Printre talentele pe care nu le am…

Uimitor, și de-a dreptul fantastic, există talente pe care nu le am, în ciuda numelui blogului. După ce am „moștenit” mașina la divorț, am avut acel moment de revelație că, dacă ai numele pe talon, trebuie să ai și o relație de încredere cu un doctor de mașini, pentru a nu lăsa a treia fată a familiei pe mâna oricui. Universul a fost de partea mea, a aliniat planetele, și nu știu cum s-a făcut, dar am găsit persoana care, dacă tot are ocazia să râdă de nu mai poate pe linia „ce poate o femeie să-i facă unei mașini”, măcar o să mă ajute să și trec cu bine peste „astenia de primăvară”.

Noi, fetele, când avem o relație, simțim imediat când ceva nu merge. Cam așa și eu cu a mea trăsurică, știam că la ieșirea din iarnă figurile ei de eroină peste gropile patriei se vor sfârși la mine în seif, dar am supraviețuit. Cât de rău putea să fie…? La ITP ultima dată, când mi-a văzut capota dată peste cap, că am uitat să o încui și s-a întors peste parbriz, m-a felicitat, a zis că, să scap fără nicio zgârietură, doar cu o sperietură, e noroc chior. Prost să fii, noroc să ai, clar. Mi-a dat exemple, că știe cazuri, parbriz spart, accident, intrat în diverse… mai că nu m-a pus la panou, că uite, am scăpat teafără și nevătămată la 120km/h. Dar eu știam acum să-mi încui capota cu îndoiturile ei originale, și mai ales s-o descui, ceea ce am omis să explic, că doar mi se părea logic să cauți un firicel metalic, să te agăți bine de el cu un patent, să tragi cât poți de două-trei ori pe an când pui lichid de parbriz. Că doar nu merg nici zilnic…

Au urmat, normal, prezentările. Ce problemă are? Na, ca tot omul, când te duci la doctor, ceri și tu setul standard de analize… Cum habar n-am, am zis și eu… Păi… uleiul, și ce-o mai fi nevoie. Am încercat s-o scald și să spun că accidental am mai dus mașina la service, dar ce s-a făcut acolo habar n-am. Ce ulei i-ați pus ultima dată? Doamne-păzește, nici nu știam când e acel „ultima dată”, dar și ce ulei!! Și a venit și momentul în care m-am dus să-mi iau filtre… Curajoasă, dau la magazin talonul, spun ce vreau, omul mă întreabă de modele, aleg și eu cum îmi spusese că trebuie să cam coste… Încercam să nu leșin de râs, să par serioasă și preocupată, mai ales că nu aveau și uleiul de pe lista mea!

Paranteză: Iris comentează, să nu uit să vă povestesc și de melci. Dacă uit, să-mi amintiți!

Vine domnul respectiv cu două cutii, și-mi spune foarte serios că „acestea sunt piesele”, și dă să le scoată din cutie să mi le arate… îi spun că nu e nevoie, „nu, că așa e politica firmei”. Seriozitatea mea s-a terminat, i-am zis că habar n-am cum trebuie să arate, dar dacă el trebuie să bifeze… și m-am abținut în continuare să nu râd, până a scos filtrul (de aer, am reținut!) și am început să râd în hohote… săracul… i-am zis că mă bucur că am învățat ceva, și mai ales că a ales unul pe roz, pentru fete… I-am mulțumit apoi serios, le-am pus în mașină și-am plecat. Bănuiesc că au fost ok, că n-a fost nevoie să le schimb.

Odiseea căutării uleiului s-a terminat repede în hipermarket, cu o poză orientativă pe telefon și atâtea caracteristici, că m-am simțit ca bărbații trimiși să cumpere tampoane, întrebându-se cine dracu’ a inventat atâtea picături!! Dacă ați încercat vreodată să-i arătați care e pachetul al cărui ambalaj îl are în mână, și cum se luminează nefericitul la față, veți ști cum m-am simțit eu când am trimis poza cu ce era pe raft, pe telefon, și mi-a zis să abandonez misiunea, nu e ok, există și alte soluții.

Apoi a venit acel moment al adevărului… când vin analizele de laborator, și coloana „ta” e marcată mai toată ca fiind neconcordantă cu standardele… Încă n-am avut curiozitatea să și-mi explic toți acei termeni care răsunau vag în mintea mea a ceva substantiv existent în limba română. Îi citeam expresiv, dar suferind de analfabetism funcțional, căci nu pricepeam nimic. Ideea centrală era aceea că eu în mașină mă sui cu copiii, alea sunt chestii care împreună dau siguranță, așa că nu trebuie să-mi bat capul, care nu e blond, să priceapă prea multe…

Apogeul a fost momentul în care mi-a spus că mi-a umflat și roțile, și, ca orice doctor bun, mi-a pus bilețele cu datele când ar trebui schimbate diverse. Noroc că google calendar funcționează și pe termen lung. Am adus-o acasă, după o săptămână de „internare”, și mă gândeam doar la acei părinți care n-o au nici în clin, nici în mânecă cu puericultura, și ajung cu copilul la spital de se minunează doctorii că încă respiră…

Mi-am promis să am mai mare grijă de ea. Să nu dau în gropi. Să nu mai iau bufnițe pe parbriz. Și, dacă se poate, să nu mai înjur la volan, ca să nu perturb Universul, încă de partea mea…

Dragostea necondiționată la un bloger

Sâmbătă am participat la încă o ediție a școlii pentru cei care vor să treacă dincolo de limita de fun a unui blog. Nu cred că numele pe care îl poartă reflectă acest lucru… N-am să povestesc despre ce s-a făcut tehnic acolo, căci au fost alte fete mai hărnicuțe ca mine și au scris deja (până la momentul la care m-am apucat eu de scris, erau 1, 2, 3, 4, 5, 6 deja!)

Eu m-am bucurat ca la școală că am putut să stau în bancă cu cine vreau, deși dacă doamna învățătoare și-ar fi pus mintea cu noi, ne mutau urgent cu alți colegi sau sfârșeam pe coji de nucă. Recunosc că din punct de vedere tehnic eram copilul ăla care ajunge în clasa pregătitoare știind să scrie cursiv, ba și tabla înmulțirii, și dată fiind și acustica nepotrivită a sălii… ne-am văzut de ale noastre.

Digital Parents Talks, V. Foto: Mihai Raitaru

Am ascultat însă cu o ureche prezentarea lui Robert Katai, pentru că, din orice lucru pe care ai impresia că îl știi, ai ceva de învățat. Și da, „next level” al produsului de grafică prezentat era interfața necesară pentru monetizarea bannerelor, care însă ar duce la un cost astronomic pentru client un biet banner pe blog. E bine însă de știut că există, nu știi niciodată când se ivește ocazia de așa ceva, deși eu personal am renunțat demult la ele ca idee de promovare… dacă nu le pun în text, chiar nu au niciun efect, însă devin atât de enervante…

Dar să revin la titlul articolului. O idee pe care am prins-o tot din aer a fost aceea că suntem, pe nișa aceasta de bloguri pentru copii și părinți, o comunitate care nu se (prea) sprijină reciproc. Și de aici m-am gândit că pentru un bloger, calitatea principală trebuie să fie capacitatea de a iubi necondiționat. Muncești la articole, faci poze unicat, dai modele utile, ajuți, dar să nu ai așteptări să se întoarcă. Dacă pui un articol care ar trebui să-ți aducă cel mai mic beneficiu – de imagine sau financiar, și te aștepți la share&like, ai ratat. Dragostea necondiționată pentru blog e secretul supraviețuirii.

Și se vede… în momentul în care postez clar ceva de „reclamă”. Oamenii care reacționează sunt cei care transmit nu că le place produsul în sine, ci că mă susțin pe drumul acesta. Cu această ocazie, mulțumiri tuturor!!

… și mulțumiri sponsorilor SnackTools.ro, SkinNovels

Sunt hater, dar mă tratez

Sâmbătă am fost la încă una din întâlnirile ce se vor a fi un fel de școală de blog, desfășurate sub umbrela Digital Parents Talks, și nu îmi pare rău deloc. Tema a fost Hateri și crize de imagine, un aspect pe care viața online îl include, cu bune și cu rele. Dintre cei prezenți, destui aveau experiențe vaste la activ pe această temă, și când am ajuns acolo, chiar consideram că nu am nimic de spus, ci doar de învățat. La ce concluzii am ajuns:

sunt și eu hater, chiar dacă procentul în care mă manifest nu sare în ochi. Să fim serioși, e imposibil să nu găsești în viața ta reală sau virtuală măcar două jigodii pe care să regreți că le-ai întâlnit, și a căror simplă menționare îți saltă tensiunea și te transformă într-un om complet irațional, care reacționează la impuls. Cam aceeași reacție o ai și când intră câte unul pe blog, ca și cum ți-ar intra în casă din uliță cu galoșii plini de noroi și i se rupe de covoarele tale pufoase, se apucă și te contestă/înjură/calcă în picioare… Pur și simplu reacționezi. Adevăratul talent este să controlezi această furie. Aici am constatat că, deși nu am declarat oficial „hateri” pe blog, am șters comentarii, am editat cu „conținut nepotrivit”, am recomandat folosirea căsuței roșii cu X din dreapta sus. Asta se cheamă că eu sunt hater cu cei care intră pe blog și care nu îmi împărtășesc părerile.
să nu ai hateri e o problemă la fel de mare cu cea de a-i avea, pentru că ei de fapt te provoacă să te perfecționezi, să vrei mai mult de la tine, să fii creativ. Și totuși, chiar nu-mi doresc hateri, ci feedback. Nimănui nu-i place să vorbească singur, și un like, un comentariu, o reacție acolo, de orice tip până la urmă, tot îți arată că munca ta înseamnă ceva.
să ai un grup de admiratori fanatici e mai mult decât riscant. De ce? Pentru că te suie pe un piedestal, fac polish la statuie cu orice ocazie, dar pe ei îi dezamăgești cel mai repede și-i transformi în hateri, pentru că latura umană a fiecăruia dintre noi e diferită. Depinde foarte mult de toleranță și sistemul de valori dacă mă poți accepta așa cum sunt. Și eu, ca oricine, am piticii mei, la nivel de politică, sistem educațional, creșterea copiilor, alăptare, vaccinare… fiecare își ține piticii în ograda proprie, nu-i scoate la poartă să se încaiere cu piticii altora. Dar nici nu mi-i arunca pe-ai tăi peste gard, dacă știi deja ce hram poartă ai mei!

haterii sunt oglinda noastră. Aici mi-a plăcut. Dacă am „hateri” moderați, de bun simț aș zice, înseamnă că pe undeva pe aici mă situez și eu. Dă cu plus, și mă simt bine. Adevărul e că ei sunt așa cum sunt, intolerați, fanatici, inflexibili. Eu sunt cea care trebuie să se controleze și să rămână lucidă atunci când furia îmi întunecă mințile. Și, ca o paranteză, acum ceva ani la un curs am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să vezi care este sentimentul primar care l-a declanșat. Aici e greu…

Au curs și sfaturile pentru situațiile de genul acesta:

este pierdere de timp să reacționezi. Nu vei reuși niciodată să ai un dialog logic și de bun simț cu unul care te contestă. Așadar, mulțumește pentru feedback și închide discuția.
ca în „Buletin de București”, numără până la 10 și respiră adânc, nu răspunde în niciun caz imediat. Eventual lasă o noapte să treacă peste, liniștește-te și apoi vezi dacă merită să te consumi. Vezi dacă poți muta discuția în privat. E mai ușor să recunoască greșeala dacă nu o face în public. O etapă importantă este să știi cu cine te lupți, și, dacă o faci în public, cine îți sunt aliații…
sună un prieten, descarcă-te cu cineva care te înțelege, întoarce problema pe toate părțile. În niciun caz nu ține în tine, dar nici nu discuta cu cineva care nu face decât să te întărâte mai tare, din categoria „ți-am zis eu”. Ai nevoie de un bun ascultător, acel cineva care să spună „îhî”, și să te ajute de fapt să-ți faci ordine în gânduri.

O afirmație pe care am notat-o a fost aceea că experții nu au hateri. Așadar, dacă scrii ceva din domeniul tău de expertiză, și ești într-adevăr capabil, devii sursă de informare, și este greu să fii contestat.

Mi-au plăcut și categoriile de hateri. „Poliția gramaticală” mi s-a părut cea mai amuzantă, și e o categorie la care și eu mă înscriu, pe blog. Am corectat… și nu așa, discret, ci tăiat, cu roșu, și scris corect, comentariile cadrelor didactice care au scris cu greșeli în comentariile la articolele cu materiale utilizabile la clasă. Hater, trol, habar n-am exact la ce categorie intru, dar pur și simplu n-am mai suportat, după cinci ani de toleranță… Dacă am făcut bine sau nu – nu știu. Nimeni nu mi-a spus că a fost deranjat de observațiile din articol, dacă „am făcut pe deșteapta”, iar încurajări au fost câteva, numărate pe degete. Ce am constatat însă: de când am publicat articolul, nu știu dacă am mai avut de corectat trei mesaje… Efectul pe care mi l-am dorit s-a produs.

Apropo de ceea ce-ți dorești, e important ce vrei să se întâmple atunci când scrii un articol. În funcție de temă, îmi doresc ca cititorul, normal, să considere util materialul, să-l folosească, să-l recomande și altora. La articolele de art&craft îmi doresc să experimenteze, și mă simt minunat dacă primesc apoi feedback (de regulă poze) cu ce s-a lucrat. În ceea ce privește materialele utilizabile la școală, se întâmplă des. În rest – mai puțin. Articolele despre cărți aduc satisfacție întârziat, când primesc mesaje de genul „am cumpărat cartea la recomandarea ta, și a fost așa cum ai spus!” Am devenit, recunosc, mult mai responsabilă când aleg ce și cum prezint, pentru că nu-mi permit să mă joc aici. E drept că gusturile nu se discută, dar nici exagerările nu sunt permise.

Vine rândul și produselor recomandate la cerere, și chiar articolele plătite. Pentru primele, atunci când, după testare – căci nu recomand ceva ce nu am testat/citit – produsul nu este la înălțimea așteptărilor, am dat feedback în privat. Mi se pare cinstit, dacă mi-ai trimis ceva, să îți spun în privat ce nu e ok și nu să pun public o țintă de dat cu roșii; dacă ești responsabil, remediezi. Articolele plătite intră pe aceeași linie. Dacă produsul este ok, scriu. Dacă nu – nu.

N-am să înțeleg de ce tocmai la articolele de „reclamă” sprijinul comunității este ZERO. Nu primesc like (share cu atât mai rar!), nici feedback… De ce ne-am învățat ca tot ce e pe net să fie gratis? Mă citești, folosești materialele pe care le creez, îți ușurez viața sau poate te amuz, dar atunci când vine momentul de publicitate, cel care plătește până la urmă cheltuielile cu site-ul (server, internet, teme, pluginuri…), că nu discut de profit, pui mâna pe telecomandă și ignori… (Deviez, și ajung la butonul de donații de pe homepage, care de ceva ani zace acolo degeaba. Deși au mai întrebat… nimeni nu a donat. În decembrie era să-mi stea inima, mă notifica paypal că am o donație, culmea, tocmai când vorbeam cu o prietenă despre asta… Drăguța de ea, susținea că poate nu funcționează, și l-a testat… așa am înregistrat prima „donație” pe blog.)

Revenind la întâlnire, s-a desfășurat într-un spațiu pus la dispoziție de Immochan, la sediul din Drumul Taberei, cu ajutorul, normal, al sponsorilor (dap, momentul de reclamă!!). Mama Pan ne-a îndulcit, însă pentru prima dată mi-a plăcut ceva la nebunie: plăcinta cu varză, care mi-a făcut o poftă nebună de varză cu afumătură (doar că sunt singura din casă care mănâncă, și doar pentru mine nu gătesc 🙁 ). Desertul, plăcinta cu mere, delicioasă și ea, a mers de minune cu sucurile de la Profructta. Sponsor principal al evenimentului a fost Philips-Avent. Am mai spus că îmi place la nebunie cum abordează nișa de părinți cu blog, chiar dacă mulți nu mai suntem în zona lor de interes. Bianca Severin ne-a dat în schimb o temă de gândire, apropo de conduita unui bloger în ceea ce privește implicarea directă versus reacția la campania pe care a refuzat-o unui client. Atitudinea de „nu sunt cu tine, dar surpriză, te vei trezi cu mine împotriva ta” nu este deloc apreciată…

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc!

Despre Protecția Copilului în România

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”

Nu știu ce ar fi scris Nenea Iancu dacă ne-ar fi fost contemporan, dar sunt sigură că nici lui nu i-ar mai fi ars de comedie, la ce vremuri trăim. Am privit ieri știrile de-a dreptul șocată, ca în filmele cu proști, încercând să înțeleg câtă foame e în creierele astea mici pe care le-am lăsat să ne conducă. Căci da… le-au votat nu numai cei care le-au legalizat dreptul de a fi acolo, ci toți cei care au stat acasă. Ca să fie clar, la noi nu mai există neutralitate: în ce privește politica, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.

Din seria „țara piere, baba se piaptănă”, acum 12 ani, când am născut-o pe Iris, m-am trezit acasă cu un copil de 5 zile și Protecția Copilului la ușă. Am zis că leșin, nu alta, și de oboseală, și de stres, că nu pricepeam neam ce dracului vrea tanti aia de la mine. După ce ea a mai repetat oleacă, și eu m-am dezmeticit, am priceput că s-au autosesizat, că am plecat cu copilul din spital fără să completez și rubrica „medic de familie”. M-a luat la întrebări privind locul unde am dus copilul, deși, la naiba, eram la adresa din buletin și copilul începuse să orăcăie. Doar că tanti Leana silitoarea nu s-a lăsat dusă până când nu mi-am sunat medicul pediatru și nu mi-a dictat codul de parafă și zău dacă îmi mai amintesc ce, ca să se convingă duoamna că e copilul declarat și luat în evidență. Că m-am trezit peste două săptămâni cu sesizare de la medic, că au declarat pacient nou la Casa de Sănătate, și abia dacă au putut valida actele, că acolo mai era o fetiță cu același CNP – i-a durut undeva, normal. Noroc că nu la mine era greșeala, ceilalți au umblat să schimbe certificatul.

Sunt sigură că pirandele de mâncau parizer pe ziar în salon au completat cum trebuie rubrica, că mă îndoiesc că pe unde duc unele copiii aveau ce bec să aprindă ca să scrie tanti Leana codul de parafă.

Dacă sunt mulți nebuni pe lume, care se plictisesc…? Daaa… De exemplu, cu un vecin care mi-a mâncat ficații, cu chefuri până dimineața, cu chemat poliția de nu mai știu câte ori, și în timp ce scriam la mine în casă declarația ăla spărgea sticle în capul meu… mă trezesc, cam tot pe același dialog, vreo 10 ani mai târziu. Și îmi spune cu nonșalanță că ce, copiii mei nu urlă? (Cine n-are doi, să încerce!) Poate îmi face și el mie așa, o reclamație, că îi bat de se aude până la el!

Câți nebuni din-ăștia s-au plictisit zilele astea, și au stat să scrie o anonimă la Protecția Copilului, vom afla în curând. Pariu că au scris tot noaptea, ca ~~hoții~~ lașii, că doar de-asta nu le-au semnat. Clar copiii care au ieșit în piață cu părinții, chiar și cei care au stat acasă, sunt de 1000 de ori mai periculoși decât părinții înșiși. Pentru că acei copii cresc cu alte valori, nu vor mai fi „proști, dar mulți” votanți, vor fi oameni care gândesc. Și pentru unii oameni politici de culoare fierbinte, e periculos să lași să se formeze o astfel de generație.

Am văzut multe, dar multe pancarte în piață, și mi-am dar seama că avem atât de multă energie, pe care nimeni nu ne-a învățat s-o folosim corect, mergând la vot. Dintre toate însă, una reprezintă esența a ceea ce ar trebui să fie sistemului nostru educațional, și argumentul a ceea ce spuneam mai sus: e periculos să gândești.

Am văzut copii și la Cotroceni, care cereau „mărirea alocației”. Nu zic că nu trebuie mărită, însă îi înveți de mici să întindă mâna și să ceară… Dincoace îi învățăm respectul pentru muncă, și niște mărunțișuri, cum ar fi… să nu furi. Au dreptate cei de dincolo, votul exprimat e valabil. Dar ajuns la putere, trebuie să conduci pentru binele tuturor. Ei nu sunt acolo guvernul unui partid, ci Guvernul României. Chiar dacă nu i-am votat, regimul democratic spune că sunt guvernul meu, și trebuie să pot dormi noaptea liniștită, nu ca-n reclama cu „F.N.I. veghează”.

Copiii care au fost în piață merg și la școală, și la grădiniță, ba chiar cred că știu ce sunt alea pensule și jucării, spre diferență de cei târâți la cerșit, pe care Autoritatea se face că nu-i vede. Vrea cineva să-i fie respectate drepturile copilului meu? Aș vrea ca în spital să primească pat pe măsura înălțimii, nu pătuț de bebeluș, să doarmă chircit. Aș vrea să se respecte numărul de copii la clasă, ca să nu mai dea test după test în ultima săptămâna pentru că n-a avut timp să-i asculte pe toți. Aș vrea să primească manualele, nu să le cumpăr eu. Și pot continua așa până epuizez spațiul de pe server cu un singur articol. Se mai gândește cineva în afară de mine, cu adevărat, la copilul meu?

Bineînțeles că sunt unii care au impresia că ei știu ce e mai bine, vorbesc fără să gândească și se apucă să facă sesizări. Dacă aș mai avea un dram de încredere în actualele instituții ale statului, aș zice că astea se clasează instant, și nu-și pierde nimeni timpul cu ele, când adevăratele probleme sunt mult mai grave. Se bat ca gorilele cu pumnul în piept că nu „divizăm societatea”. Seriooos? Dar ce faceți aici??

Mai rău e că, așa „mici” cum sunt, copiii înțeleg prea bine ce se întâmplă. – Mami, X a luat notă mai mare ca mine, s-a calificat și doamna l-a lăudat… dar l-am văzut când a deschis caietul și a copiat! Se cheamă că a furat, nu? E doar naivitatea copilului care refuză să-și schimbe, după cei din jur, sistemul de valori… I-am spus că ea are de ales. Se ridică și spune, și își asumă apoi reacția deloc plăcută a celor din jur, sau înghite și suferă. Nu știu sincer ce va face data viitoare, căci va fi cu siguranță. Cum nu știu ce va face nici generația mea de „șocați” de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ajungem la revoluție de catifea sau ne resemnăm, uităm, înghițim și suferim. Este i-r-e-a-l !

În tabără, dar fără telefon

Invențiile moderne ale secolului XXI au intervenit, fără să ne dăm seama, în modul în care gestionăm relațiile cu copiii. Oricât de „rău” etichetăm dispozitivul, și n-am vrea să-i vedem cu ochii în ecran, când vine vorba de lăsat telefonul acasă, desprindere definitivă, eeee… cine poate?

Mi-am dat seama că eu sunt în primul rând dependentă de telefonul copilului. L-am pedepsit, i l-am luat. Apoi mi-am realizat că fără telefon la el – adio aplicație GPS care să mă anunțe pe unde umblă. Nu mai puteam să-l sun, și nici el la nevoie. Așadar, am mulțumit în gând că a evoluat tehnica și pot pune parolă de acces, și i-am dat telefonul înapoi. Poate apela numai cu comandă vocală, aplicațiile rulează, însă nu-l poate deschide – să se joace, bine-nțeles! Cât de „compromis social” este în gașcă, deoarece nu poate verifica tonele de mesaje ce curg pe chat… hmmm… cred că o să comunice mai mult verbal, că de-asta are și minute incluse. Apoi, dacă nu-ți convine, ghinion, mai umblă la șuruburile și piulițele care fac relația cu mama una funcțională, și privilegiile se întorc.

Al doilea test, pe care l-am trecut însă cu brio, este plecatul în tabără fără telefon. A fost decizia organizatorilor de a nu permite accesul cu telefoane, și tragedia n-a fost atât de mare pentru copil. Obișnuită însă din celelalte tabere să sune dimineața devreme ca să verifice compatibilitatea între starea vremii și grosimea șosetelor, m-a luat cu ceva frisoane, mai ales că e prima dată când pleacă iarna, și am fost tentată să i-l trecor, dar nu a acceptat. La urma urmei, am plecat și eu în atâtea tabere, și ai mei aveau noroc dacă timpul îmi permitea, o dată măcar, să sun acasă cu taxă inversă (btw, mai știți ce e?). Era clar că orice lucru grav s-ar fi comunicat între adulți, în rest – puneai copilul în tren și îl recuperai la data și ora stabilită. Bonus era dacă sosea o carte poștală înaintea copilului, asta dacă n-o aducea chiar el.

Cert e că n-am murit în acele condiții nici eu, și nici ai mei.

Acum, ea a fost plecată pentru numai câteva zile, dar fără telefon; bunicii au fost „revoltați” că nu știau cum „era acolo”. Cum adică, fără telefon? Când le-am spus că nu s-au agitat așa pe vremuri când plecam eu, mi-au dat replica de milioane, erau alte vremuri! E hai… care vremuri? De părinți mai relaxați, copii mai responsabili și mai descurcăreți?

Totuși, eu nu mi-am închis telefonul deloc, că, Doamne-feri, să nu sune cineva… Dacă mi-a fost ușor? Nu. E prima dată când nu vorbim cu zilele… Însă, nu știu cum să spun, am fost liniștită. Știam că e cu oameni capabili, care nu o să-i dădăcească, că este o „școală de iarnă” la care trebuie să și gândești, nu doar să execuți. Am aflat, la întoarcere, după o oră în care a vorbit continuu, că regula cu telefoanele nu a fost respectată de toată lumea, dar că ea n-a vrut să sune. Regula e regulă.

Nu știu a cui a fost inițiativa, astfel încât unii copii au încălcat regula. A lor sau a părinților? Însă sunt convinsă că noi, ca grup social, avem o mare problemă în a respecta regulile, de orice tip… Ni se pare că sunt făcute doar ca să le încălcăm. Cumva, noi suntem mai presus de reguli. Poate că e timpul să învățăm, de la copii, din nou, care sunt lucrurile importante. Culmea e că, deși alții au încălcat regula, ea a fost ok, împăcată cu ea însăși. Însă, dacă vrem cu adevărat să schimbăm lucrurile, nu trebuie să ne mai mulțumim doar să ne putem privi noi în oglindă. Trebuie să-i putem privi și pe ceilalți…

Ați dat „testul telefonului”? Cum ați supraviețuit?

Copiii și statul de drept

Încă de mici ne învățăm copiii că regula e regulă, că autoritatea nu se discută, și când mai cresc un pic, transformăm toate acestea în legi și regulamente, ordine și stat de drept. Suntem naivi să credem că ei nu pricep nimic din ce se întâmplă în jurul lor. Poate nu înțeleg conștient, și aici avem rolul și datoria de a le explica. Însă ei simt, și simt al naibii de bine totul!

Ați văzut cu ce virulență sancționează copiii orice încălcare a regulilor? La joc, la școală, să te ferească sfântul să te contrazici, sau să nu te ții de promisiune. Facem la școală educație civică, învățăm despre instituții, constituție, dreptate, adevăr, valori fundamentale ale statului. În fapt, nu-i învățăm mai nimic… pentru că nimic din ceea ce aplicăm nu confirmă cele spuse.

De dimineață am încercat să mă stăpânesc, și să sfidez, în același timp, logica. Îmi este imposibil să redau dialogul exact, căci pare să se întoarcă mereu în același punct.

Ce s-a întâmplat aseară? Aseară au dat o lege prin care îi iartă pe unii hoți de pedeapsă.

Păi contează cât furi sau că furi? [no comment]

Dacă reprezentanții poporului – parlamentarii – sunt oameni cu dosare penale, înseamnă că așa suntem toți?

Cum au reușit să dea legea? De ce nu i-a oprit nimeni? Data trecută a reușit Iohannis să-i oprească la timp. Și aseară unde era? De ce n-a reușit? Pentru că aseară ne-au păcălit. S-au întâlnit ca la școală, pentru română, mate și engleză, și când au terminat, seara târziu, au decis repede să dea un test și la franceză, l-au pus pe masă, l-au semnat și asta a fost, gata legea.

Aveau voie să facă asta? Nu, dar și-au dat singuri voie, au scris în lege că e ok și nu pot fi pedepsiți.

Și chiar nu mai e nimeni în țara asta să poată face ceva?? [no comment]

Mi s-a reproșat pe pagina mea de facebook că Talente de Năzdrăvani nu e locul în care eu să fac politică.

Am îndemnat mereu să se meargă la vot, și să voteze fiecare așa cum îl sfătuiește conștiința.

Iar acum nu consider că fac politică, ci că am dreptul să mă revolt când parveniții ajunși la putere (prin votul a 20% din populație, și cu acceptul tacit a 60% din ea, că doar de ce să te duci la vot) îmi distrug tot sistemul de valori pe care am încercat să-l formez copiilor mei.

Când ajungi la conflicte de valori, nu există decât două soluții: unul cedează, și acceptă valorile celuilalt, sau relația se rupe definitiv. Pentru ultima, exemplul emigrării este clar, și mă doare sufletul să număr de câte ori am citit asta prin mesajele cunoscuților în ultimele 12 ore. Pentru prima, nu o să fiu eu cea care cedează, înghițind aceste false valori. Mă rog doar să se producă un miracol pentru poporul ăsta, să nu ajungem să fim obligați a trăi așa.

Mamă, pot să mă fac hoț?

Mi-e greu să explic ce simt în momentul ăsta, îmi vine să vomit, mi se întoarce stomacul, și starea de rău e continuă. Am realizat, poate mai bine ca niciodată, că sunt incapabilă să-mi cresc copiii așa cum îmi doresc să o fac.

Zilele trecute, furioasă din cauza unor note prea mici, mi-a replicat cu tupeu de adolescent că ce vreau, să copieze și el ca alții, ca să-mi arate note mari? Și așa e singurul care nu copiază! Mi-am dat seama că depinde de mine să pot să accept realitatea, cu prețul ei, dacă vreau ca măcar această valoare să nu fie călcată în picioare.

Le-am vorbit copiilor mereu de corectitudine… și ei mi-au povestit despre incorectitudine, nedreptate, amăgire, dezamăgire, superficialitate, bătaie de joc, umilință… pentru că le-au văzut și le-au trăit.

Ne apropiem de clasa a VIII-a, și trecem prin criză: încotro.

Dacă mâine copilul meu îmi spune că vrea să se facă hoț, eu ce să-i spun?

Că poate face o carieră de succes pe plaiul mioritic?

S-a dus la culcare știind că lumea iese în piață. Cum explic eu peste 4 ore ce s-a întâmplat!? Nu-mi găsesc cuvintele ca să spun că poți fura liniștit și să scapi…

Să începem să… muncim în 2017!

Ca orice român respectabil, pe la 15 ale lui ianuarie îți amintești că începe totuși un an nou, și treci la muncă. Nu discutăm aici de cei din mediul privat, care de pe 3 tot fac cărări către birouri, și pe care nici viscolul și nici metrul de zăpadă nu-i împiedică să-și atingă scopul zilnic, ci de bugetarii care se bucură de pomenile (la fel de electorale, chiar și în extrasezon) zilelor libere, că doar frecat menta acasă la căldurică e mai bine.

Sunt fericiți copiii că nu fac școală? Ai mei nu dau deloc pe-afară de bucurie. Școală + zăpadă = distracție cu prietenii, lecțiile și celelalte sunt doar momentele alea obligatorii dintre pauze. Sau de după careul de intrare la ore și de dinainte de plecatul acasă, care se prelungește cu orele… Nu știu ce vă amintiți voi de la școală, profesorul X sau Y, dar luptele prin zăpadă le știu de la primar până la liceu.

După o tentativă de două zile pe baricadele științei, a închis de miercuri porțile și Universitatea. Nu pot să spun că nu m-am bucurat, am primit trei zile libere în care mi-am putut termina un proiect important. Însă m-a lovit în moalele capului, că odată cu facultatea s-a închis și biblioteca, de care aveam nevoie ca de aer pentru proiect. Și cum aerul se cumpără când ai nevoie de el, așa am făcut eu cu cărțile… Mă bucur că s-au inventat ebook-urile, și editurile scot acum la vânzare această variantă, când cărțile de acum 10 ani nu mai sunt pe stoc pe nicăieri. Așa că primii bani cheltuiți pe anul acesta, în afară de mâncare, s-au dus pe cărți, ceea ce, zic eu, e un semn bun.

Am avut curiozitate (provocată, ce-i drept), să mă uit care au fost cele mai citite articole din 2016. Publicate în 2016, nu de la începuturi, că aici se mențin în top cele de la „Ora de matematică”. M-am bucurat să văd că cele din categoria „De-ale școlii” se situează printre primele, căci poate așa reușim să schimbăm ceva… Pe facebook, recordul l-a bătut filmulețul cu globul din hârtie, la mustață cu articolele din categoria de mai sus.

Și cum urările le-am făcut la timp, iar acesta e primul articol scris în 2017 (cel cu lingura de lemn, recunosc, a fost programat de dinainte de Crăciun), vă întreb ce v-a plăcut vouă din activitatea de anul trecut de-aici de pe blog, cu ce v-am ajutat, ce sfaturi și ce observații aveți pentru anul acesta. Ce-ați vrea să citiți, ce v-ar fi util în activitate, și unde pot face eu o schimbare. Mă străduiesc, ca de obicei, să fiu la înălțime, în ciuda faptului că anul acesta se anunță a fi unul cumplit de greu pentru mine. Nu-mi amintesc, de la anul cu BAC-ul și admiterea la facultate, să mai fi avut unul de care să-mi fi fost atât de frică să-l iau în piept.

Așadar, lăsați cuvintele să curgă… feedbackul întotdeauna îți dă curaj, căci te ajută să remediezi și să mergi mai departe!

La mulți ani! – 2017

Sper ca Anul Nou să vă găsească bine, sănătoși, cu bucate alese pe masă, bani în buzunar și cei dragi alături. În anul ce vine vă doresc ceea ce-mi doresc și mie: liniște și pace în casă, și să vă reușească planurile care aduc un strop de fericire și ceva nou în zilele care par a se scurge toate la fel!

La mulți ani!

PS: La mulți ani și celor cu nume de sfânt, care astăzi își serbează onomastica. Mereu mi-a plăcut că petrecerea de Revelion la noi acasă continua cu cea de-a doua zi. La mulți ani, Tata!

Românul educat tolerant și imparțial

Acum vreo lună și ceva mi-am notat pe lista cu „idei” o temă de articol, pe care, bine-nțeles, încă nu am rezolvat-o, dar mi-am adus aminte de ea în contextul politic al sărbătorilor… Semestrul acesta am efectuat practica într-o clasă din București, normală, ca toate clasele, cu 30+ copii (cum zice și legea, sic!), atât de diferiți între ei. A doua zi acolo, și deja îmi făcusem un prieten, un puști care, aranjându-și nasul, arăta precum personajele din Amurg, așa că ne-am dus la baie și l-am ajutat să se spele, apoi am scos de pe el bluza udă până la coate, căci se „spălase” mititelul singur înainte! Și ca orice adult simpatic care socializează, mă prezint… se prezintă și el. Z. Nu ca furnica din Furnicuțe, dar destul cât să zâmbesc larg. Al doilea puștiulică ce m-a impresionat prin străduințele lui de a desluși tainele limbii române, mai mari chiar decât ale celor ce normal ar trebui să o aibă în sânge, a fost T., ambii reprezentanți ai unor grupuri etnice cu procent consistent la noi în țară: unul maghiar, unul turc.

Pun stop cadru, pentru a relata altă poveste: o prietenă, ghid în București, prezenta câteceva din istoria locală unui grup de preșcolari. Greu să treci prin istoria bucureșteană fără să te lovești de turci și matrapazlâcurile lor, așa că încerca să le explice ce buni eram noi ăștia de pe-aici și ce răi ăilalți, de nu stăteau la ei acasă și jupuiau pielea de pe noi. Noo, că în grup era și un turc! Acum ia de mai zi că erau răi. Nu poți. Schimbă punctul de vedere, și dă povestea pe brazdă, pentru că, nu-i așa, prezentăm istoria cu obiectivitate, imparțiali, nu creăm tensiuni.

Clasa la care am făcut practică era încă la începutul ciclului primar. Însă nu pot să nu mă gândesc cum ar fi să predau istorie la o astfel de clasă. Adică patru ani de zile construiesc un colectiv, îi învăț să fie toleranți unii cu ceilalți, să se accepte indiferent de origini, defecte, ori ce le mai trece lor prin cap (paranteze: de exemplu, că nu are X haine de la „Zara”!), apoi în al cincilea, să predau istorie, la nivel de 10 ani. Dacă ar fi să mă plec la ce mi-au auzit urechile pe la cursul special pentru învățători, unde nu se poate, dar nu se poate să nu facem niște lecții de sinteză (nu de alta, dar s-au scos din programă, că la vârsta asta copiii sunt cam mici să înțeleagă ce-i aia) pe teme precum „Lupta pentru neatârnare și independență a poporul român în Evul Mediu”, ori „Înfăptuirea unității naționale, vis de veacuri al poporului român”. N-am auzit încă acea abordare tolerantă, care să-ți dea o vagă idee despre modalitatea în care să vezi ce e pozitiv în întreaga noastră istorie, raportând totul la prezent, și la complicata lume în care trăim.

Căci, indiferent care au fost realitățile de atunci, acum este momentul să nu dezgropăm securile, și să găsim ceea ce avem comun. Într-o Europă care se clatină, în care „unitate în diversitate” seamănă a fi un vis frumos, în care speram ca granițele să dispară în câțiva ani, dar uite că ele se ridică din nou, cu sârmă ghimpată… În această Europă, noi creștem oameni. Și vreau să cred că măcar la școală îi putem învăța toleranța, datoria față de țară, respectul față de muncă și dragostea față de oameni.

Cum spuneam, n-am găsit încă o soluție, e o temă ce merită mai multă atenție decât îi pot acorda eu acum.

Dar uitați-vă în jur ce val de oroare a îmbrăcat acest Crăciun, care nu ne-a făcut deloc mai buni, și în niciun caz mai luminați ori toleranți! Ne-a aruncat cu câteva secole în urmă… Când analfabetismul domnea, și judecam oamenii după religie, etnie și sex. N-am auzit pe nimeni urlând că nu există competență, pregătire, că este o marionetă de fațadă. Nuuu, am sărit ca hoardele de sălbatici pe lucrurile cu adevărat neimportante.

Ca femeie, am văzut ca pe un moment de bun augur propunerea de numire a unei femei într-un post cu atât de mare responsabilitate. Însă faptul că nu este pregătită pentru o asemenea funcție este pur și simplu o palmă peste ochi, o bătaie de joc, o umilință pe care toate ar trebui s-o simțim: conducerea „aleasă” a acestei țări așa ne consideră „utile”: ca marionete insignifiante. Ce să spun, încep să mă simt „bine” la mine în țară, unde fac parte dintr-o minoritate-majoritară* pe care bărbații încă o calcă în picioare, o f…olosesc și o trimit la cratiță!

(*Conform ultimului recensământ, un pic peste jumătate din numărul de locuitori sunt femei…)