Funny Face Vectors by Vecteezy

Ziua cu tableta la școală

A trecut sau n-a trecut pandemia, se mai intră sau nu vreodată online, cert e că, după numeroase luni scurse, primăria a dotat școala în cadrul unui proiect cu tablete pentru fiecare elev și câte un laptop pentru fiecare sală de clasă.

Ca în povestea cu „Ionică și lupul”, pe la ultimul consiliu, am auzit (iar) că vin laptopurile, dar nu i-am dat mare crezare zvonului. Vara a trecut liniștită. Fix când eu eram în focurile examenelor la final de august, sosesc tabletele. Musai prezentarea la școală urgent, să scriem codurile de pe spate, să le distribuim părinților. Pe 31 august am intrat la 9:00 în examenul oral, iar la 11 eram la școală, completam tabele cu serii lungi de cifre, să le pot distribui.

Atac de panică

Normal, când toată lumea a primit tabletă, a început despicarea firului în patru. De ce primim? Se intră iar în online? Nuuu… doar că la noi, la București, lucrurile se fac ardelenește, încet, molcom, îți ia vreo trei ani să pui în practică o idee bună.

Și ce facem cu ele?

Gândul că le-au primit degeaba, că se strânge praful pe ele, îi frământa. Și, cu tristețe trebuie să remarc, mulți dintre copiii care le-au primit le cam țin degeaba acasă, deși (cel puțin la gimnaziu) ar fi o soluție pentru a nu mai căra la școală toate manualele… le-ar putea deschide online.

De când am fost sigură că sosesc, îmi făceam scenarii în minte cum aș putea să le folosesc la clasă, deși „ziua cu tableta la școală”, într-o clasă de copii agitați, ca să nu spun mai mult, îmi dădea mari fiori încă de când a încolțit ideea. Însă ar fi păcat, chiar mare păcat, să avem această șansă și să nu o folosim.

În plus, tabletele au venit (nesperat) și cu husă relativ serioasă de protecție, așa că, cel puțin teoretic, imposibilul devenea posibil.

Prima zi cu tableta la școală

Am anunțat cu emoție pe grupul de părinți că luăm tabletele la școală. Cea mai mare frică a mea era că se sparge vreuna, vinovatul nu vrea să-și asume, păgubitul face scandal și, ca de obicei în învățământul românesc, oalele se sparg în capul celui care a avut ideea, căci nicio faptă bună nu rămâne, niciodată (dar niciodată!) nepedepsită.

În primul mesaj am inclus și o listă de reguli, am rugat părinții să le discute serios cu copiii, căci atunci când toată lumea știe ce are de făcut (sau nu), nu prea are ce să nu funcționeze.

Deschizi tableta atunci când ți se cere și numai pe aplicația solicitată.

Tableta nu este jucărie, nu este scoasă din ghiozdan în pauze.

Sunt interzise orice fel de glume și jocuri care pun în pericol tabletele (fotbal cu ghiozdane, îmbrânceli când se utilizează tabletele, tras scaune etc.)

Ai voie să umbli doar cu tableta ta (poate un abțibild cu numele, ceva lipit pe husă, trebuie să și le identifice ușor fiecare).

Utilizarea tabletei se va face doar în scop școlar.

Tableta nefolosită stă cu husa închisă.

Tableta este încărcată de acasă și închisă, să nu se consume bateria.

Am avut o tentativă de a condiționa venirea cu tableta de un comportament civilizat la școală, în speranța că aș mai potoli din năzdrăvanii clasei, astfel încât să avem la ore o atmosferă cât mai aproape de normalitate, însă propunerea a fost respinsă cu un glas vehement. Asta e. Am încercat.

Probleme…

Tehnice, normal. Tabletele au venit blocate. (La fel și laptopul meu, dar asta e altă poveste, pentru alt articol.)

Copiii nu puteau instala nimic pe ele, nu aveau drepturi. Așa că orice aș fi vrut eu să fac la clasă trebuia să fie accesibil în browser, nu aplicație instalată pe tabletă. Nu știu care e geniul care administrează proiectul la primărie, dar țin să îl felicit. Așa drob de sare bătut în perete n-am mai văzut. Parcă e povestea cu Păcală, când primește ca provizii la câmp pâinea și burdușica de brânză și trebuie să le aducă întregi după o zi de muncă!

Am lucrat demult ca manager de proiecte online. Programatorul din echipă îmi spunea că, atunci când blochezi totul la nivel de acces, în loc să securizezi, nu arăți decât că nu te pricepi. Am râs la această amintire și am trecut mai departe, oricum nu puteam schimba nimic.

Unii copii, cu părinți mai tehnici, au rezolvat problema. Alții – încă nu. Poate facem o șezătoare la școală, toată lumea vine cu tableta, și mai rezolvăm din ele, altfel pare că ne învârtim așa, în jurul cozii…

Cum ne-am descurcat

În general, din ce în ce mai bine. Prima dată a fost mai greu, până au învățat cum să intre, am mai sunat acasă după parole, că nu le știau copiii… dar s-au ajutat unii pe alții și am putut rezolva provocările pregătite.

Entuziasmul lor e greu de stăpânit, mai ales la Kahoot. Aplicația e greu de îmbinat cu descurajarea competiției cu ceilalți, podiumul acela final e extrem de apetisant. Și, cel puțin pentru mine, a fost și surprinzător în unele cazuri! Mi s-a părut totuși că algoritmul nu e chiar corect, căci la unul din jocuri am avut pe primul loc un copil cu un răspuns greșit, iar pe locul al doilea, unul cu toate corecte, dar o idee mai puțin rapid în a da răspunsurile potrivite.

A rămas însă în picioare și Google Forms, unde timpul disponibil se aplică la întreg „testul”, ai timp să și introduci, manual, un răspuns.

Surpriza a venit în ultima săptămână de școală, când aveam lecție deschisă.

Calculasem, normal, minutele pe proiectul lecției, dar nimic nu iese, ca la carte, de fiecare dată. Pun ca rezervă de timp pentru conexiune, răspunsuri, feedback, 15 min. Mai bine să fie decât să intri în criză. Ce să vezi. Vine momentul de „joc”. Anunț. Până să ajung eu la catedră să afișez codul de kahoot, ei erau conectați, în așteptarea codului. Afișez… în nici 20 de secunde erau toți intrați în joc: să-i dăm drumul.

Deja îmi dădeam seama că activitatea nu se va întinde pe mai mult de cinci minute, oricât am încercat eu să recalibrez planul din mers. Parcă știind că deja mă cuprinsese panica, răspundeau instant, nici gând de consumat cele 20 de secunde atribuite unei întrebări. Am improvizat, am scris apoi și în caiete variantele corecte (doamne, bine că le-au mai greșit!!), ca să acoperim cele 15 minute pe care eu le rezervasem.

Peste toate, surpriza a fost extrem de plăcută!

Atât de plăcută, că mă gândesc la variante de a face lecțiile interactive, așa cum am văzut, în pandemie, pe Pear Deck, când am beneficiat de trei luni abonament gratuit, bonusul la achiziționarea tabletei grafice. Însă acesta e un vis frumos, la ce prețuri are contul de profesor. Însă dacă nu visezi, nu vei ajunge niciodată mai departe, nu?

Încerc să văd dacă Kahoot ar avea ceva asemănător (să răspunzi la întrebări pe parcursul prezentării lecției predate) în varianta de „cursuri”, măcar aici abonamentul pe lună are un preț ceva mai mic… dar îmi dau seama că nu vom progresa cu învățământul modern cât timp ori de câte ori vrei să faci ceva, te lovești de astfel de piedici.

Ca să termin într-o notă optimistă, încă îi așteptăm pe cei de la primărie să vină să termine și la noi de montat, de setat, de… ce-o mai fi de făcut!

Iar data viitoare când venim cu ele la școală, poate nu le uită nimeni nici acasă, nici descărcate!

Module verzi și altfel

Peste tot sunt la mare căutare acum planificările „pe module”. Nu știu de ce e așa panicată lumea cu încadrarea pe module de parcă e sfârșitul lumii. În fond și la urma urmei, vacanța din octombrie, cel puțin la ciclul primar, era și înainte. Vacanța de februarie a fost până în anul de grație 2019, când a fost abramburită structura anului școlar și de-atunci parcă e noua modă, cum să ne mai scoată din minți cu alte și alte modificări.

Modulele în sine nu fragmentează anul școlar mai rău decât era înainte. Însă faptul că nu mai avem semestre, că nu ne mai oprim la jumătate să ne tragem sufletul și să tragem o linie, să ne întrebăm nițeluș dacă suntem pe drumul cel bun, s-ar putea să fie o problemă pe termen lung.

Și da, ar fi frumos să închei unitatea înainte de finalul modulului, dar oare în pielea elevilor care au atâtea evaluări înainte de ultima săptămână se pune cineva?!

Totuși, de ce nu „ies” planificările pe module…?

În teorie, ar trebui să iasă. Faci planificarea cu ajutorul programei, iei conținuturile, le împarți… însă merge dacă și numai dacă renunți la manuale. Ca material de sprijin pentru elevi, odată ce le pui pe bancă, trebuie să le iei în seamă.

Dacă eu consider logic ca la științe să încep cu noțiunile de biologie și nu cu cele de fizică, dar manualul e „invers”, zăpăcesc copiii de tot. Copii, facem întâi capitolul 5, apoi 3 și apoi 4… Nu merge. Ei au nevoie de o ordine în învățare. Și, mai ales, de timp pentru consolidare, nu le faci pe toate în fuga calului, doar de dragul de a ieși calendarul.

Manualele au fost gândite acum niște ani și țineau cât de cât cont de structura anului școlar, să ai „timp” să închei o unitate de învățare până la prima vacanță. De-asta îi spune unitate, nu? Să aibă cap, coadă, să se încheie cu recapitulare și evaluare sumativă. Însă când începem anul școlar cu două săptămâni mai devreme, normal că nu se mai potrivește nimic, nici cu vacanța de noiembrie, nici cu cea de Crăciun… Ce să mai zic de celelalte, fixate „diferit”, ca să schieze cine trebuie, că cei mai mulți nici nu văd pârtia.

Pauzele lungi și dese

Când mă uit la structura anului școlar mă simt de parcă urc scările la etajul 10, după covid. Nu mai rezist, nu mai respir, mai merg un pic, mai stau oleacă. Cam așa și anul școlar. Nici nu ne luăm bine avânt că pac, luăm o pauză. Și uite-așa nu reușim nici să începem, nici să terminăm, dar nici să recapitulăm, căci nu mai dăm teze. Obișnuim copiii aceștia să facă numai eforturi mici, fără să capete și o rezistență pe termen lung.

Mi-e groază să mă gândesc cum reacționează actualele generații de liceeni, care au stat în online și nu au dat teze, la prima sesiune din facultate, când ai 3-4 zile la dispoziție să prezinți onorabil o cantitate de informație cât zece manuale de liceu. Să nu-mi spuneți că ar trebui să se scoată din materie și la facultate, să le dăm diploma pe nimic! Apropo de asta, iată un fragment dintr-o lectură (grea) pe care am parcurs-o recent la clasa a treia:

…  să știți că aș putea nici să nu vă mai duc la școală. Să vă las să treceți glonț pe lângă ea și să vă continuați viața la cinema. Sau să vă dau un anume certificat, din care să reiasă, clar, că sunteți mai deștepți decât, la un loc, un cal și‑un țânțar. (La școală, dar nu rămânem acolo – Marin Sorescu)

În ciuda faptului că textul era o metaforă greu de descifrat, culmea, fix aici nu am avut nicio problemă. Au înțeles direct mesajul: termini școala fără să ai ceva în cap. Dacă și prin facultate trecem glonț… apăi de unde ne vom scufunda nu ne mai scoate nimeni la lumină!

Mi-am terminat planificarea

Uf, da… i-am dat o formă. Am încercat să văd ansamblul, tot anul școlar, și mai puțin modulele. Și poate tocmai pentru că nu mai avem semestre mai am o șansă de a drege busuiocul în acest an. De pildă, dacă aș fi avut clasa a patra, aș fi parcurs întâi geografia, două ore pe săptămână, apoi aș fi continuat cu istoria. Cred de multă vreme că abordarea aceasta, „modulară”, e mult mai potrivită pentru cele două discipline. Nu merge însă la toate.

Dar am clasa a treia. Probabil voi jongla cu orele. Scopul final e să termin materia la 1 iunie, dar în același timp, să îi dau o oarecare logică. E bine că pe copertă scrie „planificare orientativă”, căci numai Dumnezeu știe ce ne orientează anul acesta și cum vom reuși să ne facem treaba cu atâtea bețe puse-n roată de cei care ne conduc.

Însă când îmi spuneam că mai rău nu se poate, s-au stabilit săptămânile verzi și altfel. Nu înțeleg de ce nu avem voie să folosim pentru acestea acele săptămâni incomplete, de 4 zile… ca să nu le unim cu vacanța? Cine vrea să facă ce trebuie atunci, face oricum! Așa… Ai săptămâna colorată, apoi 4 zile de școală și intri vacanță. Pariu că iese mega-punte de liniște și relaxare? Mă rog, deci în toiul unității, mă opresc și stau „altfel”, apoi cu gândul la ouă roșii mai fac patru zile de școală până la vacanță. Și nu, nu pot face unități de învățare de două săptămâni. 🙁

Rechizite, metode moderne și scandal

Prima săptămână de școală se apropie de final. Mai peste tot s-a bifat deja și prima ședință cu părinții. Și, normal, au început certurile, ba chiar scandalurile, din seria da’ de ce dom’le, la ce le trebuie atâtea?

Mi-aș dori enorm să avem și noi școli ca afară. Să fie construite pentru a fi instituții unde educația să fie pe primul loc, să nu învățăm în schimburi, să avem pe hol dulăpioare individuale pentru toți copiii, sală de mese și cantină cu prețuri ca la Parlament, sală de sport, teren afară, materialele de bun simț să existe la toalete și să nu-ți vină în clasă copilul cu pantalonii în vine că nu e hârtie la budă…

Dar nu avem. De 30 de ani construim biserici și votăm idioți, care mai de care mai idioți, de la un scrutin la altul, numai de educație nu ne preocupăm, că doar dacă nu merge, se târăște ea cumva. Și dacă încă pare că se mișcă pe ici-colo, e pentru că stă pe umerii profesorilor. Rar mai auzi de o primărie care face minuni cu școala (era prin Dobrogea o comună cu o școală de vis), dar, în rest, mai nimic… În afară de panglici tăiate înghesuit la inaugurări și mesaje cretine pe covorașele puzzle.

Nici la mine la școală nu dau lucrurile pe-afară de fericire, dar n-aveți idee cât mă bucur că ne-a lovit pandemia. Strânse de …, primăriile au trimis măcar materialele igienice necesare. Acum văd că s-au relaxat. Poate era bine să le monteze niște electrozi să le mai electrocutăm din când în când, să nu uite, ce obligații au.

Predăm modern cu bagheta magică

De când s-au inventat metodele „moderne” acum niște zeci de ani, la noi abia dacă sunt luate în considerare. Oricum sunt privite ca Dumnezeu în persoană, deși nu orice e „tradițional” e perimat și nu orice e „modern” e bun. Orice inspecție, orice curs teoretic, toate bat monedă pe cum trebuie lucrat cu copiii, cum să nu mai scriem pe caiete, ci să interacționăm, să lucrăm în grup, să folosim organizatori grafici, bla-bla-bla, cum să înveți făcând, descoperind, cercetând… Ce și cu ce?

Să luăm un banal exercițiu pe echipe… ai nevoie de markere și coli mari albe, să lucreze fiecare grup, să le afișezi apoi și să le puteți discuta. Și scoci, să le lipești pe tablă sau pe perete. Sau de post-it-uri, preferabil adezive sau de diferite culori, dacă vrei să și jonglezi cu ele. De unde?! Păi din banii profesorului care vine cu astfel de idei…

Hai să învățăm fizică sau chimie prin descoperire. Mai există pe undeva laboratoare? Kituri de experimente? Am luat la întâmplare de pe net primul rezultat, o nimica toată ca preț, doar câteva sute de lei ca să faci câteva experimente. Dar ce mă gândesc eu să facă elevii singuri, rar am mai auzit să se ducă măcar profesorul să le arate o reacție…

De ce nu sunt?!

Bună întrebare! Eu am solicitat o dată, cu listă lungă, materiale didactice… m-am liniștit. Nu sunt fonduri. Am noroc cu asociația de părinți care funcționează, cei 3,5% ne ajută să ne mai cârpim nițel. Sunt însă foarte mulți cei care își doresc să aibă școala tot ce trebuie… să fie ca-n vest sau ca la privat, dacă se poate. Și sunt scandalizați că nu se poate.

Circulă acum liste cu de toate încadrate la rechizite, criticate că „se face magazin” la grupă, că „educatoarele stau pe telefon” și de fapt nu lucrează, ori că materialele „fac picioare”. Cusută și descusută, lista e tocată mărunt.

De ce atâta hârtie? Ia dă-i copilului acasă ca sarcină să decupeze dintr-o foaie un disc pe care l-a desenat cu un șablon (o ceașcă).  Pe o foaie A4 va desena cercul în mijloc, va irosi toată foaia, după care o aruncă, păstrând discul. Așa e când nimeni nu i-a făcut educație financiară, banii nu pică din cer, tăiem forma cât mai în margine. Cum m-a învățat mama asta? Făcând gogoși cu paharul… întinzi foaia, începi să tai din margine să intre cât mai multe! Și „resturile” le iei și le transformi în altă foaie…

Mai face cineva așa ceva? Nu cred. Dar la școală aveam „cutie de reciclat”, unde strângeam toate rămășițele. Sau acum au plicul lor unde pun ce rămâne și folosim la alt proiect… Și dacă la școală nu prea funcționează recuperarea materialelor, să vedeți ce e la cei mici de grădiniță cu decupatul liber și pe contur.

De ce îi trebuie la grădiniță ascuțitoare electrică?

E o „fiță”, am văzut pe undeva. Clar, moft! Doamna care a pus-o pe listă ar trebui să le pună în fiecare zi în ghiozdan creioanele să vină cu ele ascuțite. Și când o plânge și s-o tăvăli pe jos că nu are vârf la „roz”, și nici X nu vrea să-i dea, că i-l rupe, să vezi distracție… Când au încercat cei care comentează că nu e necesară să ascută cu una normală câteva zeci de creioane proaste? De nu-ți mai simți degetele sau te ustură bășicile de mori…

De ce hârtie igienică și săpun? Încă nu uit la pregătitoare cum îi uita Dumnezeu la baie pe-ai mei de la clasă, descoperiseră că, dacă pui mult săpun în chiuvetă, iese „un monstru” din podea, prin sita de la scurgere… și cum creștea monstrul mai mare, ei jucau fotbal cu el, de era toată baia plină de spumă. Doamna, nu e hârtie la baie. Normal că și eu am în dulap hârtie, să nu credeți că la profesori se pune și la elevi nu, doar n-o să-l lași să se descurce cu șosetele, ca în caz de urgență, nu? Cam câte role de servețele se consumă pe zi la grădiniță? Dacă sunt de-alea „pufoase și leșinate”, multe!

Imaginați-vă doar trei ture complete de mers cu ei la baie pentru spălat, pentru trei mese. Îi speli pe toți pe mâini, le rupi o bucată. 20 copii x 3 ture =60 bucăți. Să socotim de câte ori se duc ei singuri la toaletă, vin uzi pe mâini și își iau cu generozitate hârtie să se șteargă? Să nu mă întrebați de ce nu se revine la cuierul cu prosopele și etichete de pe vremuri. Probabil și-au dat seama că șansa de a te șterge exact cu al tău e foarte mică…

Câtă hârtie igienică consumă un copil de 5 ani la toaletă? Depinde de cum a fost învățat acasă. Sau dacă măcar e lăsat să se descurce singur, că am mai auzit și „eu nu pun mâna pe caca, că e scârbos”!

Soluții

Fără să mai stăm la discuții, vinovați sunt profesorii. Ei trebuie să înțeleagă foarte bine că în fișa postului nu le-a trecut nimeni susținerea financiară a sistemului de învățământ. Nu știu dacă vă încântă când vedeți clasele decorate, fotografiate în prima zi de școală. Eu acolo văd că e sărit calul, că se cheltuie nejustificat din fonduri personale. Atâtea țipete pentru „desființarea fondului clasei”, dar niciun zumzet despre cheltuielile din buzunarul profesorilor.

Așadar, adevărata grevă în învățământ ar fi să ne ducem la muncă așa cum o face orice funcționar al statului, fără nimic de-acasă. Dacă acum 200 de ani învățau să scrie și să citească cu o tablă și un ceaslov, sunt sigură că ne descurcăm și noi. Iar metode de învățământ sunt atâtea în categoria celor orale, iar cărțile cu povești nesfârșite!

O altă soluție este să stabilești un sistem de comunicare prin care să anunți cu ce să vină fiecare la el. Deși nu îl agreez, în pandemie nu am avut de ales. Cu câteva zile înainte de activitatea programată dădeam lista: doi ochișori mobili, trei bile mici de polistiren etc. O plăcere să cumperi singur! Se organizau, comunicau, luau și împărțeau. Nu exagerez, dar jumătate din sugestiile pentru acest an sunt să luăm la comun materialele necesare!

Poate e un efort mare pentru educatoare, dar să se străduiască să trimită de vineri lista, pe zile, pentru săptămâna următoare. Cu mențiunea că cine nu are stă și se uită, că nu poți obliga pe nimeni să împartă ce și-a adus. (Când e „la comun”, se împarte oricum tuturor.) La grădiniță măcar o activitate pe zi trebuie să fie cu „materiale”, va fi o plăcere să vină cu trei flori roșii, două frunze verzi, un carton, lipici. Abia atunci vor înțelege unii că, în absența unui stat funcțional, numai împreună vom reuși să supraviețuim. Ca pinguinii pe viscol la Polul Sud.

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.

gladiole

Prima zi de școală: oropsiții copii ai profesorilor…

Profesorii sunt acea categorie profesională de la care societatea are cele mai mai pretenții. Trebuie să exceleze în ceea ce fac, fără greșeală, pentru că pe umerii lor stă viitorul comunității. Ce se întâmplă atunci când acest umăr se îndoaie vedem în jurul nostru. Tot ei sunt aceia care trebuie să își planifice întreaga viață în funcție de calendarul școlar. Unii părinți, dacă au chef de concediu în prima săptămână de școală, iau copilul și pleacă. Cadrele didactice nu-și permit nici să se îmbolnăvească și operațiile, dacă pot, le programează în vacanțele școlare.

E drept că atunci când nimerești la catedră un profesor foarte tânăr, te gândești dacă rămâne, dacă… Doar că în ultimul timp parcă s-a trecut limita bunului simț și colege mai tinere sunt întrebate în față detalii personale. Ok, cine știe, poate că „aveți copii?” e doar un test de empatie, dacă ai, sigur placi copiii, dar și dacă n-ai pentru că așa ai decis? Nu veneai la catedră dacă nu îi iubeai! Lucrurile sar calul atunci când sunt întrebate, dacă nu au, când și i-au programat… Violare completă a intimității.

Poate că încerc să înțeleg și gradul de disperare la care neputința unui sistem de a se face funcțional aduce părinții. Când vezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu un profesor ca lumea, parcă nu vrei să-l pierzi doar pentru că nu așteaptă 5 ani să facă un copil la sfârșit de serie! Și eventual să aibă grijă să îi iasă și în vacanța mare, ca să termine anul!

Copiii profesorilor cresc împărțindu-și mama.

Nu știu dacă se poate măsura ce simte când o vede că se împarte cu atâția alții, că îi îmbrățișează cu aceeași pasiune (așa pare) și că le mai și spune „copiii mei” acasă. Sau îi spun ei mama la școală. Dar copilul profesorului înghite și strânge din dinți, se cuibărește lângă ea printre lucrări corectate și așteaptă să primească 30 de îmbrățișări, câte a dat ea la școală. Citeam demult că iubirea de mamă nu se împarte între frați, ea se multiplică la fiecare copil. Oare așa e și la școală? Dacă e atâta „loc”, de ce nu poate fi tot al lui?

gladiole

Gladiolele – coșmarul primei zile de școală. Să duci întregi, la festivitate, un buchet de gladiole, era o provocare. Mă simțeam ca un păun, trăgându-și coada… Tot buchetul era mai înalt ca mine!

Emoția începutului de an școlar, la fel de intensă pentru toți copiii, pentru el e pe jumătate. Dacă nu are norocul să fie în aceeași școală cu părintele, ci la o alta (poate în altă localitate), se va trezi și va găsi uniforma frumos călcată pe canapea, micul dejun pe masă și un bilet, cât se poate de motivațional, apoi va merge mereu singurel spre școală, invidiind la fiecare colț copiii care merg de mână cu părinții. Va sta la careu, străduindu-se să vadă printre părinții altora, care nu se dau la o parte și degeaba încearcă să spună „pardon”, nu e luat în seamă.

Dacă mama ar fi aici…

...le-ar spune să se dea la o parte, dar pe el nu are cine să-l apere.  La sfârșitul anului, dacă a luat premiu, când se va întoarce cu diploma din careu, nimeni nu îl va privi și felicita cu ochi calzi pentru reușită. Pentru că el de data aceasta nu-și mai împarte mama, a donat-o altor copii. Ce bine ar fi să o iubească și ei la fel ca el! Măcar să merite, să aprecieze că e acolo cu ei…

An de an – se va obișnui. Ce nu te dărâmă te face mai puternic. Va ieși mai întărit, va înțelege altfel dragostea față de oameni. Dar undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide.

Sunt cele de mai sus câteva rânduri pentru părinții-profesori, care în prima zi își strâng dimineața copiii în brațe și apoi aleargă spre prânz, sperând să mai prindă o frântură de ceremonie la școala copilului. Sau acasă, să afle cum a fost. Părinți speciali care răsfoiesc cu emoție pozele puse de ceilalți părinți pe grupul clasei, sperând să își vadă și ei copilul.

Sunt câteva rânduri pentru acei părinți norocoși care își pot însoți copilul în prima zi de școală și împart cu el emoțiile printr-o strângere de mână.

Dacă tot sunteți acolo, încercați pentru o zi să fiți și părintele celorlalți!

Sunt copil de profesori și profesor la rândul meu, iar prima zi de școală este epuizantă. Să te împarți  dimineața, să te multiplici apoi cu 25, să retrăiești amintiri demult uitate și să zâmbești. Să încurajezi. Să speri. Așa e jocul. […] Arde-l-ar focul!

Examenele și vechi metehne de care românii nu scapă

Examenul pentru care tocmai am distrus toată vara a avut partea lui de experiență clasică. Dacă de ceva vreme funcționăm cu coduri afișate în locul numelor la capacitate și bacalaureat, ei bine, la examenele profesorilor, acest obicei încă nu a fost schimbat. De ce? Păi… motive se găsesc destule. Însă ce-ar mai fi dacă n-ai putea să iei la puricat listele și să afli ce-au făcut X și Y la examen?

Cred că ne stă în ADN să nu putem dormi de grija altuia. Ereditatea. Sau influența mediului mioritic. Ori… mai repede educația?? Nu mai bine, dacă chiar îți pasă de cineva, pui mâna pe telefon și îl întrebi? Dacă nu ai o relație atât de apropiată ca să poți face asta, înseamnă că nu e deloc problema ta ce face X la examen…

Dar nu. La noi nu se poate.

Așadar, în ziua rezultatelor, cu notele la vedere, hai să luăm la puricat candidații… Pentru că am avut emoții cu mult peste capacitatea mea normală de procesare, am decis să aștept afișarea listelor pe ușa facultății. Dar fiindcă există totuși GDPR, nu se pot pune pe net cu nume și prenume, se afișează la sediu, preventiv. Ei, dar ce GDPR? Se găsește cineva care să facă un bine și să le pună pe facebook, că doar, ce naiba, GDPR e pentru fraieri…

Nu mi-a fost rușine cu nota mea. Dar știu și cum e să nu vrei să îți vezi numele acolo. Aș fi dat orice să fie un cod, pe care să îl știu doar eu. Și asta și-ar fi dorit o mulțime de alți oameni.

Și pentru că niciodată nu te simți suficient de prost, se mai poate și mai rău, stăteam în fața listelor și îmi căutam colegele. Toată lumea era emoționată, plânsete de bucurie, telefoane la cei apropiați pentru a da veștile bune. Și un alt telefon care mi-a atras atenția, pentru că receptorul acolo prezent reproducea cu voce tare numele pe care trebuia să le caute pe listă. Primul era al colegei mele de școală… al doilea, al celeilalte colege, iar al treilea, al meu!! Și dacă informația nu ar fi fost însoțită și de comentarii, poate că mi-aș fi ținut gura.

Dar am întrebat și eu, băgându-mă ca musca în lapte, Cine întreabă de… că doar eu eram, nu? Eee, cineva care o cunoaște! Dar de ce? Așa, de curiozitate, mă aflam și eu în treabă! S-a prins după alte niște secunde să mă întrebe dacă eu sunt și a plecat.

Atunci, a-nu-știu-câta-oară, mi-am dorit să fiu un simplu cod anonim pe listă. N-am primit niciun telefon ulterior, doar prietenii care mă sunau direct să mă întrebe rezultatul. Așadar curiosul nu avea nicio tangență personală cu mine. Atunci de ce nu poate dormi de grija mea?! Chiar ne plictisim dacă nu suntem la zi cu ultimele „știri”?

Oare cât va mai dura până când și la examenele de definitivat și alte grade didactice va fi respectat dreptul la intimitate? Sau nu suntem destul de umiliți în sistem, trebuie să mai fim puși și la zid cu orice ocazie?

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Litrul, mililitrul și ceva apă

Un capitol extrem de provocator, dacă ai chef de joacă, este cel dedicat unităților de măsură. Prima dată când am „predat” aceste conținuturi a fost la lecția din cadrul examenului de titularizare. Studentă încă, am nimerit atunci, la clasa pregătitoare, unitățile non-standard de măsurare pentru lungime. Și cum reprezentația era one-time-only, m-am străduit să fac de toate, și măsurători, și calcule, ba chiar și probleme simple. 

O singură concluzie am tras și am rămas cu ea: dacă nu le duci de toate (instrumente și materiale), să le vadă, nu faci nimic. Așa că am început, în timp, să strâng, „să fie acolo“. Am o riglă de tablă de 1m pe post de metru liniar, un metru de tâmplărie, panglici de croitorie, ruletă, chiar și ruletă electronică.

Unități de măsură: litrul, mililitrul

„Ghicește în ce recipient încape un litru” (sau cât încape în el). Au greșit câteva, la găletușă au citit gramajul și au zis că nu intră un litru, așa că am măsurat. Intră! La prezentare am încercat să nu se vadă cât au, dar verificam apoi cât scrie pe ele.

Mai simplu e  însă cu recipientele pentru măsurat lichide.

Anul trecut, la clasa întâi (a mea de data aceasta), a fost destul de interesant să discutăm despre litru. Însă așteptau încă de pe atunci să le explic ce e  500 ML de pe sticlele lor de apă și au fost dezamăgiți că trebuie să mai aștepte. Ei bine, am aflat acum.

Lecția la clasa a doua a mers bine. N-aș spune foarte bine, că nu există perfecțiune și încă sunt supărată pe ei că vor să facă în minte scăderile cu trecere peste ordin și le greșesc. Nu vor, nici picați cu ceară, să facă un calcul scris! Parcă le cer să-și taie un deget dacă le spun să scrie termenii unul sub altul…

Ca să fac repartizarea sarcinilor mai interesantă, n-am avut de lucru și le-am dat un joculeț de rezolvat, să vedem în ce ordine ieșim să măsurăm… Cred că mai repede făceam bilețele cu numerele ca la loto și trăgeam la sorți, erau mai fericiți!

Una peste alta, am ținut și să le pun în palmă un mililitru.

Surpriza a fost de zile mari: ba nu și-au imaginat că e atât de puțin, ba și-l imaginau mult mai „mic”, un fel de picătură. Nu știu exact cât de mult le-a plăcut restul activității, mie însă mi s-a părut că apa pusă în palmă cu seringa a fost tot farmecul lecției. 

Am ajuns și la măsurători. Din păcate, n-am poze de dinainte de lecție, când toate recipientele de mai jos erau pline. Dar faceți un efort de imaginație. Nu le-am umplut la robinet, ci am măsurat eu, am pus în toate diferit. Ca să se vadă, am adăugat colorant alimentar, căci nu s-ar fi observat din bancă, atunci când toarnă în cana gradată, unde exact este nivelul lichidului.

Mergea și cu cerneală, însă cum am copii cu CES și sticlele erau în clasă, m-am gândit să nu le vină idei să bea vreuna când nu sunt atentă…

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Coloranții alimentari au fost trei: roșu, galben, albastru. Apa din găleată, când am aruncat-o, era un verde crud de primăvară. Au fost foarte curioși ce va ieși. Dacă aveam timp, voiam să fac cu eprubete probleme de genul: dacă amestecăm 50 ml de „galben” cu 30 ml de „albastru” obținem 80 ml de „verde”. 

După ce am reușit, cu chiu cu vai, să aflăm cine ce loz a tras, am început să măsurăm. Varianta în perechi a jocului presupunea că fiecare copil măsoară lichidul repartizat, apoi răspunde la întrebări precum: cine are mai mult/mai puțin – cu cât sau de câte ori. Eeee… a fost o adevărată provocare să găsesc sticluțele mici, în care să intre un număr de mililitri compatibil cu tabla înmulțirii și a împărțirii… și să și măsor exact, cu seringa, nu cumva să avem vreo eroare!

Nu mi-a venit să cred că jocul a ieșit fără incidente, fără sticle dărâmate, fără necesitatea unui mop (dar am avut o găleată mare să golesc repede cănile și păhăruțele folosite la măsurat). 

Pregătirea lecției a fost delir curat. Pe la farmaciile din jur cred că m-au luat la ochi, dar până la urmă am găsit online seringile pe care le voiam. Pahare mici gradate am descoperit în două jocuri mai vechi ale lui Iris, ceva cu parfumuri și săpunuri, care și-au scos acum toți banii. Pipete de plastic – tot de pe-acolo, cred că dintr-un joc de „crescut cristale”.

Cănile gradate mi-au dat de furcă, știam că vor fi folosite intens și am căuta nițel până am găsit unele scrise cu ceva vizibil, nu cele cu marcaj în relief pe plastic, care nu se citesc decât greu. Mai aveam și cilindru gradat, din sticlă, dar nu l-am folosit din același motiv. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Una peste alta, dacă am măsurat clasa în lung și-n lat cu ruleta, nu puteam să lăsăm parchetul nespălat. În ultima sesiune am combinat măsurătorile cu fracțiile. Le-am cerut să își aducă două păhăruțe și o seringă de nurofen. Nerăbdare maximă – pentru cei care au ținut minte să și le ia de-acasă. Dar, spre disperarea lor, ora a început cu niște „calcule”, adunările și scăderile au trecut întâi peste ordin, înainte să treacă apa peste marginea paharelor. 

Le-am cerut să toarne din sticla lor cu apă cât consideră ei că înseamnă jumătate de pahar.

Îți cere mama doar o jumătate de pahar cu apă. Cât îi pui? Apoi am măsurat, trecând cu seringa dintr-un pahar în altul. Am calculat dublul cantității măsurate și, în final, am măsurat cu cana gradată paharul plin. Dacă „paharul plin” era aproape de „dublul calculat”, înseamnă că a estimat corect jumătatea. Dacă diferența era prea mare, înseamnă că a pus la început prea multă apă, jumătate înseamnă mai puțin. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Abia aștept unitățile pentru masă. Cum mai toată lumea are un cântar de bucătărie, vom cântări tot ce se poate și vom înregistra datele în tabel. Bineînțeles că urmează, din nou, cu cât sau de câte ori e mai mult sau mai puțin

twinkl_litere

Cum am învățat să scriem cu Twinkl

Memoria umană are o funcție selectivă foarte eficientă, ne protejează și șterge toate amintirile neimportante, mai ales negative. Una dintre cele pe care aș vrea să o uit e primăvara 2020, petrecută în casă. A fost primă lovitură de grație a pandemiei, când natura ne-a arătat ce ființe firave suntem, cât de puțin flexibili și prost antrenați la a ne adapta repede unor alte condiții de viață. Înverșunarea cu care ne opunem nu spune despre noi decât că putem avea șansa atâtor specii care, dependente de un mediu și un tip de hrană, sunt condamnate la dispariție.

Primăvara aceea a fost un duș rece pentru mulți și multe și atunci reacțiile au fost diferite. Ceea ce însă îmi amintesc foarte bine e că școala, atât de prinsă în limitele ei, s-a deschis spre alte tipuri de resurse. O mulțime de portaluri cu resurse digitale, în general pe bază de abonament, au devenit atunci accesibile la liber tuturor. Mi-am făcut o listă, din categoria „dacă va fi nevoie“, unde și cam ce pot găsi. Am frunzărit materiale la care poate altfel nu aș fi avut acces și nici n-aș fi știut că există.

Însă în primăvara 2020 aveam clasa pregătitoare, când, cu ajutorul materialelor create de mine și a auxiliarelor, ne descurcam. Cu adevărat înspăimântătoare se anunța însă toamna… Căci nu apăruse vaccinul și o nouă perioadă de învățare online era mai mult decât sigură.

Urma clasa întâi

Dacă eu aveam pregătitoare, colega mea avea clasa întâi. Cel puțin în primăvară îi rămăsese doar a doua parte a alfabetului și copiii erau obișnuiți cu scrierea literelor, cu așezarea în pagină. Însă tot nu era ușor. Pentru mine, varianta în care începeam online era la nivelul unui film de groază. Îmi era clar că nu pot sări nicicum etapele de învățare a unei litere, așadar aveam nevoie de ceva care, dincolo de ecran, lângă copil, să facă ce ar trebui să fac eu, să verific că execută corect.

Pentru demonstrație, aveam filmulețele din manualul digital (am lucrat cu abecedarul din 2015 de la CD-Press). Pentru exersat, aveam planșete plastifiate cu liniatură tip 1, pe care scriau cu markerul de tablă. Însă pentru momentul în care ei scriau câteva litere, iar eu urma să le verific și să execut cu mânuța lor – nu am avut inițial nicio idee.

Toată vara m-am gândit ce bune ar fi fost niște litere de tip Montessori, cartonașele acelea cu litera confecționată din alt material, pe care poți plimba degetul până înveți cum s-o execuți. Apoi, deși se anunța începerea școlii în format fizic, lista restricțiilor era lungă, era exclus să treci de la un copil la altul, căci nu mai putea fi vorba de distanțare. Așadar, tot era nevoie de o soluție…

Atunci am descoperit pachetul de la Twinkl dedicat literelor alfabetului. Fiecare literă avea o broșură a ei, cu mai multe pagini de exerciții și jocuri, însă scenariul meu a combinat mai puține, ca să nu adaug că nici nu aș fi putut susține financiar mai mult. Încerc să nu fac risipă cu puținul pe care îl am la dispoziție la școală, părinții ajută, dar și noi, profesorii, trebuie să avem niște limite în a cere ajutor. Din fiecare am păstrat doar pagina de exersare a literei pe diferite dimensiuni, iar pe verso, rândurile pe liniatură tip 1, cu litere parțial trasate.

Cum ne descurcam cu el?

Copiii primeau, pe o coală A5, față-verso, litera lucrată la clasă. A fost „distractiv“ până am reușit să printez corect pe A4 astfel încât, atunci când tai pe jumătate, să se potrivească. Pot spune că am căpătat experiență după vreo lună, nu mai puneam nici foile invers în imprimantă, nici materialul aiurea în pdf. Copiii au fost îngăduitori, doar nu era să le aruncăm doar pentru că sunt printate cu capul în jos. Din greșeli înveți.

După vreo patru litere învățate în clasa întâi la școală, am intrat în online. Am avut grijă ca, atât cât ne-am mai aflat față în față, să folosesc aceleași materiale ca și cum am fi dincolo de ecran, ce trebuie să facă ei și cum să se descurce când eu nu îi voi putea vedea. Ulterior, cât ne-am aflat în online, am pregătit, înainte de fiecare unitate, mape cu toate materialele necesare, pe care ei le ridicau de la poarta școlii, evitând să le cer să printeze singuri.

Și în prezent, la clasă, se pot folosi cu încredere, dar și acasă, dacă vrei să te joci un pic cu copilul. Plimbi degetul pe litera de dimensiuni mari (filmulețele demonstrative sunt necesare, le găsiți în manualele digitale), apoi o scrii cu creioane colorate, de câteva ori, din ce în ce mai mică, până ajungi să o scrii cu creionul/stiloul, pe liniatură.

Și a funcționat. Efortul meu și al lor și-a arătat roadele și acum, la un an după, încă mă uit la ei când scriu și îmi repet că e generația la care nu am ținut mânuțele, lucru pe care, dacă îl spuneai în 2019 cuiva, ar fi susținut că este imposibil.

O imposibilitate este însă o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

twinkl_litere

Citește și: Cele mai bune bloguri pentru profesori și părinți din România

Îngeri în rochițe albe, din lingură de lemn

Îngeri în rochițe din linguri din lemn

Partea bună a încercărilor de salvare a planetei a fost renunțarea la tacâmurile de unică folosință din plastic. Cu ocazia aceasta, multe proiecte creative nu mai sunt realizabile, însă altele le iau locul. Sunt de mult pe listele de posibile proiecte cele care folosesc linguri din lemn, însă până acum erau doar clasicele linguri zdravene de ceaun, care aveau însă inconvenientul că erau prea mari, cam scumpe de sacrificat și destul de incomode. Introducerea lingurilor mici din lemn deschide însă noi posibilități, mai ales că au început să se găsească în multiple variante, iar îngeri în rochițe albe părea un proiect atrăgător pentru Crăciun.

Dacă mă întrebați, nu aș putea spune cu certitudine care variantă e însă mai prietenoasă pentru planetă, aceasta care taie copacii sau cea care dispare în câteva sute de ani… Cu siguranță educația ecologică ar schimba multe, dar la un popor needucat în punctele esențiale, să mai vorbești și despre reciclare pare inutil.

M-am pricopsit cu o lingură din lemn la o comandă de mâncare și am pus-o deoparte, până când mi-a sărit în ochi acest proiect. Făceam pe atunci lista de idei pentru luna decembrie, pe care am rezervat-o în întregime Crăciunului. Și anul trecut, și anul acesta, mi-am fixat în orar orele de arte și abilități separat, așadar am ocazia de a realiza două proiecte pe săptămână. M-am chinuit întâi eu cu îngerul, dar chinuit e mult spus, că nu e totuși mare lucru.

Îngeri în rochițe albe

Îngeri în rochițe albe, din lingură de lemn

Proiectul face parte din seria #AdventulNăzdrăvanilor

  1. Se printează și se decupează rochița sau, dacă aveți talent la decupat, o tăiați direct cu foarfeca, nu e mare lucru. Îndoiți foaia pe jumătate, chiar pe sfert dacă vreți să fiți exacți și tăiați mâneci largi și poale lungi. Dacă a fost nevoie să decupați pe contur și decupajul mai lasă de dorit, întoarceți rochița pe dos, să nu se vadă cusătura.
  2. Luați un perforator decorativ pentru margine (există o mulțime de variante) și realizați tivul și manșetele pe ambele părți simultan. Sau, pur si simplu, tăiați ondulat.
  3. Îmbrăcați lingura și lipiți rochița de coadă.
  4. Bobinați din ață pufoasă pe două-trei degete de câteva ori și confecționați un ciucure simplu, pe care îl veți adapta ca podoabă capilară. Pentru modelul meu am avut fir special sintetic de păr pentru păpuși, luat acum mult timp (aici un exemplu pe negru) .
  5. Aura este realizată dintr-o bucată de sârmă plușată, prinsă într-un cerc și lipită pe spate, între plete. Cel mai bine folosiți silipici sau un alt adeziv cu uscare rapidă.
  6. Aripile îngerului sunt o aplicație intuitivă pentru fracții. Se ia o hârtie decorativă rotundă (pe la terase se pune pe farfurioara de cafea), cu diametrul de 10 cm, se îndoaie pe jumătate, se taie, apoi se mai îndoaie o dată și rezultă două sferturi. Acestea se lipesc pe spatele îngerului.
  7. Desenați fața îngerului, în funcție de talentul fiecăruia. Eu prefer ochii închiși, gura deschisă, nu am cum să dau greș. Folosiți un creion negru bine ascuțit, nu cariocă, căci lemnul suge și veți avea un rezultat neplăcut. Am experimentat și cu un liner negru (tălpile) și arată destul de bine.
  8. Pentru mâini se decupează separat două bucățele de hârtie, iar cartea este un dreptunghi simplu, îndoit pe jumătate.

De la vorbă la faptă

Proiectul este programat pentru această săptămână și sper să ne iasă. Suntem, totuși, clasa a doua, am trecut și prin încercări mai grele, sunt destul de optimistă. Cu lingurile am rezolvat, o mămică săritoare ne-a cumpărat tuturor, ba chiar și un set de lingurițe. Modelul meu este realizat pe o lingură de 16 cm (rochița printată este proporțională), dar când le-am primit și pe cele de 11 cm, am redimensionat modelul. Acum vom face îngeri și baby-îngeri.

Sârmă plușată avem la școală și perforator am în colecție. Cu lingurile am rezolvat, rochițele le-am printat. Dacă nu vom avea hârtia decorativă, vom face aripile pur și simplu, din hârtie. Acum rămâne să vedem ce ne iese.

_____________________________

Modelul printabil pentru rochiță poate fi descărcat de aici timp de o săptămână. După expirarea linkului, este disponibil la cerere pentru persoanele care au realizat în ultimele două luni sau realizează o donație pentru site, solicitând modelul printr-un comentariu cu aceeași adresă de mail cu care au făcut donația.

Aflarea termenului necunoscut

Sesam, deschide-te! Aflarea termenului necunoscut

Am început, încet de tot, să ne mișcăm și la numărul necunoscut. Cum e una din lecțiile pe care le consider dificile, căci implică procese ale gândirii care abia acum încep să funcționeze, am zis să încercăm întâi cu joacă la aflarea termenului necunoscut. Cărțile cu ferestre, în care mereu descopereai ceva nou, sunt amintiri ce nu se uită din copilăria timpurie, așa că am pregătit ceva asemănător.

Așadar, trebuia să completăm ferestrele… ținând cont de rolul termenului necunoscut. Dacă la adunare e simplu, nu cunoști un termen, îl afli prin scădere, ei bine, la scădere e mai mult decât distractiv. De două lecții – și probabil vor urma fără număr – începem analiza cu „avem o operație de scădere, nu cunoaștem descăzutul, îl aflăm prin adunare și adunăm scăzătorul cu restul“. Dacă ajung și ei să știe poezia, pentru fiecare dintre termeni, măcar până la sfârșitul anului, tot e ceva!

„Ferestrele“ de mai jos nu s-au deschis singure. Întâi de toate, am proiectat materialul. În mintea mea era inițial un plan diferit la scădere, cumva să le colorez și suprapun astfel încât să am în „spate“ diferența vizuală între cele două. Mi-am dat seama repede că mă complic foarte tare cu îndoirea și restul oricum nu va fi vizibil comparativ când deschizi fereastra. Am lăsat așadar ferestrele la fel, dar am avut inspirația să notez și semnul operației, pentru a fi de ajutor.

Nu mai zic cât mi-a luat să le tai pe toate, pentru fiecare copil, dar vacanța de 1 Decembrie a picat la fix, bine că am stat acasă. Am încercat să o cooptez pe Iris, dar nu m-a ajutat, a zis că ideile trebuie să mi le pun singură în aplicare, să simt toată satisfacția.

La școală: aflarea termenului necunoscut…

Ei bine, cea mai mare bătaie de cap a fost să le încadrăm în pagină, după dată și titlul lecției, la care nu renunț. Văzând chinurile potrivirii – cât din prima intră pe prima pagină a lecției, mi-am amintit cum potriveam când eram mică preșurile țesute de bunica la război. Cum le puneai într-o parte a camerei, derulai sulul până la celălalt perete, tăiai… După nenumăratele chemări de ajutor, s-a rezolvat, însă mi-e frică să las o bună parte din această generație singură în pădure, abilitățile lor de a rezolva probleme de viață nu sunt deloc la înălțime.

Au urmat rezolvările. Pe spatele ferestrei goale aflam termenul necunoscut, pe spatele celei cu al doilea termen făceam proba. Proba. Iar! Of! Proba. Aoleu! Din nou? Proba. Trebuie?! Cam așa sunt văicărelile. Dacă ar mai merge să își facă haine la croitor, să vadă cum e să-ți „strice“ materialul că n-a făcut proba, poate ar înțelege importanța ei. Acum proba… e doar în cabina de probă, unde nu ai nimic de pierdut, doar schimbi. Lucrăm intens la capitolul orice elev isteț își verifică rezultatele fără să trișeze scriind doar numerele la locul lor… Încă nu funcționează la capacitate maximă.

Și la tablă îi las să greșească, să descopere singuri, la probă. Ce chicoteli sunt în bănci… Se mai trezește câte unul să semnaleze „Doamna, dar…“ și îi fac semn să tacă. Nu doar că eroul de la tablă descoperă pe pielea lui ce bine e să faci cu adevărat operația de probă, dar mai suflă apoi și-n iaurt și cei care servesc cu abonament la „restaurantul Tabla“ și se mulțumesc doar să copieze liniștiți, fără să se obosească să facă ei vreun calcul.

Nu învățăm lucruri grele în clasa a doua, însă mi se pare că acum se decide stilul fiecăruia de a lucra, atent, conștiincios, fără să sară etapele, iar eu mă simt de parcă construiesc baraj din pietricele.

Aflarea termenului necunoscut