Întoarcerea pisicii asasine, Anne Fine, Editura Paralela 45

Întoarcerea pisicii asasine, de Anne Fine

Luna trecută v-am povestit cu întârziere despre Jurnalul unei pisici asasineNumai bine ce am publicat articolul, că am și văzut pe site-ul editurii Paralela 45 că a apărut și continuarea, următorul volum. N-am apucat să ajung prin librărie, dar ieri20, dacă tot eram în centru, am căutat și felina mea preferată.

Muream de curiozitate să văd ce mai pune la cale, și pe cine mai omoară de această dată. Lectura, foarte asemănătoare unei schițe (dar pentru că acțiunea se petrece timp de mai multe zile, o încadrezi la povestire scurtă) îi ia unui adult cel mult jumătate de oră. Am început să o citesc cu mare entuziasm, și pe măsură ce citeam încercam să compun piesele de puzzle și să intuiesc finalul. Și cum nimic, dar nimic cu prefigura deznodământul, chiar începusem să mă dezumflu și să-mi spun că și autoarea, chiar dacă a scris ea „Doamna Doubtfire” și m-a dat gata cu primul volum, are totuși limitele ei și de data aceasta trebuie să mă mulțumesc cu un volum care scoate un ha-ha la câteva pagini și atât.

Finalul a venit pe nepregătite. Așa, de te ia pe sus, te pocnește și nu știi ce te-a lovit. Tocmai când credeam, după numărul de pagini rămase, că am așezat piesele și știu finalul… tocmai atunci a venit autoarea, le-a amestecat, și le-a așezat într-un mod cu totul inedit. Am început să râd singură. Andrei a venit să vadă ce m-a apucat, căci am intrat în casă, am încălzit mâncarea și am citit la masă. Iris a venit de la școală și s-a apucat instant de citit… Dacă în primul volum asasina „ucide” un cadavru, acum nu-mi închipuiam că ucide ceva ce nici măcar nu există, dar provocând o tragedie reală! Deja nivelul de curiozitate este maxim, mă întreb oare ce se mai întâmplă în celelalte volume, și dacă seria este ceea ce sper eu să fie, adică mereu o continuare mai bună ca episodul precedent.

Volumul îl găsiți în librăria online a editurii Paralela 45, sau la Libris, Elefant, Librărie.net, BookCityCărturești, eMag.

Întoarcerea pisicii asasine, Anne Fine, Editura Paralela 45

 

Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Biroul de investigații Nr. 2

Târgul de carte de la sfârșitul lui mai a adus câteva noutăți pentru copii la editura Paralela 45. Pe lângă seriile deja deschise și completate, a debutat cu primele două volume și Biroul de investigații Nr. 2, cu două „operațiuni”: Nor de furtună și Omul negru.

Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Seria este recomandată copiilor începând cu vârsta de 8 ani, adică sfârșit de clasa I, când copiii abia au învățat să citească singuri. Ținând cont tocmai de acest aspect, pentru a face lectura un act ușor și plăcut, rândurile nu sunt foarte lungi, căci formatul volumului este 14.5×20.5. Caracterele folosite sunt mari (16), din familia Times, adică fonturi cu care proaspeții cititori independenți sunt obișnuiți din abecedar. Mi se pare o mare bilă albă pe care trebuie să o acord editurii, căci nu îi zăpăcește la vârste fragede cu fonturi „amuzante/comice/distractive”, dar foarte greu de deslușit și obositoare pentru copii.

Odată trecut acest hop, al accesibilității, poți lăsa povestea să te cuprindă. Și, dacă nu avem umor în cantități mari, avem enigme și mister, ingrediente la fel de apreciate de copii. În plus, cei doi eroi, o fetiță și un băiat, au chiar vârsta celor care ar trebui să citească. Limbajul folosit este accesibil, și nu este ratată nicio ocazie de a strecura în dialog sau argumentație o nouă informație științifică. La finalul primului volum, când am ajuns la prezentarea celor doi autori (norvegieni), am privit puțin cărțile și din perspectiva sistemului lor educațional, să văd în ce măsură se reflectă în povești…

Așadar, firul narativ este simplu, doi copii preocupați de evenimentele din comunitate, care se implică în rezolvarea unor cazuri ce țin chiar de competența polițiștilor. Ce nu se vede însă chiar de la prima vedere e că avem de-a face cu doi copii foarte independenți, care au acces separat la subsolul casei, unde și-au organizat singuri propriul birou de investigații. Sunt implicați în viața comunității, nu sunt indiferenți la ce se întâmplă, ba chiar citesc și presa locală. Mânuiesc extraordinar de bine tehnica, pornind de la telefoane cu internet (își trimit fotografiile, comunică cu poliția), aparate foto performante, calculator, imprimantă, și nu ezită să le folosească eficient la momentul potrivit.

Aș da aici ca exemplu prima operațiune în care cuvintele cheie descoperite în timpul investigației le par total lipsite de legătură – experiența lor de viață își spunea cuvântul (dar recunosc că abia la ultimul indiciu mi-am dat seama!), însă le-au introdus cu „+” în motorul de căutare și au obținut soluția căutată. Sunt așadar copii capabili să facă apel la sursele online de informare pentru a rezolva o problemă, înțelegând prin aceasta nu una de matematică, ci un obstacol în calea cunoașterii și înțelegerii mediului înconjurător.

Volumele apărute până acum sunt pline de astfel de rezolvări practice de probleme. Nicăieri copiii nu apelează la adulți din comoditate. Foarte clar aici este momentul în care eroul a căzut cu bicicleta și și-a julit coatele și genunchii… câți copii din ziua de azi sunt capabili să-și îngrijească singuri rănile superficiale? Sau măcar au noțiunile necesare de a da primul ajutor, fără să se panicheze?

Biroul de investigații nr. 2. Jørn Lier Horst; Hans Jørgen Sandnes

Pentru a fi pe placul copiilor, volumele încep ca piesele de teatru, cu prezentarea unei cărți de vizită, cu foto, a personajelor implicate în acțiune. Iar la final, pentru a implica și cititorul în emoția de a fi detectiv, îl provoacă, în patru pagini de sarcini („teste pentru detectivi”), să-și amintească detalii, să le caute în ilustrațiile din interior. Venind vorba de acestea, mi se par reușite și plăcute, și ilustrează perfect textul căruia i se alătură, ocupând de regulă un sfert-o treime din spațiul de lectură vizibil, fiind, așa cum le place copiilor, „o carte cu poze”.

Pentru că am tot vorbit în această vară de competențele ce trebuie dezvoltate elevilor în vederea folosirii hărților, este inclusă o hartă a localității, Elvestad, în care se petrece acțiunea, având marcate reperele indicate în acțiune.

Cei doi autori norvegieni – Jørn Lier Horst și Hans Jørgen Sandnes (și ilustrator) – au pregătit mai multe volume, urmând a fi traduse în continuare operațiunile „Apus de soare” și „Narcisa”. Dacă vă doriți un copil independent, nu ar fi rău să folosiți ocazia acestei lecturi pentru a-i oferi un exemplu.

Volumele le puteți comanda din librăria online a editurii Paralela 45, sau din alte librării online,precum: elefant, Libris, Cărturești, eMag.

PS: Jørn Lier Horst este un fost detectiv… care și-a folosit experiența dobândită în activitate pentru a scrie, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Asta pentru a lămuri veșnica întrebare „de unde le vin autorilor ideile când scriu”.

 

Prietenii pasarilor, Orban ZOltan, Editura Casa

La vânătoare de păsări

Printre îndeletnicirile din această primăvară Iris a avut în program foarte multe activități alături de Cercetașii Tradiționali din România. Două dintre activitățile programate s-ar desfășurat în Parcul Național Delta Văcăreștilor, unde copiii au primit un fel de atestat ce le dă dreptul de a participa la ghidaj alături de personalul parcului. Este inutil să spun cât de încântată a venit acasă de fiecare furnică descoperită în natură, dar de data aceasta, cu un ghid alături, care le povestea despre vietățile descoperite. Au fost extrem de interesante și imaginile cu pui de șerpi pe mâini, senzații diverse pe care mi le-a povestit cu lux de amănunte… și cel puțin la capitolul explorare îmi seamănă mie. Prima parte a cursului a fost despre reptile, a doua despre păsări.

Prietenii pasarilor, Orban ZOltan, Editura CasaAl doilea modul s-a sincronizat perfect cu momentul de apariție, la editura Casa, a volumului Prietenii păsărilor. Urma să se achiziționeze, în grup, un volum despre păsări, comandă cu care nu știu ce s-a mai întâmplat, dar am compensat aproape imediat cu volumul primit de la editura Casa. Sunt sigură că, și fără această inițiere, reacția ei ar fi fost aproape la fel. Câți nu privim păsărelele, dar nu recunoaștem decât o mică parte dintre ele?

Volumul nu este însă un album, care să cuprindă toate speciile. Este mai mult un ghid pentru cei care interacționează cu păsările mai ales în localități, și care vor, mai mult sau mai puțin, să creeze un mediu propice pentru ele: ce și cum să cultivi pentru a avea plante prietenoase pentru păsări, cum să le hrănești, cum să construiești adăposturi artificiale, adăpători și scăldători. Un capitol este dedicat protecției rândunelelor, altul berzelor. Avem secțiuni și pentru alte animale: viespi, fluturi, broaște, șopârle, arici, lilieci. Sau, pentru cei care locuiesc la oraș, sfaturi despre conviețuirea pașnică cu zburătoarele, la bloc. O dezbatere aprinsă a produs capitolul despre observarea, filmarea și fotografierea păsărilor, căci punct de camuflaj pe balcon nu am fost dispusă a face 🙂 .

Ultimul capitol este dedicat păsărilor-problemă și problemelor pe care le pot provoca păsările, de la accidente – ciocniri de geamuri, până la comportamente intenționate ale acestora. Ce faci dacă găsești un pui/exemplar rănit. A fost capitolul care i-a amintit lui Iris un episod mai puțin plăcut al experienței ei cu păsările: s-a trezit, de curând, în mijlocul Capitalei, cu o cioară în cap, la propriu. Noroc că avea părul strâns în coc, și s-a prins de acesta, n-a rănit-o. Nu știm ce a provocat zburătoarea, căci nu poartă nimic sclipitor, nu se dă cu parfum… cert e că, dacă le vede înșirate, îi este teamă. Mami, a fost ca în filmul ăla de groază! (Câți nu se gândesc la Hitchcock când le văd multe, strânse la un loc…?)

Prietenii pasarilor, Orban Zoltan, Editura Casa

La final, cartea include 40 de pagini cu imagini ale celor mai frecvente specii de păsări din localități. Informațiile despre acestea sunt completate cu iconițe care caracterizează comportamentul: prezența în țară, motivul prezenței în localitate, unde este amplasat cuibul. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaștem despre păsări… așa că voi încheia cu unul pe care l-am aflat citind:

Știați că unele răpitoare de noapte nu își construiesc singure cuibul, ci se instalează în cuiburile altor păsări (ciori mai ales)? Intră aici ciuful de pădure (specie pe care o cunosc prea bine de când am lovit cu mașina un exemplar…), șoimul dunărean, vânturelul de seară.

Mai multe vă las să descoperiți singuri în volumul disponibil în librăria online a editurii Casa, sau în alte librării, precum: elefant, libris, eMag, Cărturești, BookCity.

Menționez că nu este doar o carte de popularizare a păsărilor. În traducerea acesteia s-a implicat și Societatea Ornitologică Română, iar achiziția ei sprijină, direct și indirect, proiectul prin care se urmărește educația tinerei generații în ceea ce privește respectarea naturii, mai ales urbane. Proiectul se intitulează „Grădini și școli prietenoase cu natura” și puteți afla detalii despre acesta aici.

Jurnalul unei pisici asasine ANNE FINE

Jurnalul unei pisici asasine – Anne Fine

Am observat că în ultimul timp copiilor le plac poveștile scurte. Sunt sigură că, dacă își pun mintea cu asta, „cercetătorii britanici” vor valida imediat un studiu din care va rezulta că tehnologia pe care o au la îndemână, expunerea la tv de la vârste fragede și jocurile pe calculator au o legătură cu durata medie a lecturii… Deși nu sunt cauze de ignorat, încep să consider că generația lor a luat-o cu mult înaintea scriitorilor de cărți pentru copii, și că sunt puține cele în care ei se regăsesc.

Jurnalul unei pisici asasine ANNE FINEMi-a fost recomandată, acum mulți ani, cartea lui Anne Fine, Jurnalul unei pisici asasine. Nu știu cum de nu s-a ales cu un articol pe blog, și i-am constatat lipsa de vreo trei ori până acum, când am vrut să o recomand spre lectură. M-am lovit din nou de titlu de curând, când am scris articolul pentru jurnalul de lectură recomandat celor mici, și-am zis că, pentru hohotele de râs pe care le-a stârnit, pisica asta merită mai multă atenție din partea mea.

Nu știu ce clasă voi avea anul acesta, însă, în funcție de vârsta lor, intenționez să organizez un moment de „poveste”. Cu siguranță nu mai sunt mulți cei care au citit, în reviste, poveștile prezentate în foileton. Așa vreau să procedez eu cu unele dintre cărțile pe care le-am pus deja de-o parte, și Jurnalul acestei pisici se pretează de minune. Acțiunea este suficient de rapidă, umor există din belșug, suspans și surpriză, plus un stil fantastic de expunere… Mi-e teamă, legat mai ales de acest volum, că, deși mi-am propus să iau capitol cu capitol, sau să ocup maxim 15 minute… va trebui parcursă dintr-o dată. A fost și reacția mea la prima lectură: am devorat-o, fiecare pagină creștea curiozitatea și tensiunea, și voiam mai mult…

Deznodământul n-am să vi-l spun. Și, dacă mă credeți pe cuvânt, nu citiți niciun rezumat înainte. Savurați-o așa cum este. Treceți peste copertă (aș zice că merita mai mult la grafică), și aruncați-vă în poveste. Este doar o poveste scurtă, un adult n-ar trebui să aibă ce face cu ea într-o oră, un copil – ceva mai mult. Concluzia însă va spune multe despre ce înseamnă să judeci și să fii judecat superficial, după aparențe, și nu după faptele reale! Are legătură cu realitatea pe care o trăim, în care prea repede ne grăbim să punem etichete, să arătăm cu degetul și să condamnăm.

Căutând câteva informații despre Anne Fine, mi-am explicat și umorul fantastic al acestui volum. „Doamna Doubtfire” vă spune ceva? Dacă nu vă spune, musai căutați filmul. Scenariul e bazat pe o nuvelă ce-i aparține aceleiași autoare. (Aș recomanda cartea, dar cum nu am citit-o… oare și în acest caz filmul e mai slab decât cartea, cum se întâmplă de obicei?)

Și, tot cu această ocazie a căutărilor, am văzut că aventurile pisicii asasine au și continuări…

Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Paralela 45, sau în alte librării: elefant, Libris, eMag, Cărturești, sau dacă preferați, în limba engleză, la BookDepositoryokian, books-express.

Lectură plăcută!

 Șoricelul de bibliotecă - Jurnal de lectură pentru copii

Jurnal de lectură pentru copii

„Drama” oricărui școlar care în toamnă se reîntoarce la școală, în România (căci nu cred că în altă parte se poartă), este raportul de activitate pe vacanță… cât ai lucrat, cât ai citit, câte fișe ai făcut… După ce că se termină vacanța, și mai toți copiii aproape că nu au simțit-o, te mai și stresezi în ultimele 2-3 săptămâni să îngrași porcul în Ajun. Adică să completezi cumva auxiliarele date la n materii, să mai bifezi ceva de pe lista de lectură…

Ai mei sunt copii de balanță. Adică, dacă unul e sus, celălalt e jos. În timp ce Andrei savurează o stare de dolce-far-niente, că doar e vacanță și să nu-l bat la cap, Iris se agită să găsească volumele de pe lista doamnei, la care trebuie să facă fișă de lectură. Nu că n-ar fi citit, toată vacanța a avut mereu o carte în brațe, dar ceea ce a vrut ea: vrăjitori, aventuri, pisici… Numai de Nils nu s-a atins, nici de Gulliver, nici de ceilalți…

 Șoricelul de bibliotecă - Jurnal de lectură pentru copiiPentru că eu am început să-mi organizez cât de cât cărțile pentru întoarcerea mea la școală, mi-a amintit de „cel mai fain jurnal de lectură”: Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii, de la editura Paralela 45. I-a plăcut volumul de când l-a văzut. Se poate personaliza, ba chiar ai sondaje pe teme de lectură… Șoricelul te însoțește în paginile jurnalului, și îți vorbește, te încurajează să citești mai mult, să mai completezi o filă. Progresul este vizibil, căci cu fiecare fișă completată poți „ronțăi” colțul, iar când nu mai ai colțuri în dreapta jos… ai terminat jurnalul!

Răsfoiește aici primele pagini!

Sunt 48 de file, cu fața identică, unde micul cititor trebuie să completeze datele de identificare ale cărții citite și să-i acorde o notă. Iris consideră că „nota părinților” nu are ce căuta aici, că nu e obligatoriu să fi citit și ei cartea. Apoi, nu ți se cere rezumat, ci trebuie să îți spui părerea. Nu e deloc ușor să ai o opinie, căci asta înseamnă să gândești, să cântărești faptele. Ahhh… dacă reușim noi să formăm generații care pot avea propriile opinii judecând faptele… cred că ajungem departe! Tot Iris îmi spune că un rezumat nu arată că ai citit. Îl poți lua de oriunde. O opinie personală, argumentată, mai greu…

Pe verso, filele de lectură sunt diferite. Sunt jocuri – de la cele simple, de colorat/desenat, labirinturi sau altele de acest tip, la exerciții de scriere creativă a acțiunii înainte de început sau după final, argumentarea părerii despre un personaj la alegere (care ți-a plăcut cel mai mult/puțin și de ce), exerciții de vocabular și multe, multe alte variante. Toate nu fac decât să aducă mai aproape copiilor această activitate de întocmire a fișelor de lectură… căci, să fim serioși, cui îi place să le facă?!

La final, sunt câteva recomandări de lectură ale Șoricelului, din colecția editurii, pentru clasele primare. În fapt, acestui nivel i se adresează și jurnalul prezentat. Din recomandări reiau seria „Portalul Magic”, pe care am prezentat-o și eu, „Jurnalul unei pisici asasine” (minunată, trebuie să o citiți!!), „Cărțile cu Apolodor”, dar și apariții mai noi, „Ochi de lup”, „Operațiunea Nor de Furtună”, „Cele o mie una de fantome”.

Șoricelul de bibliotecă – Jurnal de lectură pentru copii este disponibil în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în alte librării, precum: Libris, Elefant, Cărturești, eMag.

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALLAnul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către prima parte a manualului digital, așa cum a fost prezentat în oferta câștigătoare. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Insu-Pu. Insula copiilor pierduți. Mira Lobe. Editura Paralela 45

Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Lobe

Insu-Pu. Insula copiilor pierduți. Mira Lobe. Editura Paralela 451 iunie a adus pe harta noastră de lectură Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, de Mira Lobe. A stat un pic în așteptare, căci eu nu aveam timp de proiectat călătorii, nici măcar imaginare, iar copiii erau prinși cu școala. Cum au revenit din scurta vacanță în afara orașului, i-am rugat să nu mai amâne lectura, căci eu clar nu am nicio șansă prea curând.

Andrei a citit-o primul. Scurt și la obiect, fără floricele și sirop, mi-a zis că e un fel de „Împăratul Muștelor”, dar pentru copii mai mici, „de primar”, nu de „gimnaziu” (brusc, de la cei 1.80 ai lui se percepe foarte „mare”). N-am citit nici unul dintre volume, sunt restantă rău la literatură pentru copii, și îmi tot promit că recuperez. Dar înclin să-l cred pe cuvânt, căci mi-a zis, ca argument puternic, că aici nimeni nu mănâncă pe nimeni…

Iris n-a citit Împăratul, și a fost încântată de volum. L-a considerat suficient de ok pentru a face și fișă de lectură, pentru dosarul de vacanță. Fără alte comentarii, vă las să vedeți părerea ei, întocmită și după câteva scheme pe care i le-am dat.

Titlu: Insu-Pu. Insula copiilor pierduți

Autor: Mira Lobe

Editura: Pararela 45, 2017, 288 pagini

Tradus după Insu-Pu. Die Insel der verlorenen Kinder, 2006, de Monica Grigore

Rezumat: Copiii din Urgia trebuie să doarmă sub pământ, unde este frig și beznă. Frații Morin se hotărăsc să rezolve situația trimițând o scrisoare către președintele Terraniei, spunându-i că, dacă ar amenaja niște paturi în plus pentru niște copii, ar putea să doarmă și ei liniștiți. Președintele citește scrisoarea și trimite patru vapoare pentru a lua copiii din Urgia. Pe drumul către Terrania, unul dintre vapoare se scufundă. În afară de unsprezece copiii, între 3 și 16 ani, toți au fost conduși în siguranță pe celelalte trei vapoare. Printre cei unsprezece  copiii se aflau frații Morin, o fată de la circ, un cercetaș și alți copiii. Morin Ștefan a devenit „doctorul” pe acea insulă, Morin Thomas, împreună cu Diana, fata de la circ, culegeau nuci de cocos, din care alți copiii făceau boluri. Prin eforturile depuse au supraviețuit. Cu ajutorul semnalului radio transmis de unul dintre băieți au fost găsiți și au reușit să scape de pe insulă.

Mira Lobe, autoarea cărții „Insu-Pu”, s-a inspirat din viața oamenilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, doar că, în loc de Urbania, țara atacată era Marea Britanie, și nu plecau către Terrania, ci către America.

Această carte m-a surprins foarte mult. Eu fac parte din ACT-RO (Asociația Cercetașilor Tradiționali din România), iar cartea arată cititorilor cât de bine pregătiți erau și sunt cercetașii.

Știu-Vreau să știu-Am aflat: Din cele povestite, știam că trebuie să ai mereu la tine cel puțin 2l de apă, un briceag, o oală și ceva cu care să aprinzi focul. Aș vrea să știu ce jocuri jucau cercetașii din trecut, de-abia aștept să-mi întreb liderii. Am aflat că a nu asculta adulții, când ți se dă o indicație, poate avea urmări grave.

Cel mai mult mi-a plăcut:

  • cartea s-a referit un pic la pregătirea cercetașilor;
  • copiii de pe Insu-Pu au încercat să nu mănânce foarte multă carne;
  • s-au împrietenit cu animalele.

Ce nu mi-a plăcut:

  • un băiat de pe insulă chinuia păsările atunci când vâna.

Recomand această carte tuturor copiilor care preferă să învețe ceva pentru a supraviețui în caz de război.

Nu știu ce război simte un copil de 11 ani, însă caracterul practic al volumului, dacă abordezi învățarea prin aventură, este destul de evident. Volumul îl puteți găsi în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în alte librării, precum Elefant, Libris, Librărie.net, eMag, Cărturești, BookCity.

 

Colaj: pepene din cercuri de hartie

Colaj: pepene din cercuri de hârtie

Vara aceasta este creativă în felul ei. Dar nimic nu se compară cu momentul în care ai uneltele necesare pentru a pune repede în aplicare ideile. DacoArt și-a îmbogățit colecția cu două unelte foarte utile pentru copii, dar nu numai. Am așteptat-o cu nerăbdare pe Iris să revină din vacanța la bunici și să i le arăt…

Cutterul retractabil a fost primul descoperit în balamucul de pe masă (daa, nu am un copil perfect, toate stau grămadă, mai ales când nu ai nevoie de ele a doua zi, și toamna e departe). Am contribuit și eu la nebunie, căci am deschis coletul pe birou, și au rămas acolo. I-am zis să le caute, și a venit repede cu el în mână, super-încântată. Nu pentru că nu avem cuttere, alte trei modele sunt în cutia mea de unelte, însă acesta se pliază mult mai bine pe nevoile ei. De ce? „Pentru că pot să-l iau la școală!” Lama stă bine ascunsă la interior, și iese doar dacă pui în funcțiune mecanismul retractabil de pix. În plus, lama poate fi schimbată ușor și înlocuită cu rezerva, sau cu un vârf bont, pentru biguire sau embosare. Sunt disponibile în cutiuța cu rezerve, deși copilul a fost convins că au loc în interior undeva, și se schimbă ca prin farmec.

CUTTER CIRCULAR CERCUITORUL DACO CR100Al doilea – cutterul circular. Unealta este de-a dreptul fantastică. Rapiditatea cu care poți tăia cercuri este una de invidiat, mai ales pentru cele mari, și poți rezolva cu el proiecte mai ample. E drept că nu aș vrea să scutesc de decupajul pe linie curbă copiii mai mici, care încă au nevoie de exercițiu, însă eu… mi-l doream de multă vreme. Două dezavantaje are: primul, nu poți tăia cercuri cu diametru mai mic de 8,5 cm, și asta dacă dai lama la minim, dincolo de marcajul de 10cm. Al doilea – lamele sunt cu totul speciale, depinzi de rezerve dedicate. Am tăiat cu el hârtie, carton 180g, și fetru – din cel subțire și foarte puțin pufos. Toamna ce urmează va urma o probă de foc pentru unealtă, sunt foarte curioasă cât rezistă o lamă, pentru că am de gând să-l folosesc intensiv pentru decorurile din clasă.

Ambele unelte se folosesc pe un suport special de tăiat, nu pe mobilă!

Și pentru că a venit vorba de acestea, le-am probat pe un proiect foarte simplu dintr-una din cărțile mele preferate în ceea ce privește lucrul cu copii: Figurine din cerculețe de hârtie. Am căutat un model cu cercuri mai mari, și „de sezon”, așa că vă invit la o felie de pepene „tăiată” de Iris.

Colaj: pepene din cercuri de hartie

Uneltele le-a folosit aproape în direct, căci imediat cum le-a văzut a vrut să le folosească, și, ca să nu stricăm materialul inutil, am și filmat. Nu a existat nicio repetiție, înaintea cercurilor de mai jos a mai tăiat doar 3. Am folosit trei coli colorate, cercuri de 10-11-12 cm diametru, și triunghiulețe negre.

Pentru unelte am pus linkuri mai sus, iar cartea o puteți găsi în librăriile online, aici: elefant.ro,  libris (transport gratuit), librarie.net, emag, BestKids.

Colecția Am supraviețuit! – editura Gama

Una din seriile noi pe care editura Gama a început să le traducă pentru cei mici (dar nu foarte) este „Am supraviețuit”. Am citit cărțile după ce inițial le-au răsfoit copiii, și chiar mă întrebau la final dacă poveștile sunt adevărate. A fost nevoie să le explic ce este aceea ficțiune istorică, cum că, de fapt, în categoria aceasta intră multe dintre filme de pe marile și micile ecrane, căci „scenariul” de multe ori este făcut comercial, și arareori se respectă chiar și adevărul istoric bine cunoscut, până la distorsionarea adevărului istoric, cu care profesorii de istorie ajung să se lupte…

Am supraviețuit - editura Gama

Autoarea – Lauren Tarshis, americancă – explică, în paginile pe care cei mici nu le mai citesc la final, că ancorele cronologice principale sunt reale, dar povestea țesută printre ele – nu. Este doar o modalitate de a-i determina pe ei să citească și să asimileze informație într-un mod plăcut. Am parcurs toate cele patru volume traduse până acum, și m-am hotărât să fie cele pe care le trimit la „biblioteca clasei” semestrul acesta. Nu mai știu dacă am povestit, dar la noi în clasă, în fiecare semestru, fiecare copil aduce o carte pe care a citit-o și i-a plăcut. Se fac fișe individuale de „împrumut”, și îți alegi și citești, eventual discuți cu cei care au citit-o despre subiect, să vezi dacă o vrei și tu. Acum ar trebui să le schimbăm, și mă gândeam că seria aceasta este mult mai atractivă, pentru că sunt subțiri și se citesc repede, iar informațiile sunt comunicate scurt și la obiect.

Impresiile mele au fost oarecum de deja-vu, dar au fost doar ale mele. Iris doar cu povestea de pe Titanic a mai avut de-a face, dar a zis că e mai amuzantă cea din carte, pentru că personajele sunt copii, și se termină „bine”. Dealtfel, toată seria am înțeles că este construită astfel, eroii sunt copii care, în ciuda dezastrelor ce se petrec în jurul lor, reușesc să supraviețuiască, și de aici și numele. Dacă ar fi să ierarhizez, cel mai mult mi-a plăcut cea cu naziștii, apoi cea cu Pompei, 11 septembrie și Titanic, dar doar din punct de vedere al subiectului, căci stilul este același. Deși nu sunt adepta lecturilor rapide, pentru a discuta cu un grup mai mare de copii despre lecturile din timpul liber, acestea sunt o soluție.

Volumele sunt disponibile în librăria editurii Gama, dar și în alte librării online precum ElefantLibris, librarie.neteMag, Cărturești, LibHumanitas, iar dacă sunteți pasionați le lectura în limba engleză, BookDepository (transport gratuit, plata cu cardul), Book-Express.

* Momentan au fost traduse: Am supraviețuit distrugerii orașului Pompei, 79 d. Hr., Am supraviețuit scufundării Titanicului, 1912, Am supraviețuit invaziei naziste, 1944, Am supraviețuit atacurilor din 11 Septembrie, 2001

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

Autobuzul magic. În stupul de albine

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna ColeAm avut o senzație de deja-vu când am deschis plicul sosit de la editura Cartea Copiilor și am scos Autobuzul magic. Nu mi-am dat seama imediat de ce, apoi, când a sosit și Iris, ne-am amintit de serialul de desene animate care rula pe ecrane când erau mai mici. Poate mai rulează încă, însă nu ne mai uităm de ceva vreme pe canalele destinate copiilor și am cam pierdut contactul cu ce înseamnă seriale în vogă.

După ce am citit primele pagini, am început să-mi amintesc, și, în același timp, să cad în acea latură visătoare a ceea ce este, în visele copiilor, școala, până ajung să se întâlnească cu versiunea ei românească. Volumul este o traducere bunicică celui apărut în America, acolo unde „Autobuzul școlar” nu este doar un personaj în cărțile pentru copii.

Volumul apărut recent, al doilea dintr-o serie în continuă apariție, este însă mai mult decât o poveste despre cum poate fi la școală; este, în esență, o enciclopedie despre albine și despre cum putem face ca învățarea să fie amuzantă, prin joc. Personajul principal, domnișoara Frizzle, pe care eu am îndrăgit-o instant, este tipul de dascăl ce ar schimba cu adevărat, din rădăcini, sistemul nostru educațional. Este acel dascăl partener în învățare, care nu se agață cu dinții de catedră, dându-și aere de superioritate, care nu se teme să se coboare la nivelul copiilor, să se așeze, la o adică, lângă ei și să intre în joc. Am văzut – nu des, ce-i drept, și astfel de dascăli, dar cu o floare nu se face primăvara.

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

Volumul de față mai are însă ceva ce materialele de învățare ale copiilor – cel puțin la noi – nu au: umor. Informațiile despre albine sunt însoțite de glume ori remarci amuzante ale personajelor, ceea ce face ca reținerea acestora să treacă de la un efort voluntar la unul involuntar, susținut de plăcerea de a parcurge informația.

Când am închis volumul n-am putut să nu mă gândesc cu cât drag ar veni copiii la școală și cât de plăcut ar fi să înveți despre natură în mijlocul ei. N-am putut să nu remarc materialul didactic din pagina dedicată laboratorului, machetele cu toate insectele. La noi – avem noroc dacă au adus de-acasă insectele de la colecțiile din comerț, ori am reușit să printăm ceva planșe. Ideea de „laborator” ne este străină în educație până spre vârsta liceală, și nu mă pot abține să nu închei articolul, din acest motiv,  într-un ton de tristețe.

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

De ce vă recomand cartea? Pentru că, dacă noi, profesorii, nu depunem suficient efort să ne schimbăm, e bine ca, în calitate de părinte, să le arătăm copiilor cam la ce nivel trebuie să se ridice pretențiile lor față de școală. Iris a clasificat nivelul de dificultate al informațiilor, care se ridică de la cei mici, până la nivel de a V-a/a VI-a, prin elementele de botanică și anatomie cuprinse, însă care pot fi înțelese la vârste mult mai mici, tratate integrat. Și ajung iarăși la o discuție mai veche, privind logica organizării conținuturilor în programele școlare… dar nu vreau să deviez. Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Cartea Copiilor, dar și în alte librării online: Librarie.net, Libris.ro, eMag, Carturesti.