Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

Autobuzul magic. În stupul de albine

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna ColeAm avut o senzație de deja-vu când am deschis plicul sosit de la editura Cartea Copiilor și am scos Autobuzul magic. Nu mi-am dat seama imediat de ce, apoi, când a sosit și Iris, ne-am amintit de serialul de desene animate care rula pe ecrane când erau mai mici. Poate mai rulează încă, însă nu ne mai uităm de ceva vreme pe canalele destinate copiilor și am cam pierdut contactul cu ce înseamnă seriale în vogă.

După ce am citit primele pagini, am început să-mi amintesc, și, în același timp, să cad în acea latură visătoare a ceea ce este, în visele copiilor, școala, până ajung să se întâlnească cu versiunea ei românească. Volumul este o traducere bunicică celui apărut în America, acolo unde „Autobuzul școlar” nu este doar un personaj în cărțile pentru copii.

Volumul apărut recent, al doilea dintr-o serie în continuă apariție, este însă mai mult decât o poveste despre cum poate fi la școală; este, în esență, o enciclopedie despre albine și despre cum putem face ca învățarea să fie amuzantă, prin joc. Personajul principal, domnișoara Frizzle, pe care eu am îndrăgit-o instant, este tipul de dascăl ce ar schimba cu adevărat, din rădăcini, sistemul nostru educațional. Este acel dascăl partener în învățare, care nu se agață cu dinții de catedră, dându-și aere de superioritate, care nu se teme să se coboare la nivelul copiilor, să se așeze, la o adică, lângă ei și să intre în joc. Am văzut – nu des, ce-i drept, și astfel de dascăli, dar cu o floare nu se face primăvara.

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

Volumul de față mai are însă ceva ce materialele de învățare ale copiilor – cel puțin la noi – nu au: umor. Informațiile despre albine sunt însoțite de glume ori remarci amuzante ale personajelor, ceea ce face ca reținerea acestora să treacă de la un efort voluntar la unul involuntar, susținut de plăcerea de a parcurge informația.

Când am închis volumul n-am putut să nu mă gândesc cu cât drag ar veni copiii la școală și cât de plăcut ar fi să înveți despre natură în mijlocul ei. N-am putut să nu remarc materialul didactic din pagina dedicată laboratorului, machetele cu toate insectele. La noi – avem noroc dacă au adus de-acasă insectele de la colecțiile din comerț, ori am reușit să printăm ceva planșe. Ideea de „laborator” ne este străină în educație până spre vârsta liceală, și nu mă pot abține să nu închei articolul, din acest motiv,  într-un ton de tristețe.

Autobuzul magic: In stupul de albine, Johanna Cole

De ce vă recomand cartea? Pentru că, dacă noi, profesorii, nu depunem suficient efort să ne schimbăm, e bine ca, în calitate de părinte, să le arătăm copiilor cam la ce nivel trebuie să se ridice pretențiile lor față de școală. Iris a clasificat nivelul de dificultate al informațiilor, care se ridică de la cei mici, până la nivel de a V-a/a VI-a, prin elementele de botanică și anatomie cuprinse, însă care pot fi înțelese la vârste mult mai mici, tratate integrat. Și ajung iarăși la o discuție mai veche, privind logica organizării conținuturilor în programele școlare… dar nu vreau să deviez. Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Cartea Copiilor, dar și în alte librării online: Librarie.net, Libris.ro, eMag, Carturesti.

ghidul_celor_mai_bune_proiecte_scolare

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare –  care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

 

Un băiat numit Crăciu, de Matt Haig - editura Nemi

Un băiat numit Crăciun – de Matt Haig

Astăzi am să vă povestesc despre o carte ce a poposit la noi fără să se anunțe în vreun fel. Sunt sceptică, recunosc, la recomandările din seria „cea mai”, „prima ta…” etc., așa că „Cea mai frumoasă poveste de Crăciun scrisă în ultimele decenii” nu a primit de la mine bila albă de la început. Andrei însă avea o sumedenie de timp liber, în timp de Iris așteaptă cu nerăbdare aprobarea ordinului ministrului privind limitarea temelor la 2h/zi (acum batem cu succes în 7h!), iar eu nu mai știu de ce să mă apuc mai întâi de pe lista de două pagini de agendă…

Așadar, după mai puțin de 4 ore, Andrei a venit să-mi dea raportul de lectură. M-am obișnuit de ceva vreme cu cărțile noi, cu scris mare, pentru copii, cu imagini și spațiere suficientă între rânduri, cât să nu devină obositor cititul, așa că nu m-a mirat când mi-a zis că e gata. Bun, și? Cum e? Păi… cum să zic. E fix așa cum scrie pe copertă! Cea mai frumoasă din ultimul timp! Am încercat să mai scot de la el ceva, și mi-a zis că nu poate explica. Trebuie s-o citești tu ca să înțelegi de ce. Dar că merită, musai trebuie să-mi fac timp.

Mda, simplu de zis, parcă anul acesta (și nici anul ce vine nu se anunță mai bun) trăiesc blocată în povestea lui Momo, cineva mi-a furat timpul, și nimeni nu mi-l eliberează. Am aplicat însă rețeta de acolo, am profitat de două ore de liniște și am citit cartea. Dacă spun că am plâns, se pune? Esența este că nu trebuie să încetezi să crezi în magie și în ceea ce este bun în fiecare dintre oameni. Că, oricât te-ar încerca viața, oricât te-ar tenta să o iei pe calea ce pare mai simplă, soluția, în cele din urmă, este să fii bun. Pe lângă acestea, spiriduși, elfi, reni zburători, aproape că nu mai contează, sunt doar decorul în care se petrece povestea.

Într-un moment în care la noi se dau lupte puternice între „vreau să cred” și „ceilalți spun că nu există magie”, Un băiat numit Crăciun, de Matt Craig, va aduce încă un argument că alta este esența acestei sărbători pe care o celebrăm de 2000 de ani. Iris, după ce a citit Viața și aventurile lui Moș Crăciun, de Frank Baum, m-a terorizat la propriu cu o serie cruntă de întrebări și dileme. Însă sunt întrebări la care singură trebuie să găsească răspunsul. Povestea de față a bulversat-o. Care e până la urmă „adevărul”? Încerc să nu-l rostesc, s-o las să compare. Uite, în prima pădurea nu există, am căutat pe google. Aici există! Așadar pericolul este iminent, cumva se va întâmpla… I-a plăcut în schimb povestea, mai ales că are și un șoricel!

Dincolo de aprecierile de pe coperta 4 a volumului, apărute în cotidiene de prestigiu, am ales o frază care mi-a plăcut enorm, și pe care aș vrea să mi-o amintesc ori de câte ori simt că genunchii-mi sunt prea aproape de pământ, și capul se pleacă sub greutatea zilelor:

O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. (p. 97)

Dar lucrul care îmi va rămâne mereu în minte este momentul în care și Iris, după ce a citit la rândul ei, a selectat exact aceeași frază ca lucrul cel mai important de învățat din volum. Mami, asta înseamnă că nu trebuie să încetezi să cauți o soluție pentru ceea ce crezi că nu poți face. Este un joc periculos, de voință masivă, dar deocamdată este o dovadă pentru mine că a deschide o carte înseamnă să înveți o lecție despre viață.

Volumul este disponibil începând de luna aceasta în colecția Fantasy a editurii Nemi („copilul” editurii Nemira), și în librăriile online Libris, Librarie.net, elefant.

Un băiat numit Crăciu, de Matt Haig - editura Nemi

Romani Celebri - editura Gama

Colecția Români celebri – editura Gama

Ce altceva aș putea să vă recomand de Ziua Națională, dacă nu o carte? Urmărind cam ce a devenit învățământul nostru actual, când cel puțin la clasele I-IV începi să te crezi norocos dacă pe tablă „duoamna” nu scrie la început de an „Bine a-ți venit!”, ne revine și responsabilitatea de a le forma copiilor o brumă de cultură generală istorică. Până la urmă, ceea ce am fost, ca neam, arată ceea ce suntem, și, pe lângă mestecat cu gura închisă, bătut politicos la ușă și salut când intri într-o încăpere, și câteva cuvinte despre strămoșii noștri trebuie strecurate. Când să o facem, dacă nu de ziua națională?!

Romani Celebri - editura Gama

Editura Gama a editat, cu ceva vreme în urmă (și proaspăt retipărite), două colecții despre câteva dintre personalitățile al căror nume ar fi bine să îl cunoaștem. Cred că este ușor, privind imaginea de mai sus, să vă dați seama despre cine este vorba, și cum sunt împărțite pachetele: voievozi și domni, și oameni de cultură. După ce le-am citit, sper ca acest obicei să continue, mai avem personalități și în știință ce ar merita cunoscute.

Trebuie să spun de la început că avem de-a face cu lectura unor povești despre Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Carol I. Chiar dacă adevărul istoric menține firul prezentării, abordarea literară este prezentă peste tot. Povestea devine astfel accesibilă copiilor mici (până la clasa a IVa, nivel de la care putem aborda istoria științific), și se înscrie pe linia poveștilor și povestirilor istorice ale lui Alexandru Mitru sau Petru Demetru Popescu, mitizând istoria. Poveștile de la Gama aduc însă ceva mai multe detalii despre activitatea fiecăruia dintre cei prezentați, față de autorii pe care i-am menționat mai sus.

Despre pachetul următor – dedicat lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, pot spune că menține aceeași linie de prezentare, chiar dacă, citind, am uitat pe alocuri să mai fiu critic și am savurat povestea. Parcurgând cele 24 de pagini despre Grigorescu mi-am amintit imediat de vizita, cu Iris, la Agapia, de astă vară, și reacția ei la pictura acestuia. M-am bucurat să-l descoperim împreună, și mi-am dat seama, încă odată, cât de important este să îmbini lectura cu excursiile tematice. Volumele de la editura Gama au ajuns la mine chiar înainte de concediu, și periplul prin Moldova a fost însoțit de ele, căci începând cu Agapia, trecând la Neamț, Humulești, și până la Ipotești, am așezat la locul lor marile personalități ale culturii noastre. 

Volumele sunt disponibile în librăria online a editurii Gama, dar și la librarie.net, elefant, libris.

De asemenea, vă recomand, dacă timpul vă permite, să vedeți documentarul de mai jos. Este ceea ce niciun ghid, niciodată, nu va reuși să compenseze, și sunt sigură că multe dintre cele pe care le veți afla vă erau total necunoscute. Am un singur regret, că nu l-am văzut înainte de a vizita Agapia, pentru că, recunosc, nu am observat detaliile.

 

Minunea, Cartea lui Julian, R.J. Palacio

R.J. Palacio și Minunea lui de carte

Acum doi ani, când Andrei a intrat la gimnaziu, am fost mai mult decât plăcut surprinsă când am văzut ce cărți li s-au recomandat de la școală. Când Iris a venit cu lista ei, în această toamnă, m-am uitat și eu pe lista mea de cărți, de pe blog, și nu mi-a venit să cred că nu am scris, atunci, niciun cuvânt despre „Minunea” lui Palacio, apărută la editura Arthur. Pentru că… după lectura ei, după lacrimi scurse, am ajuns la concluzia că își merită cu prisosință titlul. Produce într-adevăr minuni, și este acel gen de carte care ar trebui să fie obligatorie pentru elevi și părinți, căci include niște lecții greu de digerat altfel.

Am regăsit ușor în volum scena care a inspirat acțiunea, momentul în care personajul Jack, aflat cu bona în oraș, îl întâlnește accidental pe Auggie. Dar apoi am citit. Și nu este deloc o carte ușoară, pentru că te obligă să privești subiectul din mai multe puncte de vedere. Și, cum acestea nu erau de ajuns, „Cartea lui Julian”, abia ieșită din tipar, vine să completeze tabloul. Subiectul abordat este mai mult decât „de actualitate” în școlile din România (și de pretutindeni, din păcate): bullying.

Însă ceea ce este analizat aici nu este bullyingul fizic, cel la care „autoritatea” reacționează cu vehemență, ci cel psihologic, cel care lasă, de fapt, urmele cele mai profunde în sufletul celor agresați. Fie că ești trasă de codițe, strigat „aragaz cu patru ochi”, îmbrâncit la vestiar ori ironizat cu orice ocazie, din orice motiv, toate acestea nu sunt „copilării”. Ele nu te întăresc, și nu te fac mai puternic în viață. Ajung să te facă mai indiferent față de ceilalți. Iar ceea ce vrem noi să facem este… să devenim mai toleranți, mai înțelegători, mai empatici. Iar exercițiul acesta, de a trăi subiectul din pielea diverselor personaje, copii, este unul minunat. 

Oamenii intoleranți, mărginiți, convinși de propria versiune, sunt cei care nu au citit, sau nu au citit cu adevărat. Citind trăiești mai multe vieți. Încerci sentimente noi. Iar momentul în care încerci doar să-ți imaginezi că ești August Pullman este… de nedescris. Mă numesc August. Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău. (p.9) Admir profesorii de română care recomandă această carte. Însă i-aș adora pe cei care ar întoarce-o pe toate părțile la dirigenție; pe cei care ar folosi-o la întregul ei potențial.

Un capitol care trebuia aprofundat – și autoarea a simțit acest lucru – este cel al părinților care încurajează, poate inconștient, comportamentele de bullying. Pentru acesta însă, a fost nevoie de o a doua carte – „Cartea lui Julian”, care a completat fenomenul prezentat cu un „portret al agresorului”. După primul volum, nimeni, dar nimeni nu cred că a încercat, măcar un moment, să se pună în pielea lui. A fost etichetat, și toți s-au bucurat când a fost transferat. „Cartea lui Julian” însă speculează fix ceea ce vă invit să vedeți în filmulețul de mai jos:

Julian este, în „Minunea”, agresorul. Dar îl descoperim apoi ca pe un copil care suferă la rândul lui. Un copil neînțeles, peste care părinții trec cu ușurință, și care, abia când este ascultat, îndrumat, situația se schimbă radical.

Chiar dacă acțiunea se petrece în primul an de gimnaziu – clasa a V-a, (și profesorii o recomandă cu precădere acum), nu aș ști, în acest moment, care ar fi clasa potrivită pentru înțelegerea textului, chiar prin audierea lecturii, la cei mici. Dar aș încerca. O recomand însă profesorilor de învățământ primar și preșcolar, pentru că s-ar putea să găsească aici soluții pentru situațiile de criză de la nivelul clasei. Nu, nu este ceva minor că Ionel îl împinge mereu cu scaunul pe Gigel. Nu e ok să se eticheteze grași, strâmbi, proști, și nici nu vreau să mai înșir. Dacă îmi spuneți că până la gimnaziu sunt inocenți, eu nu aș băga mâna în foc să vă susțin. Am crezut că nu aud bine când, la 5 ani, o copchilă cam cu tupeul lui Ionel Popescu, din Vizită…, decreta că e mai frumoasă, pentru că are pielea albă, nu „întunecată”, ca a unei colege. Preț de o secundă m-am blocat, iar în următoarea m-am panicat, mi-am spus doar „Fă repede ceva!”, nu e momentul să te blochezi. 

Minunea, Cartea lui Julian, R.J. PalacioAm. urmărit-o pe Iris citind. Pe lângă toate celelalte, a protestat cumplit la momentul în care câinele familiei a fost eutanasiat, din pricina bolii, pentru că… a retrăit momentele în care noi ne-am despărțit de animăluțele noastre. (De fapt a comentat că, după cât de tristă este cartea, chiar trebuia ucis și câinele?!) Recitesc rar, rar cărțile (copiii mici le recitesc pentru a retrăi, de fiecare dată, plăcerea generată de poveste), însă „Minunea” am luat-o de la capăt. Și, din nou, lectura este epuizantă. Pentru că s-au adunat, față de acum doi ani, alte experiențe, și unele deloc plăcute, din viața de gimnaziu. Și am plâns și eu, din nou, când mama lui Auggie a plecat cu Daisy la veterinar, pentru că în ultimii doi ani, de prea multe ori, mi-am ținut hamsterii în palmă, fix la acest moment de trecere… și nu, nu e ușor. Dar, ca să poți simți, trebuie să trăiești. 
Dacă un moment de lectură de acest gen poate fi atât de trist, cum e oare să fii Auggie Pullman? Nu să ai fața diformă, să fii doar copilul acela de care toți se iau, pe care îl ironizează, pe seama căruia se distrează cu orice ocazie, doar pentru că ești mai scund, mai slab, mai gras, mai mic, mai… altfel. Doar mai altfel decât toți ceilalți. Și, dacă ar trebui să reținem un singur lucru din aceste volume, atunci 

Când nu știi ce să faci, fii bun. Nu poți da greș.

(p. 18, Cartea lui Julian)

Dacă copilul învață măcar acest lucru din carte, atunci investiția se întoarce înzecit.

Cărțile le găsiți la Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pickup point), eMag, Cărturești, librarie.net.

 

PS: mi-am dat seama, după ce am scris articolul, că mi-a plăcut la nebunie „exercițiul cu principii” propus de personajul-profesor de engleză. În fiecare lună, le-a scris copiilor un principiu pe tablă. Ca temă pentru vacanța de vară, le-a spus să trimită principiul lor, scris pe o carte poștală. Ce ziceți, ne jucăm un pic? Lăsați un comentariu cu principiul vostru.

Principiul meu este: Să nu dai niciodată într-un om care nu mai are nimic de pierdut.

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Noaptea – al cincilea volum al seriei „Hoinari prin anotimpuri”

Acum câteva săptămâni, când am aflat că seria „Hoinari prin anotimpuri” este completată, la noi, cu un nou volum, aproape că m-am bucurat ca la primele. Năzdrăvanii mei au ieșit din target, însă vin din urmă toți mezinii familiei, pe care pot testa în continuare materialele. Mai mult decât atât, mi-am dorit cartea pentru mine. Am un feeling că toamna viitoare voi avea clasa pregătitoare (nu zero!), și câteva idei de activități au încolțit demult în jurul acestor volume.

Noaptea am testat-o însă cu un alt pitic, de aproape șase ani. Știam cum se folosește, căci nu am uitat demonstrația la care Iris a participat în urmă cu câțiva ani. Am mai adăugat acum și ceva experiență în plus față de cea pe care o aveam atunci, și am început joaca. Era primul material de acest gen pe care A. îl vedea, și eu mă luptam cu alți monștri, cum ar fi cel conform căruia la școală e urât și nu faci nimic, așa că el nu vrea să meargă. Am pornit de la ideea că la școală înveți să citești, să scrii, să socotești… Dar uite că până le învață, s-a publicat o carte pentru copiii care nu știu, și o să „citim” amândoi o poveste.

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Ne-am ales personajele, prezentate pe coperta spate… primele în „teste” au fost cele cinci pisici. Le-am descris, le-am botezat, apoi am început să le căutăm și să aflăm povestea… după ce s-au căutat una pe cealaltă, s-au găsit, au pus la cale o ieșire cu gașca la concert, și în final s-au odinit într-un copac, de unde se uitau de fapt cum un cățel fură o pălărie și un hoț sparge o locuință. A urmat apoi „omul negru”, pe care îl remarcasem cu lanterna pe pajiște și l-am urmărit, și apoi polițistul Nelu, care a dat mai întâi amendă unui biciclist că nu și-a aprins farul noaptea… și apoi a intervenit să prindă hoțul, când vecina de deasupra a sunat la 112.

A fost mai greu să ne imaginăm dialoguri, și întrebările Cine? Ce? Unde? Când? Cum? au fost destul de dificile. Repetam de multe ori ultima lui propoziție, să-l ajut să-și urmărească gândurile… și ieșeam destul de des din poveste, când descopeream câte un amănunt hazliu, număram lilieci, ne amuzam pe seama desenelor…

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Dacă nu cunoașteți celelalte volume, am povestit despre ele aici. Dacă le cunoașteți, completați seria și cu Noaptea. Din păcate, precedentele nu mai sunt pe stoc, însă există promisiuni că vor fi reeditate, două chiar în această iarnă. Le găsiți în librăria online a editurii Casa, sau în alte librării online precum: librarie.net, libris.

 

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Întoarcerea din vacanța de vară a fost mai primitoare decât credeam, căci din surprizele care așteptau la birou făcea parte și cea de mai jos… Nu știu exact la ce mă gândeam când l-am desfăcut, însă trăistuța a cerut imediat să fie pictată. Dar septembrie a fost cam nemilos la început, acrilicele mele s-au ascuns, și m-am încăpățânat să nu vă povestesc despre cărticică până nu reușesc să pictez trăistuța.

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

În cele din urmă am cumpărat alte acrilice, eu m-am apucat de lucru, cu emoție, căci e prima pictură a mea pe textil, iar Iris – să citească povestea. Mă gândeam cu groază că nu iese, și planul meu se duce pe apa sâmbetei, însă este gata. Cumva din seria de „Aventuri la firul ierbii”, povestea este desprinsă din zona imaginarului: lumea râmelor, viermi inelari de-o vârstă aproape cu planeta noastră și lumea legumelor din grădină. La final, ca acult, îți dau seama că este o poveste educativă, care le expune copiilor, în modul pe care ei îl înțeleg foarte bine – sub formă de poveste –  beneficiile consumului regulat de legume. Așa că, dacă aveți nevoie de ajutor în lupta cu copiii, să-i convingeți să consume legumele, râma Oli poate fi un aliat potrivit.

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Însă, pe lângă poveste, mi-au plăcut și paginile de la început și sfârșit. Nu știu în ce măsură le puteți vedea în librărie, căci sunt sigură că, din acest motiv, volumul vine țiplat. Sunt câteva cartonașe care leagă povestea de realitate: cum și de când folosesc oamenii legumele pentru menținerea unei bune stări de sănătate. La final, aproape ca un album scrapbook, sunt câteva imagini de colorat pentru cei mici, cu care Iris vrea să recupereze personajul, căci nu i-am lăsat ei trăistuța…

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Volumul a apărut la editura Pandora M (Grup editorial Trei), dar este disponibil și în librăriile online, elefant, Librarie.net, Libris, eMag, Cărturești.

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Simțeam nevoia să mă relaxez, să nu mă mai gândesc la nimic după prima săptămână de școală. A început tare bine, și s-a sfârșit tare prost, sub așteptările mele – nelegate însă de copii, și dându-mi ceva proiecte peste cap… așa că mi-am propus să mă tratez în altă dimensiune, a copilăriei, și am ales din raft o poveste suficient de lungă ca să-mi abată gândurile negre…

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine StadingPetronela Piure-de-Mere părea exact ceea ce căutam, și nu m-am înșelat. Povestea dă impresia unui roman pentru micii cititori, care se sperie de obicei când văd cărți groase, chiar dacă ilustrațiile mai îndulcesc din „șoc”. Însă fontul relativ mare și spațierea rândurilor încurajează lectura, iar de la primele pagini, povestea te prinde…

Personajele nu sunt multe, ci într-un număr suficient pentru ca povestea să poată fi ușor urmărită de copii, și îmbină simplu și cu un umor fin planul real al poveștii unei familii cu copii, cu dificultăți în urma disponibilizării tatălui, cu cel fantastic al vrăjitoarei Petronela, ce locuia în mărul din livadă, și avea grijă de pomi și de toate viețuitoarele de aici. Copiii – o fetiță și un băiețel, gemeni, sunt deosebit de isteți și curioși, pasionați de monștri și roboți, dar în același timp gata să creadă în magie la primul semn al acesteia. Nu le este greu să se infiltreze în lumea miniaturală a Petronelei, și să-i devină dragi, apoi prieteni buni, și, împreună, să lupte împotriva nedreptății din lumea reală, și să așeze lucrurile în ordine.

Am râs… și dacă lectura îți dă o stare de bine, cititul devine o plăcere. Dacă pe mine m-au amuzat dialogurile dintre frați, văzându-i pe-ai mei, ei doi împotriva celorlalți, stăpâni pe sine și încurajându-se reciproc la nevoie, pe copii cu siguranță că i-ar bine-dispune strategiile pe care cei doi le-au pus în aplicare. Iar dacă le mai plac și poveștile cu vrăji și vrăjitoare, atunci… Petronela Piure-de-Mere ar putea fi exact volumul de care aveți nevoie. În puteți găsi în librăria online a editurii Univers Enciclopedic Junior, sau în alte librării online, Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pick-up point), Librărie.net, Cărturești, eMag. Volumul are un aspect plăcut, copertă cartonată, lăcuită selectiv, iar la interior, ilustrații în creion pe file din hârtie groasă, nu file subțiri, ce se pot rupe ușor.

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Lea și Luis, premiați la concursul de prăjituri.
Familia Kurchenbrand, zgribulită în stația de autobuz, dar fericiți că au salvat găinile.
Locuitorii livezii – omuleții de măr, Lucius-rădașca și Petronela, în Salcia bătrână.
Lea și Luis, în prima vizită la Petronela – ora de magie.

Dar ce e mai fain e faptul că aventura nu se termină, ea continuă. Pentru cei care pot citi în germană, următoarele trei episoade sunt disponibile. Pentru ceilalți… urmează să așteptăm împreună traducerile.

 

Portalul Magic - Mary Pope Osborne

Portalul Magic – aventura continuă în patru noi volume

Acum ceva vreme am descoperit primele volume din colecția „Portalul Magic”, de la editura Paralela 45. Iris le-a îndrăgit imediat, și, lecturându-le alături de ea, m-am simțit parcă citit foiletoanele din revistele pentru copii de altădată. Am urmărit în timp apariția volumelor, ne-am bucurat că apar câte patru, și aventurile celor doi frați reușeau nu numai să dea o nouă dimensiune imaginației, dar și să ne învețe lucruri noi.

Portalul Magic - Mary Pope OsborneVara aceasta s-au adăugat colecției numerele 13-16. Le-am pus în bagaj în ultimul moment, le-am arătat copiilor direct la mare, și prima reacție a fost una critică: nu puteai să iei și celelalte volume? Să-mi amintesc exact unde am rămas. Problema a fost rezolvată de introducerea din volumul 13, care a reluat pe scurt subiectul celor anterioare, și a trecut mai departe. Vacanța de vară, plină anul acesta, a fost completată cu aventurile dintre coperte: Vacanță în orașul vulcanului, În țara Împărtului Dragon, Cursă de care la olimpiadă, Atacul vikingilor.

Nu știu dacă vă este familiară seria, însă mie îmi place foarte mult. Chiar dacă sunt volume pentru copii, și adulții au ce învăța. De exemplu, nu știam că erupția din antichitate a Vezuviului a fost una „uscată”, nu a curs efectiv lavă fierbinte. Apoi, am aflat împreună cu copiii, chiar înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de Vară că în antichitate fetele nu aveau acces la întreceri. Lumea chineză a avut și ea partea ei de interes, odată pentru că am discutat despre viermii de mătase, și cum au fost furate ouăle din China, sub amenințarea pedepsei capitale, apoi pentru că am discutat despre armata de soldați de lut, din care am văzut și noi, pe viu, patru statuete expuse la MNIR.

Dar ceea ce mi-a făcut enorm de multă plăcere a fost un moment ce a urmat lecturii. Eram în vizită la Antipa cu o prietenă și fetițele ei. Ajungem în fața unei statuete, reprezentând un scrib chinez, cu fâșii de bambus scrise. Momentul în care le-am explicat fetelor că așa arătau „cărțile” înainte de a fi inventată hârtia, a fost unul „wow”. Ca să nu las o impresie falsă, le-am spus că tocmai am citit despre asta într-o carte… 🙂

Am rugat-o pe Iris să-mi spună ce noutăți a găsit ea: poți avea un greiere ca animal de companie (nu merge la noi, cu veveriță în casă), că în China antică au ars cărțile, dar au fost și câteva salvate, că cele 7000 de statui de lut din mormântul Împăratului Dragon erau diferite, nu există două la fel, că în evul mediu doar călugării știau să scrie, scriau manual și pictau decorațiunile pe pagini, și au fost două orașe acoperite de erupția Vezuviului: Pompei și Herculaneum.

Colecția mi se pare potrivită pentru cititorii de vârstă fragedă, care abia încep să deschidă cărțile singuri. Sunt scrise cu caractere mari, spațiu între rânduri, pentru a ușura urmărirea șirului, și cred că pot fi folosite cu succes la clasă, ca recomandare de lectură. Le găsiți la editura Paralela 45, sau în librăriile online: elefant (transport gratuit la punctele de ridicare), Libris (transport gratuit la orice comandă), librărie.net, eMag, Cărturești, AdevărulShop, sau dacă preferați în limba engleză, BookDepository (transport gratuit), Okian, Books-Express.

Gândăcei din hârtie

Aventuri la firul ierbii, cu hârtie

Flori şi zâne din panglici de hârtie - Idei creative 76Acum ceva vreme am primit unul din volumele faine ale colecției Idei Creative, Flori și zâne din panglici de hârtie, însă, din dificultatea procurării materialelor, numărul nu s-a ales cu o prezentare aici pe blog. Ce sens ar avea să vorbesc despre carte, dacă nu vă pot arăta ce se face cu ea…?

Nu am uitat însă de panglicile de hârtie, și ideea mi-a rămas în minte până când, întâmplător, am găsit niște seturi pentru confecționat diverse zâne și insecte. Linkul pe care vi l-am dat nu mai are decât albinuța, când le-am comandat eu erau mai multe… cele din imaginile de mai jos și încă câteva, pe care nu le-am terminat încă.

Mi-am dat seama lucrând cu seturile că nu este chiar atât de simplu de modelat panglicile de hârtie, și că încercarea mea de a le substitui cu hârtie creponată ar fi eșuat lamentabil. Însă rezultatul final merită tot chinul.

Gândăcei din hârtie

Gândăcei din hârtie

Setul include materialele de hârtie. Bilele de lemn le-am pictat eu, după sfaturile de realizare a ochilor incluse în volum. Mai greu a fost cu decupajul, căci trebuiau respectate întocmai instrucțiunile, altfel nu ajungea hârtia. Șnururile de hârtie, mai groase sau mai subțiri, erau și ele măsurate. De asemenea, un adeziv cu uscare rapidă, și care să nu înmoaie hârtia/culoarea este mult mai indicat, am avut ceva probleme la culorile puternice rămase pe degete, când urma să lucrez cu nuanțe mai deschise, și riscam să se murdărească.

Închei cu decorul, o carte  – tot de lucru manual, prezentată aici – care, din păcate, nu se mai găsește la noi, dar o puteți comanda aici, la Bookdepository, cu transport gratuit, dacă achitați cu cardul.