brother and sister with books on their heads

Martie: bilanț la școală

S-a scurs încet mai bine de o lună de școală și, dincolo de bucuria umană de a interacționa cu copiii, e prea greu cu atâtea restricții. Ok, suntem la școală, avem de unde pleca de-acasă, unii părinți își pot bea liniștiți cafeaua. Însă ceea ce „iese“ la școală nu e nici pe departe ce ar trebui.

Stau de multe ori pe scaun la catedră și mă uit la ei cum scriu… nu mi-a plăcut niciodată clasa așezată standard, copiii cu ochii spre tablă, unul în spatele altuia. Pe măsură ce creșteau, stăteam în grupuri, ori orientați altfel, măcar în perechi să putem lucra. Îmi amintesc cu tristețe acum de una din aprecierile de acum câțiva ani, copiii dumneavoastră nu doar stau în grup, ci lucrează și colaborează eficient. Cred că generația aceasta va fi una individualistă, fiecare pentru el.

Dar… trag aer în piept, fereastra e deschisă non-stop, nu o închid niciodată.

Nu știu în al câtelea val ne plasăm și cum vor evolua lucrurile. După statistici și prognoze, deloc bine. Și nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că ni se pare că se exagerează și preferăm să fim rebeli. Îmi pun masca în casă, dimineața, o prind cu bareta la spate și o scot abia la întoarcere. De la 7 la 12, cinci ore, nu o mișc de pe față. Străbunica sigur avea gene de cămilă, de reușesc să supraviețuiesc, vorbind, fără să beau apă…

Am reușit să bifez și a doua doză de vaccin, dar ferească-te sfântul să pomenești despre asta. Și totuși, am pomenit-o la școală. Am realizat după ce mi-a scăpat porumbelul că am deschis cutia Pandorei și nu puteam să mai dau înapoi. Și totuși, în condițiile în care manualele de gimnaziu nu știu dacă includ de 3 ori cuvântul vaccin, când societatea românească aprinde bețișoare parfumate și curentul anti-vaccinist crește continuu, direct proporțional cu analfabetismul, eu am comis păcatul capital, înfierat cu ardoare pe online, că mi-am permis să spăl creierele copiilor, explicându-le cum funcționează un vaccin.

De la extaz la agonie a coborât lumina din ochii copiilor, căci pe limba lor se înțelesese că, dacă eu sunt vaccinată, noi toți vom sta fără măști în clasă. După ce le-am explicat că vaccinul nu te scapă de bătălia cu virusul, dar te pregătește înainte, să nu fii luat prin surprindere, căci nu avem cinci vieți ca în jocuri, entuziasmul a dispărut încet. Nu scăpăm de măști…

Nici la capitolul „reguli“ nu stăm bine

Măștile sunt ca să bifăm că avem totuși ceva la gură (de la cârpe simple la măști medicale), deși mă lupt (inutil) cu câțiva copii care, ca să vorbească, întâi dau masca jos… Sau, mai nou, o desprind ca să poată strănuta în voie, fără, normal, să pună mâna la gură. Am obosit să spun „pune masca corect (peste nas)“, „scoate mâna din nas/gură“, „scoate creionul din gură (băgat cu tot cu mască, normal)“.

Acestea sunt abia primele… urmează schimbul de jucării, apoi bătut palma prietenește, luat în brațe sau de mână. Când vine pauza, dacă fac greșeala să mă întorc să șterg tabla, în două secunde liniștea mă trezește la realitate. Au zburat toți la baie. Acolo e colțul de libertate unde, dacă nici doamna de serviciu nu este, fiecare face ce vrea. Nu contează că ai-n-ai treabă-mică-mare, măcar alergi până acolo ca să ai de unde să te întorci… Sau, și mai rău, dacă ies eu cumva până la toaletă sau la cancelarie, în clasă e imediat atmosfera pisicii plecate cu șoriceii în delir.

Apă se bea în disperare, în consecință – măștile se plimbă cu liftul, când sus, când jos. Mă bucur că nu mai mănâncă la școală, părinții au înțeles sau au acceptat situația, am eliminat un stres cu igiena mâinilor și apoi cu stat 10-15 min fără mască.

Dar cazurile cresc îngrijorător, iar relaxarea e continuă. Secretomania aceasta în care nu spunem cine ce are, cine a făcut și cine nu, e un stres în plus. Ambiția cu care nu luăm măsuri, de dragul de a ține lucrurile pe șine, mă sperie. Vă recomand articolul de mai jos, e o listă foarte aproape de realitatea pe care nu mă îmbăt cu apă rece să o neg.

De ce valul 3 e altceva

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?! 

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol. 

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri. 

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp… 

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit. 

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată. 

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

crop kid sitting on floor and writing in notebook

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă? 

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată… 

Școala online la lumina lumânării

După ce-am văzut rezultatul alegerilor mi-am zis că, pentru încă patru săptămâni, sunt deschisă la orice tip de nonsens și stupiditate mai are anul 2020 pe țeavă. Și cred că va trebui să învățăm să ne adaptăm repede, să găsim soluții, căci lumea noastră e pe cale de dispariție și o ciudățenie plină de provocări îi ia încet locul. Abilitatea de a rezolva probleme, văzute ca obstacol între tine și ceea ce îți dorești să ai, se învață în școală și voința necesară să depășești piedica se generează cu ajutorul acelei mici doze de frustrare care îți spune să continui, nu să te oprești, căci va face altul în locul tău.

Ieri pe la 5 și jumătate corectam temele elevilor. Becul începe să fileze a discotecă și moare, apoi aud un urlet de fiară răpusă din camera copiilor. Inițial m-am gândit că iar se rezolvă frățește cine știe ce dispută pe jumătate de metru pătrat încălcat, dar nu… de fapt nu mai era curent. Fiind pe laptop, nu mi-am dat seama, dar calculatorul lui Iris a murit instant. Aleargă disperată, doar ce s-a terminat ora de biologie, dar mai are geografie, mare tragedie, cum intră ea la oră? Ok, intri pe laptopul meu, dar bateria lui nu ține cine știe ce… Oprim toate programele. N-ai TEAMS pe calculator? Doamne-ferește, dar chiar trebuie să am tot?? Ia și instalează repede. Ce parolă ai? (Scurt moment de panică) Într-un final reușim în timp record să intrăm la oră odată cu profa.

Dar… ca să nu se ducă bateria, am dat luminozitatea ecranului pe minim. Ea cum vede să ia notițe?! Am zis ceva ce nu poate fi reprodus fără a fi înlocuit cu bip. Telefonul ei mai avea 10%. Al meu cam jumătate, dar nu voiam să-l fac lanternă, cine știe cât dura povestea… Așa că am recurs la clasica soluție: lumânarea.

Nu puteam să nu râd uitându-mă la ea. Tehnologie de ultimă generație, școală online, conexiune prin hotspot 4G de pe telefon și tu stai și scrii de mână la lumina lumânării… Serile lungi de iarnă de dinainte de revoluție au revenit instant în prezent. Grija să nu te apuce seara cu temele nefăcute era una principală, cum ajungeai acasă, te și apucai. Altfel trebuia să te descurci la lumina lămpii cu gaz, după ce ștergeai bine-bine cu ziar răsucit sticla afumată cu o zi în urmă. Apoi, ne-am modernizat, o baterie de tractor era decor de sufragerie și la ea era conectată o instalație home-made cu beculețe de 12V. Unul, și acum țin minte, legat în vârful unui băț de brad, încă rămas în suport, era pe post de veioză lângă masă, având în spate frumos prinsă o oglindă pentru efect maxim. Multe teme s-au scris așa, însoțite de multe ore de morală că „ne stricăm ochii“ și ce-am făcut amândoi acasă toată ziua până s-a înserat, de nu le-am terminat (ai mei veneau pe la 6 seara acasă)… Da chiar, frate-miu, oare ce făceam? Cred că răspunsul corect e „construiam copilăria“, cea pe care generațiile de azi nu o vor avea niciodată, cu toate gadgeturile lor.

Gluma-glumă, dar a devenit foarte tristă pe la miezul nopții, când căldura de peste zi s-a dus, centrala nu pornea fără curent și clasica „mai punem o haină“ de la sfârșitul Epocii de Aur a fost pusă în practică cu încă 2-3 pături și ce saci de dormit mai erau pe-acasă. Tragedia a continuat aproape de zorii zilei, cu picamerele băieților de la enel la 10 metri de fereastra mea, după ce au constatat defecțiunea și au primit aviz să spargă în miez de noapte, altfel se apucau la 7, nu la 5.

Dimineață am deschis ochii (de parcă dormisem), ca de obicei, înainte să sune ceasul. Am încercat întrerupătorul, nimic. Cuminte, de sub pătură, îi auzeam pe băieți vorbind și din câteva frânturi mi-am dat seama că nu e nicio șansă de curent. Resuscitasem telefonul descoperind nesperat în poșetă bateria externă încărcată, așa că puteam intra pe aplicația de Classroom să anunț copiii că nu facem orele azi și să le dau ceva de lucru, să nu aibă chiar așa o zi de vacanță în mijlocul săptămânii. Apoi am dat mesaj dirigintei copilului cu ore dimineața, să anunț că nu se conectează azi, căci nu avem curent. Pentru cele de după-amiază pregăteam o învoire de la teme, dacă nu avea cum să-și deschidă calculatorul.

Și când ceasul bătea deja spre prânz, aud un Dorel de jos strigând fericit Mergeee, băăă! N-a fost chiar un cade-bă-că-cade, dar venise curentul. Sar repede din pat, scol copiii, Andrei – rupt de tristețe că tot mai prinde câteva lecții, el care spera o zi liberă, Iris, repede-repede să rezolve temele și să le urce până la prânz.

Abia acum am înțeles eu cum e cu școala online în casele fără electricitate: poți vedea tastele laptopului la lumina lumânării, nimic neadevărat!

Tors uman, 50 cm

Școala online și resursele „gratuite“ – partea a doua

Odiseea școlii online la români cred că e abia la începutul deceniului călătoriei și mai e mult până departe, când vom intra și noi pe un făgaș normal. Mi-am dat de multă vreme seama că ministerul, cel care ar trebui să se îngrijească ca lucrurile să meargă strună, e într-un mod „asincron“ cu tot ceea ce mulți dintre profesori se străduiesc să facă totuși să funcționeze. Racul, broasca și știuca sunt mici copii pe lângă variația pe care această fabulă o cunoaște în lumea contemporană. Dacă am reciti și poveștile cu Păcală, ne-am da seama cu ușurință că toată acea înțelepciune populară este transformată în esență pură de acțiunile ministerului.

Am povestit în primăvară cum m-am dus cu sacul la pomul lăudat cu manuale digitale 3D promise de minister… Dacă nu știți despre ce e vorba, vă recomand articolul de atunci. Cert e că am rămas de jumătate de an cu ideea că undeva în toamnă școlile vor primi acces la aceste fabuloase materiale (și chiar nu e ironic spus) și copiii se vor bucura de o altfel de experiență de învățare, acolo unde profesorii vor avea deschiderea să îi îndrume. Culmea, taman în vacanța de toamnă, când îmi pregăteam cu elan muncitoresc toate materialele pentru unitatea următoare, să le dau copiilor mape de unde să se servească, zilnic, cu ce avem nevoie pentru a lucra, mi-am dat seama că urmează pe lista de teme corpul uman și pe Mozaik văzusem niște simulări 3D cu totul excepționale. Așa reușeam să le arăt copiilor un model real, nu unul în care inima este la stânga sau sub plămâni, ci unul în care organele se completează frumos ca piesele de puzzle într-un spectacol unic al perfecțiunii naturii.

Tors uman, 50 cm

Tors uman, 50 cm

Am făcut ultimele clase primare în laboratorul de biologie și mulajul cu organele interne era „colegul“ meu din spate. Inevitabil că la un moment dat a devenit neglijent, și-a vărsat mațele pe jos și noi, panicați de dezastru, a trebuit să le așezăm la loc. După ce le-am așezat în numeroase astfel de ocazii, puteam face chiar concurs de montat la loc. Cred că la medicină legală ne puteau angaja oricând, n-am fi greșit. Azi… nu vreau să întreb câte școli mai au astfel de mulaje pe care măcar o dată să le vadă copiii, nu zilnic!

Dar am deviat povestea. Revin la Mozaweb, Mozabook și Mozaik și întreb și eu la noi la școală dacă a venit ceva de la minister. Nimic, întrebam de ozn-uri. Mai arunc o vorbă, normal, și pe facebook, și prietenii îmi recomandă călduros să îmi văd de treabă, să caut altă soluție, că visez cai verzi pe pereți.

Surpriza a venit de la o prietenă, director de școală, care avea pentru mine un răspuns, măcar să știu cum stă treaba și să îmi văd de ale mele. Nu voi da cu copy-paste, că nu este corespondența mea, dar vă voi relata răspunsul Editurii Didactice și Pedagogice care a început în primăvară colaborarea cu Mozaik Education. Abordarea noii relații cu conducătorul instituției școlare este fastuoasă, începe cu evocarea evenimentului din 26 mai (la care am pierdut vremea și eu) și unde participarea a fost numărată de Pristanda în același stil ca steagurile puse în oraș. Adică din cei 8.000 pe care i-am văzut „cu ochii mei“ s-au făcut până acum vreo 10.000, inclusiv doamna ministru, pomenit-fie-i numele, nu cumva să publicăm ceva fără să îi menționăm „aportul“.

Trec peste câteva greșeli de scriere, după părerea mea inacceptabile într-un mail din partea unei edituri, dar… la ce manuale au scos, câteva scăpări într-un mail… ce mai contează? Cert e că se continuă prezentarea de miracole pe care profesorii (la plural, rețineți) le au la dispoziție cu acest nou instrument. Nu reiau, căci nu am aflat nimic nou față de primăvara trecută. Se comunică apoi codul de acces, modalitatea de instalare și încă o dată multitudinea de materiale accesibile.

Dacă am fi făcut analiza momentelor subiectului, acum ar urma punctul culminant: codul de instalare este disponibil pe… două calculatoare! Asta cumva ca să nu fie vreo neînțelegere de ce s-a folosit pluralul pentru „profesori“.

Și cum i s-a părut că poate nu a înțeles ce trebuie, a cerut lămuriri. Parcă să împarți un pai la trei măgari nu e ceea ce ne dorim de la activitățile online. Pare incredibil, dar adevărat! Ceea ce recomandau cu tărie era ca profesorii să vină frumușel la școală, cu rândul, după program, la cele două calculatoare, cu siguranță cu internet „mai bun“, și să-și pregătească materialele pentru „nateriile“ pe care le predau. Cu un ton mai mult decât ironic și zeflemitor, i se face prietenei mele o „listă“ de posibilități, cum se poate împăca și capra și varza, ca și cum managementul unei unități școlare nu te-a învățat să împarți angajații în „două cete“ pe cele două dispozitive, cum să îi înveți să lucreze în grup, să facă ștafetă săptămânală. Și apoi, doar nu au toți nevoie, ce treabă are cel de religie pe aplicație?! Și nici nu au nevoie toți de aplicații 3D. Și ce atâta vorbă, oricum nu pot arăta decât cinci pe săptămână, deci să se liniștească, nu vor avea probleme cu împărțirea timpului, căci… au avut grijă să nu-ți faci de cap.

Am rămas și ne-am uitat la mesaje exact ca în filmele cu Stan și Bran. Dacă ei la nivelul acesta sunt, au impresia că și noi… tot pe-acolo!

Ce concluzii am tras:

Iar ne-am luat-o, cu stil. Așa frumușel că nici n-am simțit. Praf în ochi… pe linia românească de „fă-te că muncești“. La noi totul e cârpit și pe apucate și, dacă mai reușim să menținem pacientul în viață, e doar pentru că ne dorim, muncim și ne dăm peste cap.

Și totuși, dacă tot s-a dat, e păcat să nu fie folosit. Poate nu vor vrea toți, poate nu vor ști toți, poate… Și poate școala își permite ca acele calculatoare „de lucru“ să fie accesate, la cerere, pe sistem remote, de la distanță, astfel încât să stai totuși în siguranță, acasă, dar să poți pregăti și lecțiile. Nu toți profesorii stau lângă școală, alții fac ore bune până acolo, nu mai spun de cei care fac naveta din altă localitate.

Nu știu cum sunteți voi, dar deja cred că mi-a pierit  gustul, dacă nu mai simt amarul șirului lung de dezamăgiri cu care ne luptăm zi de zi.

Jurnal de școală: săptămâna 1 de pandemie

Când vine cineva și te întreabă ce veste vrei să auzi prima din una bună și una proastă, prefer să încep cu cea proastă. Așa termin într-un ton optimist. La școală, feedbackul se dă tocmai invers. Începi să îi spui copilului ce a făcut bine, ca apoi să i le înșiri și pe celelalte. Starea de bine pe care i-o induci la început îl ajută – sper – să își accepte și îndrepte mai ușor greșelile. Povestea aceasta va începe amestecat – și cu bune, și cu rele.

Săptămâna profesorului

Săptămâna abia încheiată a fost ceva neașteptat din toate punctele de vedere. Am lăsat în martie acasă o clasă foarte dificilă, cu extrem de multe probleme. Gândul că șase luni au făcut ce au vrut îmi dădea fiori reci pe șira spinării și noile reguli impuse păreau incompatibile cu câteva personalități din clasa mea. Un maraton de aproape 10 ore de stat de vorbă cu copiii mi-a dat un pic de curaj. Faptul că am putut vorbi cu fiecare în parte despre ce urmează să se întâmple a ajutat, în cele din urmă, enorm.

Am avut două zile de acomodare cu câte-o jumătate de clasă și ziua de foc a fost miercuri, când am intrat cu toată clasa. Nu avem „pepsiglas“, căci, așa cum anticipam, sala mea e mare și pot păstra distanța între bănci. Momentul de întâlnire dimineața, când i-am găsit aliniați acceptabil, la distanță, acolo unde am stabilit împreună, a fost unul care parcă mi-a pus în mână doza de redbull-îți-dă-aripi. Se poate! Singuri, fără părinți, aflați departe de ei (nici dacă îi strigau nu cred că îi auzeau), m-au așteptat în ordine. În clasă sunt undeva la 90% cel puțin, plimbatul printre bănci e redus la maxim, doar ieșitul la toaletă nu am cum să îl împiedic – și se iese des! Apă se bea non-stop, așa că măștile fac continuu gimnastică sus-jos. Foarte greu cu ținut mâinile departe de ele… și din păcate destule cazuri de băgat mâinele pe sub mască în nas ori dat masca jos și rezolvat mici probleme de forat adânc.

Am încercat să nu merg nici măcar printre bănci, însă a fost imposibil să nu fac câțiva pași. Sunt de acord că nu ne atingem, nu punem mâna pe obiecte, nu îi țin de mână, dar măcar să le pot spune că nu au nimerit cele două linii drepte de scriere pe tip 1! Clasa întâi fără caiete începute, fără să scrii cu mâna lor! Încerc să fiu optimistă și să nu îl iau pe „n-o să meargă“ în brațe de la început. Îmi spun doar hai să vedem, încercăm orice, poate reușim! Să nu îi subestimez, sunt altă generație de copii, vreau să descopăr ce știu ei să facă și încă n-am exploatat cum trebuie.

Ce mi se pare extraordinar din ce mi s-a întâmplat săptămâna asta: este un calm desăvârșit. (Sper nu cel de dinaintea furtunii!) Nu mai aud doamna, X mi-a luat… , doamna, Y m-a lovit, doamna, Z cine știe ce idee a mai avut și a dărâmat, împins sau altele. Din acest punct de vedere mă declar în extaz. Jocurilor lor violente cu îmbrânceli și izbiri de pereți, tăvăliri pe jos, aruncat în neștire obiectele de pe bănci – au dispărut. Apoi, am reușit să îi scot afară în liniște, în șir ordonat. Fără căzut pe scări, fără vărsat obiectele de prin ghiozdan, alergat și împins să „fiu eu primul“. Ieșim pe șiruri de bănci din clasă, așa rămânem până la poartă, nimeni nu schimbă locul sau candidează intens la primul în coloană.

Toate îmi arată un singur lucru: nu copiii sunt de vină. Dacă avem haos, bullying și toate celelalte aspecte neplăcute în școală, vina nu le aparține lor, ci nouă, adulților. Ne-am bătut joc de reguli. Uite că acum când regulile sunt drastice și nu sunt negociabile, pot fi respectate!

Cum a fost cu masca o săptămână? Nu m-aș plânge, am stat toată vara între 2-4 ore pe zi, vorbind, cu ea. Acum doar că am crescut puțin intensitatea, să acopăr clasa. Însă este liniște și am reușit. Am constatat că, deși nu pot bea apă la fel de des, nu mi se mai usucă gâtul așa rău. Faptul că am o mască mai groasă și mai bine fixată pe față îmi permite să inspir repede un aer deja călduț și umed care îmi menține gâtul într-o stare foarte bună. Cele albastre, simple, nu au același efect, dacă inspir repede, trag chiar și masca până la buze. Știu, mă costă ceva măștile acestea, dar… ajung la concluzia că încep să merite banii. Au, bineînțeles și un efect neplăcut: îmi usucă foarte tare nasul.

Săptămâna părintelui

Al doilea rol al meu: părinte. Copiii mei, deși pe la mijlocul catalogului amândoi, au nimerit pe scenariul hibrid în prima grupă. Andrei merge două săptămâni alternativ, Iris câte o săptămână. Așadar o săptămână pe lună vor fi amândoi acasă făcând lecții live, iar eu la școală – Dumnezeu cu mila ce-o ieși aici dimineața în lipsa mea! Măcar am rezolvat problema a încă unui calculator, ca să nu se mai certe cine stă la ecran mare, cine la ecran mic. Sper să o rezolve și primăria pe a mea, căci tare mult îmi doresc să am și eu calculator în clasă!

Andrei povestește puțin și deloc despre școală, aflu că e greu de pus laptopul să filmeze tabla, că cei de acasă înțeleg greu. Le trimit cei din clasă poze cu ce se scrie înainte să se șteargă. E ok că a nimerit în grupă cu cei doi prieteni din clasă și mă trimite adolescentin la plimbare când încerc să aflu detalii. Totul e roz, să stau liniștită. Ce nu pricepe el e că eu am prins pe vremuri reclama la FNI, somnul liniștit nu mai există de atunci!

Iris e în extaz. A decis greu care să fie prima opțiune la liceu, după ce a tot pus în cumpănă două. A vorbit cu amici și cunoștințe și unul dintre băieții clasa a XII-a la unul dintre cele două licee pe care le voia i-a spus să stea liniștită, o să ajungă exact acolo unde este locul ei să intre. După mai multe zile de perpeleală, am decis pe care să îl alegem. Varianta de program după-amiază nu ne era foarte pe plac, însă era extrem de aproape de casă – nici 10 minute de mers la pas. Însă… descoperă în fiecare zi câteceva minunat. A venit să îmi povestească cum e cu tabla smart. Nu am la clasă și nu am lucrat cu una, însă orele online sunt altceva la ea față de Andrei. Tabla este conectată la întâlnirea live cu cei aflați acasă și toată lumea vede perfect ce se scrie. Mi-a arătat o poză, cum sunt și colegii virtuali „pe ecran“ și în felul acesta „suntem, totuși, toți la școală“.

Nu decurg toate perfect, dar mă bucur că și-a găsit deja companie, copii care acceptă masca și după ce ies pe poarta școlii. Îmi spune că îi place că nu se fac glume pe seama lor, cei care decid să nu poarte sunt surprinzători de toleranți cu cei care nu se supun instinctului de turmă. Parcă e cumva mai cool să fii rebel cu mască!

Concluzii

Săptămâna aceasta a fost pentru cei mai mulți adulți un test pe care l-au picat cu brio. A fost un test al regulilor și în general mulți au dovedit o lipsă cruntă de valori. A respecta regulile și legile statului este o valoare care asigură progresul unei țări. Uitați-vă la state care conduc lumea și judecați la ce nivel se află acolo respectul. Japonia? Țările Nordice? Unde-i lege nu-i tocmeală e la noi ceva învechit. Când fiecare individ decide că nu-i place o lege și o încalcă, haosul și dezastrul urmează. Pandemia aceasta ne-a deschis cumva ochii că noi avem, de fapt, de educat un popor întreg.

Am văzut multe idei de rebeliune – cum să nu te lase pe tine, părintele atotputernic, să intri în școală? Cum să îți spună ție acum un polițist că nu treci de poartă? Mulți viteji de-aceștia pe la toate posturile și pe toate rețelele… Eu însă mă bucur. Am întâlnit mulți părinți pentru care respectul față de profesor nu există și aș vrea ca decizia aceasta să rămână chiar și după pandemie.

Florile la început de an – altă belea. Cum să decidă cineva că nu ai tu voie să dai o floare? Și au fost destui care au considerat că o floare nu e un obiect transmis și au încălcat regulile. Cel mai trist mi se pare că au fost profesori care nici ei nu au înțeles ce misiune grea avem acum: să fim modelul de urmat! Păcat că există oameni care tratează copiii diferit, în funcție de cotizații diverse. Tocmai de aceea ar trebui să îi obligăm să-i trateze pe toți la fel: nimeni să nu mai ducă nimic.

Pe-ai mei copii îi încurajez mereu să facă lucrurile din suflet. Nu e nicio diferență între un copil care vrea și unul care nu, sunt diferiți și se exprimă diferit. Am colecția mea de „flori“, felicitări și mici desene care înseamnă de mii de ori mai mult decât orice buchet. Întâi – pentru că rezistă peste timp și îmi amintesc cu drag de fiecare dintre ei.

Cum ați supraviețuit primei săptămâni?

Florile dispar din prima zi de școală

În toată nebunia acestui weekend încerc și eu să mă bucur că am găsit o potcoavă, îmi mai trebuie doar alte trei și calul! Despre florile sacrificate în prima zi de școală am scris de multă vreme și am susținut ani de zile că unele obiceiuri ar trebui să dispară. Am citit cu jind poveștile cunoscuților din afară, care povesteau că prima zi de școală e una normală, în care bagi copilul pe poartă și îți vezi de ale tale, fără braț de flori…

Nu știu în ce secol școala românească va ajunge din urmă școala occidentală, întâi ar trebui să-și dubleze spațiul și să renunțe la cele două schimburi de clase, însă cel puțin în prima zi de școală vom începe și noi „ca americanii“, că tot ne doream asta!

În prima zi de școală părinții români vor face ceea ce n-a făcut neam de neamul lor: vor băga copilul singur pe poarta școlii cu mâinile goale și ghiozdanul în spate. Sincer nu credeam că în cât mai am eu de trăit apuc s-o văd și pe-asta! Însă niciodată să nu spui niciodată… nu? Și de ce să nu recunosc că eu, ca profesor, mă simt de parcă a murit și capra vecinului. Eu nu puteam să merg să îmi văd copilul la festivitate sau așezându-se în bancă… ei bine, acum suntem toți egali!

Era logic că nu au ce căuta cu flori la școală, din moment ce copiii trebuie să aibă mâinile libere să se dezinfecteze. Și să nu-mi spuneți că putea avea pe braț un coșuleț cu flori ca Scufița Roșie, că asta mi se pare deja deplasat și o încercare doar de a ieși în evidență. Florile intră și ele în categoria „obiectelor“ și cum sunt interzise schimburile de orice tip, normal că nu puteau face excepție.

Așa cum mi s-a părut normal să nu folosim cuierele, căci punem hainele una peste alta, la fel de logic și normal mi s-a părut și cea cu florile, nu era nevoie de lămurire suplimentară. Adică… dacă aș avea teoretic voie să le primesc, atunci de ce nu aș avea voie să mă duc și la bancă să verific tema copilului? Măcar ultima acțiune ar avea un scop nobil.

Cert e că acum, pe lângă toate cele la care renunțăm, la schimbările de comportament ce ne sunt impuse, ești nevoit să pui lacătul și pe tradiții de care societatea noastră nu s-ar fi desprins cu siguranță de bună voie. Cred sincer că trebuie să regândim modul în care noi, ca părinți, sprijinim școala. Un buchet de flori transformat în donație către asociație poate schimba lumea în care trăim.

Voi încheia așa cum închei de obicei, cu un apel să ne folosim capul constructiv. Dacă vreți să faceți un gest cu adevărat frumos pe care doamna să îl simtă nu doar în prima zi, ci în toate cele care urmează, încălțați-i papucii și vedeți de ce ar avea mai mare nevoie. Cum organizează activitatea la clasă? Școala a pus la dispoziție aparatura necesară în sală? Cum să facă ore online dacă nici în mod normal nu folosește tehnologia? Poate are laptopul ei, dar o cameră HD ar ajuta să se vadă mai bine tabla dacă va fi cazul să facem lecții de-acasă. Cum se descurcă vorbind cu masca? Se aude în toată clasa? Poate că un microfon prins la gulerul cămășii și conectat la boxele din clasă ar ajuta-o să nu se forțeze inutil și să vorbească normal, pentru mai multă vreme, iar dacă emite live, cei de-acasă vor auzi impecabil ce vorbește. Sau dacă nu pentru ea direct, pentru clasă – un dispozitiv cu senzor pentru dezinfectant îi poate scurta timpul de intrare al copiilor în sală.

De curiozitate, la clasa la care predați sau la clasa copilului vostru, care ar fi acele lucruri care ar schimba cu totul procesul de învățare?

PS: Succes în noul an școlar!

boy in brown hoodie carrying red backpack while walking on dirt road near tall trees

Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta.  Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi. 

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea. 

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta.  Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

people wearing diy masks

Uite masca… nu e masca!

Aproape că m-am resemnat cu gândul că începe școala în septembrie față în față. Nu dă nimeni doi lei pe opiniile profesorilor și dacă încerci să spui ceva public, ți se închide imediat gura că ai stat acasă în primăvară, ți-ai luat salariul și n-ai muncit… Iar acum – că nu îți stă gândul decât la măriri salariale pe care oricum nu le meriți, că vrei la școală de lene, să nu muncești în plus online și câte și mai câte. Și e nedrept!

Am citit proiectul normelor puse în discuție pe site-ul ministerului sănătății și le-am dat mai departe și părinților clasei mele, să ne gândim care ar fi, analizând concret la nivelul clasei noastre, provocările. Concluzia e simplă… problema normelor e punerea lor în aplicare. Trecând peste toate detaliile, tabele de curățenie, semnături și contrasemnături de verificare, personal care nu există… ajungi la capitolul „consumabile“, căci oricum ne-am învârti, tot la bani ne oprim. Cine plătește măștile și dezinfectanții pentru respectarea ad literam a celor stabilite pe hârtie? Declarația recentă a Ralucăi Tucan e din seria gura păcătosului adevăr grăiește, pentru cine are, normal, urechi să audă. Oricâtă bunăvoință vor arăta școlile cărora tocmai li s-a transferat puterea de decizie, nu vor putea scoate, ca-n poveste, dezinfectant din piatră seacă. Dacă aceste resurse nu vor veni de la primării…

Ieri m-am dus să-mi cumpăr uniformă. Am ajuns la concluzia că, dacă tot trebuie să spăl zilnic hainele și să le dezinfectez, nu pot supune la asemenea tratament garderoba mea (orice în afară de cămăși) și am achiziționat o uniformă medicală – cu fluturași (dacă mă simt bine cu ea, îmi iau și cu broscuțe și poate aduc și cu smiley!) Deși am dibuit magazinul pe net, am ajuns în cel fizic din București și doamna de-acolo îmi spunea oarecum resemnată că o să ajungem să cumpere părinții și măști și dezinfectant, așa cum au făcut și până acum cu hârtia igienică și săpunul. Am contrazis-o… nu și nu… scrie în norme că vor exista stocuri suficiente…

Văd comentarii în rândul părinților că profesorii sunt supuși, nu protestează și acceptă ce li se impune. Și cam ce ar trebui să fac? Am rate și doi copii, nu îmi permit să rămân fără loc de muncă, deși știu că sunt perfect capabilă să îmi găsesc și altceva, am mai trecut prin asta. Mor de frică să nu mă îmbolnăvesc, căci nu știu cine îmi va avea grijă de copii – părinții mei au și ei o vârstă la care nu vreau să-i expun. O să mă duc dimineața la muncă cu mașina mea, ca să nu mă sui în autobuz să cresc riscul de contagiune, deși un om singur în mașină e contrar tuturor ideilor de comportament ecologic pe care l-am susținut. Îmi iau măști mai scumpe și cu factor de protecție mai mare, iau haine pe care le îmbrac la școală și le dezinfectez, dar voi fi în clasă cu 20 de copii care oglindesc concepțiile părinților. Unii consideră că e inutil, alții că masca nu e pentru ei, în timp ce mai sunt și oameni care vor să respecte regulile și să facă tot posibilul să reducă la minim pericolul de expunere.

Acum aflu că… măștile vor fi, dar nu pentru toată lumea. Sunt curioasă care va fi plafonul de venit pentru a avea dreptul la mască gratuită și cine se va ocupa – și cum – de distribuția acestora. Cu alte cuvinte, pe apucate! Și totuși… dacă vin la școală fără mască copii care „nu au dreptul“ să primească una, ce faci? Îi trimiți acasă?! Masca e obligatorie, dacă îi permiți să intre în clasă fără ea tu ești cel care îi pune pe ceilalți în pericol, conform normelor.

Și în toată nebunia aceasta, ultimii care vor rămâne față în față și vor încerca să depășească momentul sunt elevii și profesorii. Primii… cu același chef de școală sau chiar mai puțin decât înainte, ultimii întrebându-se retoric câte vor mai avea de îndurat. Nu-mi amintesc ca angajarea noastră la catedră să se fi făcut la târgul de sclavi, știu că am dat examen și am învățat pe brânci și că lucrăm în baza unui contract, cu drepturile aferente. Și totuși, pe lângă toate umilințele pe care le înghițim în mod curent, normele ce se pregătesc acum aflu că îmi anulează dreptul la pauză, ferească sfântul ca, după 50 de minute de vorbit la clasă să am nevoie de o gură de apă, de un moment la toaletă sau de 5 minute la aer să-mi limpezesc mintea. Acum… nu mai pot părăsi sala de clasă, căci trebuie să supraveghez copiii care stau „cuminți“ în bănci și eventual mă și clonez ca să pot supraveghea în același timp și păstrarea distanței la toalete. Alți angajatori asigură cel puțin apă angajaților, noi avem (din fericire) apă la robinet și un filtru instalat. Ținând cont că ar trebui folosit la comun, tare mi-e că ni-l scoate… Să vedem atunci ce bem…!! Și noi, și copiii, care își umplu sticlele și de cel puțin 3 ori pe zi. Vor veni de acasă și cu doi litri de apă zilnic? Va fi mai sigură apa de la robinet?

Dacă am lămurit cum e cu pauza și cu apa, trecem la echipamentul de muncă și protecție, pe care tot angajatorul ar trebui să îl asigure. Anul trecut am primit două markere pentru tablă, dar nu și soluție de curățat tabla. Și nici burete. Ce mare scofală, am cumpărat, doar nu era să suflu peste tablă și aceasta să se curețe magic, nu? Materiale didactice… am făcut listă la începutul anului, cred că doar a fost prilej de glume la administrație. Mă gândesc dacă să perseverez și să depun și anul acesta!

Și ajung la măști… Pe care, din câte se aude, ni le vom cumpăra singuri. Când doi îți spun să te culci că ești beat, te întinzi și dormi. De la sindicat a răsuflat că mărirea de salariu anulată ar fi fost destinată achiziției de măști, iar tonul cu care au spus-o ne transforma în niște cerșetori cu mâna întinsă, apoi dinspre minister aflăm că nu putem să fim atât de naivi să credem că vor fi măști pentru toată lumea. Deci, unde e adevărul? Și de ce noi, profesorii, trebuie să fim echipați doar cu mască, iar asistenta care vine în triaj cu salopetă de plastic?

Din ce citesc, chinul cu mască – căci va fi, atât pentru copii, cât și pentru profesori care trebuie să vorbească cu ele – merită doar dacă se menține distanțarea la 1,5-2m și norme stricte de igienă. Fără distanțare totul e degeaba. Iar panoul de plexiglas, dacă e doar pe masă și nu separă complet copiii și nici nu e dezinfectat frecvent, e doar un mod de a mai arunca pe fereastră niște bani. Așadar, stăm bine!

Trăgând linie, ministerul – angajatorul nostru – face ce știe mai bine: întâi încalcă LEN, acceptând și încurajând depășirea la clasă a numărului de elevi stabilit prin lege, ridicând din umeri că asta e. Tocmai ce am avut din toate județele situația școlară… și stăm tragic la număr de școli și săli de clasă. Dacă ar veni cineva acum să spună că programul lui electoral include construcția a câteva mii de școli, astfel încât să nu mai învățăm în două schimburi și să avem 20 de copii la clasă… acum l-aș vota. Dar… noi ridicăm biserici și borduri, nu școli. Și cât de ușor s-ar ridica unele modulare, dacă s-ar vrea!

Aș spune un Doamne-ajută, dar ce-și face omul cu mâna lui, nici dracul nu desface. Cam asta facem noi acum.

Ce manuale folosim anul viitor??

Vă avertizez că va fi un articol lung și cu destule probleme, poate nu toate analizate suficient, dar cu care vă provoc în comentarii. Toate încep de la reluăm/nu reluăm școala clasică în septembrie și cum vom face față în acest nou context situației de a învăța online. Țin să încep cu mulțumiri pentru toate editurile din țară care au pus la dispoziție, gratuit, resurse, manuale digitale, pentru a ajuta profesorii dedicați în pregătirea lecțiilor, „altfel“ decât a da o poză întunecată cu fișa pe whatsapp. Dacă nu poți face conferință, n-ai cum să pregătești o prezentare animată a lecției (cu cât copilul este mai mic, cu atât provocarea este mai mare), materialele acestea au fost butelia cu oxigen de care aveam nevoie.

Dar…

Ce manuale primesc copiii la toamnă?

Colega mea mi-a atras atenția că, neîntorcându-ne la școală, nu am strâns manualele transmisibile, așadar în toamnă nu vom avea ce să le dăm copiilor! Nu mă gândisem la aceasta pentru că am clasa pregătitoare, nu predau manuale, trec clasa întâi, vor primi oricum manuale noi. Dar ceilalți? Și apoi, vin copiii cu manualele, le predau, le dăm clasei următoare, cu tot cu… virusuri? Că tot ne facem 1000 de calcule de prevenție, nu? Și pentru că tot discutăm de prevenție și măsuri, de ce nu se ia decizia ca manualele să nu mai fie transmisibile?

Singurii care scapă sunt copiii acum în clasa a VIII-a. Ei nici măcar nu ar trebui să le mai predea, căci ar ajunge oricum direct la topit, manualele acelea nu vor mai fi în uz anul viitor. Și scapă și cei care vor fi clasa a VIII-a în anul școlar 2020/2021, ei oricum nu au avut niciodată manuale la început de an, deja sunt „obișnuiți“ cu situația!

Dar întrebarea aceasta aduce și altă problemă. Acum doi ani, Ministerul Educației a decis (mai contează cine era ministru?) că editurile sunt incapabile să facă manuale de calitate și fac ei, împreună cu EDP, manualele pentru clasa a VI-a. Editurile erau obligate să atașeze și manual digital, dar EDP… nu. Urmarea: la clasa a VI-a nu avem manuale digitale…

Pentru că a fost așa o decizie bună să faci totul singur, heirupist, să nu delegi, să dai bine politic, să te bați ca gorila cu pumnul în piept că tu ai pus manuale pe bănci, nu ca „alții“, ai ascuns sub preș dezastrul calitativ al acestor manuale… iar despre cele digitale, nu a suflat nimeni nimic. Cine le folosea?! Nimeni!!

Ba mai mult, mândru de manualele cele noi ca împăratul de hainele sale, Ministerul a decis să repete isprava cu manualele de clasa întâi și a doua. Le-a făcut în două variante chiar, să ai opțiunea de a „alege“, căci la noi așa stă treaba, ne facem că muncim. Autorii, chiar cu experiență, căci lucraseră în antecedente cu alte edituri, nu aveau ce să facă dacă la butoane era unul fără simț artistic, fără experiență, fără… multe, poate doar cu arbore genealogic, recomandat ca nepotul cine-știe-cui. Au ieșit manuale pline de greșeli, fără armonie, estetic niște colaje ieftine. Timpul scurt nu a permis autorilor să stea să le verifice atent, sincer nici nu cred că au apucat să îl vadă decât la tipar, prea târziu.

Manualele digitale atașate acestora… sunt extraordinare. Conform paginii de titlu de la unul din manualele de clasa întâi, Manualul digital este realizat cu sprijinul Societății Române de Televiziune. Aceasta în anul de grație 2018, acum suntem în 2020, verbul este încă la prezent, și ele tot n-au apărut! Să mai întreb ce produse de succes recomandă TVR ca producător de material digital educativ?

După ce s-a decis că Ministerul nu plătește decât aceste materiale pentru elevi, toate celelalte edituri s-au trezit că au manuale aprobate, care din punct de vedere legal pot fi folosite la clasă, dar… pe care ministerul nu le cumpără pentru elevi să le ofere gratuit! Din punct de vedere financiar a fost o lovitură pe la spate. Ce părinți ar da bani pe manuale dacă „se dau gratis“ de la școală altele?

Dar ne-am trezit acum, în 20-20, ca părinți, că trebuie să facem lecții cu copiii, că era bun la lecția X un filmuleț care să-ți arate cum se scrie litera, cum se leagă de o alta. Părinții cu copii clasa întâi și a doua cred că înțeleg mult mai bine despre ce vorbesc, la celelalte clase mă amăgesc că profesorii au folosit din plin manualele digitale pe care le au. Aveam sau nu nevoie de manuale digitale? Ooo, și ce bune ar fi fost! Să mai zic de ce utile erau în forma unor aplicații pe telefon??

Manuale.edu.ro

Site-ul e destul de cunoscut, găsești aici manualele în vigoare (exceptând pe cele de dinainte de 2011), cu tot cu versiunile digitale. Când Ministerul a decis să introducă manualele EDP-2018 la clasa I și a II-a, erau încă aici disponibile manualele digitale ale celorlalte edituri. Dar… la un moment dat, au dispărut. Nu știu de ce. A decis ministerul să le scoată, să nu mai avem cu ce compara? Editurile au intervenit, din moment ce produsul lor nu mai era pe lista de opțiuni de achiziție? Una peste alta, am fi avut nevoie de ele acum! Dacă s-ar putea, în al 13-lea ceas, să se revină la posibilitatea de a comanda celelalte manuale? Și, mai ales, să se pună repede la loc cele digitale, pe site…

Dar discuția despre manualele digitale este una lungă. Când am citit prima dată, acum niște ani, caietul de sarcini pentru realizarea unui astfel de manual, am considerat de la început că e o prostie. Aplicațiile erau în proporții complet ilogice pentru un astfel de produs. Ceea ce înțelegeau prin „digital“ cei care au scris acea listă era departe, departe de a înțelege realitatea. În discuțiile preliminare cu V., de la Infomedia, care urma să se ocupe de manual, am avut plăcerea de a primi un compliment fantastic, că înțeleg perfect ce e acela manual digital și știu ce să cer, dar ceea ce vreau eu are un cost pe care nimeni nu va accepta să îl plătească, chiar dacă ar fi fost în interesul elevului.

Ministerul a considerat că „manual digital“ înseamnă o proporție 9-6-3 a aplicațiilor, 45 statice, 30 dinamice, 15 interactive. Adică 45 pe care poți da click și se deschide o poză, 30 pe care dai click-play-stop, audio sau video, și 15 tip joc, test, sau orice altceva. Prostia continua, căci manualul, TOT, trebuia să încapă pe un CD, căci de descărcare liberă de pe net nu au auzit. Și dacă voiai să muncești, gratuit, de dragul de a avea un produs utilizabil de către copii, tot nu puteai, că trebuia să „încapi” în 700 MB. Ce făceai? Micșorai pozele, făceai filmulețele la rezoluție mică, nu HD… și tot așa, serie de compromisuri. Aa, și nu aveai voie să pui linkuri pe net, să le recomanzi, de exemplu, copiilor, un muzeu… Toate pentru că lista aceea a fost făcută de oameni nepricepuți.

Manualul digital ar fi trebuit să fie în primul rând interactiv. Cât costă un asemenea soft puteți vedea pe site-urile editurilor de profil din România – Infomedia, Editura Edu, Ascendia, CD-Press, Intuitext, din ce îmi vine acum repede în minte (puteți completa în comentarii dacă ratez pe cineva și merită pomenit).  Dar dacă vrem cu adevărat să avem o soluție viabilă de învățământ digital, atunci raportul prezentat mai sus trebuie inversat. O poză nu înseamnă digital, când o să înțelegem acest lucru?

Ce facem cu manualele anul viitor?

De ceva ani varianta „nu cereți bani părinților“ a fost propagată și mulți au înțeles să nu se implice, că face statul tot. Însă tot la fel de mulți și-au dat seama că de sus nu se va întâmpla nimic și că, dacă vrei să ai parte de ceva diferit pentru copilul tău, nu ai de ales. Învățământul e gratuit pentru elevi, nu pentru părinți, sper că vă mai amintiți! Am început anul cu multe temeri și modul în care urma să lucrez la clasă în condițiile în care am primit clădirea proaspăt renovată și… goală! Nu aveam nici dispensere pentru săpun, nici coșuri de gunoi (două luni am pus gunoiul din clasă în cutiile de la lapte), dar nici imprimantă la dispoziția profesorilor. Așa că am strâns părinții, le-am spus că aduc eu calculator, dar imprimantă… nu am. Soluțiile erau simple:

  • nu folosim nimic printat, căci nu avem unde;
  • le dau seara materialul pentru a doua zi, se descurcă fiecare cum vine cu el printat la școală – cine nu are… puteam pune pe proiector sau se uita la colegul;
  • delegau un responsabil cu printul, care printa pentru toți și se descurcau ei cu contribuțiile;
  • vedeam cum putem lua o imprimantă și printam eu dimineața, la școală, ce aveam nevoie.

Slavă Domnului că a fost ultima, 17 lei/copil, iar cu tonnerul inclus am printat tot semestrul vreo 2700 pagini, cost pe pagină care scade mereu din moment ce o reîncărcăm.

M-am gândit de multe ori cu groază la clasa întâi și la manualele date gratuit ori de câte ori vedeam colegele văitându-se că sunt praf. Toamna trecută am văzut că editurile care aveau anterior manuale pentru clasele I-II au scos pachete promoționale, caietele și manualele la preț special. CD-Press, dacă nu mă înșel, au fost primii. Apoi fiecare s-a chinuit să adapteze caietele pe care le avea pentru manualele tipărite de EDP, dar e un fel de ciorbă reîncălzită.

Acum, în varianta în care vom (mai) lucra online, mi se pare că decizia asupra materialului ce va fi folosit la clasă, mai ales la cei mici, este una foarte importantă, iar dacă are sau nu un manual digital de calitate este esențial. Nu mai e doar care e financiar avantajos, ci dacă suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine. Așadar, vor fi părinții de acord să cumpărăm manuale care au și varianta digitală sau nu? Și nu vorbesc doar de clasa întâi, ci și de a doua, care ar trebui să preia manuale folosite de colegi, în bună parte deja deteriorate de doi ani, căci copiii sunt obișnuiți să scrie pe ele și nici prea mulți profesori care să îi împiedice nu sunt. Și cum să nu facă asta, din moment ce percep manualul ca instrument de învățare și îl folosesc în consecință?

Personal mă gândesc serios să comand deja pachetul manual + caiete de la editurile care par serioase și să decid ce propun părinților. La capitolul „iluzii deșarte“ mai trec una, să ajungă acolo sus cineva care să fie capabil să ia decizii, chiar dacă dureroase, dar în interesul elevului. Sper și că părinții, având acum acces la materiale altfel disponibile doar cu abonament, au realizat care este diferența de valoare între a face învățământ tradițional și a avea acces la resurse adevărate, construite cu scop didactic.

Acea „platformă“ cu lecții pe care Ministerul o tot promite, disponibile gratuit, nu înseamnă să strângi la un loc materiale create de profesori, filmate cu telefonul, ci să creezi, cu oameni capabili, atât din punct de vedere științific și metodic, dar și tehnic (programare), materiale pentru elevi. Și să ții cont și de lucrul diferențiat, de copiii cu CES, care au alte nevoi… Chiar crede cineva că acea platformă se va realiza curând la un standard calitativ acceptabil? Se va face, o vor bifa pe listă, dar alternativele funcționale vor veni tot din mediul privat!

Uite masca – nu e masca

De când s-a instaurat carantina, am ieșit în prima săptămână de două ori până la atelier, să iau diverse materiale necesare pentru lecții, apoi doar până în parcare în fața scării să dau o mână de ajutor la cărat cumpărăturile. Copiii s-au plimbat doar de pe un balcon pe altul, să varieze imaginea pe care o vedeau de la fereastra camerei lor. Am realizat, cărând cumpărăturile, că masca e pentru mine ceva ce creează nu disconfort, ci piedică în respirat, pentru că mă opream deseori să trag mai mult aer… simțeam că leșin și vedeam steluțe. Și era o mască textilă, nu cea de cauciuc, cu filtre exterioare, cu care am fost dotată pentru ieșiri mai în siguranță în oraș sau la muncă, de va fi cazul.

În timpul sesiunilor video cu clasa mea, mi-am dat seama, privind ecranul, că nici ei, nici eu, nu avem deprinderea de a nu ne mai atinge fața. Parcă atunci când îți propui să nu o faci te gâdilă o geană pe obraz mai abitir ca niciodată. Așa că, cel puțin în cazul meu, problema există. Masca îmi va aduce oarecum aminte să nu pun mâna, însă după atâta stat pe gânduri m-am hotărât să îmi iau vizieră.

Convingător a fost un filmuleț – de la chinezi, de unde altundeva? – cu copiii mici, înșirați frumos la un dispenser cu dezinfectant și care aveau toți viziere, dar nu măști. Așadar, cumva, să nu îți pui mâna pe față este o soluție. Urmează să mă duc la școală, trebuie să fac ordine în clasă, cutiile cu rechizite ale copiilor trebuie pregătite de vacanță, caietele trebuie împărțite din teancurile de pe catedră, decorul strâns… Multă muncă. Chiar dacă voi fi singură acolo și probabil n-a intrat nimeni de săptămâni, tot trebuie să fac ceva să nu pun mâna pe față, dar să și pot respira decent.

Încă mă uit de care să iau, rabatabilă sau nu, dacă să investesc pe termen lung, căci probabil și la toamnă vom avea aceleași măsuri de siguranță… Și uite-așa răsfoind de colo-colo pe emag (am un easybox chiar lângă mine, am tot cerut livrarea așa), am descoperit această vizieră cu… căști:

Set viziera si antifoane de protectie
Vezi preț

M-am gândit, amuzată, că aș putea să îmi iau două, una de relaxare, pentru pauză, cu protecție pentru gălăgia uneori peste orice limită, și o alta mai simplă, pentru lecții. Oricum îmi e clar că, și dacă ne întoarcem, nu vom putea sta cu măști, dar copiii ar putea avea, cu vizieră, acea atenționare de a nu mai băga mâinile în nas, în gură, sau a-și mângâia fața. Cât am stat cu ei la școală am avut noroc că nu ne-am îmbolnăvit de cine știe ce, căci se tăvăleau pe parchet, băgau apoi mâinile, unii chiar până la cot, fără să îmi dea atenție când le făceam observație, cu aceeași preocupare pentru ceea ce făceau ca pisica bunicii când stă pe prispă să se curețe la soare.

Lăsând gluma la o parte, sunt conștientă că nu vom putea să ne păzim 100%, „abstinența“ nu e posibilă în acest caz, va trebui să continuăm să trăim. Poate că vom simți sau conștientiza mai mult cum e să trăiești în țări unde malaria și altele sunt la tot pasul, o greșeală, neatenție sau puțin ghinion te pot expune imediat. Suntem siliți, dacă vrem să supraviețuim, să ieșim din bula de siguranță la „vânătoare de viață“.

Dacă ați ieșit în această perioadă și ați folosit viziere, aveți o recomandare, de care să nu iei că se rupe repede, sau ce ați observat, mulțumesc anticipat!