Săptămâna altfel – ediția 2019

E demult trecută săptămâna altfel de anul acesta, cel puțin pentru mine pare undeva, departe. Un proiect personal mi-a blocat toată luna aprilie, așa că e încă un miracol cum am reușit să le împac pe toate. Mi-aș fi dorit eu mai mult de la această săptămână, însă… n-a fost să fie. Chiar și așa, am reușit să avem o săptămână plină. Luni ne-am „distrat” cu creionul pe hârtie. Mă rog, trebuia să fie distractiv, dar n-a fost, căci am profitat de timpul liber să simulăm evaluările naționale care urmează săptămâna aceasta. Dacă aș fi reușit să cer și feedback-ul lor, sigur ziua de luni ar fi fost ultima în lista preferințelor.

Marți, în schimb, la cererea lor, am invitat-o din nou pe Bianca, cu ajutorul căreia am organizat o activitate de scriere creativă. Am avut parte și de o surpriză, căci pentru generarea cuvintelor necesare scrierii textului Bianca a adus cuburile ei de povești. Știam metoda din toamnă, de când le construisem pe ale mele, din carton, că vor fi încântați. Însă acum… să le rostogolească pe cele adevărate, a fost altă distracție! Și pentru că aveam totuși 5 grupuri de lucru, fiecare „coordonator” arunca zarurile, un alt coechipier făcea poză cu telefonul rezultatelor obținute, apoi pornind de la imagini… scriau, logica absurdului și limita imaginarului fiind trăsăturile esențiale și motiv de amuzament când le-am citit apoi toți.

Ca să nu fie o zi ca oricare alta, una din fetele mele a venit să mă întrebe dacă e ok să ceară un autograf… comandase pe net cartea Biancăi, din care lucrasem și anul trecut, Povești amuzante despre lucruri serioase, venise cu ea și… a plecat fericită cu autograful autoarei.

story cubes

Miercuri am fost la teatru. M-am dus în „centru” cu clasa, până la Excelsior, la Aventuri în lumea florilor. Din fericire, avem autobuz direct din fața școlii, așa că ne-am deplasat ușor. Ce nu am înțeles a fost atitudinea unei „duoamne” care… s-a luat așa de noi, aiurea, că „umplem autobuzul”, nu are loc, în condițiile în care eu chiar validam 21 de carduri, iar pe ea n-am văzut-o să scoată vreunul din buzunar. Total deplasat, discriminatoriu, cum adică „nu aveți altceva să mergeți?”. Și nu, nu avea 60+, ci vreo 40… Oare în mintea ei n-a procesat că ne-ar fi plăcut să ne deplasăm la teatru cu limuzina, dar, ce să vezi, cea a școlii era la spălătorie…

hainele-printului-1
Sursă foto

Joi am fost la muzeu. Am traversat Bucureștiul de la sud la nord și retur, până la Vila Minovici. Ne-am ales cu excursia de o zi prin capitală, tot cu autobuzele, schimbate la Romană, distracția și lecția învățată. Pe drum, dacă tot aveau telefoanele la ei, i-am pus să citească despre muzeu, să poată pune întrebări. Surpriza a fost a ghidului, care nu se aștepta ca la întrebările retorice să răspundă copiii. Ar fi fost o zi perfectă dacă la întoarcere unul dintre telefoanele copiilor nu ar fi fost ajutat de români bine intenționați să părăsească rucsacul. Mda, civilizație de doi lei în eterna și fascinanta Românie :(.

Vineri a fost ziua lor mult-așteptată: picnic afară, în curte. Anul acesta am stat pe terenul de sport, pe gazonul sintetic și ne-am jucat. Nu vă spun ce frig era de dimineață și cum insistau că sunt eu friguroasă, ei n-au nicio problemă. Cert e că am stat la soare și ne-am văzut de ale noastre, apoi am făcut curat și am lăsat terenul așa cum l-am găsit.

Recunosc că am încercat să nu mă gândesc nici măcar o clipă că e final de clasa a IV-a, că în curând nu vor mai fi „ai mei”, vor fi „ai altei colege”… Mă gândesc că mai avem petrecerea de sfârșit de an, unde, cum mi-au spus, „o facem lată” (oare ce-o însemna asta la 11 ani??), apoi… Nu e niciun apoi, sunt doar amintiri…

Eu și Moș Crăciun – Matt Haig

Matt Haig Eu și Moș CrăciunMi-e ciudă că nu v-am povestit de această carte înainte de Crăciun, să o puteți citi în tihnă sub brad, dar după cum cred că ați observat,  am ratat sezonul de sărbători pe blog. Motive… ca tot omul, dar mai bine mai târziu decât niciodată, pentru că – de ce să nu recunoaștem, au mai rămas 330 de zile până vine iar Moșul, nu? La cum s-au livrat cadourile în decembrie de către spiridușii de la curierat, n-ar strica să faceți deja lista și comenzile! (Ca plus, eu încă scriu articolul sub bradul meu, încă foarte verde, foarte drept și foarte încăpățânat să stea în casă.)

Dar să revin la Matt Haig. Eu și Moș Crăciun este cel de-al treilea volum al seriei. După „Viața și aventurile lui Moș Crăciun”, de F. Baum (una dintre cele mai frumoase povești pe această temă pe care le-am citit), seria lui Matt Haig este în topul meu de super-povești despre misteriosul personaj care ne tulbură copilăria. A rămas, așa cum a fost marcată încă de la apariția și pe piața românească, „cea mai frumoasă poveste de Crăciun din ultimele decenii” pe care, cu siguranță, nu trebuie să o ratați.

Dacă la începutul primului volum nici măcar nu exista Moș Crăciun, acum are deja o familie – o soție iubitoare, grijulie și un copil de suflet. În caz că ați avut cumva impresia că povestea va fi mai slăbuță, v-ați înșelat. Suspansul domnește la tot pasul, liniștea ce ar fi trebuit să domnească între spiriduși e doar aparentă, invidia și complotul sunt la ordinea zilei. De data aceasta „inamicii” nu mai sunt trolii, ci – nu m-am așteptat, recunosc – iepurașii… Dacă îl iubeați foarte tare pe Iepurașul de Paște, imaginea lui apare destul de șifonată în prima parte. Dar… în Țara lui Moș Crăciun, unde totul e bine când se termină cu bine, normal că finalul este unul pe gustul cititorului și, în ciuda încurcăturilor și pericolului ca Moșul să dispară de-a binelea, lucrurile se rezolvă spectaculos.

E ceva ce se reia mereu în aceste cărți și ceea ce încerc să nu uit: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. Atunci când lucrurile par fără ieșire, trebuie doar să o iei de la alt capăt și să încerci să înțelegi, să rezolvi altfel, fără să renunți să speri.

Volumul este disponibil în librăria editurii Nemira, dar și la Libris, Diverta , librarie.net, cartepedia , elefant, cel.ro.

dark stories povesti intunecate joc

Povești întunecate de vacanță…

Vacanța de iarnă se apropie repejor de final. Dacă mă întrebați pe mine, nu prea am simțit-o… cel puțin nu am apucat să mă odihnesc așa cum aș fi avut nevoie. În schimb la capitolul distracție am stat ceva mai bine. Totuși, aproape jumătate din perioadă a stat sub semnul dat de „Povești întunecate”.

Ca introducere, vinovată de acest curs al vacanței este Iris. Copilul s-a pregătit pentru Crăciun. De când Moșul nu mai vine în persoană pe la noi, am pus bazele unei noi tradiții: fiecare cumpără un cadou pentru ceilalți membri ai familiei. Asta înseamnă că, începând de prin octombrie, anchetezi situația și faci economii, eventual dai de înțeles cam ce ți-ai dori să primești… Distracția constă în a nimeri cadoul potrivit, astfel încât destinatarul să fie încântat. Pentru Andrei ea găsise cadoul perfect. L-a comandat din noiembrie (25) la elefant. Pe 10 decembrie am întrebat de el, ni s-a confirmat că sosește. Pe 15 iar. Pe 17 am primit o notificare că a fost expediat. Pe 22 întrebăm, dar… rămânem fără răspuns până pe 3 ianuarie, cam când sună și curierul să vadă dacă suntem acasă. Nu eram, așa că ne-a apucat Boboteaza fără el, dar am decis să îl achit până la urmă, să-l pună pentru Paști de-o parte.

Cu toată încurcătura asta, pe 23 decembrie Iris era pe minus cu un cadou. Noroc că știa drumul spre Cărturești și a rezolvat problema. Când ne-am desfăcut cadourile la miezul nopții, ea îi prezenta cu entuziasm ce minune îi cumpărase, iar noi, ca niște oameni insensibili, n-am vrut să jucăm. De Povești întunecate chiar nu aveam chef în seara de Ajun. Când am plecat la munte, le-a luat cu ea. Drumul pe DN1 e luuuung, eram sechestrați în mașină, așa că a scos cutia. Nu aveam cum s-o facem să tacă, și-a ținut pledoaria și… ne-a convins. Jocul are 50 de întâmplări ciudate, prinse pe 50 de cartonașe de dimensiunea unei fotografii. 31 de crime, 49 de cadavre, 11 criminali, 12 sinucideri și o cină mortală așteaptă ingeniozitatea ta, pentru a dezlega misterul. Este recomandat de la 12 ani, dar dacă le triați un pic (scoateți cărțile cu amanți și cele nepotrivite), se pot juca și cu copii mai mici. A fost de-a dreptul delicios, deși rolul de povestitor mi s-a dat în totalitate, căci ei voiau doar să „ancheteze”. Am jucat non-stop, am scurtat drumul, am scurtat și așteptarea comenzilor la restaurant. A fost amuzant când citeam una din provocări, cu chelneri criminali, și se uitau cam ciudat băieții care ne serveau…

dark stories povesti intunecate joc

Povestitorul este cel care cunoaște cazul în totalitate. Ceilalți doar pun întrebări la care el trebuie să răspundă doar cu „da” sau „nu”. Noi am mai călcat pe lângă, am mai pus un probabil, poate, nu e nevoie, irelevant, ipoteză greșită. Ca povestitor, le mai aduceam aminte ce au descoperit, nu îi lăsam să schimbe diatezele (copiii deseori aveau nevoie de readucerea pe făgaș). Când ne-am dat seama că cele 50 de provocări s-au dus, ne-am gândit la soluții. Am găsit pe net aplicațiile, „Dark Stories”. Încă mai avem de delegat câteva dintre cele free, după care… pentru 17 lei primim alte 90 de provocări. Am văzut că există și alte seturi de povești (aveți linkuri mai jos), însă Iris e mândră de ideea ei pentru cadourile viitoare ale prietenilor.

Setul/aplicațiile sunt minunate pentru a anima o petrecere, a-i strânge pe toți la un loc și a încerca să dezlegi o enigmă care se dovedește, de cele mai multe ori, foarte simplă.

Le-am găsit pe net la eMag, Libris, Cărturești, librarie.net, libraria Humanitaselefant.

La final, vă provoc să dezlegăm unul din cazuri. Puteți pune întrebările în comentarii, urmând să vă răspund cu „Da” sau „Nu”… să vedem cât de repede îl putem rezolva. Rog pe cei care cunosc jocul/provocarea să se abțină în a da direct răspunsurile 🙂 .

Un caz simplu: Romeo și Julieta zac morți pe podea. Lângă ei sunt cioburi de sticlă și o baltă de apă. Fereastra e întredeschisă și vântul șuieră. (Imaginea cartonașului o aveți mai sus.)

#centenarlapas

Provocare: #CentenarLaPas

Mă gândeam în urmă cu ceva vreme ce șansă au unii să prindă momentele acestea aniversare, cum a fost cu serbările memorabile de la Putna. Sau cele pe care le-am trecut aproape fără să le simțim căci, oricât mă străduiesc, 400 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul nu-mi amintesc să se fi celebrat cumva. 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian vor prinde poate nepoții mei… dar, printr-o coincidență uimitoare, suntem contemporani cu aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire.

Poate că 100 de ani sunt puțini dacă discutăm la scară istorică… însă epocile tind să descrească. Nu mai putem spune că „epoca contemporană” a început la 1918, pentru că nu prea mai suntem noi contemporani cu aceasta. Epoca contemporană se referă acum mai mult la rachete și cucerirea cosmosului… Mâine se va referi poate la teleportare și colonizarea planetei Marte. Cert e însă că momentul celebrat anul acesta a marcat o schimbare a cursului istoriei noastre, o „confluență” a tuturor istoriilor provinciilor locuite de români într-o repede-schimbătoare istorie comună. 20 de ani și un pic a durat această realizare de proporții a regelui Ferdinand și a reginei Maria, la care nici chiar ei nu au îndrăznit să viseze, o efemeridă raportată la aceeași scară istorică… Poate tocmai de aceea ar trebui să înțelegem mai mult din evenimentele de acum 100 de ani, căci nu se știe când se repetă istoria. De data aceasta să ne prindă cu lecția învățată, să nu ne mai repetăm greșelile.

Nu am idee ce se pregătește pentru sărbătorile Centenarului, a se citi că n-am apucat încă să studiez serios problema. Nu știu dacă cei care vor învârti sume fabuloase vor fi la înălțimea momentului, sau doar vor număra panourile și evenimentele cam cum număra Pristanda steagurile în Scrisoarea lui Caragiale. Pentru că dincolo de cei care sunt la putere este datoria noastră de cetățeni să ne respectăm trecutul, vă propun ca în luna care urmează să populam un hashtag cu ceea ce vedem/descoperim, interesant sau nu, despre centenar. Eu sunt în București, unde până acum n-am văzut mare lucru, dar voi fi mai atentă. Ideea mi-a venit când am văzut la metrou panoul de mai jos, o idee bună, dar cu un fragment trunchiat de declarație, fără detalieri, fără citare corectă, fără ancoră cronologică…  După mine, pus „să fie”, nu să învățăm ceva din el!

#centenarlapas

#centenarlapas . Panou suspendat în stația de metrou Piața Victoriei 2.

Am căutat imaginea și am aflat, dintr-un anunț publicitar, că a fost folosită pentru o carte postala din 1921, realizata de Atelier Gust Kronstadt, Brasov. Dimensiuni: 13,5 / 8,5 cm. Nu mai zic prețul, probabil colecționarii adevărați nu se cramponează de atât!

Textul este un fragment din Proclamația către țară din 15/28 august 1916.

Haideți să facem acest centenar al nostru, al tuturor, să fie un moment pe care să ni-l amintim și să-l povestim generațiilor viitoare prin ceea ce învățăm despre istoria noastră și nu prin ceea ce înțeleg alții. Indiferent că folosiți facebook, instagram sau alte rețele, folosiți hashtag-ul #centenarlapas și să vedem cum se sărbătorește în toată țara, indiferent că sunt panouri oficiale sau realizări individuale. Lăsați politica de-o parte, nu are nicio legătură, țineți cont că e de datoria autorităților, indiferent de culoare și IQ, să organizeze acest eveniment. A noastră este să respectăm cum se cuvine memoria înaintașilor și să nu terfelim acest moment unic doar pentru că cei care vor sta de 1 Decembrie în tribuna oficială sunt deja umbre stinse (de tristă amintire mai avem) în ceea ce va însemna memoria poporului nostru.

Copiii, internetul și panica părinților

Mă consider utilizator de internet de două decenii. Am început cu mirc, cu email, am prins windows 3.1 și calculatoarele 286. Aș putea să-mi mai adaug 10 ani în plus de stat la tastatură, când am început, ca utilizator de HP85, dacă vă sună cunoscut. Știu cum arăta fabrica de calculatoare de la Pipera pe vremea când încă mergea, eram client al magazinului de la poarta fabricii. Pe-atunci, deși noțiunea de „rețea” era ceva de-a dreptul SF, nu mi-aș fi închipuit niciodată unde vom ajunge, conectați non-stop la ceilalți, mereu cu ochii pe ce se întâmplă… Dimineață, la prânz, seara și chiar noaptea, mesajele să curgă, să zumzăie…

Am prins internetul prin dial-up și mă amuz copios când văd acum comentarii că „nu se încarcă repede”. Cine se plânge – clar nu știe de unde s-a plecat… și ce e aia răbdare să vezi cum se învârte clepsidra pe ecran. Când a început internetul să se răspândească, să aibă și mătușa, și bunica, și pisica (cont de facebook), lucrurile s-au schimbat. Am văzut cum în doi ani: când l-am născut pe Andrei a durat să fac poze, să developez, scanez, trimit. La Iris deja aveam la două ore după naștere film digital trimis curioșilor. Așa că… copiii au fost pe internet de mici. Underground net e ceva de dimensiuni apocaliptice, nici nu ne putem închipui ce circulă între conturile private la capitolul informație de orice tip.

Însă copiii au crescut cu internetul între degete, cum s-ar spune. Cu bunicii vorbeau pe video-chat de mici, dexteritatea în mânuirea instrumentelor erau ceva de speriat, normal că limitele s-au stabilit cu greu. Acum fac parte din grupul de rude, din grupul de familie, din grupurile și grupușoarele lor de prieteni… totul underground, nu public. Așadar greu de controlat. Am pornit totul pe încredere, am stabilit reguli și am definit siguranța. Am încercat să anticipăm tot felul de probleme, am făcut „proceduri”: nu adaugi nimic public, nu spui unde pleci, unde locuiești, unde mergi la școală, nu adaugi persoane pe care nu le cunoști în viața reală. Dacă ești abordat, dai block. Ai o problemă, îmi arăți… și sunt sigură că nu mi-au trecut prin cap nici 10% din cele care se pot întâmpla.

Sâmbătă am mers la o întâlnire ce dezbătea această problemă a expunerii copiilor pe internet: cât, ce, până când… Nu vorbim doar despre imagine, ci despre discutarea problemelor acestora. De ceva ani sunt „sub cenzură” cu blogul când povestesc despre ei. Adică ei citesc înainte și-mi dau ok (sau nu!) să povestesc. Mi s-au interzis subiectele de orice tip legate de adolescenți, pe motiv că, indiferent dacă ei au sau nu această problemă, colegii lor care mă citesc își vor închipui că o au și devin subiect de bullying… Așa că m-am conformat. Chiar și subiectele de la școală sunt discutate și criticate, de teamă să nu aterizeze pe-aici vreun profesor de la clasă, să se simtă atacat și să riposteze la școală. Nici fișele de lectură nu au scăpat… dacă pun eu pe net rezumatul înainte să prezinte tema și îl copiază vreun coleg? Cu pozele sunt și mai drastici. De la nu la modul general la din când în când una e cale lungă… trebuie să-i placă, să nu-i găsească cusur, să fie „perfectă” ca să poată fi folosită.

Concluzia aici a fost să gândești de două trei ori când lansezi copilul în online. Din online nimic nu dispare… mai ales de pe facebook și alte variante de rețele. Nu știi niciodată cine o salvează și ce face cu ea. E o muchie de cuțit. Poți fi zen sau poți da în paranoia. Vă recomand însă echilibristica cu grijă între cele două.

Însă surpriza întâlnirii, pentru mine, a fost pe tema ce mai fac copiii online. Cu ce se „ocupă” adolescenții de azi. Cel mai mult m-a șocat partea cu „RPG” (Role Play Games) și până unde poți merge cu ruperea de realitate… (Tot cu ocazia aceasta am aflat că pe whatsapp poți scrie bolduit.) Așa de mare a devenit teama de implicare, refuzul de a simți ceva real, că rămân blocați în online, unde e „safe”. Nu-i așa? Termini viețile, o iei de la capăt, pierzi o relație, ai imediat soluții disponibile pentru o alta… Faptul că există grupuri de acest gen marcate „junior”, cu copii de 10-11 ani, a fost o altă surpriză. Am aflat și că există BIF.

Cu alte cuvinte, întâlnirea parcă a fost un fel de ieșire în trafic, când treci strada printre mașini. Mai frânează una, te claxonează, te bagă în sperieți, mai faci un pas, iar îți sare inima de la alta… și tot așa. Când s-a terminat, eram pe celălalt trotuar, analizam notițele. Ca orice lucru, are o parte bună și una proastă. Totul depinde de cum e folosit. De exemplu, interacțiunea virtuală a copiilor. Poate fi rea, dacă duce la depresie și tulburări. Poate fi bună, dacă contribuie la întărirea relațiilor sociale. Dar știi în ce direcție evoluează? Dai în paranoia și interzici? Sau controlezi și continui să construiești o relație cu copilul?

Dacă v-ați gândit la început, cum m-am gândit eu, că pozele online ajung pe mâna pedofililor și ăsta e pericolul, că hoții de apartamente se documentează intens cine unde stă și când nu e acasă, ne îmbătăm un pic cu apă rece. Și pentru că nu mi-am revenit încă din caruselul în care m-am dat sâmbătă, vă las să citiți liniștiți articolul Danielei Dumitrescu, unul din vorbitorii de la întâlnire. 

Normal că am ajuns acasă și mi-am întrebat copiii… Ai auzit de grupul offtopic?Da, sunt niște defecți. Cam greu de definit defecții, dar s-a conturat „trăiește în online”. BIF (Best Internet Friend) nu m-au lămurit, dar consider că e un fel de pen-pal, cum corespondam pe vremuri cu o japoneză… Dintr-una într-alta, știai că poți scrie bold pe whatsapp? – da, între steluțe. QED. M-am simțit exact ca în bancul acela: Fiule, e timpul să vorbim despre sex! – Da, ce vrei să știi?

Așa, de curiozitate, ce cuvinte/abrevieri/orice cunoașteți? Nu de alta, dar să știm despre ce „vorbim”…


Evenimentul organizat de Parenting PR a avut loc la OK Center și a fost susținut de Lidl România.

Prima evaluare la început de an școlar

Ne-am obișnuit deja, părinți și elevi, ca începutul de an școlar să fie marcat de probe de evaluare la mai toate disciplinele. E greu, chiar e greu, căci vara a așternut nisipul uitării peste multe din cele strânse în anul școlar trecut. Dar normal să „uiți” și e normal să nu te panichezi că „nu mai știe copilul nimic”. De aceea există recapitulări, reluări, reactualizări… Fac o paranteză aici, toate acestea presupun că la momentul respectiv noțiunile chiar au fost însușite. În acest caz ai ce să readuci în actualitate.

Așadar, știm că urmează. Însă ceea ce se pare că nu toți știm e caracterul acestor probe de evaluare inițială. Ele au scop diagnostic și prognostic, urmăresc să vadă unde se află elevul la începutul unui demers de învățare. Furnizează profesorului acele informații necesare pentru a personaliza activitatea pe care o va desfășura la clasă și conturează o idee despre potențialul ce poate fi valorificat, ce rezultate ar putea fi așteptate de la copil în anul școlar ce abia începe.

Mai important… aceste evaluări se comunică părinților, care iau oficial la cunoștință. Dar, acel mare „dar”, nu se trec în catalog!

Și aici începe distracția, căci foarte mulți profesori, mai ales acolo unde disciplina e redusă la o oră pe săptămână, preferă să treacă peste această normă și să execute întreg colectivul cu o notă în catalog. Mai stă fără grijă că au o notă deja, nu va umple repede catalogul la final de semestru ca să poată încheia mediile.

Mi-e greu să cred că, după atâția ani de „reformă”, cursuri de perfecționare, cursuri speciale, încă nu a ajuns la urechile tuturor că evaluările inițiale nu se trec în catalog… și atunci, de ce încă se întâmplă acest lucru?

Iris a încheiat anul trecut cu un mesaj de la unul din profesori să nu cumva să arunce caietul, căci vor avea test din capitolul X cum începe școala. Am primit și noi, părinții, informarea. Disciplina e una cu o oră pe săptămână, una la care consider că trebuie să înveți pentru cultura ta generală, ca atunci când ajungi prim-ministru să știi unde îți aterizează avionul.

Însă… am făcut curat săptămâna trecută în dulapuri, am umplut un sac cu fișe, caiete pentru reciclat, și-a ordonat româna și matematica pentru anii și examenele ce vin, dar a pus frumușel de-o parte și caietul pentru test, iar de câteva zile tot „recapitulează”. Din partea mea, fiecare profesor decide ce face la el la clasă, putea să le dea test și din toată materia dacă așa considera. Însă cu trecerea notei în catalog am o problemă.

Dezbătând noi amândouă pe toate părțile situația, am ajuns la concluzia că are dreptate copilul. Să-mi văd de ale mele, că n-o să schimb nimic. Eu clar nu mă voi duce să trag un profesor de mânecă și să-i spun că nota nu se trece în catalog, iar ea nu vrea să iasă în față cu cereri de acest gen. A mai avut discuții în contradictoriu, acum preferă să învețe și să tacă. Nu îmi place, prefer să o încurajez să-și ceară drepturile. Nu vreau să o văd renunțând de frică. Însă o înțeleg… uneori e prea mult să te lupți cu morile de vânt de unul singur și pleacă și ea capul.

Încerc să mă gândesc de ce am ajuns aici… ne e teamă că doar notele îi motivează să dea tot ce au mai bun? Și mai ales trecute în catalog? Dacă nu reușim să îi motivăm să învețe pentru ei… i-am pierdut. Când să-i învățăm să facă alegerile corecte pentru că așa trebuie, nu pentru că așa sunt obligați?

Realizez că e la vârsta la care începe să ia decizii. Încerc să-mi păstrez rolul neutru, nu rămâne decât să aștept să văd ce va face. Aș vrea însă ca atitudinea ei să se decidă înainte de evaluare și nu după. E ușor să accepți o situație incorectă, atunci când tu nu ești afectat (iei note mari) și mult mai rapid protestezi și te opui după ce ai fost lovit.

La voi care e situația?

 

masina-spalat_LG_direct_drive

Când îți iei mașină de spălat… (partea a II-a)

Am povestit deja momentele premergătoare unei noi decizii de cumpărare a unei mașini de spălat. Dacă pentru bărbați achiziția unei mașini pe patru roți e mai importantă ca nevasta, fiți siguri că și pentru femei achiziția unei mașini de spălat este treabă la fel de serioasă.

Mașina bunicii era cu mult peste „medie”, pentru că acel Albalux avea și storcător. Totuși, nu mai țin minte cine avea un Albalux și cu fierbător, ceea ce deja te dădea pe spate la acea vreme. Dacă bunica ar fi văzut cum aleg eu acum mașina de spălat… și câte butoane are, ori că te poți conecta cu telefonul la ea, ar fi zis clar că și-a băgat dracu coada, așa ceva nu e posibil.

După citit fișe tehnice o seară întreagă, a trebuit să iau o decizie. De felul meu sunt fidelă brandului. Am avut ani de experiențe frumoase cu Indesit, nu voiam să renunț. Însă… după buget, coane Fănică. Trebuia să mă încadrez și în alte criterii. Când trebuie să-mi iau ceva – orice, întâi mă hotărăsc la produs, apoi iau la rând toate magazinele, să văd la care e prețul cel mai bun pentru produsul pe care îl vreau. În final, pentru că nu am vrut să renunț la unele funcții, iar prețul era destul de important, am fost obligată să schimb brandul.

Citind despre produse, am constatat că nu sunt deloc, dar deloc la curent cu evoluția tehnologiei pe acest segment. Habar n-aveam ce e acela „Direct Drive”, apărut recent pe piață. Am înțeles esențialul, că nu e rotație pe curea și că e mult mai silențioasă. Nu prea încerc eu noutățile, sunt mai mult consumator de produse testate, însă toate comentariile adăugate la produs erau mai mult decât încurajatoare. Cele legate strict de produs…

Distracția a început când am căutat în familie prețul cel mai avantajos. Ne uitam după model, luam magazinele la rând, dacă cele de comparat prețurile nu erau satisfăcătoare. Strig „evrika”, o găsisem (opțiunea 1) la super preț. Dau link… ce zici tu, nu vezi, nu e 1300, e 1700! Eu nu și nu, îi arăt calculatorul meu. El – pe-al lui. Așa că am pus ambele laptopuri unul lângă altul și ne uitam ca doi tâmpiți pe același site, același link, la același produs, care afișa preț diferit. Imortalizăm minunea, decid să o pun în coș la mine, până mai schimbăm două vorbe și să dau comanda, apare ca produs indisponibil. La mine cu prețul meu, la el – cu prețul lui.

masina-spalat_LG_direct_drive

După alte două vorbe ce nu se pot reproduce, căutăm ceva asemănător. Am noroc, găsesc tot la 1300 o mașină, tot LG, care îndeplinea criteriile. Aveam emoții să nu se modifice prețul, sau să dispară din listă… oricum observ că algoritmul prețurilor e ceva așa, SF, de neînțeles… e ziua, ora și modificarea. Toate review-urile ok. Ba chiar mai utile decât prezentarea tehnică a produsului. Știam deja că e mai practic să pui alt furtun de alimentare, mai gros un pic, că poți dormi și tu și vecinii dacă speli noaptea, eventual chiar lângă ea, că nu deranjează decât la final, când cântă de bucurie că a terminat. Plus că nu ai minutele alea de așteptare să se deblocheze hubloul. Aflasem și cum se poate scoate melodia, căci pe unii îi enervase și găsiseră soluția.

Dar… mai toate mesajele îți recomandau să ai nervii tari cu livrarea produsului, că firma de curierat e una „internă” (sameday – emag) și că oamenii funcționează după reguli proprii, necunoscute muritorilor de rând. Culmea e că aveam chiar nevoie să spăl înaintea zilei de sâmbătă, așa că joaca de-a curierul nu era pe gustul meu.

O altă prostie pe care am făcut-o (deși pare ilogică în secolul XXI) a fost să plătesc online cu cardul. Nu știu dacă am eu ghinion, dar de câte ori am plătit cu cardul, am avut o „baftă” de milioane la livrare. Mereu, dar mereu a „intervenit o problemă de logistică” și nu s-a livrat cum trebuia. Orice alt produs, plătit la livrare, e fără probleme. Inclusiv cărți, nu vorbesc doar de electronice și electrocasnice. Dar poate sunt eu ghinionistă…

Lansez comanda. Livrabilă în ziua de 19, dar așteptați confirmarea. Vine confirmarea de plată și produsul va fi livrat pe 20. Vineri. Stau ca pe ace. Ultima dată pentru o altă chestie de mari dimensiuni, la Altex, am cotizat 50 lei urcarea, căci ei nu livrau decât la numărul de la adresă, nu la cel de la apartament. Acum mă pregătesc cu cash în consecință, deși urăsc, dar urăsc obiceiul ăsta românesc! Aș prefera ca la comandă magazinul să aibă acolo o taxă de urcat la bloc, să știu o treabă. Nu așa.

Se face vineri, ora 16. Nu aveam niciun semn. Sun la emag. Mvai, cum, produsul a fost preluat de curier de dimineață, stați liniștită, cerem să se urgenteze livrarea. Pe sistemul dormi liniștit, FNI veghează, vine ora 8 seara. Rufele pentru bagajul de duminica trebuiau spălate… și eu uitasem să stau de capul ălora. Sun iar la emag, discut cu o domnișoara cam paralelă cu realitatea. Era ora 20, la curier nu mai era nimeni, iar ea, conform educației de call-center, nu trebuia să-i promită nimic clientului. Era însă cert că habar n-avea ce e cu produsul meu, plătit în avans, bani pe care ei îi aveau în cont deja de trei zile. Singurul lucru util scos de la ea e că sameday lucrează și sâmbăta, cu program de la 9 la 14.

Îmi încep weekendul stând de vorbă cu robotul timp de jumătate de oră. Am intrat pe listă la nr. 22, cam la 2-3 minute mai avansam câte un loc. A fost cea mai plăcută convorbire cu un robot, măcar știi cât mai ai de așteptat… Prima discuție, aflu că produsul e într-adevăr la ei de ieri, că acum „se lucrează livrările” și că nu îmi poate răspunde cert dacă o primesc azi sau nu. Dacă știți scena cu Pinocchio din Shrek, când evită să spună adevărul… apăi exact așa m-am simțit eu la telefon. Rămâne să verifice și să mă sune. Vax albina, doar nu era să se obosească. După încă vreo oră și ceva de așteptare, iau iar de la capăt conversația cu robotul, the final countdown… dar de data aceasta, surpriză, ajung la 1 și mi se spune că apelul nu poate fi preluat. Și super-robotul îmi închide! Spumeg, formez iar, am mai multă baftă și aflu că… nu s-a procesat livrarea mea și cu siguranță nu va fi livrată sâmbătă. Măcar a fost sinceră. După ce mai spumeg o tură cu cei de la emag și mi se spune (doamne cât calm au oamenii ăia!) să completez și formularul de reclamații de pe site, mă resemnez că nu voi spăla în weekend… dar primesc toate asigurările că spăl luni.

23, luni. Primesc telefon cu noaptea în cap de la curier, că livrează până la 10. Pfai, deci nu trebuie să schimb programul zilei. Ți-ai găsit. La 10 sună băieții de pe mașină… să verifice că sunt acasă. Sunt, frate, aștept să vă tranșez. În spumele făcute sâmbătă la emag primisem asigurări că se livrează la ușa apartamentului, nu a blocului, și eram ferm hotărâtă să o trimit înapoi dacă cer ceva să o urce. Cum interfonul e defect și nu se poate deschide din casă, trebuia să cobor și aflam eu pretențiile. Peste weekend am avut musafiri. Luni mă întrebau dacă sigur mă descurc singură, sau vreau să mai rămână. Încă 4 brațe ar fi rezolvat problema. Au stat… s-a făcut 11… dar na, au plecat și ei. Doar mă dădeam vitează că mă descurc. La 12.30 nu-mi mai sună telefonul, sună direct soneria de la ușă. Mă gândesc o clipă cine o fi… surpriză, băieții cu mașina (găsiseră deschisă ușa blocului), nu comentează nimic, se prezintă, desfac produsul, verific să nu aibă nici cea mai mică zgârietură, semnez, mulțumesc…

O deconectez pe bătrâna, o scot și îi fac loc celei noi. Îl chem pe Andrei, ca bărbat în casă, să învețe cum se montează, cum scoți siguranțele, o conectezi la apă – asta când ai direct toată instalația făcută… Iau la cunoștință cu tristețe cu cine seamănă. Apoi distracția cu programarea, deși e simplu de tot. Și încep să spăl… Mă declar mulțumită și o țin în extazul ăsta toată ziua, căci o săptămână fără fusese un coșmar. Am testat programele de rufe sensibile, spălare rapidă, pături subțiri, bumbac clasic, și-am sărbătorit amândouă, eu și mașina, începutul unei frumoase prietenii, sper eu de cea mai lungă durată.

Cât despre emag&sameday – emag și-a cerut scuze – doar la reclamații ești obligat să răspunzi, au compensat cu un voucher care măcar acoperă transportul, dar curierul… Încă mă întreb de ce mi-au dat bip sâmbătă la amiază! Am sunat înapoi, dar a intrat iar robotul, care spunea că nu mai au program pentru public.

 

 

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

Când îți iei mașină de spălat… (partea I)

Poate vă așteptați ca partea I să fie începutul. Nu, e finalul, că e mai bun decât începutul. Apoi mi-am propus să nu scriu articole la nervi, ci doar când mă calmez, și după două zile încă nu sunt suficient de calmă.

Când ești acasă și dai drumul la mașină, sunetele pe care aceasta le scoate le recunoști dintr-o mie. Știi când spală, când stoarce… de asemenea sari ca ars când auzi cel mai horror zgomot la care te așteptai vreodată. N-aș ști cum să descriu, dar am realizat instant că a cedat. Până am ajuns eu la ea a horcăit nițel, amenința cu evadarea prin perete, dar i-am dat repede reset și a început să se mai zbată liniștit încă de câteva ori, apoi s-a așternut liniștea. Înțepenise la final de spălare. Deblochez hubloul, scot rufele, umplu cada cu apă și trec la treabă. Iris privea șocată barbarismul momentului, lupta cu detergentul, mișcările obositoare…

„Așa se spălau odinioară rufele! De mână. Doar că femeile își ușurau viața, covata era cu picioare, să nu stai aplecată o zi întreagă… și vai de tine când aveai și albe… și de stors…” Mi-am amintit de zilele în care spălam la bunica, în curte. Cum le călcam în picioare, apoi frecam, limpezeam… cum toată apa se scotea din puț.

Am examinat victima. În urmă cu un an o mai reparasem, nenea îmi spusese că nu merită, dar na, dacă tot a venit și insist. Vedeți că nu vă mai ține mult. Când se vor rupe (nu mai țin minte ce), să o aruncați direct. No, sosise ziua pentru care mă pregătisem moral și financiar. Era clar că „s-a rupt”, deși nu știam și ce, după cât de căzută și contorsionată era garnitura. Noroc că s-a inventat internetul, am rezolvat problema, dar detaliile vor veni în partea a II-a. 😀

Odată ce toate sunt așezate din nou pe un făgaș normal, apare întrebarea a doua. Ce facem cu cea veche? Se trec repede în revistă opțiuni de vecini doritori de un ciubuc s-o care, căci e exclus să mă văd cu ea în spate, din motive fizice. Îmi pică repede fisa că, așa cum există firme care colectează uleiul de gătit, hârtia și orice îți mai trece prin cap, în mod sigur DEEE (deșeuri de echipamente electrice și electrocasnice) au atras atenția cuiva… Amicul google intră în funcțiune, câștigători au fost cei de la EcoVoucher. Ce mă interesa: să preia și de la persoane fizice, deși dacă nu era, băgam PFA-ul la înaintare, să vină să le ia de acasă, nu din fața blocului. Că dau sau nu voucher nu mă pasiona, scăpam de ciubucul la vecinu’, iar la cei care își sparg plămânii urlând „feraille” n-aș fi dat-o nici moartă.

Am fost total impresionată. Am completat vineri, după ce am mai decis să fac loc în casă, să arunc două imprimante moarte demult, care ocupau destul loc, și două carcase de pc, care iarăși nu știu ce speranțe mai aveau de încă zăceau pe aici. M-au sunat, am programat vizita. I-am spus domnișoarei că eu singură abia le-am dus la ușă, dacă cei care vin sunt pregătiți (sufletește măcar) pentru o mașină de spălat. Stați liniștită, știu băieții ce au de făcut. Și a doua oară m-au lăsat mască cu punctualitatea. Au zis o oră, au respectat-o.

Au venit. Când au ajuns, erau deja toate pe hol, la ușă. Eram pregătită să văd cum se poate căra pe scări o mașină de spălat, căci liftul era mort. Am văzut, nu e o metodă pentru o mașină în stare de funcționare. Celelalte le-am coborât și eu, că-mi era nu-știu-cum să mă uit la ei. La mașină, super cântar, le-au pus pe rând. 104 kg reciclate. Am semnat, am luat procesul verbal, am văzut că am și voucher de 50 lei (valabil la evomag sau bestkids). În funcție de cantitatea predată, este și suma, dar nu cred că de-asta ar trebui să reciclăm.

Mă uitam la casa vizibil mai „accesibilă” după ce deblocasem holul și mă gândeam cu cât entuziasm mă înscrisesem la școală în programul de reciclat. Ce eșec. Nimeni n-o să care la școală o mașină de spălat sau un frigider, nici cu baterii, telecomenzi și altele mai mici nu mi-a ieșit. Dar până la urmă nu contează cum reciclezi, ci doar să o faci. Am fi atât de departe dacă ne-ar păsa… dar nu ne pasă. Avem mereu impresia că, dacă băgăm gunoiul sub preș, nu se va vedea.

Mi s-ar fi părut la fel de normal ca, la livrarea mașinii noi, să o ia pe cea veche, dacă există. Dar… nu s-a întâmplat. Păcat. Oricum urcaseră cu una, puteau coborî cu cealaltă!

Rămân la impresia că pe noi numai niște amenzi crunte (de genul celor din noul cod rutier de la greci) ne mai pot civiliza. Și dacă de jos în sus nu prea ne iese, poate întâi cu amenzile de țară de la UE, ca să le aplicăm și noi. Dar asta înseamnă să ne facem întâi curat în ogradă, să scăpăm de hoți și abia apoi să dăm amenzi că nu au reciclat niște amărâți pet-urile.

Firma pe care am folosit-o eu funcționează pe București și Ilfov. Nu știu cum e în restul țării, dar rămân optimistă că, dacă vrei, se poate. Puteți completa acest articol cu experiențe concrete, dacă aveți, specificând firma (link), localitatea, și detalii utile celor interesați.

DEE reciclare Bucuresti masina de spalat electronice electrocasnice

 

Cel mai tare discurs motivațional pentru copii

Ideea acestui articol a apărut în joacă, în timp ce căutam cele mai bune cuvinte pentru încurajare… Căci, cu toate nebuniile de teste, probe, examene, evaluări, nici nu mai ai idee ce poți spune, ca să ai efectul motivațional dorit. La școlari, evaluările naționale (II, IV, VI) măsoară nivelul, nu spun nimic despre tine, decât că ești deasupra mediei, mediu sau sub medie. Cât de mult ești deasupra… sau cât de mult dedesubt – nu estimează. Apoi, toate „concursurile”, care dau diplomă tuturor, ca să „nu se supere nimeni”, nu fac decât să contureze o idee falsă despre ceea ce pot face, cu adevărat, copiii.

Deși concurența este blamată și nimeni „nu vrea” să încurajeze „așa ceva”, o avem în sânge. Sincer, câți întrebați, după ce ați aflat calificativul/nota lui la test, cât au luat ceilalți? Încercați să vă impuneți să nu întrebați! Să aflați dacă a înțeles ce a greșit, dacă a întrebat profesorul de ce are acea notă. Încerc să-mi învăț copilul să facă poză testului când îl primește, pentru că, dacă nu i se explică la școală DE CE, măcar să discutăm acasă, să căutăm răspunsurile.

Știți care este diferența între Mi-a dat 7  și Am luat 7 ? În cazul primei evaluări, copilul nu a înțeles rostul evaluării, el și-a măsurat altfel efortul, avea alte așteptări, și nu înțelege de ce a fost „măsurat” astfel. În cel de-al doilea caz, își asumă nota. Simt că înnebunesc când vine, îmi spune nota, și când întreb de ce, habar nu are. „Doamna doar ne-a citit notele, nu ne-a dat testele”. Și atunci, unde este funcția formatoare a evaluării? De ce rămânem ancorați în a da sentințe și a pune etichete?

Revenind la evaluare și competiție, indiferent cât ne chinuim să nu „stresăm” copiii, să le dăm impresia că în viața asta toate sunt într-un echilibru perfect, degrevându-i pe ei de „griji”, tot ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-o răscruce a vieții, în care un examen va decide „la dreapta” sau „la stânga”. Și atunci nu-l vor ajuta nici teancurile de diplome de participare, nici laudele și aplauzele întregii familii, nici mângâierile pe creștet ale profesorilor care i-au spus până atunci că e minunat. Atunci va conta câtă stăpânire de sine are copilul. Și dacă știe să gestioneze momentul, emoțiile, dacă așteptările lui nu coincid cu realitatea.

La ultima situație am mari îndoieli. Noi, cei mari, ne antrenam odinioară prin jocurile copilăriei. Orice joc al copiilor implică un învingător și un învins. Și aceste jocuri, repetate până la epuizare de la vârsta grădiniței, ne antrenau pentru mai târziu și parcă nici atunci nu o făceau destul. Dar copiii de azi habar n-au ce înseamnă să pierzi. A pierde acum e similar cu a primi același premiu cu învingătorul. Lumea în care trăim e profund înșelătoare: dă impresia unei egalități, dar doar cei care vor citi printre rânduri și vor găsi în ei înșiși puterea de a-și mobiliza energia vor avea de câștigat.

Trebuie să găsim o modalitate de a le explica copiilor că îi tratăm la fel, dar la standardul minim cerut. Vrei să fii „minim acceptat”? Deasupra acestuia – sky is the limit, și numai cine se străduiește reușește. Și sunt încă convinsă că orice copil trebuie să treacă o astfel de probă atunci când importanța acesteia – deși pare majoră în momentul cu pricina – nu va avea efecte atât de importante asupra viitorului său. Învinge – va avea o cale mai ușoară. Pierde, va avea de muncit mai mult pentru a ajunge unde și-a propus.

Ce trebuie însă a rămâne punctul central în toată această zbatere, internă și externă, este însă faptul că dragostea mamei nu este în niciun fel condiționată de reușita sau succesul său. Viața nu începe și nici nu se termină cu un examen și că, indiferent de rezultat, ea este acolo. Să-l ia în brațe și să-l felicite, dacă a reușit, să-i ofere un umăr, și să-l sprijine de 1000 de ori mai mult dacă a eșuat. Uneori, în autobuzul vieții, numărul de locuri este limitat, iar biletul trebuie câștigat. Ne place sau nu, uneori linia se trage și deasupra numelui nostru, nu doar sub. Și atunci lumea se schimbă.

Și pentru că bănuiesc că titlul are nevoie de o explicație… mai jos aveți versurile care mi-au inspirat gândurile de mai sus. Mi-am amintit acum, când părinții copiilor născuți în 2003 (2004) trec prin zile fierbinți, de modul în care ne stresam noi acum mulți ani să răspundem pretențiilor părinților. Notele nu erau pentru noi, erau pentru ei. Ei să fie mândri de noi. Pentru că acesta era modelul. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor ca, indiferent ce va scrie vreodată pe vreo listă în dreptul numelui lor, să nu aibă parte de modelul de mai jos. Tot ce vor face vreodată în această viață, tot ceea ce vor învăța, va fi pentru ei și pentru nimeni altcineva.

[…] bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste, mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
[…] – Ce spui tu, streine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
[…] Apoi tu aice fãrã biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!

 

diploma1iunie2018

Diplomă de 1 Iunie

diploma1iunie2018Nu m-am obișnuit încă cu 1 Iunie – zi liberă… și în contextul avalanșei copleșitoare de zile libere, abia dacă pot să mă mai bucur de ele. Dar… e zi liberă de (la) stat. O dedicăm copilului. Ne-am pregătit din timp, și Irisucăi i-am dat deja diploma de copil.

Pentru modelul din acest an am cerut ajutor. Mai am de învățat până reușesc să desenez eu ceva prezentabil în public, așa că… e bine să ai prieteni. Adrian Bighei, de la CaricaturaSunt.Eu , a pus pe hârtie mâzgălelile mele de pe schițe și puteți vedea ce a ieșit. Am pregătit diploma în două variante, ambele colorate de copil. Prima – se printează modelul de colorat cu tot cu textul diplomei, copilul o colorează știind finalul. A doua – se printează doar desenul, copilul colorează… și apoi se reintroduce desenul în imprimantă și se „acordă” diploma.

Iris a colorat o variantă de diplomă. A preferat să folosească carioca pentru desenele evidente cu contur și creioane colorate pentru a umple desenul. Dacă copiii vor să coloreze „cerul”, e bine să folosească creioane pe această zonă, pentru a putea imprima peste. Ar fi de evitat creioanele cerate.

Încă nu am decis ce surprize adaug de 1 Iunie… dar sper să continuăm tradiția de anul trecut, de a ne petrece ziua împreună, oriunde, oricum.

Modelul diplomei este disponibil gratuit pentru abonații la newsletter. Cei care s-au abonat până acum au primit deja, în cursul zilei de ieri, cei care se abonează o vor primi în timp util. Dacă nu sunteți abonat, accesați acest link și urmați pașii indicați.