telefon vechi

Alo? … Dar știți cât e ceasul?

De la inventarea telefoanelor și până astăzi se presupune că oamenii au învățat cum să le folosească. Însă… adevărul adevărat este că devenim din ce în ce mai nepoliticoși în utilizarea acestor minunate dispozitive de comunicare.

Să luăm, spre exemplu, clasica conversație. Aparatele mai vechi, doar „audio”, nu îți permiteau să știi cine te sună. Așa că răspundeau frumos:

  • Alo?
  • Da!
  • Bună ziua. Sunt Ionel Popescu. Aș putea, vă rog, să vorbesc cu Gigel?
  • Sigur. Îl chem imediat. Gigel, la telefon, te caută Ionel!

 

 

telefon vechi

Când s-au inventat aparatele cu display, care îți arătau cine sună, puteai să alegi dacă răspunzi sau nu, în caz că recunoșteai numărul. Dar celălalt oricum nu avea idee cine îi răspunde, și conversația era la fel de politicoasă. Cu mobilele de acum se petrec lucrurile cam la fel. Știi cine sună, măcar teoretic. Când sună „număr necunoscut” se aplică, la fel de politicos, rețeta de mai sus.

Dar (cel puțin eu așa am învățat) există ore la care poți suna și ore la care nu poți suna pe cineva. Depinde de problemă, de relația pe care o ai cu cel pe care îl suni, de urgența apelului… Copiii mi-i sun la orice oră din zi și din noapte, dar nu când sunt la școală. Atunci le dau sms dacă e ceva urgent, mă sună ei când văd mesajul. Dacă chiar ar fi chestie de viață și de moarte, sun la secretariat și îi scoate de la oră. N-a fost cazul, sper nici să nu fie. Pe mama și pe tata îi sun când am nevoie. Dar sunt oameni în vârstă, știu că mai și dorm devreme, așa că îmi impun totuși niște limite, dacă nu arde nimic. Pe frate-miu, cam la fel. Dacă arde, atunci sun și în miez de noapte.

Să fim serioși, telefon care sună în miez de noapte nu înseamnă nimic bun. Până să vezi cine e, să răspunzi și să afli despre ce e vorba, ți-a sărit deja inima din piept, dacă ești și mai slab din fire, devii tu cazul urgent.

Reguli de bun simț

Când suni o persoană în interes de serviciu, respecți programul ei de lucru. Am o problemă cu redactorul de la editură, el își începe programul la 9 în editură, nu-l sun la 8. Că nu avem o relație personală. Și nici după 17, că nu face ore suplimentare pentru nimeni.

Vreau să-mi sun doctorul? Exceptând varianta când e din familie sau suntem prieteni, îl suni numai atunci când are și program la cabinet. Și întrebi, normal, dacă poate vorbi, că poate consultă pe cineva…

Vreau să sun o persoană a cărei carte de vizită o am? Aflu, la fel, care îi e programul… și mă încadrez în el.

Vreau să sun o persoană cu care n-am vorbit în viața mea? I-am luat numărul de pe net? Atunci aleg să-i dau un sms, să-i spun cine sunt, ce vreau, și să cer permisiunea de a o deranja cu un telefon, la o oră stabilită de comun acord. Omul știe că-l suni, are idee despre subiect, conversația nu poate fi decât o reușită.

Pentru conversații în afara zonei de „cunoscuți cu care te tragi de șireturi”, sunt recomandate orele 10:00-12:00 sau 16:00-18:00. Dar și acestea se supun celor de mai sus.

Am primit și de pe blog o sumedenie de telefoane. Am constatat că oamenii habar nu au să vorbească.

  • Alo? Am luat numărul dumneavoastră de pe net…
  • Da? De unde? (De când Registrul Comerțului l-a pus public… apoi și pe site…)
  • Ăăăă… de pe un site!
  • Ce site?
  • [Pauză] Cu niște desene!
  • [Mă prind că e de la mine de pe site.] Ok. Și care e problema?
  • Păi le vreau și eu! Cât costă?
  • Eu nu vând nimic. Ați înțeles greșit.
  • Nuuu, că era și numărul de telefon!

Unde s-au dus vremurile în care începeai cu „Mă scuzați că v-am deranjat, vă sun cu problema X, aveți două minute să putem discuta?” Dar dacă aș scrie toate ciudățeniile pe care le-am auzit în acești ani…

Și dacă vă gândiți că mai bine scot numărul de telefon, nu, nu este o soluție. Dacă din 5 telefoane unul e deraiat, ceilalți 4 sunt chiar oameni cu care îmi este ok să stau de vorbă. Fie sunt potențiali colaboratori, fie cititori serioși care chiar au întâmpinat o problemă. Doar că… asta e.

 

Mare e grădina lui Dumnezeu, dar și câți sar gardul…

Peste toate, cam cum funcționează semnalele polițistului peste toate celelalte semne de circulație, vin regulile pe care persoana apelată le-a stabilit deja pentru comunicare. Când ți-a dat numărul, este foarte posibil să-ți fi spus intervalele orare în care poate fi contactată, sau alte detalii necesare. Anul acesta am stabilit ca regulă de comunicare cu clasa mea sms-ul. Ai o problemă, indiferent care este ea, îmi dai un sms. Dacă consider că trebuie să știu mai mult, cer eu detalii. S-a dus vremea când „nu erau minute” și se încărca factura văzând cu ochii dacă sunai în altă rețea.

Altfel, am luat la cunoștință, merg mai departe. Ce fac eu în timpul meu liber este problema mea. În general, regula a fost acceptată și respectată de părinți și din punctul meu de vedere funcționează minunat. Dimineața aflu în metrou cine este bolnav și nu ajunge și nu e nevoie să știe tot vagonul că eu mă duc la școală și am un absent. Alte probleme le aflu după-amiaza, în timpul cursurilor de la facultate, când iar nu e nevoie să ies din sală pentru o conversație. Răspund tot în scris și lucrurile merg ca unse.

Însă, ca orice regulă, se mai trezește uneori cineva să o și încalce… uite că mă sună copilul celălalt, că nu a ajuns prâslea acasă. Dar prâslea e în parc și nu-și aude telefonul… Te pomenești acum că numărul meu e lipit pe frigider și mă sună toată familia ca la 112!

Însă peste toate, să îți sune telefonul la 11 noaptea, mi se pare dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Buimacă de somn, închid. Sună iar. Iar închid. Sună și a treia oară, moment în care am dat „block”. Nu, nici măcar nu sunt curioasă pentru ce Dumnezeu m-ai scula din somn, aproape de miezul nopții! Mi se pare că limitele bunului simț nu mai există, că avem impresia că butonul verde e așa, disponibil oricând. Nu, dacă omul are telefon, nu înseamnă că vrea să și vorbească oricând, oriunde și cu oricine!

Și ca să închei, este nepoliticos să dai mai departe un număr pe care l-ai primit direct, fără să ceri permisiunea persoanei respective. Mi s-a întâmplat deseori să am numere ale profesorilor, să le ceară colegii… poate oamenii nu vor, pur și simplu, să fie deranjați. Am dat întotdeauna sms, am spus problema, am cerut permisiunea. Și regula se aplică și cu adresele de mail personale.

Ahhh, cât mai avem din drumul ăsta numit „educație civică”!!

Social Media for Parents – 2017

A devenit aproape tradiție mersul la Social Media for Parents, și anul acesta m-am bucurat că organizatorii au început din timp pregătirile, și mai ales că părerea noastră contează, și ea a fost cerută înainte. Am citit multe dintre impresiile și discuțiile iscate după eveniment, însă anul acesta sunt ceva mai calmă decât de obicei, ca să nu spun epuizată, și mai ruptă de online decât am fost vreodată în ultimul deceniu. Evenimentul însă parcă a fost o gură de oxigen, mi-a arătat, din nou, că am ales această viață, că e ceea ce-mi place să fac, și nu renunț.

Am ajuns la concluzia că evenimentul este o bună ocazie de a-ți pune întrebări, de a te gândi la o strategie, de a fi acel moment din an în care, auzind vorbindu-se despre ce fac alții, cauți să-ți dai seama ce ar trebui să faci – sau nu – tu. Cum te poziționezi, încotro mergi, ce faci mai departe, ce corectezi. Sunt întâlniri și întâlniri, la unele vin mai puține răspunsuri… ediția din acest an mi-a dat senzația că suntem un grup de oameni bine intenționați, dar care încă nu știu exact încotro vor să meargă. Dacă vă plac comparațiile, ca niște vrăjitori care și-au descoperit puterile și nu știu încă cum să le folosească: să facă bine, să schimbe… sau nu conștientizează puterea și fac rău.

Dincolo de sforăielile de tipul „împreună suntem mai puternici”, chiar m-am gândit că „împreună” am putea schimba ceva. Însă suntem împreună doar în bula noastră online, și puțin ieșim în afară să schimbăm ceva. Online-ul ar trebui să fie doar modalitatea de a stabili ce, când, cum, unde, de ce. Apoi să încerci să ajungi la cât mai mulți. Scopuri? O sumedenie: de la reciclare, comportament, respect…

Din prima parte a evenimentului am venit acasă cu o idee pentru săptămâna altfel: curs de educație financiară pentru copii. Mi-a plăcut abordarea lui Adrian Asoltanie, și vă las acest link, pentru detalii.  Copiii chiar au nevoie de aceste cursuri încadrate la „noile educații”, despre care toată lumea vorbește frumos, dar mai nimeni nu le-a văzut și nu știe ce să facă cu ele. Însă mai mult aș vrea ca la acest curs să invit părinții, căci ei, prin puterea exemplului, pot schimba ceva. Și nu e numai de a nu cheltui mai mult decât îți poți permite, e despre ordine în viața de zi cu zi, auto-control, setarea așteptărilor.

E sezonul taberelor. Copiii pleacă, au pentru prima dată poate niște bani pe mână, pe care trebuie să-i drămuiască pe toată perioada. Ați optat să le dați „să aibă”, sau „să gândească”? Erați genul care venea cu bani înapoi? Sau care după câteva zile cerșea cu împrumut la colegi? Ține tot de educația financiară… Și, dacă cumva credeți că trimițând copilul la un curs va deveni ceea ce nu sunteți voi… ei bine… fals… mergeți voi mai bine. Întotdeauna va fi mai important exemplul pe care îl oferiți.

Partea a doua a evenimentului, care s-a vrut o dezbatere, a fost mai slabă ca alte dăți. În afară de Chinezu, care, scos din papuci de câteva mituri de începători, a lansat câteva axiome din blogging pentru cine are urechi să audă, și Miruna Ioani, care a încercat chiar cu succes să țină sub control sala, n-am remarcat nimic util, iar unii dintre vorbitori chiar nu au avut nimic de spus. Este un domeniu în care fiecare e cam pe cont propriu, trebuie să-ți găsești calea și să-ți identifici valorile pe care le promovezi. Undeva aici e secretul.

Rămâne și dilema unde încadrăm… blog sau portal/site? Dacă iau domeniul de bază, am un portal. Însă… dacă iau în seamă definiția dată pentru blog – aceea că are în spate un fel de om orchestră, rămân încă aici. Nu am echipă de creație, eu fac fotografiile, eu filmez, eu editez, eu scriu… și dincolo de toate, eu stabilesc strategia, eu decid ce intră și ce nu. Dacă aș vrea să am mai mulți oameni care să se implice? Oh, da! Cine n-ar vrea? Doar că nu mi se pare cinstit să îi implici dacă nu îi poți recompensa. Sprijinul – voluntar – pe care îl primesc arareori este apreciat cu asupră de măsură, fie că este de la prieteni, colegi, sau chiar de la copiii mei. Lucrând cu Iris, anul acesta, îmi spunea mândră că noi două facem echipă pe blog. So… puteți considera că acum, în spate, nu mă mai aflu doar eu 🙂 .

Regrete la acest eveniment? Că nu m-am pus mai repede pe picioare, fizic, să pot profita mai mult de eveniment, și am ratat chiar și fotografia de grup. Asta e, anul viitor. Noroc cu fetele, care au mai făcut 2-3 poze, și mai apar și eu.

La final nu pot decât să spun că evensys, pe care îi cunosc de mai bine de 10 ani, organizează din ce în ce mai aproape de perfecțiune evenimentele, și le mulțumesc pentru ocazia pe care o oferă acestei nișe de a se reuni periodic. Evenimentul nu ar fi însă posibil fără parteneri, anul acesta – Orange, Nuk, Pampers, Boiron.

 

Evaluarea, superficialitatea și coronița

Într-o nu-știu-care-țară, într-o nu-știu-care-școală, într-un nu-știu-care-catalog, un oarecare profesor constată că pe 12 iunie nu are rubrica completată la opțional. Și cum trebuie să plece în concediu, ia repede calendarul, vede datele, scrie de sus până jos niște note în dreptul copiilor, bazate pe te-miri-ce aduceri aminte din singura oră pe săptămână pe care o avea cu ei…

Copiii se trezesc cu mediile gata încheiate, neavând habar nici ce note au, nici cum le-au luat, nici de ce nu le pot îndrepta… așa cum civilizat se procedează când vrei să închei mediile… Popescu, îți iese 9, vrei mai mult? Nu? Ok, felicitări, stai jos.  Întotdeauna am spus media cu voce tare înainte s-o scriu. Ori pentru că copilul poate are 8-8-9, și dacă vrea, poate să o îndrepte, ori pentru că a greși e omenește, nu sunt atentă o clipă, și poate am calculat greșit!

Am avut mulți „scriitori în catalog” (iertare, dar nu-i pot numi dascăli!) care dădeau o lucrare, apoi dublau nota, sau puneau și ei ce vedeau în stânga și în dreapta rubricii lor. Aiasta… nu se cheamă evaluare, se cheamă bătaie de joc. Asta în epoca în care ne batem cu pumnul în piept că avem învățământ centrat pe elev, că evaluarea formativă și formatoare contribuie la desăvârșirea personalității acestuia, că venim în întâmpinarea nevoilor lui… vax albina. Nici nu-l cunoaștem pe elevul Popescu căruia, dintr-o unduire de peniță, îi punem lacrimi pe obraz.

Elevul Popescu (ca-n Caragiale, un copil normal), s-a zbătut tot anul. Nu e ușor, într-o lume nebună, să ai 10 pe linie. Ba chiar să ajungi și la olimpiadă, în faza pe Municipiu. Luni, în ultima săptămână de școală, la opțional, culmea, extindere fix pe linia la care a performat (dar cu alt profesor), ți se pun, din burtă, doi de 9… motive? Ah, auzi, a vorbit mereu cu colegul de bancă! Și, într-o zi de luni, coronița lui s-a transformat în abur și s-a risipit în lacrimi pe obraz. Doamna nu e de găsit, fișele în baza cărora „susține” că a pus notele, nu au apărut, mediile generale s-au încheiat… și dânsa își vede liniștită de concediu.

Am scris, recent, un articol despre profesorii care nu ajung modele… azi este despre acei profesori care nu înțeleg rolul lor în evaluare, la catedră. Care, după cum se vede, sunt departe de a înțelege legătura dintre predare, învățare și evaluare, care nu pot păși dincolo de cathedra, și prin aceasta nu înțeleg catedră, ca mobilier, ci piedestalul pe care s-au suit și au impresia că, aflați acolo, sunt mai presus de judecata copiilor.

Elevii au dreptul să ne judece, să ne intre bine în cap acest lucru. Este secolul XXI, au dreptul să ceară un anume nivel de instruire, un nivel de atenție personalizată, evaluare corectă, și mai ales respect! Au dreptul și ei să ne evalueze, iar când ei ne dau Insuficient, n-ar trebui să plecăm în concediu…

Era o replică celebră la Cronicuță, înainte să se ducă pe apa sâmbetei. Rușinică tuturor celor care nu puteți să depășiți condiția de a completa, din burtă, o rubrică din catalog…

 

Atelier gratuit la Bookfest 2017

Tradiția continuă și anul acesta alături de Editura Casa. La Bookfest, inspirat de una din ultimele apariții ale colecției Idei creative, v-am pregătit un nou atelier pentru copii. 

De ce să înșiri mărgele?

Motivele sunt multe… poți începe cu cel referitor la dezvoltarea răbdării, atenției, preciziei, și a musculaturii fine a mâinii. Apoi cu cel legat de imaginație și creativitate. Sunt însă esențiale pentru toate acestea elementele de decor, anturajul, și accesoriile folosite.

La 3 ani, se recomandă mărgele mari, cu orificiu mare, care să fie înșirate de copil pe un șiret destul de solid, sau pe sârmă. Dimensiunea mărgelelor scade cu vârsta, la fel și dimensiunea orificiului și stabilitatea suportului. Exerciții cu mărgele am făcut o sumedenie cu preșcolari, și cele mai interesante situații create au fost cele de rezolvare de probleme. Dacă înșirăm mărgele… și ridicăm ața… cad pe partea cealaltă… de ce? Și cum facem să nu se mai întâmple, să evităm a munci de câteva ori în zadar? Soluții au fost multe, nu una singură. Cum lucrezi cu mărgelele, în așa fel încât să nu fie nevoie să le tot aduni de pe jos…? În grupuri mari, libertatea în alcătuirea creației este relativă. Se influențează ușor unii pe ceilalți.

Însă nimic nu am văzut să fie mai impresionant decât zâmbetul lor de la final, când plecau cu creația pe mână, la gât sau prinsă în urechi! Era satisfacția aceea de a crea, cu mâinile tale, „ceva” util.

Sâmbătă, 27 mai, ora 11

Atelierul se va desfășura în incinta târgului de carte Bookfest. Este dedicat copiilor cu vârsta minimă de 6 ani, deoarece se va lucra cu mărgele mici. Pentru a participa, lăsați un comentariu la acest articol sau scrieți pe mail, la adresa indicată mai sus, menționând: numele copilului, vârsta și un număr de telefon. Rezervarea va fi confirmată numai la acest număr de telefon.

Sper din suflet că nu vi se pare complicat, însă experiențele trecute, când confirmările prin email au rămas fără răspuns, și am așteptat în zadar copiii, fără să-i pot contacta, mă fac să includ aceste noi reguli de participare.

Se subînțelege că participanții vor respecta următoarele:

  • anunță în timp util dacă nu pot participa, pentru a da locul altui copil;
  • sunt punctuali la eveniment;
  • se informează înainte de eveniment cum se ajunge la locația stabilită;
  • au vârsta necesară, pentru a lucra singuri, fără ajutorul părinților.

Materialele sunt puse la dispoziție de organizatori, iar creațiile le aparțin copiilor.

Vă așteptăm!

Istoria de zi cu zi: puțin despre Noaptea Muzeelor

Decizia de a tria maxim evenimentele propuse în Noaptea Muzeelor a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am luat acum câțiva ani. Aseară am procedat în consecință, și voi reveni – sper să am timp – cu detalii despre fiecare. Însă m-am trezit sub o puternică impresie de „înlăturat ceața”, după ce aseară am rămas aproape două ore la evenimentele pregătite pentru „Noaptea Sinagogilor”.

Acum câteva zile aranjam un material despre unitate și diversitate în istoria spațiului românesc, și, ca o concluzie, îmi dădeam seama cât de puține știu despre comunitățile ce locuiesc în țara noastră. Câte istorii diferite ar trebui să cuprindă această unică istorie a României, sau a românilor, sau a spațiului definit geografic de două paralele și două meridiane?

Trăim împreună de sute de ani, și totuși nu ne cunoaștem. Poate în istoria recentă, datorită televizorului, să ajungem să cunoaștem mai mult unii despre ceilalți, însă în lumea reală, fiecare stă închis în bula sa și interacțiunea este zero. Mai mult de-atât, când dintr-o bulă minoritară se afirmă, la un nivel de excelență, o personalitate, eticheta cea mai apăsătoare este cea privitoare la origine.

Capcana etichetelor

Spectacolul oferit aseară de Templul Coral a fost cu mult peste orice „reprezentație” oferită cu stil de muzeele la care am mai fost. Am căzut în capcana etichetelor – mi se pare că o avem în sânge, și nu există încă inventat un tratament de dializă pentru extragerea acesteia. Am văzut programul de două ore, și mi-am spus că uite, și cu timpul sunt zgârciți evreii. E ușor să judeci, și o facem atât de natural, că abia dacă ne dăm seama. La aproape orele 22 afară era o coadă lungă. Deja ne gândeam, după alte experiențe la noaptea muzeelor, în câte grupe se împarte, când vom vizita, dacă apucăm să mai vedem altceva (Sinagoga de pe Mămulari, la doi pași).

Templul Coral - interior

Templul Coral – interior

A venit momentul în care am intrat – tot puhoiul, și am fost invitați să luăm loc, așteptați să ne civilizăm și să închidem gura, din respect pentru liniște, chiar dacă interiorul te lăsa cu gura căscată. A urmat o lecție de istorie a monumentului, abia restaurat, și apoi un spectacol al corului Templului, de la care nu am mai plecat. Cu greu ne-am rupt de la rugăciunile cântate, să mergem pe Mămulari, unde am întâlnit aceeași atitudine deschisă spre comunicare, cunoaștere.

Diferențele ne apropie sau ne despart

Am auzit comentarii destule, „evreii au”, de-asta. Să nu le plângem de milă. După Holocaust, știm, în linii mari, câteva idei despre istoria acestui popor. Despre istoria comunității din România… nu. Am văzut aseară oameni cântând cu o bucurie pe fețe greu de descris. Oameni care, în ciuda multelor decenii citite pe riduri, se bucurau că trăiesc. Am văzut o comunitate pe care soarta a pus-o la încercare, și care, dincolo de diferențe, a regăsit puterea de a lua lucrurile de capăt. Și aseară, prin deschiderea realizată, au transmis tocmai acest mesaj. Ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și nu ne apreciem și nici nu ne respectăm reciproc valorile.

Când întâlnești ceva nou, te sperie, compari cu ceea ce cunoști, încerci să te integrezi. Însă noi, românii, suntem genul supus, care „a plecat capul”. Avem această cultură impusă în masă de o biserică încă rămasă în Evul Mediu, care nu se poate reforma din interior. Încleștarea cu care se încăpățânează să rămână în urma vremurilor este impresionantă, și la nivel istoric, Renașterea și Reforma sunt două lecții pe care biserica orientală nu le-a învățat.

Suntem educați la un nivel zero al toleranței. „Ortodox” nu mai înseamnă doar dreapta credință, ci și unicul adevăr posibil. În adâncul ei intolerantă și antisemită, a transformat acest popor într-unul care merge, cu capul plecat, în direcția ce i se arată. Nu vrem să știm de maghiari, de țigani, de musulmani, de turci, de tătari, de evrei, de minorități sexuale, de nimeni. Din punctul de vedere al românului nedat prin școală, dar spălat pe creier în biserică, aceștia nu sunt oameni. Iohannis era Necuratul în persoană, familia trebuie să aibă acum o singură definiție, iar evreii să plătească milenii dacă se poate faptele de acum 2000 și mai bine de ani.

Gândesc, deci exist

Asta mi-aș dori să facă școala românească. Să ne învețe să gândim, să analizăm, să acceptăm faptul că nu suntem perfecți și nici unici. Și mai ales, că nimeni nu ți-a dat dreptul să-i judeci pe ceilalți. Eram aseară trei adulți cu familii ce nu se vor regăsi în (sper să nu) viitoarea constituție, cu copii de religii diferite, sau fără, și ne amuzam cât de simplu e să nu te legi de ceea ce nu te privește. Pentru unii însă, această perfecțiune de fațadă este singurul lucru pe care îl pot spune despre sine, și singurul lucru pe care îl pot face cu viața lor e să și-o irosească criticând și umilind.

Adevărul e că ar trebui să mai ieșim din casă, și nu doar într-o direcție!

Printre talentele pe care nu le am…

Uimitor, și de-a dreptul fantastic, există talente pe care nu le am, în ciuda numelui blogului. După ce am „moștenit” mașina la divorț, am avut acel moment de revelație că, dacă ai numele pe talon, trebuie să ai și o relație de încredere cu un doctor de mașini, pentru a nu lăsa a treia fată a familiei pe mâna oricui. Universul a fost de partea mea, a aliniat planetele, și nu știu cum s-a făcut, dar am găsit persoana care, dacă tot are ocazia să râdă de nu mai poate pe linia „ce poate o femeie să-i facă unei mașini”, măcar o să mă ajute să și trec cu bine peste „astenia de primăvară”.

Noi, fetele, când avem o relație, simțim imediat când ceva nu merge. Cam așa și eu cu a mea trăsurică, știam că la ieșirea din iarnă figurile ei de eroină peste gropile patriei se vor sfârși la mine în seif, dar am supraviețuit. Cât de rău putea să fie…? La ITP ultima dată, când mi-a văzut capota dată peste cap, că am uitat să o încui și s-a întors peste parbriz, m-a felicitat, a zis că, să scap fără nicio zgârietură, doar cu o sperietură, e noroc chior. Prost să fii, noroc să ai, clar. Mi-a dat exemple, că știe cazuri, parbriz spart, accident, intrat în diverse… mai că nu m-a pus la panou, că uite, am scăpat teafără și nevătămată la 120km/h. Dar eu știam acum să-mi încui capota cu îndoiturile ei originale, și mai ales s-o descui, ceea ce am omis să explic, că doar mi se părea logic să cauți un firicel metalic, să te agăți bine de el cu un patent, să tragi cât poți de două-trei ori pe an când pui lichid de parbriz. Că doar nu merg nici zilnic…

Au urmat, normal, prezentările. Ce problemă are? Na, ca tot omul, când te duci la doctor, ceri și tu setul standard de analize… Cum habar n-am, am zis și eu… Păi… uleiul, și ce-o mai fi nevoie. Am încercat s-o scald și să spun că accidental am mai dus mașina la service, dar ce s-a făcut acolo habar n-am. Ce ulei i-ați pus ultima dată? Doamne-păzește, nici nu știam când e acel „ultima dată”, dar și ce ulei!! Și a venit și momentul în care m-am dus să-mi iau filtre… Curajoasă, dau la magazin talonul, spun ce vreau, omul mă întreabă de modele, aleg și eu cum îmi spusese că trebuie să cam coste… Încercam să nu leșin de râs, să par serioasă și preocupată, mai ales că nu aveau și uleiul de pe lista mea!

Paranteză: Iris comentează, să nu uit să vă povestesc și de melci. Dacă uit, să-mi amintiți!

Vine domnul respectiv cu două cutii, și-mi spune foarte serios că „acestea sunt piesele”, și dă să le scoată din cutie să mi le arate… îi spun că nu e nevoie, „nu, că așa e politica firmei”. Seriozitatea mea s-a terminat, i-am zis că habar n-am cum trebuie să arate, dar dacă el trebuie să bifeze… și m-am abținut în continuare să nu râd, până a scos filtrul (de aer, am reținut!) și am început să râd în hohote… săracul… i-am zis că mă bucur că am învățat ceva, și mai ales că a ales unul pe roz, pentru fete… I-am mulțumit apoi serios, le-am pus în mașină și-am plecat. Bănuiesc că au fost ok, că n-a fost nevoie să le schimb.

Odiseea căutării uleiului s-a terminat repede în hipermarket, cu o poză orientativă pe telefon și atâtea caracteristici, că m-am simțit ca bărbații trimiși să cumpere tampoane, întrebându-se cine dracu’ a inventat atâtea picături!! Dacă ați încercat vreodată să-i arătați care e pachetul al cărui ambalaj îl are în mână, și cum se luminează nefericitul la față, veți ști cum m-am simțit eu când am trimis poza cu ce era pe raft, pe telefon, și mi-a zis să abandonez misiunea, nu e ok, există și alte soluții.

Apoi a venit acel moment al adevărului… când vin analizele de laborator, și coloana „ta” e marcată mai toată ca fiind neconcordantă cu standardele… Încă n-am avut curiozitatea să și-mi explic toți acei termeni care răsunau vag în mintea mea a ceva substantiv existent în limba română. Îi citeam expresiv, dar suferind de analfabetism funcțional, căci nu pricepeam nimic. Ideea centrală era aceea că eu în mașină mă sui cu copiii, alea sunt chestii care împreună dau siguranță, așa că nu trebuie să-mi bat capul, care nu e blond, să priceapă prea multe…

Apogeul a fost momentul în care mi-a spus că mi-a umflat și roțile, și, ca orice doctor bun, mi-a pus bilețele cu datele când ar trebui schimbate diverse. Noroc că google calendar funcționează și pe termen lung. Am adus-o acasă, după o săptămână de „internare”, și mă gândeam doar la acei părinți care n-o au nici în clin, nici în mânecă cu puericultura, și ajung cu copilul la spital de se minunează doctorii că încă respiră…

Mi-am promis să am mai mare grijă de ea. Să nu dau în gropi. Să nu mai iau bufnițe pe parbriz. Și, dacă se poate, să nu mai înjur la volan, ca să nu perturb Universul, încă de partea mea…

Dragostea necondiționată la un bloger

Sâmbătă am participat la încă o ediție a școlii pentru cei care vor să treacă dincolo de limita de fun a unui blog. Nu cred că numele pe care îl poartă reflectă acest lucru… N-am să povestesc despre ce s-a făcut tehnic acolo, căci au fost alte fete mai hărnicuțe ca mine și au scris deja (până la momentul la care m-am apucat eu de scris, erau 1, 2, 3, 4, 56 deja!)

Eu m-am bucurat ca la școală că am putut să stau în bancă cu cine vreau, deși dacă doamna învățătoare și-ar fi pus mintea cu noi, ne mutau urgent cu alți colegi sau sfârșeam pe coji de nucă. Recunosc că din punct de vedere tehnic eram copilul ăla care ajunge în clasa pregătitoare știind să scrie cursiv, ba și tabla înmulțirii, și dată fiind și acustica nepotrivită a sălii… ne-am văzut de ale noastre.

Digital Parents Talks, V. Foto: Mihai Raitaru

Am ascultat însă cu o ureche prezentarea lui Robert Katai, pentru că, din orice lucru pe care ai impresia că îl știi, ai ceva de învățat. Și da, „next level” al produsului de grafică prezentat era interfața necesară pentru monetizarea bannerelor, care însă ar duce la un cost astronomic pentru client un biet banner pe blog. E bine însă de știut că există, nu știi niciodată când se ivește ocazia de așa ceva, deși eu personal am renunțat demult la ele ca idee de promovare… dacă nu le pun în text, chiar nu au niciun efect, însă devin atât de enervante…

Dar să revin la titlul articolului. O idee pe care am prins-o tot din aer a fost aceea că suntem, pe nișa aceasta de bloguri pentru copii și părinți, o comunitate care nu se (prea) sprijină reciproc. Și de aici m-am gândit că pentru un bloger, calitatea principală trebuie să fie capacitatea de a iubi necondiționat. Muncești la articole, faci poze unicat, dai modele utile, ajuți, dar să nu ai așteptări să se întoarcă. Dacă pui un articol care ar trebui să-ți aducă cel mai mic beneficiu – de imagine sau financiar, și te aștepți la share&like, ai ratat. Dragostea necondiționată pentru blog e secretul supraviețuirii.

Și se vede… în momentul în care postez clar ceva de „reclamă”. Oamenii care reacționează sunt cei care transmit nu că le place produsul în sine, ci că mă susțin pe drumul acesta. Cu această ocazie, mulțumiri tuturor!!

… și mulțumiri sponsorilor  SnackTools.ro, SkinNovels

 

Sunt hater, dar mă tratez

Sâmbătă am fost la încă una din întâlnirile ce se vor a fi un fel de școală de blog, desfășurate sub umbrela Digital Parents Talks, și nu îmi pare rău deloc. Tema a fost Hateri și crize de imagine, un aspect pe care viața online îl include, cu bune și cu rele. Dintre cei prezenți, destui aveau experiențe vaste la activ pe această temă, și când am ajuns acolo, chiar consideram că nu am nimic de spus, ci doar de învățat. La ce concluzii am ajuns:

  • sunt și eu hater, chiar dacă procentul în care mă manifest nu sare în ochi. Să fim serioși, e imposibil să nu găsești în viața ta reală sau virtuală măcar două jigodii pe care să regreți că le-ai întâlnit, și a căror simplă menționare îți saltă tensiunea și te transformă într-un om complet irațional, care reacționează la impuls. Cam aceeași reacție o ai și când intră câte unul pe blog, ca și cum ți-ar intra în casă din uliță cu galoșii plini de noroi și i se rupe de covoarele tale pufoase, se apucă și te contestă/înjură/calcă în picioare… Pur și simplu reacționezi. Adevăratul talent este să controlezi această furie. Aici am constatat că, deși nu am declarat oficial „hateri” pe blog, am șters comentarii, am editat cu „conținut nepotrivit”, am recomandat folosirea căsuței roșii cu X din dreapta sus. Asta se cheamă că eu sunt hater cu cei care intră pe blog și care nu îmi împărtășesc părerile.
  • să nu ai hateri e o problemă la fel de mare cu cea de a-i avea, pentru că ei de fapt te provoacă să te perfecționezi, să vrei mai mult de la tine, să fii creativ. Și totuși, chiar nu-mi doresc hateri, ci feedback. Nimănui nu-i place să vorbească singur, și un like, un comentariu, o reacție acolo, de orice tip până la urmă, tot îți arată că munca ta înseamnă ceva.
  • să ai un grup de admiratori fanatici e mai mult decât riscant. De ce? Pentru că te suie pe un piedestal, fac polish la statuie cu orice ocazie, dar pe ei îi dezamăgești cel mai repede și-i transformi în hateri, pentru că latura umană a fiecăruia dintre noi e diferită. Depinde foarte mult de toleranță și sistemul de valori dacă mă poți accepta așa cum sunt. Și eu, ca oricine, am piticii mei, la nivel de politică, sistem educațional, creșterea copiilor, alăptare, vaccinare… fiecare își ține piticii în ograda proprie, nu-i scoate la poartă să se încaiere cu piticii altora. Dar nici nu mi-i arunca pe-ai tăi peste gard, dacă știi deja ce hram poartă ai mei!

  • haterii sunt oglinda noastră. Aici mi-a plăcut. Dacă am „hateri” moderați, de bun simț aș zice, înseamnă că pe undeva pe aici mă situez și eu. Dă cu plus, și mă simt bine. Adevărul e că ei sunt așa cum sunt, intolerați, fanatici, inflexibili. Eu sunt cea care trebuie să se controleze și să rămână lucidă atunci când furia îmi întunecă mințile. Și, ca o paranteză, acum ceva ani la un curs am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să vezi care este sentimentul primar care l-a declanșat. Aici e greu…

Au curs și sfaturile pentru situațiile de genul acesta:

  • este pierdere de timp  să reacționezi. Nu vei reuși niciodată să ai un dialog logic și de bun simț cu unul care te contestă. Așadar, mulțumește pentru feedback și închide discuția.
  • ca în „Buletin de București”, numără până la 10 și respiră adânc, nu răspunde în niciun caz imediat. Eventual lasă o noapte să treacă peste, liniștește-te și apoi vezi dacă merită să te consumi. Vezi dacă poți muta discuția în privat. E mai ușor să recunoască greșeala dacă nu o face în public. O etapă importantă este să știi cu cine te lupți, și, dacă o faci în public, cine îți sunt aliații…
  • sună un prieten, descarcă-te cu cineva care te înțelege, întoarce problema pe toate părțile. În niciun caz nu ține în tine, dar nici nu discuta cu cineva care nu face decât să te întărâte mai tare, din categoria „ți-am zis eu”. Ai nevoie de un bun ascultător, acel cineva care să spună „îhî”, și să te ajute de fapt să-ți faci ordine în gânduri.

O afirmație pe care am notat-o a fost aceea că experții nu au hateri. Așadar, dacă scrii ceva din domeniul tău de expertiză, și ești într-adevăr capabil, devii sursă de informare, și este greu să fii contestat.

Mi-au plăcut și categoriile de hateri. „Poliția gramaticală” mi s-a părut cea mai amuzantă, și e o categorie la care și eu mă înscriu, pe blog. Am corectat… și nu așa, discret, ci tăiat, cu roșu, și scris corect, comentariile cadrelor didactice care au scris cu greșeli în comentariile la articolele cu materiale utilizabile la clasă. Hater, trol, habar n-am exact la ce categorie intru, dar pur și simplu n-am mai suportat, după cinci ani de toleranță… Dacă am făcut bine sau nu – nu știu. Nimeni nu mi-a spus că a fost deranjat de observațiile din articol, dacă „am făcut pe deșteapta”, iar încurajări au fost câteva, numărate pe degete. Ce am constatat însă: de când am publicat articolul, nu știu dacă am mai avut de corectat trei mesaje… Efectul pe care mi l-am dorit s-a produs.

Apropo de ceea ce-ți dorești, e important ce vrei să se întâmple atunci când scrii un articol. În funcție de temă, îmi doresc ca cititorul, normal, să considere util materialul, să-l folosească, să-l recomande și altora. La articolele de art&craft îmi doresc să experimenteze, și mă simt minunat dacă primesc apoi feedback (de regulă poze) cu ce s-a lucrat. În ceea ce privește materialele utilizabile la școală, se întâmplă des. În rest – mai puțin. Articolele despre cărți aduc satisfacție întârziat, când primesc mesaje de genul „am cumpărat cartea la recomandarea ta, și a fost așa cum ai spus!” Am devenit, recunosc, mult mai responsabilă când aleg ce și cum prezint, pentru că nu-mi permit să mă joc aici. E drept că gusturile nu se discută, dar nici exagerările nu sunt permise.

Vine rândul și produselor recomandate la cerere, și chiar articolele plătite. Pentru primele, atunci când, după testare – căci nu recomand ceva ce nu am testat/citit – produsul nu este la înălțimea așteptărilor, am dat feedback în privat. Mi se pare cinstit, dacă mi-ai trimis ceva, să îți spun în privat ce nu e ok și nu să pun public o țintă de dat cu roșii; dacă ești responsabil, remediezi. Articolele plătite intră pe aceeași linie. Dacă produsul este ok, scriu. Dacă nu – nu.

N-am să înțeleg de ce tocmai la articolele de „reclamă” sprijinul comunității este ZERO. Nu primesc like (share cu atât mai rar!), nici feedback… De ce ne-am învățat ca tot ce e pe net să fie gratis? Mă citești, folosești materialele pe care le creez, îți ușurez viața sau poate te amuz, dar atunci când vine momentul de publicitate, cel care plătește până la urmă cheltuielile cu site-ul (server, internet, teme, pluginuri…), că nu discut de profit, pui mâna pe telecomandă și ignori… (Deviez, și ajung la butonul de donații de pe homepage, care de ceva ani zace acolo degeaba. Deși au mai întrebat… nimeni nu a donat. În decembrie era să-mi stea inima, mă notifica paypal că am o donație, culmea, tocmai când vorbeam cu o prietenă despre asta… Drăguța de ea, susținea că poate nu funcționează, și l-a testat… așa am înregistrat prima „donație” pe blog.)

Revenind la întâlnire, s-a desfășurat într-un spațiu pus la dispoziție de Immochan, la sediul din Drumul Taberei, cu ajutorul, normal, al sponsorilor (dap, momentul de reclamă!!). Mama Pan ne-a îndulcit, însă pentru prima dată mi-a plăcut ceva la nebunie: plăcinta cu varză, care mi-a făcut o poftă nebună de varză cu afumătură (doar că sunt singura din casă care mănâncă, și doar pentru mine nu gătesc 🙁 ). Desertul, plăcinta cu mere, delicioasă și ea, a mers de minune cu sucurile de la Profructta. Sponsor principal al evenimentului a fost Philips-Avent. Am mai spus că îmi place la nebunie cum abordează nișa de părinți cu blog, chiar dacă mulți nu mai suntem în zona lor de interes. Bianca Severin ne-a dat în schimb o temă de gândire, apropo de conduita unui bloger în ceea ce privește implicarea directă versus reacția la campania pe care a refuzat-o unui client. Atitudinea de „nu sunt cu tine, dar surpriză, te vei trezi cu mine împotriva ta” nu este deloc apreciată…

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc!

Despre Protecția Copilului în România


„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”

Nu știu ce ar fi scris Nenea Iancu dacă ne-ar fi fost contemporan, dar sunt sigură că nici lui nu i-ar mai fi ars de comedie, la ce vremuri trăim. Am privit ieri știrile de-a dreptul șocată, ca în filmele cu proști, încercând să înțeleg câtă foame e în creierele astea mici pe care le-am lăsat să ne conducă. Căci da… le-au votat nu numai cei care le-au legalizat dreptul de a fi acolo, ci toți cei care au stat acasă. Ca să fie clar, la noi nu mai există neutralitate: în ce privește politica, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră. 

Din seria „țara piere, baba se piaptănă”, acum 12 ani, când am născut-o pe Iris, m-am trezit acasă cu un copil de 5 zile și Protecția Copilului la ușă. Am zis că leșin, nu alta, și de oboseală, și de stres, că nu pricepeam neam ce dracului vrea tanti aia de la mine. După ce ea a mai repetat oleacă, și eu m-am dezmeticit, am priceput că s-au autosesizat, că am plecat cu copilul din spital fără să completez și rubrica „medic de familie”. M-a luat la întrebări privind locul unde am dus copilul, deși, la naiba, eram la adresa din buletin și copilul începuse să orăcăie. Doar că tanti Leana silitoarea nu s-a lăsat dusă până când nu mi-am sunat medicul pediatru și nu mi-a dictat codul de parafă și zău dacă îmi mai amintesc ce, ca să se convingă duoamna că e copilul declarat și luat în evidență. Că m-am trezit peste două săptămâni cu sesizare de la medic, că au declarat pacient nou la Casa de Sănătate, și abia dacă au putut valida actele, că acolo mai era o fetiță cu același CNP – i-a durut undeva, normal. Noroc că nu la mine era greșeala, ceilalți au umblat să schimbe certificatul.

Sunt sigură că pirandele de mâncau parizer pe ziar în salon au completat cum trebuie rubrica, că mă îndoiesc că pe unde duc unele copiii aveau ce bec să aprindă ca să scrie tanti Leana codul de parafă.

Dacă sunt mulți nebuni pe lume, care se plictisesc…? Daaa… De exemplu, cu un vecin care mi-a mâncat ficații, cu chefuri până dimineața, cu chemat poliția de nu mai știu câte ori, și în timp ce scriam la mine în casă declarația ăla spărgea sticle în capul meu… mă trezesc, cam tot pe același dialog, vreo 10 ani mai târziu. Și îmi spune cu nonșalanță că ce, copiii mei nu urlă? (Cine n-are doi, să încerce!) Poate îmi face și el mie așa, o reclamație, că îi bat de se aude până la el!

Câți nebuni din-ăștia s-au plictisit zilele astea, și au stat să scrie o anonimă la Protecția Copilului, vom afla în curând. Pariu că au scris tot noaptea, ca hoții lașii, că doar de-asta nu le-au semnat. Clar copiii care au ieșit în piață cu părinții, chiar și cei care au stat acasă, sunt de 1000 de ori mai periculoși decât părinții înșiși. Pentru că acei copii cresc cu alte valori, nu vor mai fi „proști, dar mulți” votanți, vor fi oameni care gândesc. Și pentru unii oameni politici de culoare fierbinte, e periculos să lași să se formeze o astfel de generație.

Am văzut multe, dar multe pancarte în piață, și mi-am dar seama că avem atât de multă energie, pe care nimeni nu ne-a învățat s-o folosim corect, mergând la vot. Dintre toate însă, una reprezintă esența a ceea ce ar trebui să fie sistemului nostru educațional, și argumentul a ceea ce spuneam mai sus: e periculos să gândești.

Am văzut copii și la Cotroceni, care cereau „mărirea alocației”. Nu zic că nu trebuie mărită, însă îi înveți de mici să întindă mâna și să ceară… Dincoace îi învățăm respectul pentru muncă, și niște mărunțișuri, cum ar fi… să nu furi. Au dreptate cei de dincolo, votul exprimat e valabil. Dar ajuns la putere, trebuie să conduci pentru binele tuturor. Ei nu sunt acolo guvernul unui partid, ci Guvernul României. Chiar dacă nu i-am votat, regimul democratic spune că sunt guvernul meu, și trebuie să pot dormi noaptea liniștită, nu ca-n reclama cu „F.N.I. veghează”.

Copiii care au fost în piață merg și la școală, și la grădiniță, ba chiar cred că știu ce sunt alea pensule și jucării, spre diferență de cei târâți la cerșit, pe care Autoritatea se face că nu-i vede. Vrea cineva să-i fie respectate drepturile copilului meu? Aș vrea ca în spital să primească pat pe măsura înălțimii, nu pătuț de bebeluș, să doarmă chircit. Aș vrea să se respecte numărul de copii la clasă, ca să nu mai dea test după test în ultima săptămâna pentru că n-a avut timp să-i asculte pe toți. Aș vrea să primească manualele, nu să le cumpăr eu. Și pot continua așa până epuizez spațiul de pe server cu un singur articol. Se mai gândește cineva în afară de mine, cu adevărat, la copilul meu?

Bineînțeles că sunt unii care au impresia că ei știu ce e mai bine, vorbesc fără să gândească și se apucă să facă sesizări. Dacă aș mai avea un dram de încredere în actualele instituții ale statului, aș zice că astea se clasează instant, și nu-și pierde nimeni timpul cu ele, când adevăratele probleme sunt mult mai grave. Se bat ca gorilele cu pumnul în piept că nu „divizăm societatea”. Seriooos? Dar ce faceți aici??

Mai rău e că, așa „mici” cum sunt, copiii înțeleg prea bine ce se întâmplă. – Mami, X a luat notă mai mare ca mine, s-a calificat și doamna l-a lăudat… dar l-am văzut când a deschis caietul și a copiat! Se cheamă că a furat, nu? E doar naivitatea copilului care refuză să-și schimbe, după cei din jur, sistemul de valori… I-am spus că ea are de ales. Se ridică și spune, și își asumă apoi reacția deloc plăcută a celor din jur, sau înghite și suferă. Nu știu sincer ce va face data viitoare, căci va fi cu siguranță. Cum nu știu ce va face nici generația mea de „șocați” de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ajungem la revoluție de catifea sau ne resemnăm, uităm, înghițim și suferim. Este i-r-e-a-l !

old_phones

În tabără, dar fără telefon

old_phones

Invențiile moderne ale secolului XXI au intervenit, fără să ne dăm seama, în modul în care gestionăm relațiile cu copiii. Oricât de „rău” etichetăm dispozitivul, și n-am vrea să-i vedem cu ochii în ecran, când vine vorba de lăsat telefonul acasă, desprindere definitivă, eeee… cine poate?

Mi-am dat seama că eu sunt în primul rând dependentă de telefonul copilului. L-am pedepsit, i l-am luat. Apoi mi-am realizat că fără telefon la el – adio aplicație GPS care să mă anunțe pe unde umblă. Nu mai puteam să-l sun, și nici el la nevoie. Așadar, am mulțumit în gând că a evoluat tehnica și pot pune parolă de acces, și i-am dat telefonul înapoi. Poate apela numai cu comandă vocală, aplicațiile rulează, însă nu-l poate deschide – să se joace, bine-nțeles! Cât de „compromis social” este în gașcă, deoarece nu poate verifica tonele de mesaje ce curg pe chat… hmmm… cred că o să comunice mai mult verbal, că de-asta are și minute incluse. Apoi, dacă nu-ți convine, ghinion, mai umblă la șuruburile și piulițele care fac relația cu mama una funcțională, și privilegiile se întorc.

Al doilea test, pe care l-am trecut însă cu brio, este plecatul în tabără fără telefon. A fost decizia organizatorilor de a nu permite accesul cu telefoane, și tragedia n-a fost atât de mare pentru copil. Obișnuită însă din celelalte tabere să sune dimineața devreme ca să verifice compatibilitatea între starea vremii și grosimea șosetelor, m-a luat cu ceva frisoane, mai ales că e prima dată când pleacă iarna, și am fost tentată să i-l trecor, dar nu a acceptat. La urma urmei, am plecat și eu în atâtea tabere, și ai mei aveau noroc dacă timpul îmi permitea, o dată măcar, să sun acasă cu taxă inversă (btw, mai știți ce e?). Era clar că orice lucru grav s-ar fi comunicat între adulți, în rest – puneai copilul în tren și îl recuperai la data și ora stabilită. Bonus era dacă sosea o carte poștală înaintea copilului, asta dacă n-o aducea chiar el.

Cert e că n-am murit în acele condiții nici eu, și nici ai mei.

Acum, ea a fost plecată pentru numai câteva zile, dar fără telefon; bunicii au fost „revoltați” că nu știau cum „era acolo”. Cum adică, fără telefon? Când le-am spus că nu s-au agitat așa pe vremuri când plecam eu, mi-au dat replica de milioane, erau alte vremuri! E hai… care vremuri? De părinți mai relaxați, copii mai responsabili și mai descurcăreți?

Totuși, eu nu mi-am închis telefonul deloc, că, Doamne-feri, să nu sune cineva… Dacă mi-a fost ușor? Nu. E prima dată când nu vorbim cu zilele… Însă, nu știu cum să spun, am fost liniștită. Știam că e cu oameni capabili, care nu o să-i dădăcească, că este o „școală de iarnă” la care trebuie să și gândești, nu doar să execuți. Am aflat, la întoarcere, după o oră în care a vorbit continuu, că regula cu telefoanele nu a fost respectată de toată lumea, dar că ea n-a vrut să sune. Regula e regulă.

Nu știu a cui a fost inițiativa, astfel încât unii copii au încălcat regula. A lor sau a părinților? Însă sunt convinsă că noi, ca grup social, avem o mare problemă în a respecta regulile, de orice tip… Ni se pare că sunt făcute doar ca să le încălcăm. Cumva, noi suntem mai presus de reguli. Poate că e timpul să învățăm, de la copii, din nou, care sunt lucrurile importante. Culmea e că, deși alții au încălcat regula, ea a fost ok, împăcată cu ea însăși. Însă, dacă vrem cu adevărat să schimbăm lucrurile, nu trebuie să ne mai mulțumim doar să ne putem privi noi în oglindă. Trebuie să-i putem privi și pe ceilalți…

Ați dat „testul telefonului”? Cum ați supraviețuit?