Cel mai tare discurs motivațional pentru copii

Ideea acestui articol a apărut în joacă, în timp ce căutam cele mai bune cuvinte pentru încurajare… Căci, cu toate nebuniile de teste, probe, examene, evaluări, nici nu mai ai idee ce poți spune, ca să ai efectul motivațional dorit. La școlari, evaluările naționale (II, IV, VI) măsoară nivelul, nu spun nimic despre tine, decât că ești deasupra mediei, mediu sau sub medie. Cât de mult ești deasupra… sau cât de mult dedesubt – nu estimează. Apoi, toate „concursurile”, care dau diplomă tuturor, ca să „nu se supere nimeni”, nu fac decât să contureze o idee falsă despre ceea ce pot face, cu adevărat, copiii.

Deși concurența este blamată și nimeni „nu vrea” să încurajeze „așa ceva”, o avem în sânge. Sincer, câți întrebați, după ce ați aflat calificativul/nota lui la test, cât au luat ceilalți? Încercați să vă impuneți să nu întrebați! Să aflați dacă a înțeles ce a greșit, dacă a întrebat profesorul de ce are acea notă. Încerc să-mi învăț copilul să facă poză testului când îl primește, pentru că, dacă nu i se explică la școală DE CE, măcar să discutăm acasă, să căutăm răspunsurile.

Știți care este diferența între Mi-a dat 7  și Am luat 7 ? În cazul primei evaluări, copilul nu a înțeles rostul evaluării, el și-a măsurat altfel efortul, avea alte așteptări, și nu înțelege de ce a fost „măsurat” astfel. În cel de-al doilea caz, își asumă nota. Simt că înnebunesc când vine, îmi spune nota, și când întreb de ce, habar nu are. „Doamna doar ne-a citit notele, nu ne-a dat testele”. Și atunci, unde este funcția formatoare a evaluării? De ce rămânem ancorați în a da sentințe și a pune etichete?

Revenind la evaluare și competiție, indiferent cât ne chinuim să nu „stresăm” copiii, să le dăm impresia că în viața asta toate sunt într-un echilibru perfect, degrevându-i pe ei de „griji”, tot ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-o răscruce a vieții, în care un examen va decide „la dreapta” sau „la stânga”. Și atunci nu-l vor ajuta nici teancurile de diplome de participare, nici laudele și aplauzele întregii familii, nici mângâierile pe creștet ale profesorilor care i-au spus până atunci că e minunat. Atunci va conta câtă stăpânire de sine are copilul. Și dacă știe să gestioneze momentul, emoțiile, dacă așteptările lui nu coincid cu realitatea.

La ultima situație am mari îndoieli. Noi, cei mari, ne antrenam odinioară prin jocurile copilăriei. Orice joc al copiilor implică un învingător și un învins. Și aceste jocuri, repetate până la epuizare de la vârsta grădiniței, ne antrenau pentru mai târziu și parcă nici atunci nu o făceau destul. Dar copiii de azi habar n-au ce înseamnă să pierzi. A pierde acum e similar cu a primi același premiu cu învingătorul. Lumea în care trăim e profund înșelătoare: dă impresia unei egalități, dar doar cei care vor citi printre rânduri și vor găsi în ei înșiși puterea de a-și mobiliza energia vor avea de câștigat.

Trebuie să găsim o modalitate de a le explica copiilor că îi tratăm la fel, dar la standardul minim cerut. Vrei să fii „minim acceptat”? Deasupra acestuia – sky is the limit, și numai cine se străduiește reușește. Și sunt încă convinsă că orice copil trebuie să treacă o astfel de probă atunci când importanța acesteia – deși pare majoră în momentul cu pricina – nu va avea efecte atât de importante asupra viitorului său. Învinge – va avea o cale mai ușoară. Pierde, va avea de muncit mai mult pentru a ajunge unde și-a propus.

Ce trebuie însă a rămâne punctul central în toată această zbatere, internă și externă, este însă faptul că dragostea mamei nu este în niciun fel condiționată de reușita sau succesul său. Viața nu începe și nici nu se termină cu un examen și că, indiferent de rezultat, ea este acolo. Să-l ia în brațe și să-l felicite, dacă a reușit, să-i ofere un umăr, și să-l sprijine de 1000 de ori mai mult dacă a eșuat. Uneori, în autobuzul vieții, numărul de locuri este limitat, iar biletul trebuie câștigat. Ne place sau nu, uneori linia se trage și deasupra numelui nostru, nu doar sub. Și atunci lumea se schimbă.

Și pentru că bănuiesc că titlul are nevoie de o explicație… mai jos aveți versurile care mi-au inspirat gândurile de mai sus. Mi-am amintit acum, când părinții copiilor născuți în 2003 (2004) trec prin zile fierbinți, de modul în care ne stresam noi acum mulți ani să răspundem pretențiilor părinților. Notele nu erau pentru noi, erau pentru ei. Ei să fie mândri de noi. Pentru că acesta era modelul. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor ca, indiferent ce va scrie vreodată pe vreo listă în dreptul numelui lor, să nu aibă parte de modelul de mai jos. Tot ce vor face vreodată în această viață, tot ceea ce vor învăța, va fi pentru ei și pentru nimeni altcineva.

[…] bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste, mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
[…] – Ce spui tu, streine? Ștefan e departe;
Brațul său prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
[…] Apoi tu aice fãrã biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!

 

diploma1iunie2018

Diplomă de 1 Iunie

diploma1iunie2018Nu m-am obișnuit încă cu 1 Iunie – zi liberă… și în contextul avalanșei copleșitoare de zile libere, abia dacă pot să mă mai bucur de ele. Dar… e zi liberă de (la) stat. O dedicăm copilului. Ne-am pregătit din timp, și Irisucăi i-am dat deja diploma de copil.

Pentru modelul din acest an am cerut ajutor. Mai am de învățat până reușesc să desenez eu ceva prezentabil în public, așa că… e bine să ai prieteni. Adrian Bighei, de la CaricaturaSunt.Eu , a pus pe hârtie mâzgălelile mele de pe schițe și puteți vedea ce a ieșit. Am pregătit diploma în două variante, ambele colorate de copil. Prima – se printează modelul de colorat cu tot cu textul diplomei, copilul o colorează știind finalul. A doua – se printează doar desenul, copilul colorează… și apoi se reintroduce desenul în imprimantă și se „acordă” diploma.

Iris a colorat o variantă de diplomă. A preferat să folosească carioca pentru desenele evidente cu contur și creioane colorate pentru a umple desenul. Dacă copiii vor să coloreze „cerul”, e bine să folosească creioane pe această zonă, pentru a putea imprima peste. Ar fi de evitat creioanele cerate.

Încă nu am decis ce surprize adaug de 1 Iunie… dar sper să continuăm tradiția de anul trecut, de a ne petrece ziua împreună, oriunde, oricum.

Modelul diplomei este disponibil gratuit pentru abonații la newsletter. Cei care s-au abonat până acum au primit deja, în cursul zilei de ieri, cei care se abonează o vor primi în timp util. Dacă nu sunteți abonat, accesați acest link și urmați pașii indicați.

Important – pentru abonații „Talente de Năzdrăvani”

În nebunia aceasta începută cu GDPR, trebuie să ne conformăm noilor reguli și să anunțăm abonații „Talente de Năzdrăvani” că sunt necesari câțiva pași dacă vreți să primiți în continuare articolele și noutățile de pe site. Avem mai multe categorii, așadar vedeți la care vă încadrați/ doriți să vă încadrați și ce aveți de făcut.

Newsletter

Blog

  • Dacă te-ai abonat la articolele de pe blog, atunci înseamnă că primești o notificare prin email ori de câte ori adaug conținut nou.
  • Dacă nu ești abonat și vrei să te abonezi, folosește această pagină. Este important să confirmi abonamentul prin intermediul mailului generat automat care sosește pe adresa menționată, altfel nu va avea niciun efect.
  • Dacă te-ai răzgândit, mailurile primite de la noi au la final linkuri pentru dezabonare, sau solicită în scris ștergerea abonamentului (la adresa de mail admin @ talentedenazdravani.ro sau folosind formularul de mai jos).

Tot pe blog, dacă ai urmărit/comentat anumite articole și te-ai abonat la comentarii bifând căsuța de la finalul formularului, primești câte un email pentru fiecare mesaj nou adăugat. În cazul în care nu mai dorești acest lucru, folosește linkurile aflate la finalul mailului primit pentru a te dezabona, sau solicită în scris ajutorul în acest sens.

Site

Cei care urmăresc constant blogul meu știu că există, complementar acestuia, un site dedicat exclusiv activităților cu copiii.

Articolele dedicate temelor săptămânale au activă opțiunea comentariilor. Dacă te-ai abonat la comentarii bifând căsuța din formular, primești câte un email pentru fiecare mesaj nou adăugat. În cazul în care nu mai dorești acest lucru, folosește linkurile aflate la finalul mailului primit pentru a te dezabona, sau solicită în scris ajutorul în acest sens.

Bineînțeles, conform noilor politici, poți solicita oricând, în scris, ștergerea datelor (informațiilor) personale care pot duce la identificarea ta, și pe care le-ai lăsat pe site. 

Mulțumesc tuturor celor care mi-au arătat încredere în acești ani și sper ca noile prevederi să nu afecteze această relație, la nivel de comunicare!

Din nou despre Poșta Română…

Cred că „serialul” acesta e pe blog un fel de „Tânăr și neliniștit”, nu se termină niciodată. Dar mereu vine ceva surprinzător gata să ne mai scoată din amorțeală… căci ce haz ar avea să te duci la poștă și să reușești din prima ce ți-ai propus, fără peripeții? Ce mai scriu eu pe blog…?

De 155 de ani, Poșta Română face parte din viața noastră (așa scria pe un poster mare!), ne duce la destinație mesajele… leagă oameni de departe… Îi mulțumim că a rămas pe undeva pe la nivelul de acum măcar vreo 130 de ani…!

Așadar, să încep. Astă-iarnă am primit aici pe blog o super propunere de proiect de colaborare cu o clasă. Sunt și ei tot atâția câți am… și mi s-a propus să ne „împrietenim”. Despre acest proiect voi reveni cu un articol mai spre sfârșitul lunii martie, când îl și testăm, acum e abia la prima etapă, care presupune… mers la „poștă”.

Luni, cu coletul pregătit, mă duc la oficiul aflat între casă și școală. Intru. Gol. Liniște. Zâmbesc. Mi se zâmbește. Cer formular, mi se dă. Completez. Mă duc la ghișeu. Nu cred că vă pot descrie starea maximă de fericire care mă cuprinsese, nu tu rând, nu tu personal plictisit, așa zen nu fusese niciodată! Dau plicul și formularul… Vai, dar nu putem procesa, avem calculatoarele picate! Moment în care îmi pică și mie fața. Uite-așa s-a stricat zen-ul. No, ok, încerc mâine.

„Mâine” vin cu entuziasm, împing ușa… gol… îmi spun în gând că nu, nu se poate, două zile la rând… Ba da, se poate. De ieri nu ne merg, doamnă! No, bine, știam că de ieri! Dar mâine vă merg? Se ridică din umeri… Mai bine încercați în altă parte… Mă gândesc repede la harta Bucureștiului, și cel mai aproape era curierul prin telefon! Îmi iau coada între picioare și plec. Dacă nu merge calculatorul, csf? ncfs!

Miercuri investighez problema la școală, cu colegele, aflu că, cu o deviație minimă de traseu, e altă poștă accesibilă. Așa că mă hotărăsc și pornesc. Relativ liber, doar 6 pensionare cu câte un teanc de facturi și impozite. Estimez așa, vreo 20-25 de minute, încă eram în grafic, căci mai aveam și alte drumuri. Nu-i nimic, stau. Între timp mă distrez pe facebook. Zootopia e genial, iar secvențele cu Flash la oficiu fac înconjurul pământului. Doar că viața bate filmul… Și e imposibil să nu remarci asemănarea, când vezi în ce ritm se mișcă… Fără haz de necaz n-am putea supraviețui în țara asta!

În acest timp aflu – tot de pe facebook – că Poșta Română a evoluat. Există posibilitatea să-ți faci singur de-acasă documentele de transport, cu cod de bare, și scapi de formulare și procesare. N-am încercat încă, dar la următoarea testez. Parcă-parcă aș mai scurta intervalul acela de 130 de ani dacă drăcia chiar merge (deși la ce noroc am eu, parcă văd că nu merge scanerul pentru codurile de bare!)

Fericire maximă, am expediat plicul… însă aventura continuă și nici nu aveam idee ce urmează!

Urma să primesc și eu un plic. L-am cerut post-restant la oficiul care îmi e în drum, și la care speram să pornească computerele… Aștept cu emoție momentul de mers la poștă. Estimez: sâmbătă, ger de crapă pietrele afară, șanse maxime să nu fie pensionari la coadă! Totuși, preventiv, o conving pe Iris să meargă cu mine, să ne petrecem ceva timp mamă-fiică. Ea la poștă n-a mai fost. Hai să completăm experiența de viață și plecăm amândouă.

Intrăm. 3 persoane la coadă, lejer. Fata mea citește ca la muzeu tot ce e pe pereți, și remarcă faptul că „sună bine ofertele”. Terminase de citit și tot se „lucra” prima persoană de la rând. Apoi stă și se uită la doamna care atingea tacticos tastele.

Mami… mai ții minte desenul ăla… Zootropia? Parcă suntem în el!

Am râs cu sughițuri, nu mă mai puteam opri, copilul nu înțelegea ce am, căci greu i-am putut explica… că… așa e la Poștă. Aflăm, după ce stăm la coada de aici că – surpriză!! – trebuia la doamna de alături, care era „liberă”, căci era alt tip de expediție. Bun. Dar sunt fericită. Plicul e în fața mea, la nici un metru distanță, agonia e pe cale să se sfârșească.

Dar… știți… nu știu dacă pot să vi-l dau!

Moment în care jur că am crezut că glumește și are chef de glume! Apoi m-am gândit că, fiind post-restant, o literă dacă e greșită în nume nu-l poți ridica. Ei bine, nu! Nu fuseseră ștampilate timbrele la expediție! Haideți, doamnă, care e problema? Vă e teamă că le dezlipesc și le folosesc?? Puteți să le desfaceți să le păstrați, vreau doar conținutul! Se pare că problema era mult mai „complexă” decât putea mintea mea pricepe! Dacă era un test de „vigilență”? Nu, dom’le, e o situație gravă, care trebuie raportată, să arăți că îți faci treaba, că ești atent la ce-ți trece prin mână! Așa că a luat invers lanțul de șefi-șefuți și știți-voi-ce, s-a făcut referat, notat dandanaua, și s-au „ixat” timbrele pentru mai multă siguranță. Sau e „icsat”? Zău că nu mai știu cum era verbul acesta care însemna să marchezi cu un „X” ceva…

În acest timp, Iris se distra maxim. Bun. S-a făcut treaba, vine doamna înapoi. Se așază la calculator și începe să tasteze… moment în care Iris începe să imite, în stilul lui Flash, și să se țină cu cealaltă mână de burtă. Bine că sunt birouri înalte și nu vede doamna! Și vine momentul apoteotic, în care mi se comunică „1,85 lei taxa de post-restant”. Eu, care habar n-aveam de taxă, nu luasem la mine niciun ban… Începem să ne căutăm prin toate buzunarele, sigur găsim ceva! Și de prin cotloane de geci și blugi scoatem 1.60 lei. Doamnă, dacă nu am 1.85?  – Nu pot să vi-l dau! Ei na belea! Asta îmi lipsea. Ne mai căutăm – noroc cu Iris că strânge bănuți „norocoși” de pe jos, și mai găsim 20 de bani. Îi dăm victorioase. Nu, nu s-a terminat odiseea, doamna s-a apucat să scrie, de mână, într-un facturier, o… factură pentru fabuloasa sumă de 1.85 lei!

Ca să scurtez, am primit plicul, factura, și am cerut și restul, 5 bani. Că doar nici mie nu mi-l dădea dacă nu-i aveam.

Acasă am elucidat și misterul timbrelor neștampilate… Dincolo, la celălalt capăt al țării, o fețită proaspăt angajată, fără experiență, a preluat „trimiterea”. În plus, a mai taxat și la expediție taxa de post-restant.

Acum pe bune, să nu râzi??

telefon vechi

Alo? … Dar știți cât e ceasul?

De la inventarea telefoanelor și până astăzi se presupune că oamenii au învățat cum să le folosească. Însă… adevărul adevărat este că devenim din ce în ce mai nepoliticoși în utilizarea acestor minunate dispozitive de comunicare.

Să luăm, spre exemplu, clasica conversație. Aparatele mai vechi, doar „audio”, nu îți permiteau să știi cine te sună. Așa că răspundeau frumos:

  • Alo?
  • Da!
  • Bună ziua. Sunt Ionel Popescu. Aș putea, vă rog, să vorbesc cu Gigel?
  • Sigur. Îl chem imediat. Gigel, la telefon, te caută Ionel!

 

 

telefon vechi

Când s-au inventat aparatele cu display, care îți arătau cine sună, puteai să alegi dacă răspunzi sau nu, în caz că recunoșteai numărul. Dar celălalt oricum nu avea idee cine îi răspunde, și conversația era la fel de politicoasă. Cu mobilele de acum se petrec lucrurile cam la fel. Știi cine sună, măcar teoretic. Când sună „număr necunoscut” se aplică, la fel de politicos, rețeta de mai sus.

Dar (cel puțin eu așa am învățat) există ore la care poți suna și ore la care nu poți suna pe cineva. Depinde de problemă, de relația pe care o ai cu cel pe care îl suni, de urgența apelului… Copiii mi-i sun la orice oră din zi și din noapte, dar nu când sunt la școală. Atunci le dau sms dacă e ceva urgent, mă sună ei când văd mesajul. Dacă chiar ar fi chestie de viață și de moarte, sun la secretariat și îi scoate de la oră. N-a fost cazul, sper nici să nu fie. Pe mama și pe tata îi sun când am nevoie. Dar sunt oameni în vârstă, știu că mai și dorm devreme, așa că îmi impun totuși niște limite, dacă nu arde nimic. Pe frate-miu, cam la fel. Dacă arde, atunci sun și în miez de noapte.

Să fim serioși, telefon care sună în miez de noapte nu înseamnă nimic bun. Până să vezi cine e, să răspunzi și să afli despre ce e vorba, ți-a sărit deja inima din piept, dacă ești și mai slab din fire, devii tu cazul urgent.

Reguli de bun simț

Când suni o persoană în interes de serviciu, respecți programul ei de lucru. Am o problemă cu redactorul de la editură, el își începe programul la 9 în editură, nu-l sun la 8. Că nu avem o relație personală. Și nici după 17, că nu face ore suplimentare pentru nimeni.

Vreau să-mi sun doctorul? Exceptând varianta când e din familie sau suntem prieteni, îl suni numai atunci când are și program la cabinet. Și întrebi, normal, dacă poate vorbi, că poate consultă pe cineva…

Vreau să sun o persoană a cărei carte de vizită o am? Aflu, la fel, care îi e programul… și mă încadrez în el.

Vreau să sun o persoană cu care n-am vorbit în viața mea? I-am luat numărul de pe net? Atunci aleg să-i dau un sms, să-i spun cine sunt, ce vreau, și să cer permisiunea de a o deranja cu un telefon, la o oră stabilită de comun acord. Omul știe că-l suni, are idee despre subiect, conversația nu poate fi decât o reușită.

Pentru conversații în afara zonei de „cunoscuți cu care te tragi de șireturi”, sunt recomandate orele 10:00-12:00 sau 16:00-18:00. Dar și acestea se supun celor de mai sus.

Am primit și de pe blog o sumedenie de telefoane. Am constatat că oamenii habar nu au să vorbească.

  • Alo? Am luat numărul dumneavoastră de pe net…
  • Da? De unde? (De când Registrul Comerțului l-a pus public… apoi și pe site…)
  • Ăăăă… de pe un site!
  • Ce site?
  • [Pauză] Cu niște desene!
  • [Mă prind că e de la mine de pe site.] Ok. Și care e problema?
  • Păi le vreau și eu! Cât costă?
  • Eu nu vând nimic. Ați înțeles greșit.
  • Nuuu, că era și numărul de telefon!

Unde s-au dus vremurile în care începeai cu „Mă scuzați că v-am deranjat, vă sun cu problema X, aveți două minute să putem discuta?” Dar dacă aș scrie toate ciudățeniile pe care le-am auzit în acești ani…

Și dacă vă gândiți că mai bine scot numărul de telefon, nu, nu este o soluție. Dacă din 5 telefoane unul e deraiat, ceilalți 4 sunt chiar oameni cu care îmi este ok să stau de vorbă. Fie sunt potențiali colaboratori, fie cititori serioși care chiar au întâmpinat o problemă. Doar că… asta e.

 

Mare e grădina lui Dumnezeu, dar și câți sar gardul…

Peste toate, cam cum funcționează semnalele polițistului peste toate celelalte semne de circulație, vin regulile pe care persoana apelată le-a stabilit deja pentru comunicare. Când ți-a dat numărul, este foarte posibil să-ți fi spus intervalele orare în care poate fi contactată, sau alte detalii necesare. Anul acesta am stabilit ca regulă de comunicare cu clasa mea sms-ul. Ai o problemă, indiferent care este ea, îmi dai un sms. Dacă consider că trebuie să știu mai mult, cer eu detalii. S-a dus vremea când „nu erau minute” și se încărca factura văzând cu ochii dacă sunai în altă rețea.

Altfel, am luat la cunoștință, merg mai departe. Ce fac eu în timpul meu liber este problema mea. În general, regula a fost acceptată și respectată de părinți și din punctul meu de vedere funcționează minunat. Dimineața aflu în metrou cine este bolnav și nu ajunge și nu e nevoie să știe tot vagonul că eu mă duc la școală și am un absent. Alte probleme le aflu după-amiaza, în timpul cursurilor de la facultate, când iar nu e nevoie să ies din sală pentru o conversație. Răspund tot în scris și lucrurile merg ca unse.

Însă, ca orice regulă, se mai trezește uneori cineva să o și încalce… uite că mă sună copilul celălalt, că nu a ajuns prâslea acasă. Dar prâslea e în parc și nu-și aude telefonul… Te pomenești acum că numărul meu e lipit pe frigider și mă sună toată familia ca la 112!

Însă peste toate, să îți sune telefonul la 11 noaptea, mi se pare dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Buimacă de somn, închid. Sună iar. Iar închid. Sună și a treia oară, moment în care am dat „block”. Nu, nici măcar nu sunt curioasă pentru ce Dumnezeu m-ai scula din somn, aproape de miezul nopții! Mi se pare că limitele bunului simț nu mai există, că avem impresia că butonul verde e așa, disponibil oricând. Nu, dacă omul are telefon, nu înseamnă că vrea să și vorbească oricând, oriunde și cu oricine!

Și ca să închei, este nepoliticos să dai mai departe un număr pe care l-ai primit direct, fără să ceri permisiunea persoanei respective. Mi s-a întâmplat deseori să am numere ale profesorilor, să le ceară colegii… poate oamenii nu vor, pur și simplu, să fie deranjați. Am dat întotdeauna sms, am spus problema, am cerut permisiunea. Și regula se aplică și cu adresele de mail personale.

Ahhh, cât mai avem din drumul ăsta numit „educație civică”!!

Social Media for Parents – 2017

A devenit aproape tradiție mersul la Social Media for Parents, și anul acesta m-am bucurat că organizatorii au început din timp pregătirile, și mai ales că părerea noastră contează, și ea a fost cerută înainte. Am citit multe dintre impresiile și discuțiile iscate după eveniment, însă anul acesta sunt ceva mai calmă decât de obicei, ca să nu spun epuizată, și mai ruptă de online decât am fost vreodată în ultimul deceniu. Evenimentul însă parcă a fost o gură de oxigen, mi-a arătat, din nou, că am ales această viață, că e ceea ce-mi place să fac, și nu renunț.

Am ajuns la concluzia că evenimentul este o bună ocazie de a-ți pune întrebări, de a te gândi la o strategie, de a fi acel moment din an în care, auzind vorbindu-se despre ce fac alții, cauți să-ți dai seama ce ar trebui să faci – sau nu – tu. Cum te poziționezi, încotro mergi, ce faci mai departe, ce corectezi. Sunt întâlniri și întâlniri, la unele vin mai puține răspunsuri… ediția din acest an mi-a dat senzația că suntem un grup de oameni bine intenționați, dar care încă nu știu exact încotro vor să meargă. Dacă vă plac comparațiile, ca niște vrăjitori care și-au descoperit puterile și nu știu încă cum să le folosească: să facă bine, să schimbe… sau nu conștientizează puterea și fac rău.

Dincolo de sforăielile de tipul „împreună suntem mai puternici”, chiar m-am gândit că „împreună” am putea schimba ceva. Însă suntem împreună doar în bula noastră online, și puțin ieșim în afară să schimbăm ceva. Online-ul ar trebui să fie doar modalitatea de a stabili ce, când, cum, unde, de ce. Apoi să încerci să ajungi la cât mai mulți. Scopuri? O sumedenie: de la reciclare, comportament, respect…

Din prima parte a evenimentului am venit acasă cu o idee pentru săptămâna altfel: curs de educație financiară pentru copii. Mi-a plăcut abordarea lui Adrian Asoltanie, și vă las acest link, pentru detalii.  Copiii chiar au nevoie de aceste cursuri încadrate la „noile educații”, despre care toată lumea vorbește frumos, dar mai nimeni nu le-a văzut și nu știe ce să facă cu ele. Însă mai mult aș vrea ca la acest curs să invit părinții, căci ei, prin puterea exemplului, pot schimba ceva. Și nu e numai de a nu cheltui mai mult decât îți poți permite, e despre ordine în viața de zi cu zi, auto-control, setarea așteptărilor.

E sezonul taberelor. Copiii pleacă, au pentru prima dată poate niște bani pe mână, pe care trebuie să-i drămuiască pe toată perioada. Ați optat să le dați „să aibă”, sau „să gândească”? Erați genul care venea cu bani înapoi? Sau care după câteva zile cerșea cu împrumut la colegi? Ține tot de educația financiară… Și, dacă cumva credeți că trimițând copilul la un curs va deveni ceea ce nu sunteți voi… ei bine… fals… mergeți voi mai bine. Întotdeauna va fi mai important exemplul pe care îl oferiți.

Partea a doua a evenimentului, care s-a vrut o dezbatere, a fost mai slabă ca alte dăți. În afară de Chinezu, care, scos din papuci de câteva mituri de începători, a lansat câteva axiome din blogging pentru cine are urechi să audă, și Miruna Ioani, care a încercat chiar cu succes să țină sub control sala, n-am remarcat nimic util, iar unii dintre vorbitori chiar nu au avut nimic de spus. Este un domeniu în care fiecare e cam pe cont propriu, trebuie să-ți găsești calea și să-ți identifici valorile pe care le promovezi. Undeva aici e secretul.

Rămâne și dilema unde încadrăm… blog sau portal/site? Dacă iau domeniul de bază, am un portal. Însă… dacă iau în seamă definiția dată pentru blog – aceea că are în spate un fel de om orchestră, rămân încă aici. Nu am echipă de creație, eu fac fotografiile, eu filmez, eu editez, eu scriu… și dincolo de toate, eu stabilesc strategia, eu decid ce intră și ce nu. Dacă aș vrea să am mai mulți oameni care să se implice? Oh, da! Cine n-ar vrea? Doar că nu mi se pare cinstit să îi implici dacă nu îi poți recompensa. Sprijinul – voluntar – pe care îl primesc arareori este apreciat cu asupră de măsură, fie că este de la prieteni, colegi, sau chiar de la copiii mei. Lucrând cu Iris, anul acesta, îmi spunea mândră că noi două facem echipă pe blog. So… puteți considera că acum, în spate, nu mă mai aflu doar eu 🙂 .

Regrete la acest eveniment? Că nu m-am pus mai repede pe picioare, fizic, să pot profita mai mult de eveniment, și am ratat chiar și fotografia de grup. Asta e, anul viitor. Noroc cu fetele, care au mai făcut 2-3 poze, și mai apar și eu.

La final nu pot decât să spun că evensys, pe care îi cunosc de mai bine de 10 ani, organizează din ce în ce mai aproape de perfecțiune evenimentele, și le mulțumesc pentru ocazia pe care o oferă acestei nișe de a se reuni periodic. Evenimentul nu ar fi însă posibil fără parteneri, anul acesta – Orange, Nuk, Pampers, Boiron.

 

Evaluarea, superficialitatea și coronița

Într-o nu-știu-care-țară, într-o nu-știu-care-școală, într-un nu-știu-care-catalog, un oarecare profesor constată că pe 12 iunie nu are rubrica completată la opțional. Și cum trebuie să plece în concediu, ia repede calendarul, vede datele, scrie de sus până jos niște note în dreptul copiilor, bazate pe te-miri-ce aduceri aminte din singura oră pe săptămână pe care o avea cu ei…

Copiii se trezesc cu mediile gata încheiate, neavând habar nici ce note au, nici cum le-au luat, nici de ce nu le pot îndrepta… așa cum civilizat se procedează când vrei să închei mediile… Popescu, îți iese 9, vrei mai mult? Nu? Ok, felicitări, stai jos.  Întotdeauna am spus media cu voce tare înainte s-o scriu. Ori pentru că copilul poate are 8-8-9, și dacă vrea, poate să o îndrepte, ori pentru că a greși e omenește, nu sunt atentă o clipă, și poate am calculat greșit!

Am avut mulți „scriitori în catalog” (iertare, dar nu-i pot numi dascăli!) care dădeau o lucrare, apoi dublau nota, sau puneau și ei ce vedeau în stânga și în dreapta rubricii lor. Aiasta… nu se cheamă evaluare, se cheamă bătaie de joc. Asta în epoca în care ne batem cu pumnul în piept că avem învățământ centrat pe elev, că evaluarea formativă și formatoare contribuie la desăvârșirea personalității acestuia, că venim în întâmpinarea nevoilor lui… vax albina. Nici nu-l cunoaștem pe elevul Popescu căruia, dintr-o unduire de peniță, îi punem lacrimi pe obraz.

Elevul Popescu (ca-n Caragiale, un copil normal), s-a zbătut tot anul. Nu e ușor, într-o lume nebună, să ai 10 pe linie. Ba chiar să ajungi și la olimpiadă, în faza pe Municipiu. Luni, în ultima săptămână de școală, la opțional, culmea, extindere fix pe linia la care a performat (dar cu alt profesor), ți se pun, din burtă, doi de 9… motive? Ah, auzi, a vorbit mereu cu colegul de bancă! Și, într-o zi de luni, coronița lui s-a transformat în abur și s-a risipit în lacrimi pe obraz. Doamna nu e de găsit, fișele în baza cărora „susține” că a pus notele, nu au apărut, mediile generale s-au încheiat… și dânsa își vede liniștită de concediu.

Am scris, recent, un articol despre profesorii care nu ajung modele… azi este despre acei profesori care nu înțeleg rolul lor în evaluare, la catedră. Care, după cum se vede, sunt departe de a înțelege legătura dintre predare, învățare și evaluare, care nu pot păși dincolo de cathedra, și prin aceasta nu înțeleg catedră, ca mobilier, ci piedestalul pe care s-au suit și au impresia că, aflați acolo, sunt mai presus de judecata copiilor.

Elevii au dreptul să ne judece, să ne intre bine în cap acest lucru. Este secolul XXI, au dreptul să ceară un anume nivel de instruire, un nivel de atenție personalizată, evaluare corectă, și mai ales respect! Au dreptul și ei să ne evalueze, iar când ei ne dau Insuficient, n-ar trebui să plecăm în concediu…

Era o replică celebră la Cronicuță, înainte să se ducă pe apa sâmbetei. Rușinică tuturor celor care nu puteți să depășiți condiția de a completa, din burtă, o rubrică din catalog…

 

Atelier gratuit la Bookfest 2017

Tradiția continuă și anul acesta alături de Editura Casa. La Bookfest, inspirat de una din ultimele apariții ale colecției Idei creative, v-am pregătit un nou atelier pentru copii. 

De ce să înșiri mărgele?

Motivele sunt multe… poți începe cu cel referitor la dezvoltarea răbdării, atenției, preciziei, și a musculaturii fine a mâinii. Apoi cu cel legat de imaginație și creativitate. Sunt însă esențiale pentru toate acestea elementele de decor, anturajul, și accesoriile folosite.

La 3 ani, se recomandă mărgele mari, cu orificiu mare, care să fie înșirate de copil pe un șiret destul de solid, sau pe sârmă. Dimensiunea mărgelelor scade cu vârsta, la fel și dimensiunea orificiului și stabilitatea suportului. Exerciții cu mărgele am făcut o sumedenie cu preșcolari, și cele mai interesante situații create au fost cele de rezolvare de probleme. Dacă înșirăm mărgele… și ridicăm ața… cad pe partea cealaltă… de ce? Și cum facem să nu se mai întâmple, să evităm a munci de câteva ori în zadar? Soluții au fost multe, nu una singură. Cum lucrezi cu mărgelele, în așa fel încât să nu fie nevoie să le tot aduni de pe jos…? În grupuri mari, libertatea în alcătuirea creației este relativă. Se influențează ușor unii pe ceilalți.

Însă nimic nu am văzut să fie mai impresionant decât zâmbetul lor de la final, când plecau cu creația pe mână, la gât sau prinsă în urechi! Era satisfacția aceea de a crea, cu mâinile tale, „ceva” util.

Sâmbătă, 27 mai, ora 11

Atelierul se va desfășura în incinta târgului de carte Bookfest. Este dedicat copiilor cu vârsta minimă de 6 ani, deoarece se va lucra cu mărgele mici. Pentru a participa, lăsați un comentariu la acest articol sau scrieți pe mail, la adresa indicată mai sus, menționând: numele copilului, vârsta și un număr de telefon. Rezervarea va fi confirmată numai la acest număr de telefon.

Sper din suflet că nu vi se pare complicat, însă experiențele trecute, când confirmările prin email au rămas fără răspuns, și am așteptat în zadar copiii, fără să-i pot contacta, mă fac să includ aceste noi reguli de participare.

Se subînțelege că participanții vor respecta următoarele:

  • anunță în timp util dacă nu pot participa, pentru a da locul altui copil;
  • sunt punctuali la eveniment;
  • se informează înainte de eveniment cum se ajunge la locația stabilită;
  • au vârsta necesară, pentru a lucra singuri, fără ajutorul părinților.

Materialele sunt puse la dispoziție de organizatori, iar creațiile le aparțin copiilor.

Vă așteptăm!

Istoria de zi cu zi: puțin despre Noaptea Muzeelor

Decizia de a tria maxim evenimentele propuse în Noaptea Muzeelor a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am luat acum câțiva ani. Aseară am procedat în consecință, și voi reveni – sper să am timp – cu detalii despre fiecare. Însă m-am trezit sub o puternică impresie de „înlăturat ceața”, după ce aseară am rămas aproape două ore la evenimentele pregătite pentru „Noaptea Sinagogilor”.

Acum câteva zile aranjam un material despre unitate și diversitate în istoria spațiului românesc, și, ca o concluzie, îmi dădeam seama cât de puține știu despre comunitățile ce locuiesc în țara noastră. Câte istorii diferite ar trebui să cuprindă această unică istorie a României, sau a românilor, sau a spațiului definit geografic de două paralele și două meridiane?

Trăim împreună de sute de ani, și totuși nu ne cunoaștem. Poate în istoria recentă, datorită televizorului, să ajungem să cunoaștem mai mult unii despre ceilalți, însă în lumea reală, fiecare stă închis în bula sa și interacțiunea este zero. Mai mult de-atât, când dintr-o bulă minoritară se afirmă, la un nivel de excelență, o personalitate, eticheta cea mai apăsătoare este cea privitoare la origine.

Capcana etichetelor

Spectacolul oferit aseară de Templul Coral a fost cu mult peste orice „reprezentație” oferită cu stil de muzeele la care am mai fost. Am căzut în capcana etichetelor – mi se pare că o avem în sânge, și nu există încă inventat un tratament de dializă pentru extragerea acesteia. Am văzut programul de două ore, și mi-am spus că uite, și cu timpul sunt zgârciți evreii. E ușor să judeci, și o facem atât de natural, că abia dacă ne dăm seama. La aproape orele 22 afară era o coadă lungă. Deja ne gândeam, după alte experiențe la noaptea muzeelor, în câte grupe se împarte, când vom vizita, dacă apucăm să mai vedem altceva (Sinagoga de pe Mămulari, la doi pași).

Templul Coral - interior

Templul Coral – interior

A venit momentul în care am intrat – tot puhoiul, și am fost invitați să luăm loc, așteptați să ne civilizăm și să închidem gura, din respect pentru liniște, chiar dacă interiorul te lăsa cu gura căscată. A urmat o lecție de istorie a monumentului, abia restaurat, și apoi un spectacol al corului Templului, de la care nu am mai plecat. Cu greu ne-am rupt de la rugăciunile cântate, să mergem pe Mămulari, unde am întâlnit aceeași atitudine deschisă spre comunicare, cunoaștere.

Diferențele ne apropie sau ne despart

Am auzit comentarii destule, „evreii au”, de-asta. Să nu le plângem de milă. După Holocaust, știm, în linii mari, câteva idei despre istoria acestui popor. Despre istoria comunității din România… nu. Am văzut aseară oameni cântând cu o bucurie pe fețe greu de descris. Oameni care, în ciuda multelor decenii citite pe riduri, se bucurau că trăiesc. Am văzut o comunitate pe care soarta a pus-o la încercare, și care, dincolo de diferențe, a regăsit puterea de a lua lucrurile de capăt. Și aseară, prin deschiderea realizată, au transmis tocmai acest mesaj. Ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și nu ne apreciem și nici nu ne respectăm reciproc valorile.

Când întâlnești ceva nou, te sperie, compari cu ceea ce cunoști, încerci să te integrezi. Însă noi, românii, suntem genul supus, care „a plecat capul”. Avem această cultură impusă în masă de o biserică încă rămasă în Evul Mediu, care nu se poate reforma din interior. Încleștarea cu care se încăpățânează să rămână în urma vremurilor este impresionantă, și la nivel istoric, Renașterea și Reforma sunt două lecții pe care biserica orientală nu le-a învățat.

Suntem educați la un nivel zero al toleranței. „Ortodox” nu mai înseamnă doar dreapta credință, ci și unicul adevăr posibil. În adâncul ei intolerantă și antisemită, a transformat acest popor într-unul care merge, cu capul plecat, în direcția ce i se arată. Nu vrem să știm de maghiari, de țigani, de musulmani, de turci, de tătari, de evrei, de minorități sexuale, de nimeni. Din punctul de vedere al românului nedat prin școală, dar spălat pe creier în biserică, aceștia nu sunt oameni. Iohannis era Necuratul în persoană, familia trebuie să aibă acum o singură definiție, iar evreii să plătească milenii dacă se poate faptele de acum 2000 și mai bine de ani.

Gândesc, deci exist

Asta mi-aș dori să facă școala românească. Să ne învețe să gândim, să analizăm, să acceptăm faptul că nu suntem perfecți și nici unici. Și mai ales, că nimeni nu ți-a dat dreptul să-i judeci pe ceilalți. Eram aseară trei adulți cu familii ce nu se vor regăsi în (sper să nu) viitoarea constituție, cu copii de religii diferite, sau fără, și ne amuzam cât de simplu e să nu te legi de ceea ce nu te privește. Pentru unii însă, această perfecțiune de fațadă este singurul lucru pe care îl pot spune despre sine, și singurul lucru pe care îl pot face cu viața lor e să și-o irosească criticând și umilind.

Adevărul e că ar trebui să mai ieșim din casă, și nu doar într-o direcție!

Printre talentele pe care nu le am…

Uimitor, și de-a dreptul fantastic, există talente pe care nu le am, în ciuda numelui blogului. După ce am „moștenit” mașina la divorț, am avut acel moment de revelație că, dacă ai numele pe talon, trebuie să ai și o relație de încredere cu un doctor de mașini, pentru a nu lăsa a treia fată a familiei pe mâna oricui. Universul a fost de partea mea, a aliniat planetele, și nu știu cum s-a făcut, dar am găsit persoana care, dacă tot are ocazia să râdă de nu mai poate pe linia „ce poate o femeie să-i facă unei mașini”, măcar o să mă ajute să și trec cu bine peste „astenia de primăvară”.

Noi, fetele, când avem o relație, simțim imediat când ceva nu merge. Cam așa și eu cu a mea trăsurică, știam că la ieșirea din iarnă figurile ei de eroină peste gropile patriei se vor sfârși la mine în seif, dar am supraviețuit. Cât de rău putea să fie…? La ITP ultima dată, când mi-a văzut capota dată peste cap, că am uitat să o încui și s-a întors peste parbriz, m-a felicitat, a zis că, să scap fără nicio zgârietură, doar cu o sperietură, e noroc chior. Prost să fii, noroc să ai, clar. Mi-a dat exemple, că știe cazuri, parbriz spart, accident, intrat în diverse… mai că nu m-a pus la panou, că uite, am scăpat teafără și nevătămată la 120km/h. Dar eu știam acum să-mi încui capota cu îndoiturile ei originale, și mai ales s-o descui, ceea ce am omis să explic, că doar mi se părea logic să cauți un firicel metalic, să te agăți bine de el cu un patent, să tragi cât poți de două-trei ori pe an când pui lichid de parbriz. Că doar nu merg nici zilnic…

Au urmat, normal, prezentările. Ce problemă are? Na, ca tot omul, când te duci la doctor, ceri și tu setul standard de analize… Cum habar n-am, am zis și eu… Păi… uleiul, și ce-o mai fi nevoie. Am încercat s-o scald și să spun că accidental am mai dus mașina la service, dar ce s-a făcut acolo habar n-am. Ce ulei i-ați pus ultima dată? Doamne-păzește, nici nu știam când e acel „ultima dată”, dar și ce ulei!! Și a venit și momentul în care m-am dus să-mi iau filtre… Curajoasă, dau la magazin talonul, spun ce vreau, omul mă întreabă de modele, aleg și eu cum îmi spusese că trebuie să cam coste… Încercam să nu leșin de râs, să par serioasă și preocupată, mai ales că nu aveau și uleiul de pe lista mea!

Paranteză: Iris comentează, să nu uit să vă povestesc și de melci. Dacă uit, să-mi amintiți!

Vine domnul respectiv cu două cutii, și-mi spune foarte serios că „acestea sunt piesele”, și dă să le scoată din cutie să mi le arate… îi spun că nu e nevoie, „nu, că așa e politica firmei”. Seriozitatea mea s-a terminat, i-am zis că habar n-am cum trebuie să arate, dar dacă el trebuie să bifeze… și m-am abținut în continuare să nu râd, până a scos filtrul (de aer, am reținut!) și am început să râd în hohote… săracul… i-am zis că mă bucur că am învățat ceva, și mai ales că a ales unul pe roz, pentru fete… I-am mulțumit apoi serios, le-am pus în mașină și-am plecat. Bănuiesc că au fost ok, că n-a fost nevoie să le schimb.

Odiseea căutării uleiului s-a terminat repede în hipermarket, cu o poză orientativă pe telefon și atâtea caracteristici, că m-am simțit ca bărbații trimiși să cumpere tampoane, întrebându-se cine dracu’ a inventat atâtea picături!! Dacă ați încercat vreodată să-i arătați care e pachetul al cărui ambalaj îl are în mână, și cum se luminează nefericitul la față, veți ști cum m-am simțit eu când am trimis poza cu ce era pe raft, pe telefon, și mi-a zis să abandonez misiunea, nu e ok, există și alte soluții.

Apoi a venit acel moment al adevărului… când vin analizele de laborator, și coloana „ta” e marcată mai toată ca fiind neconcordantă cu standardele… Încă n-am avut curiozitatea să și-mi explic toți acei termeni care răsunau vag în mintea mea a ceva substantiv existent în limba română. Îi citeam expresiv, dar suferind de analfabetism funcțional, căci nu pricepeam nimic. Ideea centrală era aceea că eu în mașină mă sui cu copiii, alea sunt chestii care împreună dau siguranță, așa că nu trebuie să-mi bat capul, care nu e blond, să priceapă prea multe…

Apogeul a fost momentul în care mi-a spus că mi-a umflat și roțile, și, ca orice doctor bun, mi-a pus bilețele cu datele când ar trebui schimbate diverse. Noroc că google calendar funcționează și pe termen lung. Am adus-o acasă, după o săptămână de „internare”, și mă gândeam doar la acei părinți care n-o au nici în clin, nici în mânecă cu puericultura, și ajung cu copilul la spital de se minunează doctorii că încă respiră…

Mi-am promis să am mai mare grijă de ea. Să nu dau în gropi. Să nu mai iau bufnițe pe parbriz. Și, dacă se poate, să nu mai înjur la volan, ca să nu perturb Universul, încă de partea mea…