Insula delfinilor albastri, Scott O Dell

Insula delfinilor albaștri – Scott O’Dell

La sfârșitul anului școlar unul dintre titlurile alese pentru cărțile date copiilor (din partea părinților, căci așa e la noi… școala, primăria, nu se obosesc) a fost și Insula delfinilor albaștri, de Scott O’Dell. Tema de vacanță presupunea și un exercițiu de transcriere, de trei rânduri, cu citarea corectă a sursei – autor, titlu, pagină. Cum am găsit de câteva ori fragmente din această carte și am tot citit pe bucățele povestea, m-am apucat la final de vacanță să o citesc și eu. Nu de alta, dar mi-a fost teamă că nu voi face față discuției pe marginea cărții, neștiind despre ce este vorba.

Insula delfinilor albastri, Scott O Dell

Ca o paranteză, mi se pare ok oferta Clubului de lectură de la editura Art. Chiar dacă nu poți lua chiar orice titlu al editurii, cele aflate în oferta lunii sunt la prețuri mult mai bune față de librărie, de multe ori la prețul unui pachet de țigări. Pe lângă acestea, cu cărțile primite lunar pentru biblioteca clasei am reușit să organizez un raft frumos, pe care unii dintre copii l-au devorat în liniște, chiar și în vacanță.

Revenind la Insula delfinilor albaștri, scenariul este inspirat din realitate. Este povestea unei femei care a rămas singură pe insula San Nicolas, cea mai periferică dintre cele opt Insule ale Canalului, între 1835 și 1853. O versiune feminină a lui Robinson Crusoe, doar că ea se luptă cu fantomele trecutului – insula a fost locuită de neamul ei, cu durerea pierderii fratelui, victimă a câinilor sălbatici de pe insulă, la acestea adăugându-se lupta cu ea însăși.

Conform tradiției tribului său, femeile nu confecționau arme. Dificultățile pe care le întâmpină în fiecare zi o determină să confecționeze sulițe și un arc cu săgeți. Credințele susțineau că arcul se va rupe când o femeie îl va confecționa și utiliza. Supraviețuirea are ca preț prăbușirea convingerilor cu care crescuse, pe care oricum nu mai are împreună cu cine să le păstreze. Face față cu greu singurătății, motiv pentru care îmblânzește un câine, mai apoi păsări. Venirea pe insulă a vânătorilor de vidre, aceiași care îi decimaseră tribul, este o luptă între instinctul de supraviețuire și dorința de socializare. Comunică în final  doar cu o fată ce-i însoțea pe vânători, dar plecarea acestora lasă din nou o rană deschisă în singurătatea ei.

A fost o lectură plăcută și cred că este mult mai utilă pentru a susține nevoia de a renunța la mentalități ce atribuie roluri în funcție de gen, căci nu știi niciodată ce provocare îți aduce viața pentru a supraviețui.

De menționat că povestea nu are nici măcar o ilustrație, așadar are nevoie de un efort de imaginație pentru a vedea cu ochii minții insula exotică în care se desfășoară acțiunea. Volumul este disponibil și online, la libris, diverta, eMag, carturesti, cartepedia, humanitas, elefant.

Enescu si hora razelor de soare CRISTINA ANDONE

Enescu și hora razelor de soare – Cristina Andone

Serile din această vară au devenit parcă mai altfel cu ajutorul unei vecine, pianiste. Slavă domnului că nu e începătoare, să învețe „Melc, melc” și să mă omoare! Este destul de bună și se ambiționează să interpreteze fără greșeală. Am căutat să aflu ce partitură o chinuia, știu cum se aude prin ploaie, noaptea în liniște sau ziua, când pici de cald. Încă exersează la ea, dar știu că o să fiu tare tristă când frigul o să ne oblige să închidem ferestrele…

Enescu si hora razelor de soare CRISTINA ANDONELa ea (deși nu o cunosc) m-am gândit prima dată când Bufnița Nemi a bătut la poartă cu seria nouă de „Povești din Pădurea Muzicală”. Cristina Andone, autoarea poveștilor, le-a reeditat într-un format mai mare și mai atrăgător la editura Nemi. Seara s-a lăsat încet peste paginile din „Enescu și hora razelor de soare”, cu pianul vecinei pe fundal. Volumul, marcat „Ediție centenară”, este o trecere în revistă, pe scurt, prin intermediul cuvintelor și al imaginilor, a ceea ce ne definește ca români, pornind de la faptul că Enescu a fost martor al făuririi României Mari, în urmă cu 100 de ani. Bine văzut la Palatul Regal, favorit al reginei Elisabeta, el a îndulcit ororile frontului din Primul Război Mondial cu arcușul.

Din cuprins fac parte următoarele povestiri și povești:

  • Să-l cunoaștem pe Enescu
  • Cuibușor de muzică
  • Povestea unui pui de soare (ciocârlia), completată cu două pagini cu păsări cântătoare de pe plaiurile mioritice, pentru cultura generală a copiilor
  • Cele două dulapuri cu note muzicale
  • Învârtită cu nucă, o rețetă ruptă din soare de ciocârlia Lia (pare foarte simplă pentru anti-talente ca mine!)
  • Școala muzicală a iezilor talentați (Enescu, ca profesor)
  • Cântarul lui Gheorghiță pentru fructe și note muzicale
  • O poveste scrisă cu acul
  • Prințesa iubită din orașul amorțit
  • Dor de doină
  • Jocuri și exerciții – de colorat, completat sau rezolvat.
  • Despre George Enescu

Motivele populare, pe ceramică sau veșminte, ori cele culese din folclorul popular, se împletesc plăcut cu povestea și istoria, fără să deranjeze deloc. Am ghicit printre personaje și pe cele din viața reală a compozitorului, cum este prințesa Maruca. Însă dintre toate poveștile, cel mai mult mi-a plăcut Dor de doină, pentru că niciun moment nu am realizat, până la final, legătura cu realitatea, iar deznodământul m-a luat pe nepregătite.

Volumul nu mai este însoțit de cd, așa cum au fost primele publicate ale Cristinei Andone, însă compensează din plin cu o listă de recomandări muzicale pe care le găsiți cu ușurință dacă vă doriți. Mai jos câteva dintre celebrele compoziții ale lui Enescu, pe care orice român ar trebui să le recunoască. Vă recomand însă cartea, să urmăriți și creațiile populare care l-au inspirat.

Publicat în an centenar, volumul cred că poate fi un punct de plecare pentru activități în programul „școala altfel”, dacă l-ați programat în această toamnă. Dar și altfel, dacă copiii citesc pe rând, fiecare altă poveste, o prezintă colegilor, eventual inspirați de colecțiile din carte, să realizeze la rândul lor postere despre embleme ale spațiului românesc.

Cu o grafică deosebită, coperte cartonate, file groase, lucioase, un singur cusur aș găsi volumelor. Textul, redactat cu caractere mari (este recomandată de la 6 ani), cu spațiere suficientă, nu are alineate. A fost destul de derutant pentru mine să citesc în această formă, dar trebuie să testez pe câțiva copii să văd dacă ei observă.

Volumele – până acum Enescu, Vivaldi și Bach – sunt disponibile la librăria Nemira, chiar în pachet promoțional la data acestui articol, dar și în alte librării precum: libris, cartepedia, elefant, carturesti, librarie.net, eMag.

Cecelia Ahern Perfecți Defecți

Defecții și Perfecții Ceceliei Ahern

Cele două volume ale Ceceliei Ahern – Defecți și Perfecți au fost printre ultimele lecturi de vacanță ale lui Iris. Le luasem cu recomandarea „pentru adolescenți”, dar eu n-am ajuns la ele atât de repede. În schimb Iris a căpătat obiceiul de a comenta cărțile pe parcursul lecturii (și de a-ți strica complet cheful de a te apuca de citit după ea). Totuși, acum m-a făcut curioasă, căci era destul de pornită. Am rugat-o să se potolească, pentru că vreau și eu să le iau la rând. Cu greu a reușit.

Cecelia Ahern Perfecți DefecțiImediat ce am deschis primul volum, „teroarea” se dezlănțuia din oră în oră. Unde ai ajuns? Și ce zici de… cum ți se pare… Să mă lase să citesc până la capăt îi era imposibil, comentam pe parcurs. Pe la 11 noaptea am terminat. Doar că volumul 1 se cam încheie în coadă de pește.  Nu te apuca de volumul 2! Mâine te scoli la 6. Dacă începi, n-o să-l lași din mână până nu termini! Eee, ce știe copilul. Las’ că citesc un pic, să văd ce se întâmplă, intuiesc continuarea și mă culc. Planul era la 12 să las cartea. Am lăsat cartea când am ajuns la ultima copertă, la ora 4 și jumătate dimineața. Inutil să spun că trezirea a fost tot la 6… dar nu am regretat.

Pe scurt, volumele propun un sistem de curățare morală a societății, cumva paralelă cu sistemul tradițional de justiție și poliție. Mie îmi aducea a Inchiziție medievală, rasism, combinată cu discriminare și puritanism. Cert e că încercau să împartă lumea în alb și negru, în condițiile în care știm că sunt enorm de multe nuanțe de gri. Dreptatea devine nedreaptă. Când realizezi că tocmai cei care încearcă să o împartă sunt mai corupți decât cei pe care îi condamnau, problemele de morală nu mai au rezolvare.

Două lucruri mi-au dat de gândit după lectură. Primul – volumele se înscriu într-o serie de lecturi/scenarii cu societăți distopice. După „Povestea slujitoarei” – serialul aflat pe val la HBOgo, au ajuns la mine aceste volume. E parcă din seria filmelor cu asteroizi care lovesc Pământul și doar un mic număr de oameni supraviețuiesc. Ne pregătesc oare psihologic pentru un scenariu apocaliptic? Sper că nu. Dar… coaliții care vor să schimbe legile pentru a îngrădi libertatea personală, America dominată de intoleranță… Ceva parcă nu e la locul lui.

Al doilea lucru a fost paralela pe care Iris a făcut-o între cărți și realitatea politică de la noi. Judecătorul aflat în funcția supremă se dovedește a fi cel care încalcă regulile. Cei care acceptă tacit regimul impus ajung în final să se solidarizeze, să protesteze pașnic. Sunt pregătite forțele de intervenție, se așteaptă reacția violentă a protestatarilor care… se așază jos și protestează în tăcere. Apar probele incontestabile și judecătorul este condamnat. La final binele „învinge”, finalul este „fericit”, iar copilul meu consideră că și la noi lucrurile se vor așeza pe făgașul corect. E nevoie doar să nu renunțăm. Comentariile ei despre legile date numai pentru unii, despre cum alții sunt acoperiți și li se permite să le încalce, despre corect și parțial corect în aplicarea unei sentințe, iar mai apoi despre modul de protest și încheierea acestuia mi-au dat un pic de speranță. Poate așa „defecți” cum suntem noi, copiii epocii de aur, trecuți prin nebuloasa tranziției, cobaii tuturor reformelor învățământului și nedreptăților din ultimii 30 de ani, am reușit să creștem niște copii „perfecți”, care gândesc singuri și nu pot fi amăgiți cu fasole și-un cârnat. Îmi spun „poate” și sper că nu e iluzie, pentru că altceva de care să mă agăț chiar nu mai am. Am extras câteva fragmente din notițele lui Iris:

Celestine North are o viață perfectă. În privirile celorlalți este perfectă. Crede că tot sistemul de guvernare e perfect, la fel ca ea.

În țara ei există două categorii: defecții și perfecții. La cea mai mică greșeală erai însemnat ca defect. Ar fi trebuit să fie la a doua, a treia greșeală. Doar din greșeli înveți!

Ce înseamnă să fii defect? Înseamnă să nu poți părăsi țara, să mănânci doar alimente de bază, să fii acasă până la ora 11 seara, să nu poți crește sau adopta un copil… Există autobuze speciale pentru defecți și autobuze cu doar două locuri speciale pentru aceștia. Perfecții n-aveau voie să ajute defecții. Înțeleg cele două categorii. Dar de ce perfecții n-aveau voie să-i ajute pe ceilalți? Nu mi se pare normal.”

„Strâng toți defecții la un loc ca să le dea vestea cea mare. Vor construi lagăre pentru ei! Normal că aceștia încep să protesteze. Celestine își dă seama de un lucru. I-au strâns pe toți la un loc, le-au dat o veste proastă… Vor să-i facă să sară la bătaie ca niște animale! Să le arate oamenilor cât de defecți sunt ei. Protestatarii încep să urle, să înjure… Celestine le spune oamenilor părerea ei. Au ascultat-o. S-au așezat jos și-au protestat pașnic. În final, rezultatul este schimbarea sistemului. Ce n-aș da să fie lucrurile la fel de simple ca în cărți!”

Citate pe care le-a selectat:

„Am iubit matematica pentru că orice problemă are o soluție. Dacă aplici teorema, găsești răspunsul. De la o vreme încoace, e un haos în mintea mea, nu există teoreme, oamenii nu fac altceva decât să se joace unii cu alții și să schimbe regulile din mers. Dar, doar pentru că ei schimbă regulile, nu înseamnă că și eu trebuie să fac la fel.”

 „Frumusețea e un blestem. Ea ne împiedică să vedem cine sunt adevărații monștri.”

„Ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. Ca să câștigi trebuie să fi pierdut ceva mai întâi.”

Nu vreau să vă spun mai multe despre subiect, ar fi și păcat, s-ar pierde tot farmecul. Rezumate găsiți, dacă curiozitatea este chiar atât de puternică, însă nu vă recomand. Volumele sunt disponibile în librăria editurii ALL, libris, elefantcarturesti, cartepedia, eMag, librarie.net.

Cititorul din pestera, Rui Zink

Cititorul din peșteră, de Rui Zink

Vacanța este acel moment în care copiii fac ce vor, indiferent de dorințele adulților. Una din zile s-a lăsat cu ceva penalizări și telefon confiscat. A venit și acel moment pe care îl ador: „Zi-mi ce vrei să fac, ORICE, doar dă-mi telefonul!” Așa că… i-am cerut să citească o carte. Am inventariat repede raftul și mi-a sărit în ochi Cititorul din peșterăȘtiam că Iris o citise anul trecut, pentru că găsisem fișa ei de lectură pentru școală în calculator. I-am dat-o. A terminat relativ repede, mi-a povestit pe scurt aventura, dar cum nu a fost prea convingător m-am apucat și eu să citesc. Deși din relatările lor nu părea ceva extraordinar, la final, când am tras linie, mi-a plăcut.

Întâi de toate, vă las cu fișa lui Iris, care surprinde mai mult momentele de acțiune decât cele pe care le-am remarcat eu.

Titlu: Cititorul din peșterăCititorul din pestera, Rui Zink
Autor: Rui Zink
Editura: Humanitas
Timpul de citire: două ore
Ediție: 2006
Rezumat:
Naratorul este un copil al străzii de vreo cincisprezece ani. Ca să poată trăi trebuia să fure. Într-o zi garda regală vine în piața unde locuia acesta, căutând un hoț care a dat o mare spargere. El neștiind că îl caută doar pe hoțul acela, a fugit repede în căutare unui loc în care să se ascundă. A alunecat și a picat în mare. S-a agățat de o parâmă și a ajuns pe un vapor. A decis să rămână acolo până când se lăsa seara. Băiatul s-a trezit pe vapor înconjurat de mare, deoarece vaporul  a plecat din port. Marinarii l-au găsit, căpitanul a decis că poate rămâne pe vas cât timp muncește. La un moment dat a fost trimis să aducă un sac de cartofi. Așa a descoperit că echipajul a pornit în căutarea lui Anibalector, un monstru căruia îi plăceau cărțile.
Deodată a început furtuna, băiatul a fost luat de val și dus în peștera monstrului. Anibalectorul și naratorul s-au înțeles foarte bine. Într-o zi monstrul a mirosit cărți noi, așa că s-a dus la ele. Era o capcană, făcută de către echipajul cu care călătorise băiatul, iar prietenul său a fost dus într-o grădină zoologică.
În final, copilul l-a eliberat, suportând consecințele, să scrie cărți.
Ce mi-a plăcut cel mai mult:
Anibalectorul nu l-a mâncat pe copil.
Ce nu mi-a plăcut:
Toată lumea credea că Anibalectorul este monstru rău care mănâncă oameni nevinovați, dar nu era adevărat; aceștia îl vânau și îl rugau să-i omoare, iar el asta făcea.

Dincolo de asemănarea fantastică cu celebrul Kong – vânarea bestiei și expunerea ei publică pentru amuzament – cartea este de fapt o pledoarie pentru lectură. Rareori am găsit spuse atât de „pe înțelesul copiilor” motivele pentru care ar trebui să citești. Iris a povestit evenimentele, dar a trecut peste momentele în care monstrul dependent de lectură îl transformă treptat dintr-un copil care citea nu foarte bine într-un cititor cu spirit critic, capabil să își exprime o părere după ce citește. Poate că, dacă ar citi numai această parte cu atenție și ar fi suficient pentru un non-cititor să se lase cuprins de vraja cărților.

Iată câteva fragmente, care cred că vi se vor părea interesante:

„- Televizorul. E ceva care…  omul ia loc pe o canapea, cu o telecomandă în mână, și stă așezat ca să vadă petrecându-se lucruri. […] – Păi de ce să nu facă să se întâmple lucruri? […] Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâiești la un perete vorbitor!” (p. 46-47)

„- Nu-i mare rău că multe cărți sunt numai pentru distracție. Cele mai proaste sunt acelea care sunt doar hamburgeri. Par gustoase și sunt ușor de consumat, dar asta pentru că vin deja pre-mestecate. Să le citești e același lucru cu a te uita la o telenovelă. Sunt distractive, dar se evaporă într-un apogeu al memoriei și cu cât mănânci mai mult cu atât rămâi cu o senzație de gol.
– Mie, întâmplător, îmi plac hamburgerii!
– Știu, tuturor copiilor le plac! […] Problema e că nu te fortifici. Nu-ți antrenezi dinții, iar când îți apare un biftec suculent, ți se pare tare.”(p.60)

„Într-o zi am făcut prostia să-l întreb pe Anibalector cum de nu are televizor în peșteră. Televizor, a răcnit furios. Și la ce-ți trebuie așa ceva? N-ai cărți destule? Păi… ca să văd programe nostime!… […] Asta-i viața, așa-s lucrurile bune din viață. Noi trebuie să facem un pas. Lucrurile nu vin la noi de la sine. La nimic nu folosește telecomanda, oricâte butoane ar avea. Da, da, am înțeles… Viața nu înseamnă să șezi pe canapea și să dai din degete așteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată (ori să ne scoată) din toropeală.” (p. 74)

Sper că v-au convins că este un volum care merită citit și de către adulți și de către copii. Este disponibil la Humanitas, dar și în librăriile online Cărturești, Librarie.net, elefant, eMag, Libris, Diverta.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary

Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Mai mult ca perfectul - Aivi Dal

Mai mult ca perfectul – Aivi Dal

Printre cărțile cu care m-am întors de la Bookfest a fost și Mai mult ca perfectul. Momentul în care am primit-o a fost însoțit de „avem ceva altfel, sigur o să le placă copiilor”, „e ușoară, amuzantă, în genul povestirilor de școală din Jurnalul unui puști”. Cum nu consider jurnalul o carte, ci mai mult benzi desenate de amuzament, „hamburgeri de consumat rapid” (Rui Zink), n-am căzut pe spate când am auzit. Dar A., când mi-a recomandat cartea, avea ceva în privire, o lumină pusă pe șotii, așa că am riscat. În definitiv, timpul pentru lectură nu părea a fi foarte mare, m-am apucat să citesc.

Mai mult ca perfectul - Aivi DalAm aruncat un ochi la autor, nici asta nu mi-a dat de gândit. Părea a fi un străin. Ok, cine știe ce traducere ușurică pentru elevi care vor să se laude că au citit „o carte”. Nu m-am uitat nici pe pagina 2, să văd dacă originalul e în altă limbă. Doar că, la un moment dat, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă așteptam. Deși sunt o persoană care rezistă greu la suspans, nu citesc înainte despre ce e vorba. Nici despre autor. Nici coperta 4. Altfel cum mai descoperi surpriza? Iar eu chiar am avut parte de o surpriză de proporții, când mi-am dat seama că autorul este român. Mici-mari detalii din poveste mi-au schimbat cu totul modul în care am privit lucrurile. Apoi m-a contrariat și altceva: detaliile din viața gimnazială românească erau atât de bine surprinse (parcă era Iris seara când vine de la școală!), încât cel care povestea nu putea fi decât cineva care trecuse de curând prin aceste „experiențe”. Lucrurile însă se băteau cap în cap, finețuri strecurate ici-colo, alte experiențe de viață, îmi conturau ca autor un tânăr, nu un adolescent… Unul din acei tineri minunați pe care știu că îi avem, cu un spirit critic ce-i înspăimântă pe cei ce doresc să conducă turme la tăiere.

Am terminat volumul și am dat mesaj la editură. Vreau să vorbesc cu autorul. Însă au venit concediile și-am reluat legătura abia acum. Am reluat și lectura, căci mi se părea că nu am reținut destule detalii. Foarte rar citesc cărțile a doua oară și în niciun caz în timp atât de scurt. Acum nici nu pot să descriu surpriza pe care am avut-o să aflu că autorul nu este unul, ci doi, că este mama și fiul, licean. Pur și simplu am căzut pe spate, la propriu. Am citit apoi și alte prezentări de pe net și cred că uneori ne grăbim să încadrăm repede lucrurile într-o categorie. Da, e o lectură accesibilă pentru copii, da, se citește repede, da, totul e povestit cu umor. Dacă te mulțumești cu atât.

Andrei a parcurs-o repede. În ultimul timp foarte greu scot de la el impresii, e adolescentul acela nu-prea-pe-placul-părinților care le știe pe toate și nu le împarte cu nimeni. Mi-a zis doar că e o carte despre realitatea din școală, nici mai mult, nici mai puțin, că e valabilă oriunde, dar mai ales în România, unde sigur e scrisă. Total de acord cu el. Faptele povestite sunt inspirate din realitate. Inițial am avut impresia că este vorba despre un elev de clasa a VI-a, finalul m-a convins, printr-un indicativ de vârstă, că terminase clasa a VIII-a, și evaluarea națională menționată era aceea „importantă” cu care se stresează toți (și pe care vrem să o uităm repede!).

Însă ce pot spune e că cititorii acestui volum trebuie împărțiți clar în trei categorii:

  • copiii, care se vor amuza o oră, citind, nu privind un ecran. Dacă sunteți deschiși la minte și o citiți înainte, puteți comenta împreună, sau să-l provocați să „(de)scrie” alte capitole cu propriile lui experiențe. De la Iris am atâtea exemple, că ar deveni o serie fără sfârșit să le punem pe hârtie.
  • părinții, care poate ar deschide în al doisprezecelea ceas ochii la problemele cotidiene ale copiilor. Da, pentru că suntem o categorie cu capul plecat, știm să vorbim perfect pe la colțuri, dar când vine vorba să luăm atitudine, să schimbăm ceva, plecăm capul și nu zicem nimic. Lista poate fi lungă… însă ghiozdanul supraîncărcat și temele în cantități exagerate nu au scăpat penelului. Apoi, tot pentru părinți, mai ales pentru cei care au impresia că nu le povestesc copiii ce se întâmplă la școală, unde mereu „fac bine”, poate fi un mod de a accesa această realitate. Și nu, nu se exagerează cu nimic, nicăieri. Nici la atitudinea copiilor unii față de alții, nici la „respectul” pentru cadrele didactice ori față de lucrurile personale… toate sunt descrise rapid, din câteva tușe, așa cum sunt. Și, dacă la început râdem, pe bune că la final ar trebui să plângem! Așa sunt copiii noștri, așa arată mediul în care trăiesc o bună parte din zi.
  • profesoriicare ar trebui să privească obiectiv cartea. Nu am idee dacă persoanele care au inspirat personajele au învățat ceva din această lecție. Dacă un copil a evidențiat anumite trăsături, fapte, cuvinte, înseamnă că el le percepe ca fiind în neregulă. Personal abia aștept să mă întorc la școală și să discut cu ai mei copii feedback-ul pe care mi l-au dat. Sunt până la urmă prea multe sau prea puține teme? Glumele sunt bune sau sunt nesărate? E bine să fim mai relaxați sau mai stricți? Am cunoscut un singur profesor care, după un feedback complet negativ a fost capabil să depășească momentul, să ridice capul, să-și schimbe comportamentul și să meargă înainte, fără să poarte ranchiună sau să reproșeze ceva. Sper ca undeva, în viața asta, să-i pot spune că are tot respectul meu pentru atitudinea aceasta. Am și reversul medaliei, dar prefer să nu-mi amintesc.

Volumul, publicat sub pseudonim, putea fi lejer însoțit de disclamer-ul „orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare”, face însă o radiografie mult prea rapidă a unui an școlar. E de apreciat că nu ratează nimic, toate problemele sunt pe listă, dar ele trebuie ceva mai mult analizate. Nu de alta, dar mi-e teamă că, tratând totul cu umor, să nu cădem în extrema cealaltă și să ignorăm gravitatea faptelor. Aici includ în mod special cazurile de bullying care se strecoară în poveste:

  • relațiile între băieți și fete, care fac deliciul celor rămași pe margine, cei care încă nu „s-au țucat”. Că X merge și o ia pe Y din clasă, că se sărută pe hol sau în baie, că Z cere numărul lui M, toate sunt detalii pe care le știm toți. Aceste mici furtuni într-un pahar prin care toți trecem, exagerate la nivelul unui colectiv mai mare, pot fi o adevărată dramă pentru cel implicat.
  • momentul în care eroul volumului, domnul Perfect, devine șeful clasei și își terorizează la propriu colegii. Recitind acum volumul am făcut o altă paralelă… el pornește de la ideea că a fost votat, deci poate face ce vrea, toți îi datorează supunere fără să crâcnească. Și mă opresc aici cu comentariul, vă spun doar finalul: prin vot democratic a fost dat jos, toți au fost de acord, cu o singură abținere, a lui. (Să dea Domnul!…)
  • închiderea în dulap a unui coleg, de către toți ceilalți, și ironizarea momentului în timpul orei, până reușește profesorul să își dea seama și să-l scoată pe amărât de acolo. „Alex stătea chircit covrig într-un colț și își ascundea fața în mâini. Lacrimile îi șiroiau printre degete. Profu l-a tras afară, dar Alex și-a păstrat multă vreme expresia de teroare.” Vinovații – cam toți ceilalți. Intervenția profesorului? Aici este momentul în care se arată că era complet depășit de situație. Nimeni nu îți spune ce să faci, pentru că nu există prevederi în acest sens. „… ne-a pedepsit cum știa el mai bine, două duzini de exerciții din culegerea de mate.” Discuția despre bullying, despre cum nu se conștientizează fenomenul, despre faptul că nu ai niciun instrument la îndemână să poți interveni eficient… despre acestea nu se vorbește. Nu în volum, căci nu mă așteptam la asta, ci în general. Însă convingerea mea e că personajele nu au înțeles nimic din greșeala lor. „Pentru sistemul vostru alterat de gândire, singura chestiune care funcționează e pedeapsa.” Vreau să cred că nu este așa și cel puțin în mesajele pe care le transmitem copiilor, nu aceasta ar trebui să fie soluția. Dacă aveți idei de rezolvare a unei astfel de dileme, chiar vă rog să folosiți rubrica de comentarii de mai jos.

Și pentru că e destulă critică și nu m-aș mai opri,iar  volumul chiar e o provocare pentru cei care vor să rămână în țară, să schimbe ceva și n-au idee de unde să înceapă, închei cu câteva mențiuni care mi-au adus multe zâmbete, dar și un gust amar al realității:

  • episodul cedării locului în tramvai, cu persoane de vârsta a treia, agresive, care au impresia că orice scaun li se cuvine și se comportă ca bebelușii la criza de doi ani, ei îl vor pe ACELA, fix acela pe care stai tu, nu contează că sunt și altele libere.
  • momentul în care Perfectul ajunge primul în clasă pentru că mai mulți colegi, mult mai capabili, s-au transferat, plecând la școli din străinătate. E un semnal subtil de alarmă, referitor la plecarea elitelor.
  • programul „Laptele, mărul și cornul”, a cărui utilitate nu a demonstrat-o nimeni printr-o cercetare (din punct de vedere nutriționist, sprijin social etc.)
  • bunica Tuți (jur că m-am întrebat dacă nu suntem cumva rude și e bunica noastră!), care le știe pe toate, le face mult mai bine decât părinții și apoi se întreabă de ce nu calcă nepoții pe-acolo decât dacă nu au de ales.
  • proiectul european de aflare a identității s e x u a l e, parodie a proiectelor făcute pe hârtie, să fie, să dea bine la dosare, dar fără nicio utilitate practică pentru copii (da, se pronunță de câteva ori în carte cuvântul s e x , pe care copiii l-au auzit, chiar dacă părinții au impresia că nu pot lega literele)
  • de departe preferata mea e profa de desen, care îl toacă mărunt pe domnul Perfect și nu îi acceptă teme făcute de părinți (în cazul lui, bunica). Nu contează ce se întâmplă cu tema. Îmi place pentru că ea insistă că fiecare trebuie să lucreze singur. Și nu, nu înțeleg ce e în capul părinților care cred că, rezolvând o temă în locul copilului, îl ajută cu ceva!

Vă las să meditați la rândurile de mai jos, apoi să decideți dacă citiți sau nu volumul, apărut la editura Paralela 45, dar disponibil și online, la elefant, librarie.net, libris, cartepedia, carturesti, cel.ro.

„Pe vremuri îmi plăcea să înot. Dar nu mai am timp să merg la înot. Nu îmi permite programul.
Pe vremuri îmi plăcea să mă joc. Dar nu mai am timp să mă joc. Nu îmi permite programul.”

 

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Normal că nu putea începe vacanța fără o listă de lectură de la Doamna. Noroc că bursa a intrat și ea cam în același timp, așa că prima decizie a Irisucăi a fost să caute pe net câteva din cărțile pe care nu le aveam și nu le descoperise nici la Biblioteca Metropolitană, unde merge singurică să-și „rezolve problemele”. Printre noile achiziții ale acestei veri a fost și Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol. Și-a făcut de lucru cu altele și cei doi eroi ne-au însoțit în vacanță, unde le-a venit rândul la lectură.

Iris citește de drag și când o carte a prins-o în capcana ei, nu-i mai dă drumul. Dar zilele în care Sylvie și Bruno îi țineau companie pe șezlong au fost cumplite. Numai văicăreli, numai critici… După ce trecuse de primul sfert mă întreabă dacă știu cartea. N-o citisem, dar i-am spus cine e autorul. Alice??? Abrambureala aia de poveste?! Acum înțeleg de ce nu pricep nimic din asta… Care va să zică, așa era „stilul lui”. Pentru că volumul era pe lista de vacanță, trebuie să îi facă, pentru școală, o scurtă prezentare… am profitat că am fișierul pe desktop și iată ce-am citit…

Sylvie și Bruno, de Lewis CarrolPrima dată când am citit titlul cărții m-am gândit că este vorba despre o fată și un câine. M-am înșelat. Despre ce este vorba în carte? N-aș putea să spun. Probabil doar autorul poate. Când am deschis cartea am intrat într-o acțiune ciudată. De obicei îmi plac cărțile care încep direct cu acțiunea nu și cu explicații (anul, orașul…). Dar Sylvie și Bruno are o acțiune foarte neobișnuită. La început nu înțelegeam dacă cele două lumi prezentate de către narator sunt reale amândouă. Una-i trecutul, alta-i prezentul? Dacă nu-s ambele reale, care e cea falsă?

Ce să faci? Când nu ai răspunsuri, le cauți! Am citit descrierea de pe spatele cărții. Am aflat că ambele acțiuni se petrec în aceeași perioadă. Restul răspunsurilor nu le-am găsit. Mai târziu mi-am dat seama că  Sylvie și Bruno sunt cu siguranță reali (până atunci credeam că sunt prietenii imaginari ai povestitorului). Dar povestea lor nu se știe dacă e…

Mi-a plăcut cartea? Nu. Exceptând povestea lui Bruno de la petrecerea de ziua broaștelor și câteva părți amuzante, chiar nu mi-a plăcut! Un singur lucru am reținut din această carte. Să nu mai citesc nici o dată ceva scris de Lewis Carrol, autorul lui Alice în Țara Minunilor (nici aceasta nu mi-a plăcut).

Fragmente:

,,- Ce plan bun firește! a exclamat el. Crecă imediat mă dezdoare piciorul de tot dacă mânânc o mură…două sau trei mure… șase sau șapte mure…”

,,- Vă referiți la explicația universală valabilă pentru toate inexplicabile ,,a mâncat-o pisica”?”

,,- Animalul cel mic ar trebui dus la culcare odată, a zis el cu aer autoritar.– De ce o dată? a întrebat Profesorul. – Pentru că nu poate fi dus la culcare de două ori.”   

Curioasă din fire – și nemaiavând altceva de citit la noi – am luat-o și eu… Mai bine te duci și faci baie decât să pierzi timpul cu ea! Recunosc că mi-a fost mai ușor să o citesc după ce mi-a dat totuși câteva ancore pentru poveste, dar are dreptate. Două planuri ale acțiunii, unul cu adevărat fantastic, unul parcă al visătorului permanent în viața de zi cu zi a epocii victoriene, care se întrepătrund atât de puternic încât trebuie să fii mereu într-o stare de alertă să nu le încurci. Naratorul parcă visează tot timpul cu ochii deschiși, dar nu știi exact dacă ar avea nevoie de tratament sau pur și simplu este extrem de norocos să vadă lucruri pe care muritorii de rând nu le pot vedea. Totuși, povești cu elfi nu sunt de lepădat, și nici povești cu frați care nu se înțeleg chiar perfect.

A fost totuși o parte care mi-a plăcut, indiferent cât de fantastică părea. Bruno, supărat pe Sylvie, vrea să se răzbune distrugându-i grădina. Sfârșește însă prin a o transforma total, aducând chiar florile ei preferate, uimind-o pe aceasta. Realizează singur, la final, că o iubește și răzbunarea nu era o soluție.

Cred că e prima carte pe care nu știu dacă să v-o recomand (oricum este recomandată 12+). Depinde foarte mult de gusturile fiecărui cititor. Dar, dacă o aveți pe listă, măcar să știți cu ce vă provoacă. Mai este de menționat un aspect, pe care l-a observat și Iris. Volumul apărut la editura Polirom nu este redactat după normele actuale – scrierea cu u pentru sunt/ suntem și cu â în interiorul cuvintelor, conform unei decizii a editurilor ieșene de a nu respecta aceste norme ale Academiei. Dar cum și de la bibliotecă citim cărți apărute înainte de revoluție, ne-am obișnuit.

Volumul, apărut cu ilustrațiile originale, este disponibil pe internet la elefant, Libris, emag, Librarie.net, cartepedia, carturesti

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

Stapanul lupilor, Alexandre Dumas

Alexandre Dumas – Stăpânul lupilor

Am plecat în concediu cu un „plan” – să renunțăm cât mai mult la telefoane și să citim cărți adevărate. Am lăsat-o pe Iris să facă proviziile de citit și, pe lângă cele trei volume mari pe care musai le voiam… a pus ea. Așa că, după cele o mie și mai bine de pagini ale mele, am căutat să văd cu ce mă mai pot delecta.

Stapanul lupilor, Alexandre Dumas

Așa am găsit una din noile traduceri din proza lui Alexandre Dumas, Stăpânul lupilor. Cum oferta raftului de vacanță nu era foarte generoasă (Jules Verne și Radu Tudoran nu mă tentau), am zis să văd cum mă împac… era destul de bine cotată la proză fantastică, coperta patru o cota drept capodoperă a prozei fantastice, mai aveam doar de luptat cu idei mai vechi… pentru generația mea Dumas este părintele lui D’Artagnan și e greu să îl vezi altfel, așa că pot spune că m-a surprins.

Ce-i drept, pentru Stăpânul lupilor aveam un fond cât de cât propice. Fantasticul nu mi-e străin, vampiri, vârcolaci, un pic de magie, binele și răul… Recunosc că primele pagini ce aveau nota unor memorii pentru a face loc poveștii inspirate de o legendă populară păreau destul de plictisitoare. Am avut noroc că nu erau de amploare și am trecut destul de repede peste ele, dar legenda s-a dovedit la înălțime. Dacă după primele episoade ale acțiunii îți amintește de Faust și prețul vânzării sufletului, povestea are farmecul ei, iar unele momente chiar nu pot fi anticipate, cu atât mai puțin finalul. Conform credințelor, diavolul este prezent pe pământ, o zi pe an, sub forma unui lup negru, vulnerabil. Pentru o după-amiază (chiar mai puțin) mi-am amintit din nou cum e să fii la vârsta la care nu ai nicio grijă și să te lași purtat de poveste.

Iris încă nu a citit-o. Lista ei avea alt parcurs, semi-obligatoriu. N-a ajuns să stăpânească lupii, însă după înclinațiile pe care le arată pentru vietăți fantastice cartea îi va fi pe plac, chiar dacă vârcolacii sunt pe locul 3 al preferințelor, după vrăjitoare și vampiri. Poate nu e chiar o lectură pentru copii mici, dacă nu vreți să explicați de ce un conte intră pe fereastra unei doamne, însă dacă vă obișnuiți cu ideea că aveți acasă un (pre) adolescent, cred că puteți recomanda volumul.

Acesta este disponibil în librăria editurii Paralela 45(puteți răsfoi volumul) sau în librăriile online elefant, librisCărturești, Librarie.net,

MAMI, TATI, UITE CĂMILELE! Roxana Farca

Mami, Tati, uite cămilele! – Roxana Farca

Am ajuns la concluzia că nu e bine să-ți faci planuri de lectură înainte de sesiune (deși sesiunea e „acea” perioadă în care ai face orice, dar orice altceva decât trebuie!), și apoi nici la început de vacanță nu e chiar indicat să citești despre vacanța pe care încă n-ai gustat-o… dar țineam cartea de prea mult timp pe noptieră, iar Roxana aștepta păreri. Știu, știu, apoi le-am lăsat la dospit. Adică am citit înainte de vacanță un ghid de vacanță despre care vorbesc după vacanță. Și… deși am savurat fiecare moment, în concediu mi-am dat seama că aștept continuarea, „În vacanță cu (pre)adolescenți”. Și poate că un capitol despre cum să pleci cu lupul, capra și varza, adică doi copii…

MAMI, TATI, UITE CĂMILELE! Roxana FarcaAr fi multe de povestit despre cum am cunoscut-o pe Roxana, însă originile poveștii se pierd undeva cu mai bine de 15 ani în urmă. Ce pot spune e că am citit cartea acum căutând prin ea fragmentele de povești-de-după-concediu de care aveam parte la finalul a două săptămâni în care fiecare pleca care-ncotro. De altele știam de pe blogul LumeaMare.ro și, pot spune că, dintre enorm de multele lucruri pe care le-am învățat de la Roxana, cel mai prețios a fost cum să nu renunți la dorințele tale și să mergi acolo unde te cheamă inima.

Aș fi curioasă ce efect ar avea cartea asupra părinților care exclud din start vacanța cu copiii, mai ales mici. Nu e cazul meu, am mers la cort și însărcinată, și cu bebeluș, apoi cu doi, și nimic nu mi s-a părut greu. E drept că prima dată la hotel copiii au fost derutați, nu știau ce e cu cartela… însă astea sunt detalii, le înveți repede la nevoie. Dar să montezi un cort… nu e chiar floare la ureche. Și nici să-ți faci bagajele corespunzător! Am zâmbit de multe ori pe parcursul lecturii… m-am regăsit și m-am bucurat că există destule „oi negre” astfel încât „oile albe” să nu ne mai considere ciudățenii.

Ce am aplicat cu succes în această vacanță, idee cumva confirmată, a fost să lăsăm o zi-două tampon între concediu și reîntoarcerea la muncă. Se pare că a funcționat. Apoi, să las copiii să decidă, deși a fost cea mai statică vacanță proiectată în ultimul timp – am fixat campingul și apoi excursii scurte în jur. Ce mai am de învățat – cum să faci bagajul „mic” pentru călătoriile de weekend, cu avionul. Aici sfaturile chiar mi-au prins bine. Pentru debutanții în aventura de familie, recomand cu căldură pentru studiu intens anexele volumului, listele de bagaj pentru diversele tipuri de călătorii. Listele îți pot salva viața. Și listele altora, pe care să le compari cu lista ta.

Apropo de liste, am una pe care o folosesc de ani, mereu adaug, scot, și e din ce în ce mai simplu să pregătesc o plecare. Anul acesta am trișat… am pus-o pe Iris să facă lista cu tot necesarul. A muncit la ea aproape o zi… ca apoi să se înfurie la culme (ferească-te Sfântul din calea unui scorpion ofticat!) când a văzut că o pun să compare lista ei cu lista mea și să le îmbine… Dacă aveai deja una, de ce am făcut și eu? – Ca să înveți să anticipezi! Am fost foarte mândră de ea că s-a descurcat uimitor de bine! Și sunt și mai mândră de ea că, la întoarcere, a luat lista să completeze ce am „uitat” sau ce ar mai fi fost util… ca să nu ne chinuim anul viitor!

Dincolo de partea practică a volumului (prima jumătate) am savurat și poveștile re-spuse ale Petrei, așa cum a simțit Roxana că a perceput ea călătoriile prin atâtea colțuri ale lumii, într-adevăr mari!

Am notat câteva idei  în timpul lecturii – mi-au atras atenția ori pentru că nu m-aș fi gândit în veci la ele sau pentru că mi-au trezit amintiri peste care se așezase ceva praf de uitare:

  • ai nevoie de noțiuni de prim-ajutor. Nu știi niciodată ce provocare îți aduce copilul, sau chiar adulții de lângă tine; nu m-aș fi gândit însă niciodată că trebuie să știi ce să faci în caz de spânzurare, căci se poate ca, la hotel, copilul să se spânzure involuntar în draperiile verticale.
  • dacă iei copilul cu tine în vacanță, trebuie să ieși din bula ta de griji legate de organizarea excursiei și să-i acorzi timp, să vadă că e important și că nu e doar un simplu bagaj în excursia ta. Aici recunosc că am sărit câteva decenii înapoi în timp, când plecam cu părinții, mama cu „bilet la băi”, programul ei criminal de tratament ne dădea peste cap vacanța, ora de trezire, mesele la oră fixă ne scoteau din minți, dar la astea punea capac plecarea… orășel de provincie, cu schimbare la Gara de Nord, după transbordare prin București, cu bagaje pe care le tot număra stresată, și la final adăuga mereu… și două bagaje vii. Poate era doar o glumă…
  • viața la cort se învață de mic: de la corturile făcute în casă până la cele întinse afară cu părinții. Însă a construi un cort devine o provocare atunci când nu știi ce ai la îndemână! Mi-a amintit de toate vacanțele de vară la oraș, petrecute „la cort” în spatele blocului. Doar că acest – să-i zicem – cort era construit din ce aducem noi, copiii, din casă: cearceafuri, preșuri, păturici… prindeam cu cleme de rufe cearceaful de pervazul metalic al unul balcon de la parter și de gardul care mărginea aleea de lângă bloc. Spânzuram „pereți”, ca să „nu se vadă” de-afară. Preșuri groase ne dădeau toate mamele, să nu stăm pe ciment „să răcim”. De dimineață de când făceam ochi ne luam toate trancafusele (păpuși, jocuri, cărți) și seara târziu abia dacă strângeam să ne ducem în casă. La prânz era un fel de picnic, la care mâncam orice puteam aduce din casă. Înainte de revoluție nu era o veselie, dar o roșie, doi castraveți și-o ceapă ne făceau foarte fericiți! E viața la cort care îmi lipsește cel mai mult…
  • bugetul de vacanță și prostiile pe care le poți cumpăra – aici… cred că depinde foarte mult de cum e obișnuit copilul. Dacă acasă primește cam tot ce vrea, va fi greu în vacanță să eviți dughenele cu prostii. Dar de fiecare dată înalț mulțumiri când scap, chiar și la vârste mari!

Închei cu îndemnul pe care Roxana Farca îl lansează la final: Călătorește cât mai mult alături de copilul sau copiii tăi, începând chiar de acum. Restul e poveste…

Volumul a apărut la editura Tritonic, dar cred că cel mai bine o las pe autoare să vă vorbească, aici.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITAS

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației

Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITASSe încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!