stă cu calabalâcul în drum, cam cum e cu numele ălora pe toate gardurile. Erau acolo și o săptămână mai târziu când, disperată, împreună cu o colegă am cărat totul (ale mele și ale ei) într-o sală de la etaj, care era „terminată”. Le-am stivuit frumos în mijloc, dacă voiau să lăcuiască pereții ale noastre nu i-ar fi încurcat.

Nu trec două săptămâni și aflăm că „s-a dat dispoziție să fie totul gol” și că lucrurile noastre au fost mutate fără știrea nimănui din școală în clădirile modulare de afară. Mutate e mult spus. Aruncate grămadă poate. Iar peste ele, aruncat la propriu și tot ce au mai găsit prin școală. Nu am idee pe ce criterii… însă tot ce era în cancelarie a zburat. La container. Au fost salvate cu greu hărțile. Câteva cărți de povești. Aveți idee cât costă o hartă? Dar 10? Dar 50? Dar trusele de geometrie pentru tablă, instrumentele care zăceau pe jos, sparte? Aveți idee câte biblioteci nu au cărți pentru copii? De ce să le arunci?

Tot mobilierul din școală a fost luat cu camioanele. Sper că dus la școli mai puțin norocoase, deși unele bănci erau de-a dreptul de pus pe foc. Vine mobilier nou… nimic vechi nu se păstrează! Dumnezeu cu mila, eu știu că schimbi când vezi cu ce… Chiar să arunci așa, pe geam… tot…

Re-împachetarea

Am plâns înainte să plec de-acasă către școală. La telefon mesajul era… vino repede că se aruncă tot. Din grămada aceea de care vorbeam mi-am recuperat cu greu cutiile, doar o treime lipsea… nu știu unde… nimeni nu știe. Ce e în ele? În primul rând, biblioteca clasei. Acel colț de speranță că poți deschide o fereastră pentru copii. Și planșe. Și o sumedenie de materiale didactice. Planșele colegei mele, cu literele din abecedar, erau la tomberon. Am salvat câteva și niște planșe cu cifre.

Vor fi duse – încă o mutare – în alt local al școlii. De unde… numai Dumnezeu știe cine ni le aduce înapoi! Și câte din ele se vor mai întoarce. Însă în septembrie când începe școala… când pereții vor fi goi, când vei avea nevoie de planșe, când vei întreba unde este cutia X, în care le pusesei frumos… ei… lasă, sunt niște hârtii, te descurci tu să faci altele!

Literele alfabetului, cu tot cu grupuri de litere – sunt vreo 40 de planșe. Pune și cifrele până la 20. Apoi, dacă nu vrei în clasă o atmosferă bacoviană, tristă și cenușie, printezi color. La centrul de print – 1-1,5 lei pagina A4. Dacă le vrei mai mari, nasol. Un afiș mai mare, pe la 30-35. Mi-am rulat harta României cu tabla înmulțirii și circuitul apei în natură, plus încă câteva planșe de la istorie, sau cu animale și fenomene meteo. Dacă se pierd… ce contează banii dați să le printez?

Făceam un calcul simplu… o multifuncțională color – 1000 lei, la 25 de copii – 40 lei de fiecare. Dacă socotim la 1 leu printul color, o singură fișă dacă imprimi pe zi, într-o lună și jumătate de școală ți-ai scos banii pe ea. Dar astea ar trebui să vină de la primărie. Acolo însă nimănui nu-i pasă. Ești dispus să aștepți evaluarea listei de „necesar”? Stai 3 luni până ți se aprobă? Și la clasă ce faci? Și până atunci, eu cum mă descurc? Îmi decontează de la primărie dacă strâng bonurile de la centrul de print? Imprimanta școlii (dacă are tonner) e alb-negru. Știți cum e să dați o fișă celor mici, să le spuneți să așeze obiectele în serie și să le explicați „vedeți că primul e roșu, al doilea galben, al treilea albastru, apoi roșu… ce desenați după?” Îi pasă cuiva de câți bani scot părinții și profesorii ca să cârpească sistemul acesta bolnav?

Nu mai am lacrimi să plâng. Nu știu ce voi mai găsi la toamnă din ce aveam în frumoasa mea clasă. Închid ochii și văd doi ani de muncă puși la tomberon de niște oameni care… nu cred că au dat doi bani pe ele nici când erau mici.

De ce atâta bătaie de joc? Pentru că, de fapt, primăria nu a dat banii pe toate aceste materiale didactice. Pentru că, dacă s-ar trezi la început cu lungi liste cu planșe necesare, care pe piața liberă costă de te rup, poate că nu ni le-ar fi pus așa, la coș…

Și pe când tot îmi plângeam eu de milă pentru toate cele de mai sus, o prietenă m-a încurajat: dar ești sigură că termină totuși de renovat?

Săptămâna altfel – ediția 2019

E demult trecută săptămâna altfel de anul acesta, cel puțin pentru mine pare undeva, departe. Un proiect personal mi-a blocat toată luna aprilie, așa că e încă un miracol cum am reușit să le împac pe toate. Mi-aș fi dorit eu mai mult de la această săptămână, însă… n-a fost să fie. Chiar și așa, am reușit să avem o săptămână plină. Luni ne-am „distrat” cu creionul pe hârtie. Mă rog, trebuia să fie distractiv, dar n-a fost, căci am profitat de timpul liber să simulăm evaluările naționale care urmează săptămâna aceasta. Dacă aș fi reușit să cer și feedback-ul lor, sigur ziua de luni ar fi fost ultima în lista preferințelor.

Marți, în schimb, la cererea lor, am invitat-o din nou pe Bianca, cu ajutorul căreia am organizat o activitate de scriere creativă. Am avut parte și de o surpriză, căci pentru generarea cuvintelor necesare scrierii textului Bianca a adus cuburile ei de povești. Știam metoda din toamnă, de când le construisem pe ale mele, din carton, că vor fi încântați. Însă acum… să le rostogolească pe cele adevărate, a fost altă distracție! Și pentru că aveam totuși 5 grupuri de lucru, fiecare „coordonator” arunca zarurile, un alt coechipier făcea poză cu telefonul rezultatelor obținute, apoi pornind de la imagini… scriau, logica absurdului și limita imaginarului fiind trăsăturile esențiale și motiv de amuzament când le-am citit apoi toți.

Ca să nu fie o zi ca oricare alta, una din fetele mele a venit să mă întrebe dacă e ok să ceară un autograf… comandase pe net cartea Biancăi, din care lucrasem și anul trecut, Povești amuzante despre lucruri serioase, venise cu ea și… a plecat fericită cu autograful autoarei.

story cubes

Miercuri am fost la teatru. M-am dus în „centru” cu clasa, până la Excelsior, la Aventuri în lumea florilor. Din fericire, avem autobuz direct din fața școlii, așa că ne-am deplasat ușor. Ce nu am înțeles a fost atitudinea unei „duoamne” care… s-a luat așa de noi, aiurea, că „umplem autobuzul”, nu are loc, în condițiile în care eu chiar validam 21 de carduri, iar pe ea n-am văzut-o să scoată vreunul din buzunar. Total deplasat, discriminatoriu, cum adică „nu aveți altceva să mergeți?”. Și nu, nu avea 60+, ci vreo 40… Oare în mintea ei n-a procesat că ne-ar fi plăcut să ne deplasăm la teatru cu limuzina, dar, ce să vezi, cea a școlii era la spălătorie…

hainele-printului-1
Sursă foto

Joi am fost la muzeu. Am traversat Bucureștiul de la sud la nord și retur, până la Vila Minovici. Ne-am ales cu excursia de o zi prin capitală, tot cu autobuzele, schimbate la Romană, distracția și lecția învățată. Pe drum, dacă tot aveau telefoanele la ei, i-am pus să citească despre muzeu, să poată pune întrebări. Surpriza a fost a ghidului, care nu se aștepta ca la întrebările retorice să răspundă copiii. Ar fi fost o zi perfectă dacă la întoarcere unul dintre telefoanele copiilor nu ar fi fost ajutat de români bine intenționați să părăsească rucsacul. Mda, civilizație de doi lei în eterna și fascinanta Românie :(.

Vineri a fost ziua lor mult-așteptată: picnic afară, în curte. Anul acesta am stat pe terenul de sport, pe gazonul sintetic și ne-am jucat. Nu vă spun ce frig era de dimineață și cum insistau că sunt eu friguroasă, ei n-au nicio problemă. Cert e că am stat la soare și ne-am văzut de ale noastre, apoi am făcut curat și am lăsat terenul așa cum l-am găsit.

Recunosc că am încercat să nu mă gândesc nici măcar o clipă că e final de clasa a IV-a, că în curând nu vor mai fi „ai mei”, vor fi „ai altei colege”… Mă gândesc că mai avem petrecerea de sfârșit de an, unde, cum mi-au spus, „o facem lată” (oare ce-o însemna asta la 11 ani??), apoi… Nu e niciun apoi, sunt doar amintiri…

Eu și Moș Crăciun – Matt Haig

Matt Haig Eu și Moș CrăciunMi-e ciudă că nu v-am povestit de această carte înainte de Crăciun, să o puteți citi în tihnă sub brad, dar după cum cred că ați observat,  am ratat sezonul de sărbători pe blog. Motive… ca tot omul, dar mai bine mai târziu decât niciodată, pentru că – de ce să nu recunoaștem, au mai rămas 330 de zile până vine iar Moșul, nu? La cum s-au livrat cadourile în decembrie de către spiridușii de la curierat, n-ar strica să faceți deja lista și comenzile! (Ca plus, eu încă scriu articolul sub bradul meu, încă foarte verde, foarte drept și foarte încăpățânat să stea în casă.)

Dar să revin la Matt Haig. Eu și Moș Crăciun este cel de-al treilea volum al seriei. După „Viața și aventurile lui Moș Crăciun”, de F. Baum (una dintre cele mai frumoase povești pe această temă pe care le-am citit), seria lui Matt Haig este în topul meu de super-povești despre misteriosul personaj care ne tulbură copilăria. A rămas, așa cum a fost marcată încă de la apariția și pe piața românească, „cea mai frumoasă poveste de Crăciun din ultimele decenii” pe care, cu siguranță, nu trebuie să o ratați.

Dacă la începutul primului volum nici măcar nu exista Moș Crăciun, acum are deja o familie – o soție iubitoare, grijulie și un copil de suflet. În caz că ați avut cumva impresia că povestea va fi mai slăbuță, v-ați înșelat. Suspansul domnește la tot pasul, liniștea ce ar fi trebuit să domnească între spiriduși e doar aparentă, invidia și complotul sunt la ordinea zilei. De data aceasta „inamicii” nu mai sunt trolii, ci – nu m-am așteptat, recunosc – iepurașii… Dacă îl iubeați foarte tare pe Iepurașul de Paște, imaginea lui apare destul de șifonată în prima parte. Dar… în Țara lui Moș Crăciun, unde totul e bine când se termină cu bine, normal că finalul este unul pe gustul cititorului și, în ciuda încurcăturilor și pericolului ca Moșul să dispară de-a binelea, lucrurile se rezolvă spectaculos.

E ceva ce se reia mereu în aceste cărți și ceea ce încerc să nu uit: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. Atunci când lucrurile par fără ieșire, trebuie doar să o iei de la alt capăt și să încerci să înțelegi, să rezolvi altfel, fără să renunți să speri.

Volumul este disponibil în librăria editurii Nemira, dar și la Libris, Diverta , librarie.net, cartepedia , elefant, cel.ro.

dark stories povesti intunecate joc

Povești întunecate de vacanță…

Vacanța de iarnă se apropie repejor de final. Dacă mă întrebați pe mine, nu prea am simțit-o… cel puțin nu am apucat să mă odihnesc așa cum aș fi avut nevoie. În schimb la capitolul distracție am stat ceva mai bine. Totuși, aproape jumătate din perioadă a stat sub semnul dat de „Povești întunecate”.

Ca introducere, vinovată de acest curs al vacanței este Iris. Copilul s-a pregătit pentru Crăciun. De când Moșul nu mai vine în persoană pe la noi, am pus bazele unei noi tradiții: fiecare cumpără un cadou pentru ceilalți membri ai familiei. Asta înseamnă că, începând de prin octombrie, anchetezi situația și faci economii, eventual dai de înțeles cam ce ți-ai dori să primești… Distracția constă în a nimeri cadoul potrivit, astfel încât destinatarul să fie încântat. Pentru Andrei ea găsise cadoul perfect. L-a comandat din noiembrie (25) la elefant. Pe 10 decembrie am întrebat de el, ni s-a confirmat că sosește. Pe 15 iar. Pe 17 am primit o notificare că a fost expediat. Pe 22 întrebăm, dar… rămânem fără răspuns până pe 3 ianuarie, cam când sună și curierul să vadă dacă suntem acasă. Nu eram, așa că ne-a apucat Boboteaza fără el, dar am decis să îl achit până la urmă, să-l pună pentru Paști de-o parte.

Cu toată încurcătura asta, pe 23 decembrie Iris era pe minus cu un cadou. Noroc că știa drumul spre Cărturești și a rezolvat problema. Când ne-am desfăcut cadourile la miezul nopții, ea îi prezenta cu entuziasm ce minune îi cumpărase, iar noi, ca niște oameni insensibili, n-am vrut să jucăm. De Povești întunecate chiar nu aveam chef în seara de Ajun. Când am plecat la munte, le-a luat cu ea. Drumul pe DN1 e luuuung, eram sechestrați în mașină, așa că a scos cutia. Nu aveam cum s-o facem să tacă, și-a ținut pledoaria și… ne-a convins. Jocul are 50 de întâmplări ciudate, prinse pe 50 de cartonașe de dimensiunea unei fotografii. 31 de crime, 49 de cadavre, 11 criminali, 12 sinucideri și o cină mortală așteaptă ingeniozitatea ta, pentru a dezlega misterul. Este recomandat de la 12 ani, dar dacă le triați un pic (scoateți cărțile cu amanți și cele nepotrivite), se pot juca și cu copii mai mici. A fost de-a dreptul delicios, deși rolul de povestitor mi s-a dat în totalitate, căci ei voiau doar să „ancheteze”. Am jucat non-stop, am scurtat drumul, am scurtat și așteptarea comenzilor la restaurant. A fost amuzant când citeam una din provocări, cu chelneri criminali, și se uitau cam ciudat băieții care ne serveau…

dark stories povesti intunecate joc

Povestitorul este cel care cunoaște cazul în totalitate. Ceilalți doar pun întrebări la care el trebuie să răspundă doar cu „da” sau „nu”. Noi am mai călcat pe lângă, am mai pus un probabil, poate, nu e nevoie, irelevant, ipoteză greșită. Ca povestitor, le mai aduceam aminte ce au descoperit, nu îi lăsam să schimbe diatezele (copiii deseori aveau nevoie de readucerea pe făgaș). Când ne-am dat seama că cele 50 de provocări s-au dus, ne-am gândit la soluții. Am găsit pe net aplicațiile, „Dark Stories”. Încă mai avem de delegat câteva dintre cele free, după care… pentru 17 lei primim alte 90 de provocări. Am văzut că există și alte seturi de povești (aveți linkuri mai jos), însă Iris e mândră de ideea ei pentru cadourile viitoare ale prietenilor.

Setul/aplicațiile sunt minunate pentru a anima o petrecere, a-i strânge pe toți la un loc și a încerca să dezlegi o enigmă care se dovedește, de cele mai multe ori, foarte simplă.

Le-am găsit pe net la eMag, Libris, Cărturești, librarie.net, libraria Humanitaselefant.

La final, vă provoc să dezlegăm unul din cazuri. Puteți pune întrebările în comentarii, urmând să vă răspund cu „Da” sau „Nu”… să vedem cât de repede îl putem rezolva. Rog pe cei care cunosc jocul/provocarea să se abțină în a da direct răspunsurile 🙂 .

Un caz simplu: Romeo și Julieta zac morți pe podea. Lângă ei sunt cioburi de sticlă și o baltă de apă. Fereastra e întredeschisă și vântul șuieră. (Imaginea cartonașului o aveți mai sus.)

#centenarlapas

Provocare: #CentenarLaPas

Mă gândeam în urmă cu ceva vreme ce șansă au unii să prindă momentele acestea aniversare, cum a fost cu serbările memorabile de la Putna. Sau cele pe care le-am trecut aproape fără să le simțim căci, oricât mă străduiesc, 400 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul nu-mi amintesc să se fi celebrat cumva. 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian vor prinde poate nepoții mei… dar, printr-o coincidență uimitoare, suntem contemporani cu aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire.

Poate că 100 de ani sunt puțini dacă discutăm la scară istorică… însă epocile tind să descrească. Nu mai putem spune că „epoca contemporană” a început la 1918, pentru că nu prea mai suntem noi contemporani cu aceasta. Epoca contemporană se referă acum mai mult la rachete și cucerirea cosmosului… Mâine se va referi poate la teleportare și colonizarea planetei Marte. Cert e însă că momentul celebrat anul acesta a marcat o schimbare a cursului istoriei noastre, o „confluență” a tuturor istoriilor provinciilor locuite de români într-o repede-schimbătoare istorie comună. 20 de ani și un pic a durat această realizare de proporții a regelui Ferdinand și a reginei Maria, la care nici chiar ei nu au îndrăznit să viseze, o efemeridă raportată la aceeași scară istorică… Poate tocmai de aceea ar trebui să înțelegem mai mult din evenimentele de acum 100 de ani, căci nu se știe când se repetă istoria. De data aceasta să ne prindă cu lecția învățată, să nu ne mai repetăm greșelile.

Nu am idee ce se pregătește pentru sărbătorile Centenarului, a se citi că n-am apucat încă să studiez serios problema. Nu știu dacă cei care vor învârti sume fabuloase vor fi la înălțimea momentului, sau doar vor număra panourile și evenimentele cam cum număra Pristanda steagurile în Scrisoarea lui Caragiale. Pentru că dincolo de cei care sunt la putere este datoria noastră de cetățeni să ne respectăm trecutul, vă propun ca în luna care urmează să populam un hashtag cu ceea ce vedem/descoperim, interesant sau nu, despre centenar. Eu sunt în București, unde până acum n-am văzut mare lucru, dar voi fi mai atentă. Ideea mi-a venit când am văzut la metrou panoul de mai jos, o idee bună, dar cu un fragment trunchiat de declarație, fără detalieri, fără citare corectă, fără ancoră cronologică…  După mine, pus „să fie”, nu să învățăm ceva din el!

#centenarlapas

#centenarlapas . Panou suspendat în stația de metrou Piața Victoriei 2.

Am căutat imaginea și am aflat, dintr-un anunț publicitar, că a fost folosită pentru o carte postala din 1921, realizata de Atelier Gust Kronstadt, Brasov. Dimensiuni: 13,5 / 8,5 cm. Nu mai zic prețul, probabil colecționarii adevărați nu se cramponează de atât!

Textul este un fragment din Proclamația către țară din 15/28 august 1916.

Haideți să facem acest centenar al nostru, al tuturor, să fie un moment pe care să ni-l amintim și să-l povestim generațiilor viitoare prin ceea ce învățăm despre istoria noastră și nu prin ceea ce înțeleg alții. Indiferent că folosiți facebook, instagram sau alte rețele, folosiți hashtag-ul #centenarlapas și să vedem cum se sărbătorește în toată țara, indiferent că sunt panouri oficiale sau realizări individuale. Lăsați politica de-o parte, nu are nicio legătură, țineți cont că e de datoria autorităților, indiferent de culoare și IQ, să organizeze acest eveniment. A noastră este să respectăm cum se cuvine memoria înaintașilor și să nu terfelim acest moment unic doar pentru că cei care vor sta de 1 Decembrie în tribuna oficială sunt deja umbre stinse (de tristă amintire mai avem) în ceea ce va însemna memoria poporului nostru.

Copiii, internetul și panica părinților

Mă consider utilizator de internet de două decenii. Am început cu mirc, cu email, am prins windows 3.1 și calculatoarele 286. Aș putea să-mi mai adaug 10 ani în plus de stat la tastatură, când am început, ca utilizator de HP85, dacă vă sună cunoscut. Știu cum arăta fabrica de calculatoare de la Pipera pe vremea când încă mergea, eram client al magazinului de la poarta fabricii. Pe-atunci, deși noțiunea de „rețea” era ceva de-a dreptul SF, nu mi-aș fi închipuit niciodată unde vom ajunge, conectați non-stop la ceilalți, mereu cu ochii pe ce se întâmplă… Dimineață, la prânz, seara și chiar noaptea, mesajele să curgă, să zumzăie…

Am prins internetul prin dial-up și mă amuz copios când văd acum comentarii că „nu se încarcă repede”. Cine se plânge – clar nu știe de unde s-a plecat… și ce e aia răbdare să vezi cum se învârte clepsidra pe ecran. Când a început internetul să se răspândească, să aibă și mătușa, și bunica, și pisica (cont de facebook), lucrurile s-au schimbat. Am văzut cum în doi ani: când l-am născut pe Andrei a durat să fac poze, să developez, scanez, trimit. La Iris deja aveam la două ore după naștere film digital trimis curioșilor. Așa că… copiii au fost pe internet de mici. Underground net e ceva de dimensiuni apocaliptice, nici nu ne putem închipui ce circulă între conturile private la capitolul informație de orice tip.

Însă copiii au crescut cu internetul între degete, cum s-ar spune. Cu bunicii vorbeau pe video-chat de mici, dexteritatea în mânuirea instrumentelor erau ceva de speriat, normal că limitele s-au stabilit cu greu. Acum fac parte din grupul de rude, din grupul de familie, din grupurile și grupușoarele lor de prieteni… totul underground, nu public. Așadar greu de controlat. Am pornit totul pe încredere, am stabilit reguli și am definit siguranța. Am încercat să anticipăm tot felul de probleme, am făcut „proceduri”: nu adaugi nimic public, nu spui unde pleci, unde locuiești, unde mergi la școală, nu adaugi persoane pe care nu le cunoști în viața reală. Dacă ești abordat, dai block. Ai o problemă, îmi arăți… și sunt sigură că nu mi-au trecut prin cap nici 10% din cele care se pot întâmpla.

Sâmbătă am mers la o întâlnire ce dezbătea această problemă a expunerii copiilor pe internet: cât, ce, până când… Nu vorbim doar despre imagine, ci despre discutarea problemelor acestora. De ceva ani sunt „sub cenzură” cu blogul când povestesc despre ei. Adică ei citesc înainte și-mi dau ok (sau nu!) să povestesc. Mi s-au interzis subiectele de orice tip legate de adolescenți, pe motiv că, indiferent dacă ei au sau nu această problemă, colegii lor care mă citesc își vor închipui că o au și devin subiect de bullying… Așa că m-am conformat. Chiar și subiectele de la școală sunt discutate și criticate, de teamă să nu aterizeze pe-aici vreun profesor de la clasă, să se simtă atacat și să riposteze la școală. Nici fișele de lectură nu au scăpat… dacă pun eu pe net rezumatul înainte să prezinte tema și îl copiază vreun coleg? Cu pozele sunt și mai drastici. De la nu la modul general la din când în când una e cale lungă… trebuie să-i placă, să nu-i găsească cusur, să fie „perfectă” ca să poată fi folosită.

Concluzia aici a fost să gândești de două trei ori când lansezi copilul în online. Din online nimic nu dispare… mai ales de pe facebook și alte variante de rețele. Nu știi niciodată cine o salvează și ce face cu ea. E o muchie de cuțit. Poți fi zen sau poți da în paranoia. Vă recomand însă echilibristica cu grijă între cele două.

Însă surpriza întâlnirii, pentru mine, a fost pe tema ce mai fac copiii online. Cu ce se „ocupă” adolescenții de azi. Cel mai mult m-a șocat partea cu „RPG” (Role Play Games) și până unde poți merge cu ruperea de realitate… (Tot cu ocazia aceasta am aflat că pe whatsapp poți scrie bolduit.) Așa de mare a devenit teama de implicare, refuzul de a simți ceva real, că rămân blocați în online, unde e „safe”. Nu-i așa? Termini viețile, o iei de la capăt, pierzi o relație, ai imediat soluții disponibile pentru o alta… Faptul că există grupuri de acest gen marcate „junior”, cu copii de 10-11 ani, a fost o altă surpriză. Am aflat și că există BIF.

Cu alte cuvinte, întâlnirea parcă a fost un fel de ieșire în trafic, când treci strada printre mașini. Mai frânează una, te claxonează, te bagă în sperieți, mai faci un pas, iar îți sare inima de la alta… și tot așa. Când s-a terminat, eram pe celălalt trotuar, analizam notițele. Ca orice lucru, are o parte bună și una proastă. Totul depinde de cum e folosit. De exemplu, interacțiunea virtuală a copiilor. Poate fi rea, dacă duce la depresie și tulburări. Poate fi bună, dacă contribuie la întărirea relațiilor sociale. Dar știi în ce direcție evoluează? Dai în paranoia și interzici? Sau controlezi și continui să construiești o relație cu copilul?

Dacă v-ați gândit la început, cum m-am gândit eu, că pozele online ajung pe mâna pedofililor și ăsta e pericolul, că hoții de apartamente se documentează intens cine unde stă și când nu e acasă, ne îmbătăm un pic cu apă rece. Și pentru că nu mi-am revenit încă din caruselul în care m-am dat sâmbătă, vă las să citiți liniștiți articolul Danielei Dumitrescu, unul din vorbitorii de la întâlnire. 

Normal că am ajuns acasă și mi-am întrebat copiii… Ai auzit de grupul offtopic?Da, sunt niște defecți. Cam greu de definit defecții, dar s-a conturat „trăiește în online”. BIF (Best Internet Friend) nu m-au lămurit, dar consider că e un fel de pen-pal, cum corespondam pe vremuri cu o japoneză… Dintr-una într-alta, știai că poți scrie bold pe whatsapp? – da, între steluțe. QED. M-am simțit exact ca în bancul acela: Fiule, e timpul să vorbim despre sex! – Da, ce vrei să știi?

Așa, de curiozitate, ce cuvinte/abrevieri/orice cunoașteți? Nu de alta, dar să știm despre ce „vorbim”…


Evenimentul organizat de Parenting PR a avut loc la OK Center și a fost susținut de Lidl România.

Prima evaluare la început de an școlar

Ne-am obișnuit deja, părinți și elevi, ca începutul de an școlar să fie marcat de probe de evaluare la mai toate disciplinele. E greu, chiar e greu, căci vara a așternut nisipul uitării peste multe din cele strânse în anul școlar trecut. Dar normal să „uiți” și e normal să nu te panichezi că „nu mai știe copilul nimic”. De aceea există recapitulări, reluări, reactualizări… Fac o paranteză aici, toate acestea presupun că la momentul respectiv noțiunile chiar au fost însușite. În acest caz ai ce să readuci în actualitate.

Așadar, știm că urmează. Însă ceea ce se pare că nu toți știm e caracterul acestor probe de evaluare inițială. Ele au scop diagnostic și prognostic, urmăresc să vadă unde se află elevul la începutul unui demers de învățare. Furnizează profesorului acele informații necesare pentru a personaliza activitatea pe care o va desfășura la clasă și conturează o idee despre potențialul ce poate fi valorificat, ce rezultate ar putea fi așteptate de la copil în anul școlar ce abia începe.

Mai important… aceste evaluări se comunică părinților, care iau oficial la cunoștință. Dar, acel mare „dar”, nu se trec în catalog!

Și aici începe distracția, căci foarte mulți profesori, mai ales acolo unde disciplina e redusă la o oră pe săptămână, preferă să treacă peste această normă și să execute întreg colectivul cu o notă în catalog. Mai stă fără grijă că au o notă deja, nu va umple repede catalogul la final de semestru ca să poată încheia mediile.

Mi-e greu să cred că, după atâția ani de „reformă”, cursuri de perfecționare, cursuri speciale, încă nu a ajuns la urechile tuturor că evaluările inițiale nu se trec în catalog… și atunci, de ce încă se întâmplă acest lucru?

Iris a încheiat anul trecut cu un mesaj de la unul din profesori să nu cumva să arunce caietul, căci vor avea test din capitolul X cum începe școala. Am primit și noi, părinții, informarea. Disciplina e una cu o oră pe săptămână, una la care consider că trebuie să înveți pentru cultura ta generală, ca atunci când ajungi prim-ministru să știi unde îți aterizează avionul.

Însă… am făcut curat săptămâna trecută în dulapuri, am umplut un sac cu fișe, caiete pentru reciclat, și-a ordonat româna și matematica pentru anii și examenele ce vin, dar a pus frumușel de-o parte și caietul pentru test, iar de câteva zile tot „recapitulează”. Din partea mea, fiecare profesor decide ce face la el la clasă, putea să le dea test și din toată materia dacă așa considera. Însă cu trecerea notei în catalog am o problemă.

Dezbătând noi amândouă pe toate părțile situația, am ajuns la concluzia că are dreptate copilul. Să-mi văd de ale mele, că n-o să schimb nimic. Eu clar nu mă voi duce să trag un profesor de mânecă și să-i spun că nota nu se trece în catalog, iar ea nu vrea să iasă în față cu cereri de acest gen. A mai avut discuții în contradictoriu, acum preferă să învețe și să tacă. Nu îmi place, prefer să o încurajez să-și ceară drepturile. Nu vreau să o văd renunțând de frică. Însă o înțeleg… uneori e prea mult să te lupți cu morile de vânt de unul singur și pleacă și ea capul.

Încerc să mă gândesc de ce am ajuns aici… ne e teamă că doar notele îi motivează să dea tot ce au mai bun? Și mai ales trecute în catalog? Dacă nu reușim să îi motivăm să învețe pentru ei… i-am pierdut. Când să-i învățăm să facă alegerile corecte pentru că așa trebuie, nu pentru că așa sunt obligați?

Realizez că e la vârsta la care începe să ia decizii. Încerc să-mi păstrez rolul neutru, nu rămâne decât să aștept să văd ce va face. Aș vrea însă ca atitudinea ei să se decidă înainte de evaluare și nu după. E ușor să accepți o situație incorectă, atunci când tu nu ești afectat (iei note mari) și mult mai rapid protestezi și te opui după ce ai fost lovit.

La voi care e situația?