Hoțul de umbre, de Marc Levi

Mai sunt ceva bani pe cardul de carieră didactică și cum fix cariera e cea care mă preocupă la început de vacanță, am verificat dacă apuc cu ei începutul de an școlar sau nu. 31 august – data limită, deci trebuie cheltuiți.

Ioana îmi ridicase mingea la fileu cu „Sambo se întoarce“, chiar dacă au trecut atâția ani de când am răsfoit primul volum, „Sâmbătă când vine Sambo“. Volumul este pe lista de lectură recomandată pentru clasele a treia și a patra, în programa ministerului, așa că, dacă are o continuare, trebuie să fiu la zi. Nimic mai plăcut decât să citești împreună cu piticii și să le vezi la clasă fățucele mirate că te cobori la mintea lor și poți discuta, cot la cot, „cărți de-astea noi“.

Așadar, dau buzna în librărie, că știam deja cam pe unde pot folosi cardul prin cele online, pun cartea în coș și ajung la mesajul: Adăugați de încă X lei pentru a beneficia de transport gratuit. Da, da, știu, strategie de marketing, să te facă să te simți în câștig, când de fapt mai cumperi ceva și ei au vânzări mai mari. Doar că, atunci când am de ales între a mai lua o carte (să recunosc, mai erau vreo trei…) și a plăti curierul, prefer să decid pentru cărți.

Pasul 1: chem copilul

Hoțul de umbre, de Marc Levi, la eMag, Librarie.net, Cartepedia, Librăria Delfin, LibHumanitas, Libris, Cărturești, Editura Trei

Hai că nu ți-a luat mama cărți de premiu anul acesta, vino și alege! Repede, volumul 3, Soarele întunecat, și-a mai adus ea aminte de altă serie rămasă în aer, a mai pus tot din seria lui Emmanuel Schmitt. Și cum, tot strategie de marketing, îți afișează librăria „cele mai vândute/cele mai citite“, îmi sare în ochi „Hoțul de umbre“, de Marc Levi. Cartea mai apăruse în feed, coperta 4, așa cum spuneau copiii mei la școală, e suficientă să te facă curios, așa că a trecut imediat pe lista de lecturi de vacanță.

Nu știu cum stați voi cu lista de lucruri de rezolvat în această vacanță, dar eu când o văd pe a mea, îmi iau o carte, mă ascund într-un colț și prefer să evadez. În capul listei tronează mare amenajarea sălii de clasă pentru toamnă, cu zugrăvit (păcat că nu pot lua lavabilă pe cardul de carieră, dar îmi decontez cu cărți cheltuielile personale), rezolvat perdelele, blocat ferestrele ca să nu mă prăjesc la foc mic. Continuă cu triat materialele pentru pregătitoare, cărăbănite în pandemie în mai multe cutii, planificări și astea numai cele legate de școală!

Am divagat. Mi-am luat în brațe Hoțul și pisica și am decis să îmi acord încă o zi pentru mine. După un an cu program de lucru efectiv de la 8:00 la 16:30 merit chiar mai mult de-atât.

Cărțile deschid răni uitate

Primele pagini au fost chiar amuzante. Deja mă gândeam că stilul de jurnal al narațiunii o face deosebit de plăcută. Chiar speram să fie un jurnal de școală, mai bine zis, de supraviețuire în școală a unui copil mai mic decât ceilalți ca vârstă și ca înălțime, care reușește să răzbată având o abilitate deosebită, aceea de a „fura” umbrele celorlalți. De fapt, interacționa cu umbrele celorlalți și, în condiții speciale, chiar le putea vorbi, reușind să atingă un nivel extraordinar de empatie cu persoana a cărei umbră o împrumuta.

Aflând astfel cele mai adânci suferințe ale apropiaților, prieteni sau nu, reușește să îi ajute și mai ales să îi înțeleagă, chiar dacă până atunci le condamnase comportamentul. Atunci când, fără să vrea și fără să știe, fură umbra copilului care îl hărțuia, înțelege de ce anume comportamentul condamnabil al acestuia are o scuză. Reușește astfel să supraviețuiască hățișului de relații stabilind o prietenie pe viață și întâlnindu-și (și pierzându-și) marea dragoste.

O altă realitate de familie, impusă chiar de la începutul romanului, cu o doză adâncă de suferință pentru personajul principal, este plecarea tatălui. Indiferent de relațiile dintre adulți, modul în care este ruptă relația dintre cei doi este extrem de dureros. Dezamăgirea copilului care așteaptă, îmbrăcat în cele mai frumoase haine, întâlnirea cu tatăl care nu mai apare, dar se scuză într-un târziu, telefonic, este chinuitoare.

Văzându-se elimitat de pe lista acestuia de priorități, ignorat cu desăvârșire, găsește strategiile de a înfrânge suferința și de a reuși în viață. Deși era conștient de sacrificiile mamei, nu a avut niciodată curajul sau intenția de a vorbi cu umbra acesteia și de a afla ce simte cu adevărat. Regretă, mai ales când află de moartea ei și boala care a măcinat-o și pe care i-a ascuns-o adânc, printre zâmbete.

Sărind direct la final

După moartea mamei, el găsește cutia cu scrisori pe care tatăl lui i le-a trimis de Crăciun și la aniversări în anii ce trecuseră. Mama i-o lăsase și își cerea iertare că i le-a ascuns, iar suferința lui primea un pansament dorit, deși finalurile fericite sunt în cărți, dar rareori în viață.

Ce carieră și-a ales, ce încercări a trecut și cum le-a făcut față, puteți descoperi singuri. Sunt și numeroase pasaje foarte amunzante, comparații surprinzătoare care te țin aproape, cât să n-o poți lăsa din mână până la final.

Sunt și lacrimi care curg la un moment dat singure, incontrolabil, mai ales dacă ajungi să rezonezi cu unul sau mai multe dintre personaje. Aș spune doar că eroul, după multe încercări, suferințe și dezamăgiri, o regăsește pe fata de care se îndrăgostise în copilărie și volumul se poate încheia cu „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”

Recomandarea pentru o anumită vârstă e greu de făcut, dar nu mai devreme de gimnaziu și poate chiar la liceu, la vârsta la care copiii cred că le știu pe toate, dar le scapă esențialul.

Coautor la manualul de Istorie pentru clasa a VII-a, Editura Paralela 45

Vacanța aceasta a început cu o veste bună, la finalul unui an dificil. Proiectul de manual la care am lucrat împreună cu colegii mei, profesorii Bogdan Teodorescu, Emilian Colceru și Florin Cristescu a trecut probele evaluării Ministerului Educației și, pentru a doua oară, am marea satisfacție de a-mi vedea numele pe coperta unei cărți de școală.

Este și o a doua bucurie de a prezenta colaborarea aici, pe blog, mai ales că am o relație de lungă durată cu Editura Paralela 45, de peste un deceniu și jumătate, ocazie cu care felicit tot colectivul care a lucrat la acest manual și a avut răbdare să pună în pagină viziunea „altfel“ asupra unui material destinat elevilor.

Reclama e sufletul comerțului, însă am învățat că orice strategie de marketing este inutilă dacă ceea ce promovezi nu are calitatea pe care o prezinți. Am fost mereu persoana care a preferat să aștepte laudele celorlalți și nu am reușit să mă dezvăț de acest obicei. Mi se părea că a te lăuda singur e lipsă de modestie, dar am înțeles mai târziu că ține de momentul de reflecție, în care hotărăști dacă munca ta e la nivelul așteptărilor.

Așadar, voi încerca mai jos să enumăr motivele pentru care cred că la clasă ar trebui folosit manualul nostru de istorie.

Aspect plăcut și modern

Ca om ce lucrează la catedră cu foarte multe manuale simultan – așa e la ciclul primar, am avut ocazia de a simți pe propria piele neplăcerile materialelor pentru elevi, construite în șabloane stricte, care separă structurile, considerând de cele mai multe ori că elevul nu poate gândi decât între anumite limite.

Designul lecțiilor – și aici nu vorbesc despre designul general al manualului – presupune o colaborare continuă între profesor, elev și materialul de învățare. Îmbinarea conținutului efectiv cu materialele vizuale, în primul rând cele aflate în imediata vecinătate a textului, este o provocare la învățarea prin descoperire, atât de mult dorită în școala noastră de astăzi. Lecția în care profesorul devine coordonator al activității, lecția modernă, în care elevul are acces la o multitudine de surse, își are punctul de plecare și în paginile manualului de la Editura Paralela 45.

Am arătat materialul și copiilor din familie, inclusiv nepoatei mele, care trece clasa a șaptea, și am primit mai mult decât nota de trecere din partea lor. Respiră pagina, nu e înghesuit, nici prea colorat, e organizat și plăcut. Și, mai ales, nu sunt separate elementele, bloc de text (lecția) și activități.

Pentru ultima apreciere a fost o muncă imensă, între tehnoredactor și autori, de a construi pagină cu pagină lecțiile și nu doar de a primi de la noi, autorii, un text, pe care să îl așeze automat într-un șablon, aplicând principiul patului lui Procust. S-a pornit de la textul lecției, căruia i s-au adăugat încet sursele, imaginile și activitățile de învățare, astfel încât să rezulte la final un tot armonios.

A fost o muncă grea, de echipă, în care nu ne-am gândit ca fiecare să își „termine treaba“, ci am avut în vedere întotdeauna un rezultat plăcut și, mai ales, util.

Manualul digital, un alt(fel) de manual

Ca membru al echipei, am susținut puternic manualul digital care să completeze și să aducă un plus de valoare conținutului efectiv din paginile cărții. Nu am uitat nici acum aprecierile extraordinare pe care le-a primit manualul meu anterior din partea altor colegi aflați la catedră pentru componenta digitală reală pe care am construit-o atunci, așa că am făcut tot posibilul să menținem și acum această linie.

Deși mi-am propus să nu gândesc negativ, am fost extrem de dezamăgită în momentul în care au sosit rapoartele evaluatorilor și am primit, pe nedrept, penalizare pentru faptul că sunt prea multe trimiteri în manualul digital, că elevul trebuie să se descurce și fără acesta, că nu are posibilități, că nu toți au internet și tablete.

Nu mi-a rămas decât să mă întreb: de ce solicită ministerul manual digital dacă îl consideră inutil? De ce muncim la resurse digitale dacă ele trebuie să reflecte, a doua oară, conținutul deja tipărit?

E inutil să spun că nicăieri, în toate fișele de evaluare primite, nu există nici măcar o observație legată de aplicațiile dezvoltate, mai ales că unele dintre acestea sunt resurse reale de învățare, o completare binevenită în organizarea lecției, care să ajute și profesorul, dar și elevul, să aprofundeze o temă.

Cred că nu s-a așezat praful prea bine pe declarația doamnei ministru conform căreia fiecare profesor, la orice disciplină, este dator să formeze competențe digitale, dar iată că, în evaluarea manualului, se penalizează încercarea de a propune o altfel de lecție.

Profesorul digital și o altfel de lecție la clasă

Cred despre mine că sunt departe de modelul clasic al profesorului care intră în clasă cu catalogul, se așază la catedră și începe să spună o poveste. Nu am fost niciodată așa, chiar și atunci când mijloacele audio-video erau străine în multe școli. Pe lângă catalog, luam mereu o hartă, fie ea și geografică dacă nu era una istorică potrivită pentru momentul pomenit. Apoi, un album, imagini, ceva ce să completeze textele împovărătoare din manual, ori o culegere de surse istorice pe care să o folosesc.

Cu mâna goală nu am intrat la clasă, nici nu am zăcut 45 de minute pe scaun vorbind.

Manualul nostru provoacă profesorii să iasă din zona de confort, atât ca dinamică a lecției, cât și ca dispozitive folosite la clasă. Aș vrea să nu mai avem parte de scuzele de mai sus, că nu avem cu ce, pentru că în ultima perioadă proiectele de dotare a școlilor sunt din ce în ce mai numeroase și am văzut și școli, chiar în mediul rural, care sunt la un nivel incredibil (față de unele chiar din București). Nu adaug prima de carieră didactică, știu că e mică, nu ai ce face cu ea, dar e un plus. Tot poți să compensezi.

Pe această linie am propus, dar am fost prea optimistă, ca manualul să fie însoțit, de la editură, de prezentări pps pentru lecțiile desfășurate la clasă, bazându-mă pe utilitatea acesteia și pe faptul că ar economisi cu adevărat timpul de pregătire a lecției pentru un profesor. Urmau să includă atât resursele din manualul digital, cât și alte recomandări noi, pe care, din cauza limitării cantitative a caietului de sarcini, nu le-am putut include în proiect.

Fac o paranteză aici, e stupid în epoca în care trăim să limitezi dimensiunea totală a manualului la cei 700Mb ai unui compact-disc! Să obligi ca filmele, imaginile, să fie mici și slabe calitativ, doar ca să încapă în valiza demodată pe care tu, ministerul, refuzi să o schimbi. Păcat că acolo „sus“ avem de-a face cu încuiați!

Revenind, ideea mea nu a avut succes, dar nu mă miră, când îmi trec tot felul de idei trăsnite prin minte, rar găsesc oamenii care să treacă de frica de a încerca ceva nou, de a ieși din tipare, de a fi altfel decât ceilalți. E mai sigur drumul deja bătut, cu care și publicul este obișnuit.

O istorie – o poveste

Pentru a prezenta proiectul manualului, cred că parcurgerea introducerii existente în manual este primul pas, esențial. Nu poți înțelege filosofia unui proiect dacă nu parcurgi ghidul acestuia. Nu mă mai miră astfel că unii evaluatori ne-au reproșat lucruri care erau explicate aici.

Încă sunt siderată de unele comentarii, cum ar fi aceea că portofoliul, ca metodă de evaluare, este pomenit în treacăt. Am avut, ce-i drept, sugestia de a marca sarcinile didactice scriind la început „portofoliu“, „activitate în echipă“ sau altele asemenea, însă am considerat că am evoluat ceva mai mult de acest grad de retard didactic. Este de datoria profesorului să stabilească în ce mod se realizează sarcinile la clasă, dacă și în ce mod recurge la evaluarea prin portofoliu, care sunt piesele care fac parte din acesta, ori în ce mod vor fi realizate proiectele.

Oricum mi-a fost clar de la început că nu au citit paginile ilustrate mai sus.

Aș vrea însă, chiar îmi doresc, să înțeleg ce a vrut să spună distinsul evaluator prin Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor și investigația, fără model de aplicare sau indicație de rezolvare. Trebuie luată în calcul și exprimarea din fișa ministerului, la capitolul II.6, care menționează o fișă de observare sistematică a activității și a comportamentului elevului, însă ținând cont de tot ceea ce am învățat ani de zile la teoria evaluării, aceasta aparține profesorului, nu este la dispoziția elevului, nu se include în manual și în niciun caz nu se negociază cu acesta.

Încerc să înțeleg – și chiar nu pot – de ce la nivelul clasei a șaptea, adică în al optulea an petrecut în școală, după ce toate aceste metode au fost realizate începând cu clasa a doua, ne legăm de detalii de genul acesta. Așa judecăm noi produsul școlii? În fiecare an resetăm elevul, nu mai știe nimic din anul precedent? O luăm mereu de la zero?

Și la ce se mai reduce rolul profesorului aflat la catedră, dacă manualul trebuie să fie exhaustiv? Ce trebuie să facă elevul pe parcursul orei de curs, dacă manualul răspunde singur la toate dilemele sale? Să se joace pe telefon?!

În loc de încheiere, o invitație

Trecând peste toate cele de mai sus, vă invit să răsfoiți manualul. Poate măcar de curiozitate veți parcurge împreună cu noi secolul al XX-lea și deja trei decenii aproape din al XXI-lea, în 100 de pagini scrise cu multă pasiune pentru adevăr și pentru istoria celor mulți, mai puțin (decât de obicei) despre politică și stat. Aici sunt disponibile paginile manualului (fără aplicații), dar vă recomand linkul către un extras din manualul digital, care va fi disponibil în curând cu toate resursele.

Dacă considerați că munca noastră merită un vot de încredere, distribuiți articolul de față pe rețele, ori dați de veste profesorilor (mai ales de istorie) pe care îi cunoașteți, interesați de acest manual. Iar dacă timpul vă permite, mulțumesc anticipat pentru orice impresii veți nota mai jos.

Cristina Hornoiu

Alex Moldovan: Povestiri de citit pe sub bancă, Editura Arthur

Este tare greu să menții interesul copiilor pentru lectură într-o lume a tehnicii care ne invadează, când progresul ajunge să spună că la clasă pot preda roboți, dotați cu inteligență artificială. E greu să citești când cărțile audio există (deși ele au fost inventate pentru persoanele cu deficiențe de vedere), căci este un efort pe care poți fi scutit să îl faci. Orice organism își dorește să supraviețuiască confortabil, iar omul excelează la acest capitol. Tot ceea ce a inventat, de la începutul existenței sale, îi ușurează viața pe Pământ.

Atât de mult confort este dorit, încât nici școala nu face excepție. Ne dorim să vină copilul de la școală fericit, nu instruit, de parcă învățarea este o prăjitură de savurat. Învățarea la școală e ca masa la cantină. Toți au același meniu, doar că nu toți sunt la fel de încântați de el. Însă acum ne permitem luxul „să nu mâncăm că nu ne place“. Dacă o masă ratată e un stomac zgomotos pentru câteva ore, o lecție ratată este un gol care nu se știe când mai poate fi acoperit.

Autoritățile din educație, cei care ar trebui să supravegheze sistemul și să anticipeze efectele acestuia pe termen lung, dau din colț în colț. Standardele pentru evaluare sunt sublime, dar nu există. Atitudinea împăciuitoare de „ghiocel“ în fața reclamațiilor părinților nemulțumiți de meniul public, că e tare și se mestecă greu, nu ne duce nicăieri. Scăderea nivelului minim, solicitarea elevilor din ce în ce mai puțin, toate duc la scăderea calității sistemului în general.

Școala românească umblă pe stradă dezbrăcată

Alex Moldovan: Povestiri de citit pe sub bancă, Editura Arthur

Ca-n povestea clasică (pe care nu mai pot să mă hazardez să cred că a citit-o toată lumea, pentru că textul este greu de înțeles), cred că suntem la momentul la care sistemul românesc tocmai și-a primit hainele acelea minunate și se admiră în oglindă. Deși mulți își dau coate și șușotesc, cu voce tare se admiră țesăturile și croiala. Acel ministru care să accepte realitatea încă nu s-a născut.

Cartea lui Alex Moldovan este tot la acest nivel. Surprinde, așa cum lasă de înțeles, școala românească de acum, cu care a venit în contact direct. Și nu ai cum, mergând în clasele actuale, să nu remarci comportamentele. Pentru restul documentării ai nevoie doar de câțiva prieteni profesori, un copil și câțiva nepoți cu care să stai de vorbă și poveștile n-au cum să nu înceapă să curgă.

Volumul surprinde momentul clasei a șasea, când nici nu mai ești sub influența claselor primare, unde învățătoarea s-a chinuit să țină în frâu comportamentele. Doar ce am avut un incident la clasă, ai mei, ultimul an, și-au făcut de cap la ora unuia dintre profesori. Dar de ce vă supărați pe noi, că vă ascultăm și suntem cuminți la orele dumneavoastră! Uite de-asta, că sunt și diriginte și trebuie să mă supăr pentru toate orele!

Colegul profesor îmi reproșa că e vina mea, îi protejez „ca o cloșcă“, îi cred tot ce spun și le iau apărarea, supărat, probabil, că nu-i fac albie de porci cum am aflat de la el cele întâmplate. Însă rufele nu se spala în public, iar când rămânem singuri și aflu toate detaliile, se dezlănțuie și balaurul. Dar „în familie“.

Însă mi-e groază să anticipez unde vor ajunge aceste comportamente dacă vor scăpa de sub control, în gimnaziu. Povestiri de citit pe sub bancă îți dă o oarecare idee despre ce urmează, pentru că este un portret aproape fotografic al școlii românești intermediare.

De citit, căci râzi cu lacrimi

Aceasta ar fi, pe scurt, recomandarea de lectură. Copiii o vor face cu siguranță, mai ales la vârsta de 11-12 ani, dar nu mai devreme de clasa a patra, pentru că riscă să nu înțeleagă ce se întâmplă la școală. Pentru ei întâmplările chiar vor părea amuzante, din moment ce în stilul acesta are încă foarte mare succes și Jurnalul unui puști. Ajunsă între timp de cealaltă parte a baricadei, la catedră, îmi pun multe întrebări dacă bullyingul de necontrolat din școala românească nu e și opera noastră.

Dacă un copil va râde în hohote și lacrimile vor fi date doar de durerea stomacului zgâlțâit în asemenea hal, ale unui părinte care citește cartea s-ar putea să aibă gust amar. Realitatea descrisă, într-o clasă unde copiii nu se omoară cu cartea, dar au și ei unde pleca de-acasă, unde profesorii sunt înspăimântați să intre, că nu știi ce le mai trece îngerașilor prin minte, este una horror.

Și nu e neapărat vina copiilor. Ei sunt produsul a ceea ce dorințele părinților i-au făcut să devină. Cât au fost mici, nu le-a cerut nimeni „reușită“ la școală. Performanță? Dar ce-i aia? E traumatizare, muncă nejustificată! Lipsa oricărei discipline și tolerarea oricăror comportamente i-au făcut de necontrolat. Poți înțelege că unui copil de 6 ani îi e greu să se acomodeze cu statul pe scăunel, dar nu renunți și insiști, nu te amuzi că uite, micul tău Domn Goe se tăvălește pe sub bancă și „e atât de amuzant!“.

Cinci ani de zile a venit la școală să găsească fericire și relaxare. Din ce motiv ar trebui, brusc, să se schimbe lucrurile la gimnaziu? Ei au plecat de-acasă în căutarea relaxării totale, iar în neștiința lor nici nu pot realiza cât de puțin știu. Profesorii sunt neputincioși. Nimic din cele ce au învățat nu funcționează cu copii care nu își doresc să învețe. Iar dorința aceasta de cunoaștere se cultivă acasă, când înveți copilul că reușita în viață presupune și acest aspect.

Tristă fotografie a școlii românești

Cartea, dacă decideți să o cumpărați copiilor, trebuie musai citită împreună cu el și discutată. Cu cine se identifică? Dacă cumva cu „tocilarul“ speriat să răspundă la clasă pentru că râd restul de el că învață, dacă clasa în care se află seamănă izbitor cu cea din carte, poate nu strică să schimbați litera clasei, cu una în care copilul să găsească un mediu să-și cultive calitățile. Este un efort fantastic să supraviețuiești într-o astfel de clasă și niciun copil nu merită să trăiască astfel.

Senzația lecturii lui Alex Moldovan o completează pe cea din Mai mult ca perfectul, dând detalii, fără însă a aprofunda și discuta problemele. Dar ambele pot fi folosite mai ales în gimnaziu pentru a ajuta copiii să ridice o oglindă și să se privească, să își pună niște întrebări și să ia o decizie. De ce vin ei la școală?

Și ministerul ar trebui să o facă și să vină cu un răspuns. Ce facem cu acești copii care trec prin școală degeaba? Când vom accepta această realitate, vom avea și răspunsurile.

Cartea este disponibilă la editura Arthur, dar și la Cărturești, Libris, eMag, Librărie.net, Librăria Delfin, Librăria Humanitas, Cartepedia.

Cum am desenat copaci în Săptămâna Verde

Cu gândul la Săptămâna Verde și la ce activități artistice aș putea face, că nu se poate fără, am tăiat din start clasicele colaje din materiale reciclate. În primul rând, pentru că am tot făcut. Așa mi-a venit ideea de a pune pe hârtie copaci, ca să fim în ton cu tema. Însă ce să fac dacă talentul la desen este la mine o doză mare de voință?!

O paranteză, dacă îmi permiteți, cum spun copiii mei, Doamna desenează foarte frumos oi! Acum, la final de clasa a patra, ne-am făcut agende cu amintiri. Prin ale copiilor sunt și pagini cu solicitarea proprietarului de a desena „ceva“ acolo. Și îi auzeam vorbind: … și ghici ce o să deseneze doamna… o oaie!!

Probabil că, dacă aș avea timp, aș putea, încet-încet, să-mi perfecționez tehnica și să am câteva rezultate admirabile pentru efort. Însă încep să cred că nu trebuie să știu să le fac pe toate. Faptul că eu nu puteam desena a fost pentru copii o încurajare că poți fi foarte bun, dar uneori nu poți fi perfect, că poți greși, dar e loc să înveți.

Așa că m-am gândit să le ofer totuși ocazia unei lecții de desen cu un artist pe care, indirect, ei l-au cunoscut de la clasa pregătitoare. Emanuel Pavel a fost alături de mine încă de când am lansat site-ul, el este autorul mascotelor mele, părintele zânelor și al lui Moș Timp, cel care m-a ajutat cu grafica amuzantă pentru portofoliile copiilor și fără de care clasa mea ar fi mai tristă, căci posterele didactice de pe pereți sunt decorate cu personajele cărora el le-a făcut chip după poveștile mele.

Acum, Emanuel este și tatăl lui Puf.

Creator ani de zile de ilustrație de carte pentru copii, atât cărți cu povești, cât mai ales manuale și auxiliare școlare, Manu, cum îi spun eu, a strâns între coperți glume și glumițe pentru copii sau pentru adulți puși pe haz. Benzile sale desenate, aproape fără cuvinte, dar extrem de ușor de înțeles, îl au în centru pe iepurașul Puf, ce locuiește într-un joben de magician, și pe prietenii săi, deocamdată fără nume. (Vezi aici câteva pagini.)

Benzile desenate sunt la mare cinste printre copii, chiar dacă eu nu am acceptat nicicum în programul de lectură de la clasă astfel de cărți. Așa că planul meu inițial cu copacii a fost ușor deturnat când l-am prezentat pe Manu, iar ei au vrut să afle cum se „face“ o bandă desenată.

Manu a lucrat povestea cu ei, de la realitatea pe care o trăiesc. Așa cauți poveștile și le faci speciale. Te apuci de teme. Normal, fără chef. Orice lucru e mai interesant decât ce ai tu de făcut, chiar și o muscă. Apoi te întrebi de ce durează oare temele atât de mult?!

Copiii erau cu gura căscată. Pe tabla noastră nu știu dacă au prins vreodată viață asemenea desene, dar niciodată nu e prea târziu. Planul inițial s-a schimbat, copiii au vrut să vadă alte tehnici de desen, cum transformi un omuleț filiform în personaj, ba chiar am încercat să-l desenăm pe Puf. Dacă tot desena toată lumea, m-am străduit și eu, pe tablă, spre deliciul copiilor. Și, pentru că Puf al meu era în picaj, am zis să pice pe ceva moale și am desenat o… oaie.

După multe râsete, am ajuns în cele din urmă și la copaci.

Nu doar că îmi doream să nu mai văd copacii răsărind din muchia de jos a foii, ci și să arate ceva mai uman în desene. Așadar, întâi începi să desenezi un copac trasând… ghici? Iarba! Apoi… nu, nu trunchiul, ci coroana, ocazie cu care stabilești și cât din foaie umpli cu copacul tău. Și apoi trunchiul, rămurelele, detaliile, scorburile, cuiburile, frunzele și orice alte orătănii mai e nevoie.

Bineînțeles că lecții de desen sunt o sumedenie, dar cu Manu acolo, văzându-le prinzând viață pe tablă, și copiii au fost mult mai receptivi în a încerca să pună pe hârtie schițe de copaci.

Lumea magică a lui Puf . Aventuri într-un joben

Cartea lui Emanuel Pavel este disponibilă online, la Editura Art, eMag, Cărturești, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Librăria Humanitas, Libraria Delfin.

O parte din aventurile lui Puf, dar și alte serii (Scufița Foarte Roșie, Figuri) pot fi urmărite pe contul de Facebook sau Instagram aparținând autorului.

Daniel Pennac: Necazuri cu școala

Cartea stă de mult timp în teancul marcat „de citit“ în viața mea paralelă, căci în cea actuală cu greu mai găsesc energia de a satisface plăcerea lecturii pe îndelete. Îmi amintesc că un fragment din carte a fost cel care mi-a atras atenția, apoi autorul, cu care făcusem cunoștință prin Ochi de lup. Mă surprinsese atunci modul scriitorului de a surprinde realitatea prin instantanee, iar modalitatea aceasta s-a menținut și acum, iar decizia de achiziție a venit repede.

Scurtele narațiuni, câteva pagini, nu mai mult, care alcătuiesc volumul mi-au dat senzația unui jurnal de tip blog, parcă ai „ziua“ și „articolul publicat“. Pe o anumită temă, sau aprofundând o anumită idee, făcând incursiuni în trecutul propriu și readuceri aminte din copilărie (deși îmi e greu să cred că are un caracter memorialistic, pare mai mult ficțiune), autorul ne poartă prin școala franceză din a doua jumătate a secolului trecut.

Prezentul este cel al scriitorului matur, fost profesor, ajuns la acest statut printr-un joc al sorții, căci copilăria lui și parcursul școlar inițial nu lăsau niciun indiciu că drumurile vieții sale ar fi dus prin această zonă. Se caracterizează pe sine ca o loază, un elev cu mari dificultăți de învățare sau de găsire a unei motivații intrinseci pentru a depune acest efort, și pe care, într-un fel sau altul, l-a salvat sistemul.

Școala în care el a fost elev, mai apoi profesor (ca timp, nu ca locație), are pe parcursul mai multor decenii aceleași provocări. Și, deși este vorba de școala franceză, citind ca profesor român cele peste 250 de pagini, a fost nevoie de multe ori să-mi reamintesc că nu citesc despre școala românească actuală. Aceleași probleme, dar care aici mai au și soluții, lasă un gust amar.

Și la noi s-ar putea schimba lucrurile, dacă am vrea.

Mi-e teamă că, dacă mă lansez în comentarea tuturor „semnelor“ de carte fixate, acest articol ar căpăta proporții nepotrivite. Așa că îmi propun să aleg trei idei, cum le cer și copiilor în maratonul de lectură, să menționeze lucrurile care i-au impresionat.

Timpul acordat elevului pentru a învăța un conținut este direct proporțional cu puterile sale.

Volumul îl prezintă la început pe erou, Pennachioni, la vârsta învățării primelor litere, ca un descendent al unei familii de intelectuali de la începutul secolului, în coloniile franceze. Bunicul, fost învățător, militant pentru luminarea maselor, familia lui, fără probleme în această zonă. Și totuși, apare el, care nu este capabil să învețe alfabetul, având nevoie de un an întreg pentru o literă. Familia se resemnează, calculează optimist că la maturitate va ști alfabetul, însă nu se renunță.

Totuși, în ciuda dorinței elevului de a le îndeplini așteptările, lucrurile nu merg. Însă nicăieri pe parcursul volumului nu am văzut arderea etapelor. Dacă elevul nu știe sau nu poate, rămâne pe loc, acea putere a lui ÎNCĂ. Nu poate ÎNCĂ, nu a învățat ÎNCĂ. Repetenția nu este văzută ca o tragedie, ci este acel timp în plus de care elevul are nevoie.

În fond, și teoria spune că orice copil poate învăța un conținut, dacă este lăsat atâta timp cât are el nevoie. Durata anului școlar și atribuirea unui interval de timp conținuturilor ce trebuie parcurse se raportează la media vârstei, care, conform lui Gauss, reprezintă majoritatea. Avem și extrema superioară, care poate mai repede, și lor le oferim parcurgerea a doi ani într-unul, și limita inferioară, pe care nu ne-o asumăm. Dacă au nevoie de doi ani, de ce le luăm acest drept?!

Internatul, ca soluție ultimă, alături de exmatriculări.

Ceea ce mi-a plăcut extrem de mult a fost perseverența cu care regulamentele erau aplicate. Abaterile disciplinare sau deviațiile comportamentale erau sancționate imediat. Nu exista cale de negociere pentru faptele comise. Prestigiul școlii era dat de modul în care crea un spațiu disciplinat și propice învățării. Astfel, exmatriculând elevii care nu rezonau cu filozofia unei instituții, salvai pe cei care rămâneau.

Însă, odată ce a fost exmatriculat, elevul era obligat prin lege să găsească o altă școală care să îl accepte. Și elevul are dosarul în spate, oriunde s-ar duce, nu se poate pretinde imaculat. Probabil la noi este versiunea (nefuncțională) a portofoliului educațional. Cu cât dosarul era mai „impresionant“, cu atât aveai mai puține șanse de a fi acceptat în școli „bune“.

Și existau școlile mărginașe, unde și naratorul își desfășura activitatea, și unde profesorii își asumau că rolul lor este altul decât și-ar fi dorit. Dincolo de acestea, erau școlile de corecție, unde ajungeau elevii cu deviații comportamentale, pentru care era nevoie de cu totul alt tip de intervenții.

Dezamăgindu-și familia după ce a spart seiful și a furat banii, Pennachioni este trimis, în ciclul gimnazial, la internat.

Poate pare o măsură crudă, însă familia s-a recunoscut înfrântă. Nimic din ceea ce încercase, cu frumosul și cu binișorul, nu avusese efectele dorite, iar copilul deja dădea semne de infracționalitate. Clasicul în cancelariile noastre pentru „Nu mai știu ce să îi fac!“ Extragerea acestuia din mediul familial și introducerea în mediul strict disciplinar al unui internat a fost, în concepția autorului, ceea ce i-a adus salvarea.

Printre primele beneficii el identifică organizarea programului. Nu trebuie să te mai obosești tu să te organizezi, o fac alții: când mănânci, când înveți, cât timp „liber“ ai. Tentațiile externe nu există, deoarece nu ai acces la ele. În plus, economisești o cantitate impresionantă de energie pentru că nu trebuie să mai joci teatru zilnic, în fața părinților, în rolul elevului pe care ei și-l doresc, nu te mai afunzi în rețele complicate de minciuni care să acopere, acasă și la școală, lipsa de preocupare științifică.

Lectura a fost salvarea lui.

Le spunem deseori copiilor că o carte este o fereastră spre lume, un mod de a cunoaște și de a încerca experiențe diverse adâncit într-un fotoliu. Prins între limitele impuse de internat, adolescentul evadează cu ajutorul minții. Lectura liber aleasă, nepermisă de altfel, îi oferă, pe lângă acel „altceva“ atât de dorit, și satisfacția accesului la un lucru interzis. M-am întrebat dacă nu cumva interzicerea cărților, dar neluarea măsurilor de confiscare, nu era în final strategia de a manipula tinerii pentru a păși pe acest drum.

Beneficiile acestui demers se vor întoarce mai târziu, spre finalul ciclului liceal, când elevul uimește cu capacitățile sale de cunoaștere și modelare a limbii la solicitările de acest gen. Și destinul său, profesor și scriitor, tot aici își are originea.

Intervențiile părinților există de când lumea.

Caragiale ne lăsa acum mai bine de un secol această dovadă, „Bacalaureat“. Nici în volumul de față nu lipsește, naratorul fiind epuizat de telefoanele pe care le primea acasă, deși nu și le dorea. Însă nu aveai cum să știi cine e la capătul firului când ridicai receptorul. Părinți care aveau nevoie de o intervenție, de o recomandare, și cum să nu încerci orice pentru a da o șansă copilului?

Dacă privești cu un ochi rece lucrurile, și școlile de corecție tot o șansă dau, cu metode pe măsura problemei. Dacă nu am crede în această șansă, i-am arunca în prăpastie ca acum trei milenii, căci sunt inutili pentru societate. Însă speranța e acolo, mai încerci ceva.

Bunica Marketing

Personajul meu preferat, pe care ar trebui totuși să îl extrag și să îl prezint copiilor. Personajul care deviază, într-o epocă a consumatorului, interesul pentru școală către o nevoie falsă de a cumpăra și de a căpăta o identitate ce nu are nimic de-a face cu realizarea ulterioară a copilului. Haine de firmă, gadgeturi, nu fac decât să extindă, ca o boală, nevoia aceasta de a epata. De aici, ocazii numeroase de bullying, care ar putea fi eliminate simplu prin respectarea uniformei.

Naratorul evocă anii săi de școală, când mai toți elevii mergeau cu clasicul „pulover tricotat de mama“, pe care l-au îmbrăcat și frații, dacă rămânea disponibil. Mi-am amintit de ale mele… de nădragii tricotați, doi pe față, doi pe dos, puși peste ciorapii lungi, îndesați sub sarafanul de la uniformă, în zilele geroase de iarnă, din ochiurile cărora zăpada ieșea greu și pe care îi puneam la uscat pe caloriferul dezmorțit de la școală, inutil, atârnând ca niște platoșe țepene. Azi nu știu câte mame mai mișcă andrelele!

Dar în topul ideilor extrase din carte, și lăsată intenționat ultima (deși e deja clar nu m-am încadrat la trei), este:

Daniel Pennac, Necazuri cu școala. Volumul este disponibil în format tipărit sau ebook și poate fi răsfoit aici la Libris, unde merge și cardul de primă didactică. Alte librării: cărturești, emag.

„Profesorii nu sunt pregătiți pentru asta.“

Deși realitatea descrisă se referă la deceniile 7-9 ale secolului trecut, și atunci nevoia de formare a profesorilor pentru provocările pe care le întâlneau era acută. Și nu vorbeau despre pregătirea științifică, ci cea didactică, pedagogică, pentru realitatea pe care o aveau de înfruntat în clasă.

Ori de câte ori se ajunge în volum la această nevoie de formare, povestea devine delicioasă. Și dureroasă în același timp, dacă ești cadru didactic în școala românească actuală. Foarte plăcută este dizertația pe tema lui „asta“, la ce se referă mai exact această formă a pronumelui demonstrativ, din care extrag câteva afirmații.

«… nu aceasta e întrebarea.

— Care e atunci întrebarea?

— Care e adevărata natură a acelui „asta“, pentru care tinerii profesori declară că nu au fost formați, asta e adevărata întrebare, doar tu ai pus-o.

— Și care e răspunsul?

— Vechi de când lumea: profesorii nu sunt pregătiți pentru ciocnirea dintre știință și ignoranță, asta e tot! […] Chiar și așa, poveștile astea cu pierderea reperelor, cu violența, cu consumul, toate gogoșile astea sunt explicația la ordinea zilei; mâine va fi vorba despre altceva. […]

— Ceea ce nu ne lămurește asupra a ceea ce este ea.

— Păi tocmai ți-am spus: șocul științei confruntată cu ignoranța! Șocul e prea violent! […] adevărata natură când e vorba de „asta“ ar sălășlui în eternul conflict dintre cunoașterea reală, așa cum se concepe ea, și ignoranță, așa cum se trăiește ea: incapacitatea absolută a profesorilor de-a înțelege starea de ignoranță în care clocesc loazele, elevii leneși, deoarece ei înșiși erau elevi buni. […]

— Sunteți toți la fel, voi, profesorii! Ceea ce vă lipsește sunt niște cursuri de ignoranță! Sunteți puși să dați tot soiul de examene și de concursuri despre cunoștințele voastre dobândite, când prima voastră calitate ar trebui să fie aptitudinea de a concepe starea aceluia care ignoră ceea ce voi știți.» (Pennac, 2016: 266-267)

Ce mi se pare foarte trist e că niciodată nu vom fi pregătiți pentru „asta“.

Statul în sine și societatea ar trebui să ia în acest sens o decizie. De ce subvenționăm o instituție precum școala? Dacă am decis că toată lumea trebuie să atingă prin intermediul ei un anumit nivel de cunoaștere, atunci trebuie să dea dovadă de voință și perseverență în a duce la capăt această misiune, stabilind clar mijloacele de intervenție când elevul deviază de la traseu.

Mai mult, trebuie să își asume și faptul că nu oricine este educabil și să aibă, până în punctul final, alternative viabile. Uitându-ne pe știrile din școlile românești, vedem că nu există așa ceva.

Dacă ți-ai propus obiective atât de înalte, să îi ții un deceniu în școală și să învețe, pregătește-te ca acolo unde nu merge de bună voie, să îi obligi. Iar dacă nu ai tăria de caracter să o faci și nici voința de a lua măsuri, dă-le drumul. Asumă-ți această masă de adulți cu „școala vieții“, pe care să-i duci în spate cu ajutoare sociale.

La final, un fragment pentru un moment de meditație:

Ca profesor, cel mai greu e să accepți că, oricât te-ai strădui, uneori nu îi poți salva pe toți.

Cornelia Funke: Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basm

Toamna trecută am găsit prin materialele auxiliare pe care le folosesc la clasă un text foarte simpatic pe care am lucrat la limba română cu copiii. Mi-a plăcut atât de mult, încât am căutat povestea integrală, să vedem ce s-a întâmplat de fapt. Surpriză, cartea nu mai era disponibilă la vânzare și cu ceva noroc am descoperit imagini exact cu povestea pe care o căutam: Devoratorul de cărți, ocazie cu care am mai citit câteva și mi-au plăcut la nebunie.

Cornelia Funke nu-mi era „străină“, mai avea câteva bile albe de la mine, inclusiv pentru Când Moș Crăciun a căzut din cer (vezi aici), carte care a urcat imediat în topul celor pe care le recomand cu încredere de Crăciun dacă vrei o poveste de calitate, indiferent de vârsta cititorului. Așadar, am început să scotocesc după carte.

Am mers la Biblioteca Metropolitată, în secțiile pentru copii din două filiale plus cea principală, dar n-am reușit să rezolv problema, în anticariate nu i-am dat de urmă, a rămas o singură soluție: să-mi rog prietena să o scaneze, dacă o mai are. Dacă credeți că e ușor să scanezi o carte, vă înșelați. Întâi ți se zgribulește neuronul. Nu-i etic, nu-i frumos, există drepturi de autor.

Apoi, ți se arcuiește celălalt neuron, când vede cum o pui pe burtă și o apeși pe scanner. Cărțile au suflet și suferă, iar eu mor încet dacă le văd întoarse astfel. Dar… era singura soluție pe care am găsit-o și mulțumesc pentru înțelegere, răbdare și ajutor!

Povești la școală

Inițial, le-am dat copiilor de citit prima poveste. Dar când le-am avut pe toate, am printat cuprinsul și m-am bucurat să văd că se nimeresc la fix, câte două pentru fiecare copil. I-am chemat pe rând să aleagă titlurile, unul, apoi le-am repartizat eu pe celelalte, ca să fie corect, nu ultimul să culeagă, nu să aleagă. Cum au ales? Hmm, greu de spus, mai ales că erau foarte sugestive: balauri, vrăjitoare, fantome, de toate pentru toți.

Apoi au primit pe platformă cartea. Au avut cam două săptămâni să le citească și să realizeze harta textului într-un mod cât mai atrăgător pentru ceilalți colegi, astfel încât să îi convingă și pe ceilalți să citească povestea lor. Unii le-au citit pe toate, mi-au dat mesaj că sunt foarte frumoase. Alții… mai greu, abia sau mișcat.

Dificil a fost să urmeze și instrucțiunile de realizare a temei. De exemplu, folosește o coală A3 (bloc mare de desen) sau lipește între ele două coli A4, pentru fiecare poveste. Multe dintre teme au fost realizate la grămadă, ambele povești pe aceeași planșă. Și asta pentru că… nu citesc cerințele. Observ cu tristețe la toate evaluările că nu sunt atenți.

La matematică, de exemplu, la finalul problemei apare clar: Scrie planul de rezolvare și exercițiul problemei. Degeaba! Doamna, la problemă scriem cu întrebări sau cu explicații? Îi pun să citească din nou. Aaa, gata, am înțeles. De ce nu citesc singuri? Uite de-asta pe contracte lucrurile importante sunt scrise cu litere mici, că ne obișnuim să le ignorăm de timpuriu.

Finalul

Am făcut expoziție, deși banda adezivă a fost convinsă cu greu să adere la perete. Iar expoziția a stat câteva zile, timp în care i-am văzut că s-au uitat, măcar de curiozitate, să vadă despre ce erau celelalte povești. Unii, mai silitori, au realizat mici opere de artă, exemplu pentru cei care expediază tema superficial, făcută să fie acolo, să o bifeze doamna ca rezolvată. Încă pâlpâie undeva speranța că, văzând exemple de bună practică, se vor schimba și ei. Încă sper că învățarea socială funcționează, dar nu știu cum se face, parcă merge doar pe exemplele negative.

E greu să realizezi la lectură teme pe aceeași carte, pentru că nu o au toți. De data aceasta, am reușit.

Legende despre Cuza Vodă

Una dintre valorile pe care școala românească ar trebui să le formeze, mai ales în primii ani, este patriotismul. Este trist, foarte trist aș spune, că se consideră azi „demodat“ să îți mai iubești patria, aducând ca argumente integrarea și pierderea identității în spații mari geografice.

Totuși, un popor se definește prin istoria sa și a ști cine ești și de unde vii înseamnă să cunoști faptele înaintașilor tăi. O spun doar pentru că mulți se întreabă ironic în spațiul public la ce le folosește studierea istoriei în liceu, din moment ce istoria românilor se studiază în clasa a patra și a opta. Mie mi se pare esențială acea aplecare, la 18-19 ani, asupra faptelor pe care un copil de 10 ani nu le poate înțelege, pentru formarea unui viitor cetățean care abordează critic faptele de viață.

De ce lecturi istorice?

Programa de istorie sare la clasa a patra de la Mihai Viteazul la Alexandru Ioan Cuza, introducându-ne în timpul unui personaj istoric fără să știm nimic despre realitatea socială și politică pe care el trebuia să o rezolve. Și dacă lucrurile nu erau suficient de complicate, manualele de limba română din clasele primare parcă se ambiționează să evite toate textele care ar avea oarece impact asupra moralei și culturii istorice a copiilor. Nu mai găsești pe nicăieri nicio legendă istorică, ceva care să formeze o brumă de informație de care să te legi în momentul în care abordezi tema în cadrul lecției de specialitate.

La seria aceasta de elevi mi-am propus, încă din clasa a II-a, să folosesc activitățile de lectură pentru înțelegerea măcar a evenimentelor majore care au marcat cursul istoriei poporului român: Mica și Marea Unire, precum și Independența statală.

Anul acesta, pentru că sunt deja mari (așa consider clasa a III-a), au primit de citit câteva legende și povestiri legate de Marea Unire. Un test surpriză înainte de minivacanță nu mi-a arătat decât că interesul este extrem de scăzut, că, deși de-a doua zi intram în vacanță cinci zile, lor nu păsa de ce și ce anume sărbătorim, iar lectura textelor indicate (câteva pagini) e ceva… așa, opțional.

Pregătiri pentru Mica Unire

Cum la noi o zi liberă nu vine niciodată singură, și 23 ianuarie 2023 tocmai s-a anunțat punte. Am zis că, la atâta timp disponibil, trebuie să acordăm atenție pe măsură evenimentului. Așadar, am selectat de pe internet câteva legende, acolo unde site-urile prezentau un text cât de cât în regulă pentru cititori mici, și mi-am comandat și Legende despre Cuza Vodă, după ce am văzut câteva pagini online și aspectul de mărturie istorică al povestirilor. Din volum le-am mai recomandat câteva, pe care le-am considerat mai importante, referitoare la atitudinea demnă a domnitorului în relațiile externe.

Legende despre Cuza Voda, Editura Rosetti: eMag, Cărturești, Libris, Librăria Delfin, Librărie.net

Va urma, cu siguranță, un test care să verifice în primul rând seriozitatea lecturii, atenția și înțelegerea cuvintelor întâlnite. La revista clasei deja se lucrează la un mic articol despre evenimentul celebrat, trecut până acum prin multe chinuri, căci informațiile din online sunt, de regulă, pentru cititori experimentați, iar cei mici aleg cu greu datele esențiale.

Școala, cu timpul ei limitat

Aș vrea uneori să se dilate timpul. Ar fi atât de multe care ne-ar putea face „viața mai frumoasă“ la școală, însă încerc anul acesta să nu uit esențialul. Nu poți construi și decora ceva ce nu există și aici trebuie să lucrez în primul rând. Țin cu dinții de timpul de învățare – să scriem corect, să socotim, iar tot ce nu încape în timpul școlar, externalizez pe platformă. E greu să ai materiale pentru toți, dar toți au tablete și pot citi un text în format electronic.

Mi-aș fi dorit să fim la școală și pe 23, și pe 24. Să citim împreună. Însă la noi toată lumea „de sus“ are impresia că putem rezolva, din pix, din „mers“, câteva lecții neținute. De cele mai multe ori, este în defavoarea elevului, pentru că nu se taie din timpul de predare, ci din cel de consolidare, de care unii au mare, mare nevoie.

Ca să închei optimist, obiectivul meu este ca, în urma lecturilor, copiii să rămână cu un portret al domnitorului. Chiar și așa, idealizat, cum s-a păstrat el în mentalitatea colectivă. În fond și la urma urmei, dincolo de noi rămâne amintirea noastră. Este cea din documente, pentru cei pasionați de exactitatea evenimentelor, dar cea mai puternică este cea păstrată de cei care ne-au apreciat pentru ceea ce am fost și pentru faptele noastre. Și, din acest punct de vedere, Cuza surclasează alte nume care au marcat istoria acestui mic popor agățat de cotitura Carpaților.

Voi ce pregătiți pentru 24 Ianuarie?

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.

Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

#AdventulNăzdrăvanilor – 2021

Am stat în cumpănă dacă și cum să duc la capăt anul acesta #AdventulNăzdrăvanilor . Anul trecut, proiectul a fost unul dedicat cărților de Crăciun și, printr-o minune, căci altfel nu știu cum, am reușit să am, în fiecare zi, o recomandare. Anul acesta am exclus din start varianta repetiției și am constatat că nu am, în niciun caz, 24 de recomandări noi de lectură pentru cei mici. Așadar, am decis să fac proiectul „integrat“.

Dacă înainte reușeam să fac planul pe toată perioada, anul acesta și eu, și Iris stăm cam prost la capitolul organizare și cam îngrășăm în weekend porcul pentru săptămâna ce urmează. Însă ieri am pus cap la cap câteva lucrușoare. Unele n-au ieșit cum voiam noi, dar cu altele parcă-parcă mai poți să te afișezi în lume.

#AdventulNăzdrăvanilor pe Instagram

Cum a furat Grinch Craciunul. Dr. Seuss #AdventulNăzdrăvanilor

Cum a furat Grinch Craciunul. Dr. Seuss, la eMag, Librarie.net, Cartepedia, Cărturești, elefant, Delfin, Libris

Am stabilit amândouă că, deși ar fi frumos încă un proiect aici pe blog, cu articole și toate detaliile, nu avem niciuna din noi nici timpul, nici energia necesară. Ea e prinsă cu tezele, eu cu școala și al doilea job, să scriu zilnic ar fi aproape imposibil. Ea singură, nici-atât. Așadar vă invităm să urmăriți proiectul pe hashtag-ul #AdventulNăzdrăvanilor, unde sperăm ca măcar o dată să reușim să vă surprindem.

Am început prezentarea cu două creații ale elevilor mei, creații pe care le trimitem la un concurs de Crăciun. Continuăm cu recomandări de lectură și alte proiecte realizabile de către copii, cum este și „furtul Crăciunului“, pe care vi-l prezint astăzi.

Cum a furat Grinch Crăciunul

Cum a reușit să-l fure e poveste lungă. Am văzut că o parte din povestea în versuri apare și prin manualele școlare, însă e foarte amuzantă de citit în întregime și, mai ales, să meditați apoi asupra ei. Ilustrațiile mi-au plăcut foarte mult, motiv pentru care am căutat și inspirație tot în zona aceasta. Internetul îți oferă mereu sprijin, doar să ai puțintică răbdare să cauți.

Și cum talentul meu la desen/pictură e depășit de orice altceva aș încerca, nu puteam să mă aventurez chiar spre fața personajului și m-am mulțumit cu foarfeca și o mână.

Pentru rama decorațiunii am folosit paie de carton. Acum mai toate fast-foodurile au înlocuit paiele de plastic cu cele de carton, pe care le reciclez pentru proiecte creative, căci oricum nu rezistă să bei cu ele. Ca o paranteză, cele mai faine până acum sunt la KFC, zici că sunt acadele de Crăciun!

Am făcut o ramă din paie, am pus o bucată de acetofan de parcă ar fi sticla tabloului, apoi a venit momentul de grație să realizez decorul. Globul a fost luat de-a gata, dintr-un set cu accesorii de Crăciun. Dar mâna a fost decupată manual, din spumă subțire. Mâneca și manșeta nu au fost cine știe ce provocare, un „L“ și un oval din spumă cu sclipici.

Pentru decorarea ramei am folosit steluțe aurii (din confetti), frunzele mari rămase de la decuparea bordurii cu perforatorul decorativ, paiete.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

I-am făcut ornamentului rezultat trei fotografii… nu m-am putut hotărî care îmi place mai mult. Care citat din carte… sau doar decorațiunea. Cu ea însă am intrat în atmosfera de Crăciun, în sfârșit am simțit că am reușit să fiu aproape de așteptări.

Gusti și monștrii, de Jaume Copons

Au crescut copiii mei – cei de la școală – și i-am văzut că ajung să șteargă tabla până sus! Motiv pentru care și recomandările de lectură au început să fie un pic altfel, mai că ne străduim să ținem un jurnal (oftează adânc cu gândul la el)… E greu încă să le cer o hartă completă a textului la lectură, așa că am luat-o ușor și deocamdată scriu trei lucruri care le-au plăcut și trei care nu din ceea ce au citit.

Gusti a ajuns pe lista mea de lectură ca recomandare într-un pachet mai cuprinzător și cum am decis ca celor de sezon, adică de Crăciun, să le acord atenție mai încolo, în ton cu Adventul, prin eliminare primele au fost deschise cele două volume ale lui Jaume Copons traduse în românește, Bun venit, domnule Condei! și Salvarea restaurantului Naulilus.

Toate bune și frumoase. Mă abțin să citesc coperta patru și să aflu despre ce e vorba, chiar dacă sunt doar păreri ale criticilor. Prefer să le las ultimele. Răsfoiesc un pic, mă prind repede că e undeva între text și bandă desenată, așadar pe gustul de azi al copiilor. Nu știu de ce (ba știu, dar nu vreau să accept), dar romanele grafice fac senzație din ce în ce mai mult, însă aventurile lui Gusti sunt altfel.

Cele trei lucruri care mi-au plăcut în „Gusti și monștrii“…

Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut senzația de păpușă matrioșca. Întâi, ai o poveste sub formă de jurnal, scris la persoana întâi de Gusti Pianola, un copil normal (a se înțelege dezordonat, amețit, iresponsabil, neglijent). Apoi, banda desenată care condimentează întâmplările povestite, reconstituind dialogurile dintre personaje. Și, în final, jurnalul de lectură recomandată pentru copii, cu titluri esențiale pentru cultura lor.

Apoi, am citit volumele chiar luni, înainte să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi la școală. La dezvoltare personală aveam ca temă Igiena acasă și la școală. Erau și în manual două exemple așa da/așa nu referitor la cum trebuie să păstreze un copil ordine în cameră, însă imaginea din carte era cu mult mai bună. Ghinion, lăsasem volumul la atelier, dar noroc că este disponibilă imaginea în preview pe site-ul editurii și am putut s-o salvez pentru a doua zi. Altfel cred că făceam un mic ocol dimineață, cu noaptea în cap.

În pauza de dinaintea lecției, deschid imaginea. Înalț ochii spre tavan, mă rog să meargă proiectorul, căci în ultimul timp cam face figuri. Merge. Ei se uită… încep să răsfoiască apoi manualul, nimeresc lecția, dar, ce să vezi, nu găseau poza…

Doamna… la ce pagină e?

I-am mai certat nițel că mereu se grăbesc să afle totul înainte, n-au răbdare, și-am început să le povestesc despre cartea citită, despre cum doamna Pianola era complet nemulțumită de atitudinea fiului, a cărei cameră o admirăm, am cercetat împreună cam ce avea Gusti prin bârlog și pe unde ar trebui să stea fiecare lucrușor… i-am întrebat dacă văd ei cumva portofoliul lui, că are de predat un proiect și nu și-l găsește… 😀 S-a lăsat cu hohote de râs, că și ale lor sunt incomplete…

Ca o paranteză: Sigur are, Doamna, și gândaci, dacă are un sendviș de trei zile pe masă!

Ce nu le-am spus

Le-am ascuns faptul că îl ador pe Gusti pentru că citește în fiecare zi, chiar dacă el are un motiv foarte solid: numai așa își poate ține prietenii în viață, monstruleții de pluș, care sunt parteneri de joacă animați doar dacă le citești povești interesante. Cumva inventariază toate scenele remarcabile din lecturile pentru copii, de la Tom Sawyer la Comoara din insulă și la Charlie și Fabrica de ciocolată. Poți face o listă care să îți umple serile lungi de iarnă și să nu te simți nicicum singur.

Marea mea plăcere, în fiecare zi de școală „la școală“, este momentul în care vine câte unul să îmi ceară cheia de la bibliotecă. (Da, din nefericire, neavând o sală numai a noastră, stă încuiată, iar dimineața mai uit și eu să o descui). Azi lecția de la dezvoltare personală avea și o lungă listă de bifat referitor la organizarea clasei și, exceptând colțul verde, am fost încântați să le marcăm pe toate.

De bibliotecă… mă ocup eu, dar am stabilit că măcar se vor strădui să nu răvășească volumele și să le pună cât de cât la locul lor. Și când vor să împrumute ceva, îmi aduc dosarul să notez. Aștept momentul în care ei trec singuri și eu doar semnez.

Cât despre colțul verde, pentru că tot suntem la unitatea despre plante, am agreat că de la atâta online-fizic-online, plantele noastre ar muri de sete și de singurătate. Doamnaaaa, putem să ne luăm cactuși! Pfai, da, cum de nu mi-a trecut prin cap! Să vedem, i-am lăsat să-și pună ideile în practică. Eu aș vrea o mimoză, niște fasole pentru observarea ciclului complet și enorm de mult aș vrea să am din nou hamsteri (ca să devină colț viu, că hamsteri verzi n-am găsit)…

Revenind la Gusti, îl găsiți împreună cu prietenii în librăria Editurii Paralela 45, sau în alte librării online precum Libris, eMag, elefant, cărturești. Librărie.net, Delfin.

PS. Am găsit în volumul al doilea o scenă fabuloasă la pagina 92. Penelopa gătește și are la fel de mult talent ca mine. Cerând o părere avizată despre rezultatul efortului, acesta este întunecat. Vă las să ghiciți de ce. 😀