România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

„Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.

Va amintiti de studiul de audienta? Au sosit rezultatele!

Dacă am început ieri cu chestionare, şi azi am tot rezultatele unui astfel de studiu, de toamna trecută… dacă sunteţi cititori fideli, probabil vă amintiţi de bannerul verde, cu studiul de audienţă. Au venit, aşadar, rezultatele. Au răspuns la studiu, de la mine din blog, 217 persoane, cărora le mulţumesc din tot sufletul!

Ce-am învăţat din rezultate:

Facebookul & co

Ar trebui să-mi placă mai mult, căci foarte mulţi, aproape jumătate dintre vizitatori, au ajuns pe site dintr-un link de pe facebook. Din păcate, habar n-am care sunt algoritmii de afişare, şi cât de bine ajung la voi postările mele. Nu postez des, şi mă chinui să nu postez tâmpenii, aşa că, dacă consideraţi utile postările, puteţi da Follow/Get notification (Urmăreşte, Primeşte notificări, Adaugă în lista de interese) atât pe contul meu, cât şi pe pagina dedicată site-ului. Din păcate nu pot onora cererile de prietenie, sunt la limita de 5000. Pe măsură ce mai primesc „Dez-prieteniri”, sau cum li se spune (e democraţie, şi gusturile nu se discută), mai aprob câte-o cerere… dar cam atât.
Cum aţi aflat de blog?

Jumătate dintre vizitatori sosesc pe blog din motoarele de căutare, un sfert din recomandări de pe alte bloguri. Nu-i pot mulţumi lui goagle pentru „favor”, dar mă bucur că aţi găsit aici ceea ce căutaţi. Dacă nu aţi găsit, îmi puteţi lăsa mesaj şi vede ce se poate face. Le mulţumesc însă celor care m-au recomandat şi au apreciat materialele mele.
Cât de des citiţi acest blog? De ce?

Nu ştiu dacă am mereu ceva de spus, sau dacă informaţia e utilă. Însă puteţi primi notificările pe mail, dacă vă abonaţi aici. În medie scriu 2-4 articole pe săptămână, poate de sărbatori fac exces de zel cu proiectele. Dar dacă nu le consideraţi utile, vă puteţi oricând dezabona.
Mulţumesc şi celor care mă citesc pentru că informaţia este utilă, dar şi pentru că părerea mea contează (atât prin articole, cât şi pentru recomandări). Este un compliment minunat!
Cât de des comentaţi pe acest blog?

Aici recunosc că m-am întristat. Am spus mereu că nu aş vrea să mă simt singură, că am nevoie să văd ca ajunge undeva imaginea, articolul, că place, că nu, un sfat, o critică (constructivă sau politicoasă, şi neapărat scrisă corect gramatical, da? 🙂 )… ceva… în schimb, jumătate dintre vizitatori nu au comentat niciodată. În afară de ceva comentarii scârboase de-a dreptul, pe care le-am şters, respect dreptul la opinie estetică, mai ales dacă este argumentat. Doar 2,5% dintre vizitatori sunt curajoşi şi comentează frecvent.

Pe scurt, cam acestea sunt rezultatele care mă privesc direct, şi pentru care vă mulţumesc!

Elevi, școală și teme

Nu ştiu câţi dintre voi, cititorii mei, eraţi pe net la final de decembrie, când lumea de obicei petrece… Din fericire – pentru mine – nu eram singura care bântuia pe facebook, doar că aveam scuza că „învăţ”. M-am întors la şcoală, şi drept să spun, când piticii mei se vaită că orele încep devreme, şi au teme cu toptanul, îi înţeleg perfect!! Acum la noi în casă e o atmosferă şcolărească, toată lumea e seara obosită, scrie şi face „ghiozdanul”. Cu ideea de sesiune nu prea s-au acomodat ei, dar nu mai pridideau cu încurajările… cea mai faină a fost aceasta: Mami, ştii, nu e nicio tragedie dacă iei un I şi trebuie să dai din nou… doar să nu înveţi în concediu, la vară, că atunci ne distrăm! Serios… brrr… nu ştiu încă ce performanţă am, căci la şcoală acum nu mai e ca pe vremea mea (ha-ha-ha) când rezultatele veneau în 2-3 zile. Acum avem mai toate examenele scrise, şi nicio notă, deşi sesiunea e aproape gata!

Dar ştiu că nu m-aş fi descurcat nici pe jumătate din cât am reuşit dacă nu aş fi luat în serios temele. Una dintre ele – cea mai dificilă după părerea mea – a fost o analiză asupra modului în care copilul se adaptează la noile cerinţe ale mediului şcolar… Şi v-am stresat, recunosc, cu chestionarul, trei zile înainte de Anul Nou, pentru că aşa am îngrăşat eu porcul în Ajun, căci tema era de prin octombrie dată… Mulţumesc aşadar tuturor celor 83 de respondeţi (pe cuvânt, nu m-am aşteptat!! În visele mele cele mai frumoase erau vreo 40…), care mi-au oferit 5 minute din timpul lor şi o experienţă de neuitat! A ieşit aproape bine, şi pe viitor promit să termin temele mai din timp, să pot face şi ceva analize mai detaliate. Sper doar să mă ajutaţi şi atunci. (Ştiu, mi-aţi dat un deget, şi eu… 🙂 )

N-am să vă povestesc despre şcolar (nu de alta, dar azi am avut examenul, şi nu cred că am putere s-o iau de la capăt), dar ce pot face este să vă las să răsfoiţi prezentarea (click pe imagine), poate vi se vor părea utile informaţiile. Dacă aveţi întrebări (folosiţi formularul de mai jos), răspund cu drag, dacă ştiu. (Nu doar eu, o să le mobilizez şi pe colegele din grupul de lucru :), iar în cel mai rău caz, întreb la şcoală, preferabil după ce anunţă notele, se înţelege de ce!

Copiii si Facebook-ul

Ieri ar fi trebuit să abordez acest subiect, într-o manieră mai publică decât sunt obişnuită aici pe blog, însă timpul nu mi-a permis. M-am gândit însă toată ziua la acest subiect, şi încercam să mă gândesc de ce tocmai acesta a fost ales?! Am reuşit în cele din urmă să leg cap la cap câteva elemente… Zilele trecute primesc un link cu o „invitaţie” pe facebook, la „ziua Izabelei”, considerat în categoria celor amuzante. Văzând pozele şi porcăriile postate acolo, nici măcar nu i-am dat atenţie. Seara, la o discuţie, Izabela revine, şi aflu detalii: au scos evenimentul. Ce nu înţelesesem eu, în graba mea de a-mi scoate din program toţi devoratorii de timp: Izabela era o fetiţă de 11 ani, din Constanţa, care a decis să-şi sărbătorească ziua acasă, şi să facă invitaţiile „modern”, pe facebook. Numai că… evenimentul a fost postat public, oricine putea da Join şi comenta, s-au strâns mii, comentarii care treceau de limita imaginaţiei. Ca lucrurile să fie frumoase, Izabela postase şi adresa, undeva în Constanţa, cu stradă şi număr. N-am văzut, dar am auzit că a ajuns şi la ştiri… A mai fost se pare un asemenea caz, când mulţi nebuni chiar s-au prezentat la eveniment, încât a fost nevoie de intervenţia poliţiei.

Ieri ar fi trebuit să vorbesc despre copiii mei şi conturile lor de facebook. Da, au conturi de facebook, şi avem şi reguli. Însă mă întreb, uneori cu groază, câţi părinţi intră pe contul de facebook al copiilor lor… şi câţi ştiu exact la ce să se uite?

Regula 1. Parola contului de facebook nu poate fi schimbată fără acordul meu. Îmi pare rău, dar asta e realitatea. Dacă are nevoie de intimitate, există jurnalul din bibliotecă. Pe net nu. Regula se extinde pentru orice activitate online, trebuie să ştiu toate parolele de acces.

Regula 2. Prietenii de pe facebook sunt persoane pe care le cunoşti în realitate, sau pentru care mi-ai cerut acordul. Andrei s-a jucat destul de mult online, şi până să aibă în listă colegii, jocurile l-au presat să-şi lărgească lista. Însă pe vremea aceea nu avea telefon, intra doar să se joace. Când însă a început să folosească contul pentru comunicare, am luat împreună lista, am şters în masă toate persoanele necunoscute, am triat, am făcut „cercuri”, am stabilit cine poate şi cine nu să-i vadă postările.

Regula 3. Cine sunt adulţii din lista copilului? – Răspuns: rude şi prieteni, dar sunt adulţi, şi dacă analizaţi ce shăruiesc adulţii… începeţi să bifaţi „Nu-mi arăta postările lui X”. Sau, dacă persoana are simţul umorului mult prea liber şi fără constrângeri, cereţi-i să treacă copilul pe lista lui de restricţionări. Şi dacă poate, să-şi revizuiască comportamentul „Public”, să-l facă doar „Pentru prieteni”. Nu merge să le daţi „unfriend”. Copilul este şi el parte a societăţii în care trăieşte, are nevoie să-i vadă în jur.

Regula 4. Pentru cine postezi pe facebook? – pentru prietenii tăi şi atât. Nu este la vârsta la care să-şi facă un cont public. Nu adaugi însă poze din casă, poze indecente, în general eviţi să pui poze pe facebook (gândeşte-te că un coleg arată poza unui profesor!). În niciun caz nu te lauzi unde eşti şi cu cine. (Aici e tare greu!) Foloseşti corect limba română, căci mă ia durerea de cap instant dk sunte-ţi purta-ţi de val. Un mesaj pentru toţi adulţii online. Dacă vedeţi un copil care scrie greşit, corectaţi-l!! Profitaţi de mijlocul acesta de educaţie, scrierea corectă nu se învaţă doar la şcoală. Dacă tot avem şansa unei educaţii informale, să profităm de ea!

Regula 5. Cum comentezi pe facebook? Civilizat, coerent, şi mai ales în discuţiile cu cei de vârsta ta, nu în discuţiile adulţilor. Andrei ştia foarte bine că nu are voie să intervină pe contul Năzdrăvanilor. Însă cu Iris nu lămurisem regula, şi mă trezesc, a doua zi după ce îi făcusem contul, cu un comentariu total nelalocul lui. M-am supărat şi pe Andrei, căci a lăsat-o (normal, surioara trebuia să primească botezul ecuatorului!), şi am stabilit că, în aceste cazuri, au cel mult voie să dea like, pentru mai mult au nevoie de permisiune.

Neapărat, specificaţi regula 6: aceste reguli pot fi oricând modificate, înmulţite, până la vârsta de 18 ani.

Acum – realitatea: Iris are cont de câteva luni. A plâns şi a muncit ca să-l obţină, pentru a se juca cu prietena ei. Intră rar amandouă, dar au cont. Acum vrea telefon cu touch şi facebook. (E bine că până la ziua ei mai e un an, şi poate la vară reuşesc să sparg şi-o bancă). Au discutat amândouă regulile, şi postează una poze cu hamsteri, una poze cu pisici. Îmi dă like pe Talente, când intră, la toate postările… şi cam atât. Andrei are facebook pe telefon, accesibil doar acasă, pe wifi. Abonament cu net nu-mi permit nici eu, aşa că în reţea nu e non-stop. Îl foloseşte în discuţiile cu colegii, utile în proporţie de … 5% (optimist 🙂 ). În rest mi se face părul măciucă când văd ce-i pe-acolo. Respectă în schimb regulile, şi copiii, chiar dacă scriu, folosesc conversaţiile private de grup. Nimic public. Însă au doar 11 ani, şi, chiar dacă îmi mănâncă timp, stau şi citesc. S-ar putea să descoperiţi că aveţi, când stă în faţa ecranului, un cu totul alt copil. Bănuiesc că nu e cazul să vă întreb dacă aţi auzit de Woody Allen şi Everything You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask. Aveţi grijă, google ştie să răspundă rapid la orice întrebare!

O discuţie şi mai lungă decât cea a regulilor a fost însă cea despre importanţa respectării lor. Ce pericole ascunde internetul, de ce trebuie să ne ferim. De ce nu trebuie să vorbeşti cu necunoscuţi (iar la Andrei a fost un mesaj, acum vreo 3 ani, când facebookul îl afişa cam având 14 ani). Discuţia s-a extins şi în viaţa reală, unde lucrurile sunt de un cenuşiu închis. Am ajuns la discuţii generale, de ce e bine să respecţi regulile. Pentru că altfel te expui pericolelor.

Să fac o paranteză, aveţi grijă cum încurajaţi copiii să ia decizii. O prietenă, învăţătoare, îmi povestea că a venit în clasă o fetiţă nouă. Mama, foarte mândră de ea, spunea că fetiţa ei gândeşte, ia decizii, şi să nu-i impună să respecte reguli, că aşa a fost crescută. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Copiii au nevoie de reguli, mai ales acolo unde capacitatea lor de analiză şi anticipaţie este redusă. Nu treci strada pe roşu. E o regulă. Nu furi. Altă regulă. Nu bântui de capul tău pe net… altă regulă.

Voi aveţi reguli pentru copii? Se numără printre ele şi cele de mai sus?

Ce aţi face dacă aţi descoperi că sunteţi părinţii Izabellei?

Edit: Multumesc celor care comenteaza mai jos, si celor care imi completeaza, chiar cu mesaje private, articolul.
Iata unul dintre comentarii aici.

Subiecte de gândire – cum văd altii prezenta copiilor pe internet:

Pentru o lume mai buna, deschide o carte

Înainte de Crăciun, adică tocmai când magia şi poveştile se întâlnesc şi dau vieţii reale acel farmec de neuitat, editura ALL şi Next Advertising au iniţiat o campanie parcă ruptă din Arabella: personajele a coborât din basme şi au luat puterea, instaurând un guvern „de poveste”, pentru a atrage atenţia copiilor, dar mai ales adulţilor că cititul şi ora de lectură, introdusă în orarele şcolare, nu sunt o glumă.

Normal, fiecare are libertatea de a alege dacă se va supune sau nu acestei noi autorităţi. În fruntea guvernului proaspăt instaurat la iniţiativa Editurii ALL, Prim-Ministrul Harap-Alb are puterea de a crea locuri de muncă pentru personajele poveştilor rămase fără job (din lipsă de cititori, nu de alta). Din postura de ministru al Finanţelor Publice, Prâslea cel Voinic garantează creşterea numărului de pagini citite pe cap de locuitor, iar ministrul Educaţiei, Ileana Cosânzeana, face reforma învăţământului introducând lectura de seară în programa obligatorie.

Observ cu tristeţe cum copiii citesc din ce în ce mai puţin, cum frumoasele noastre poveşti stau pierdute în rafturile bibliotecilor. Sau cum au ajuns să citească, dar se mulţumesc să înţeleagă în context, şi limba noastră îşi pierde farmecul. Dacă mă uit în top la vânzările de carte pentru copii, traducerile sunt cele care ţin primul loc, şi în niciun caz titluri consacrate, ci cele comerciale, cu limbaj sărac, acţiune simplă, eventual cât mai multe imagini, gen bandă desenată. Cum să se dezvolte gândirea, dacă noţiunile sunt puţine? Cum să faci deducţie, analiză, dacă acţiunea este simplă? Cum să-ţi dezvolţi imaginaţia, dacă nimic nu o provoacă, totul este primit de-a gata? Dacă nu citeşti „cărţi fără poze”, cum să ajungi în acea lume de vis pe care numai mintea ta o poate construi?

Copiii au nevoie de un model… ca să citeşti, trebuie să-i vezi pe alţii citind. Glumeam la un moment dat pe seama cărţilor-bibelouri. Le-am văzut puse sus, „să nu le rupă, că e mic”. Şi atunci, de ce le are? Am văzut copii la grădiniţă care dimineaţa ajungeau şi se lipeau de raftul cu cărţi. Răsfoiau continuu. Jucării am şi acasă. Cărţi doar aici. Cum ar trebui să arate modelul? Modelul ar trebui să citească, respectuos, o carte. Nu cu căştile în urechi, nu cu un ochi la televizor. O carte e o lume aparte, în care pleci singur, şi pe care o trăieşti ca atare. Dacă vrei ca copilul tău să citească, citeşte lângă el, citeşte cu el, citeşte după el, dacă n-ai făcut-o până acum!

La clasele mici s-a introdus de doi ani „Ora de lectură”. Există programă, există materiale, totuşi nu am văzut ceva (sau poate nu m-am uitat eu unde trebuie): lucrul cu cartea. Mi s-ar fi părut mult mai interesant ca, pentru ora viitoare, trei copii – mereu alţii – să aducă la şcoală ultima carte citită. Să aleagă un fragment, 2-3 paragrafe, care i-au impresionat, să le citească şi să le spună colegilor trei lucruri care le-au plăcut, trei lucruri pe care le-au considerat utile în acea carte. Apoi, dacă cineva doreşte, să împrumute cartea. Poate visez prea mult… dar cred că ne blocăm în materiale. Tot pentru ora de lectură aş păstra eu o carte, din care, la fiecare oră, să le citesc. Oare câte „episoade” vor rezista, până când o vor căuta, să vadă ce se întâmplă? O altă activitate ar fi lectura la bibliotecă, în sala de lectură. Câţi dintre noi nu ştiu să se comporte într-o bibliotecă publică? Oare cum ar fi ca toată clasa să meargă, şi o oră, să stea să citească în linişte. Să auzi paginile…

Închei cu o statistică tristă. Tinerii nu mai citesc. Românii, în general, citesc puţin. 22% dintre români nu citesc niciodată o carte, iar mai mult de o treime nu cumpără niciodată cărţi (se arată într-un studiu IRES).

Pentru o lume mai bună, citeşte-le copiilor poveşti!

Copilul(ui) tău ce carte (i-)a(i) citit ultima dată?

Violenta verbala raneste! Campanie UNICEF de prevenire a violentei verbale împotriva copiilor

În preajma sărbătorilor ne gândim din ce în ce mai mult la cei apropiaţi, la familie, dar şi la copii. La urma urmei, Crăciun este o sărbătoare a copiilor, o zi în care ne dăm peste cap ca ei să fie fericiţi şi să zâmbească. Câţi însă dintre noi fac diferenţa între diversele tipuri de violenţă? Dintre toate cea mai dureroasă nu este, cum ar părea la prima vedere, cea fizică. Cea verbală crează răni adânci, care pot sângera zeci de ani. Am văzut destui părinţi care chiar se laudă cu faptul că nu-şi lovesc copilul. Nu mă laud, căci nu sunt perfectă. Însă îmi spun, de fiecare dată, că a lovi un copil este dovada că tu eşti un om slab, că nu poţi găsi altă soluţie. În cazul violenţei verbale este şi mai greu. Este obligat să te asculte, este obligat să vadă monstrul din tine. Când ştim că am întrecut limita? Priviţi-i în ochi. Am ridicat tonul, i-am certat, le-am făcut morală cu orele… însă încep să învăţ când e prea mult. Când luminiţa din ochi se stinge, e timpul să-mi iau o pauză. E greu să renunţi la etichete, la umilinţe, la comparaţii. E greu să-l aduci la nivelul de partener de discuţie, pe care să-l respecţi, şi să-ţi câştigi respectul, nu să ţi-l impui. Ce este violenţa verbală? Este acea construcţie de cuvinte care te deranjează, care te răneşte, care te face să suferi. Nimeni nu trebuie să treacă prin asta, şi are dreptul să protesteze şi să fie protejat.

Este acum în desfăşurare campania UNICEF de prevenire a violenţei verbale împotriva copiilor. Am ales să sprijin campania, nu pe mail, sau SM, cum a pornit, ci am cerut informaţii suplimentare, pe care vi le redau mai jos. Merită citite!

Deşi de multe ori invizibilă, violenţa împotriva copiilor este un fenomen foarte răspândit în România. Statisticile şi dovezile anecdotice demonstrează că violenţa este în creştere, în toate formele ei de manifestare. În contextul societăţii române influenţate de un acces crescut la informaţie şi afectate de criza economică, unele forme de violenţă au crescut ca intensitate, iar altele sunt trecute cu vederea sau luate drept manifestări ale normalităţii.
Anual sunt înregistrate peste 12.000 de cazuri de abuz, neglijare şi exploatare a copiilor, din care mai mult de jumătate în mediul rural. Cazurile înregistrate sunt forme de violenţă care au loc în medii diferite: acasă, la şcoală, pe stradă etc. Majoritatea sunt cazuri de neglijenţă, urmate de cazuri de abuz emoţional, fizic şi sexual. Cu toate acestea, se consideră că numărul de cazuri raportate reflectă doar o mică parte din cazurile de violenţă.

Datele UNICEF arată că, atunci când un copil face ceva greşit, prima reacţie a 54% dintre părinţi este de a ridica vocea, iar 11% dintre părinţi pălmuiesc imediat copilul sau îl trag de păr.
Din punctul de vedere al UNICEF, una dintre principalele probleme este aceea că violenţa împotriva copiilor, mai ales abuzul verbal şi psihologic (cum ar fi ţipatul, înjosirea, ameninţarea etc.) şi formele “blânde” de pedeapsă corporală (cum ar fi pălmuirea, tragerea de păr) nu sunt recunoscute ca fiind o problemă. Violenţa domestică este percepută adesea ca fiind ceva obişnuit şi 60% din populaţie este tolerantă în ceea ce priveşte comportamentele violente în cadrul familiei.
Chiar şi profesioniştii care lucrează cu familiile şi ar trebui să protejeze copiii sunt influenţaţi de această normă socială: o evaluare a UNICEF a arătat că doar 54% din cazurile de violenţă au fost evaluate corect de către asistenţii sociali, chiar dacă ei au fost pregătiţi în acest sens. Acest lucru reflectă toleranţa culturală profundă în ceea ce priveşte violenţa împotriva copiilor care domină întreaga ţară. Aceeaşi evaluare arată că proporţia cazurilor confirmate este semnificativ mai mare în cazul băieţilor decât al fetelor (57% faţă de 50%), al copiilor sub trei ani şi al adolescenţilor peste 15 ani, pentru copii români decât pentru copii de etnie romă (56% faţă de 43%) şi în cazul copiilor provenind din familii mono-parentale (61%). Copii aflaţi la risc de abuz şi neglijare pot fi găsiţi în orice tip de gospodărie.

Cu toate acestea, cel mai mult sunt expuşi copiii provenind din familii numeroase (cu mulţi copii), care trăiesc în sărăcie severă.
Raportul de evaluare arată, de asemenea, că cea mai des întâlnită formă de disciplinare şi pedeapsă este ridicarea vocii, urmată de ameninţare şi bătaie
În România, violenţa domestică este cauzată de factori precum abuzul de alcool, sărăcie şi un mediu social marcat de diverse forme de violenţă şi de un model patriarhal al familiei.
O altă problemă este aceea că părinţii nu au neapărat cunoştinţele şi abilităţile de a răspunde la comportamentul copiilor într-un mod constructiv. Numărul cazurilor raportate de violenţă domestică este în creştere, dar, de cele mai multe ori, profesioniştilor le lipsesc mijloacele de a ajuta copiii în familiile lor. Drept rezultat, mii de copii sunt separaţi de familiile lor şi puşi în instituţii sau adopţie temporară.

UNICEF România lansează o campanie menită să crească nivelul de informare şi conştientizare a publicului cu privire la formele de violenţă împotriva copiilor, în special a abuzului verbal, şi de a sprijini părinţii şi familiile să adopte metode de disciplinare pozitive.
La nivel naţional, o campanie media va informa şi conştientiza persoanele în ceea ce priveşte efectele negative ale abuzului verbal, care este una dintre cele mai obişnuite forme de violenţă şi cea mai puţin recunoscută ca formă a violenţei împotriva copiilor. Timp de nouă luni, mesajul UNICEF va fi transmis prin intermediul posturilor de televiziune şi de radio, în mediul online şi prin intermediul materialelor tipărite (machete, billboards).

La nivel local, UNICEF adresează toleranţa în ceea ce priveşte violenţa lucrând cu profesioniştii din teren: asistenţii sociali şi asistentele medicale comunitare. Dezvoltăm şi testăm modele de training pentru a-i ajuta să identifice şi raporteze cazurile de violenţă şi să sprijine copiii şi familiile lor – uneori separând copilul (în cazul în care este un pericol imediat), dar şi ajutând părinţii să înveţe diverse modalităţi constructive de a-şi creşte copiii.
În 32 de comunităţi din opt judeţe din N-E ţării, UNICEF şi partenerii săi derulează acţiuni de creştere a abilităţilor profesioniştilor locali de a recunoaşte şi adresa cazurile de violenţă, de a identifica persoane resursă din interiorul comunităţii, de a crea reţele de sprijin şi de a alerta şi mobiliza comunitatea să ia o poziţie în faţa fenomenului de violenţă. Profesioniştii locali nu numai că vor transmite mesajul cu privire la necesitatea recunoaşterii şi adresării violenţei, dar vor lucra şi cu familiile, vor oferi consiliere şi vor sprijini părinţii şi îngrijitorii copiilor să adopte metode de disciplinare pozitivă. Pentru aceasta, UNICEF şi partenerii săidezvoltă pentru profesioniştii locali un ghid de lucru cu comunitatea şi familia, ca material de referinţă pentru activitatea lor viitoare.
Abordând comunităţile prin intermediul profesioniştilor din sistemul de protecţie socială şi din sistemul de sănătate publică, se asigură, de fapt, o expunere continuă a familiilor la mesajul de prevenire a violenţei împotriva copiilor şi o schimbare sustenabilă în beneficiul copiilor.
UNICEF va evalua acest model şi va face demersuri ca cele mai eficiente instrumente de prevenire a violenţei să fie preluate şi folosite de profesioniştii din domeniul social în întreaga ţară.

Rabdarica si Mofturica salveaza noaptea de Ajun

Duminică am fost cu Iris la teatru. Nu suntem clienţi ai spectacolelor organizate de Lumea lui Momo, pentru simplul motiv pentru că suntem prea mari şi nu ne încadrăm în grupa de vârstă căreia i se adresează atât piesele de teatru, cât şi atelierele organizate. Aşa că înainte de a accepta invitaţia, m-am asigurat că spectacolul este şi pentru copii mai mari, mai ales că ai mei (cel puţin Andrei) protestează vehement când mergem „cu copiii mici”. I-am ameninţat că de-acum voi merge cu fina mea, ea e mai mică şi în mod sigur va fi încântată!

Piesa a fost una provocatoare din titlu: „Răbdărică şi Mofturică salvează noaptea de Ajun”. Referindu-mă strict la piesă, mi-a plăcut la nebunie subiectul şi modul în care a fost pus în scenă. Dacă aveţi un copil care nu mai are răbdare până vine Moşul, care deja v-a adus la disperare cu numărarea zilelor, poate nu e dificil să-l imploraţi pe Răbdărică să apară. Contrar impresiei mele iniţiale, Răbdărică nu este un spiriduş nerăbdător, cum mă aşteptam, ci spiriduşul însărcinat cu calmarea copiilor. Cum? Spunându-i povestea… ce face Moşul în fiecare zi înainte de a pleca în marea călătorie magică. Dar extraordinar a fost rolul lui Mofturică. El intervine atunci când copiii sunt nehotărâţi, trimit Moşului un pomelnic de dorinţe, ba chiar în fiecare zi câte o scrisoare, şi nici ei nu ştiu de fapt ce-şi doresc cel mai mult de Crăciun! Riscul – să nu primească nimic! De ce? Pentru că, după fiecare scrisoare, spiriduşii se apucau de jucărie, dar nu reuşeau s-o termine, că sosea alta… aşa că în Ajun aveau câte-o jumătate din fiecare dorinţă, aşadar nimic gata să-i aducă.Nu-i o idee rea, la început de decembrie, să se hotărască pentru o singură dorinţă, să scrie scrisoarea, s-o lase în ghetuţe (o livrează Moş Nicolae) sau în fereastră, apoi să aştepte răbdători…

Am remarcat cu plăcere că Irisuca mea a crescut. A observat imediat că fiecare actor avea mai multe roluri, şi a sancţionat ferm, cu prietenii ei, neatenţia moşului de pe scenă. Cel puţin din spate vocile lor s-au auzit. În plus, diagnostic clar, Moşul era fals. ăla real are bluză roşie pe sub costum şi mănuşi albe! Pfii, doamne, aşa atenţi la detalii sunt copiii de azi că te înspăimântă!!

Ca organizare, mi-a plăcut ideea cu băncuţe în faţă, pentru copii, şi părinţii în spate, pe scaune. Păcat că nu sunt şi părinţi care să înţeleagă… e bine măcar că majoritatea respecta regula. A doua – lucru pe care nu o să-l înţeleg – la ce bun să aduci la teatru un copil de un an-doi? Doar pentru a-ţi linişti piticul tău de părinte preocupat? Ce e în stare să perceapă, nu mai spun să înţeleagă un copil la această vârstă? Ce poate face? Cu siguranţă să se plictisească, să ţipe, să deranjeze… Dacă ar fi fost un spectacol oferit gratuit, aş înţelege, toţi copiii sunt bine-veniţi. Dar în condiţiile în care cei veniţi acolo plătesc – şi 50 lei părinte+copil nu e o sumă neglijabilă – nu văd de ce trebuie să suporţi un copil mic şi plictisit.

Fac remarca aceasta în calitate de Stan-Păţitul. şi la atelierele mele pun limită de vârstă. Credeţi că se respectă? NU! Dacă eu spun minim X ani, înseamnă că voi apela la tehnici, noţiuni şi aptitudini pe care un copil de această vârstă ar trebui să le aibă, sau dacă nu le are, este suficient dezvoltat să înţeleagă explicaţiile. Hai să dau un exemplu, de la ultimul atelier: folosesc în explicaţii noţiunea de diagonală şi jumătate. Credeţi că le înţelege un copil de 2-3 ani??

Revenind la spectacol, în linii mari a fost fain. Nici lung, nici scurt, sala – neîncăpătoare, dar copiilor le-a plăcut. Nu pot să nu remarc dezamăgirea lor la final, când Moş Crăciun le-a promis de pe scenă „cadouri”, iar ei au primit la plecare o mandarină. Clar n-au înţeles că e vorba de cadouri viitoare, iar aşteptările lor au fost mult mai mari…

Dacă aveţi una dintre problemele de mai sus, le puteţi rezolva cu spectacolul oferit de Momolino.

Distracţie plăcută!

Anul acesta, la Gaudeamus

Uneori am impresia că rămân fără timp, şi nu ştiu cum să-l împart. Alteori am impresia că „pierd timpul”, sau că aş putea face alte lucruri mai bune cu el. Sunt şi dăţi când am impresia că timpul e împotriva mea… şi cam aşa a fost anul acesta la Gaudeamus. Mi-am dorit enorm să ajung miercuri. Însă şcoala, programul, temele, m-au dat peste cap… miercuri nu am putut ieşi din casă, mai ales că era singura zi în care mai puteam pregăti materialele pentru atelierul de sâmbătă, de la târg. Aşa că m-am consolat cu ideea că oricum ajung sâmbătă.

Am ajuns, direct la atelierul organizat împreună cu editura Casa şi magazinul online Mustash. A fost primul meu atelier de origami. Ca niciodată, din punct de vedere al atelierelor, organizatorii târgului s-au întrecut pe ei înşişi de data aceasta. N-am alergat după mese, n-am plâns după scaune, nu ne-am întâlnit (şi disputat locaţia) cu cei care organizau următorul eveniment. Lejer şi relaxant! Origami 3D… o muncă grea, chiar dacă modelul părea simplu. Am avut şi ceva discuţii cu vreo doi părinţi, care ţineau musai ca piticii – aşa, de 2-4 ani – să participe. Nu voiau să priceapă şi pace că exerciţiul nu este de copii mici… Chiar şi cei înscrişi, trebuie să spun, s-au descurcat singuri şi încadrat în timp cei de 9-10 ani.

Uite fac aici o paranteză, atât de drăguţă a fost doamna de la Gaudeamus care se ocupa de spaţiu, că mi-a servit toţi participanţii cu bomboane… moment în care sper că nu mi-a surprins privirea. Nu a existat moment mai prost, copiii tocmai îşi intraseră în mână, se concentrau, iar farfuriile cu bomboane i-au rupt de ritm. Mda, recompensele se dau la final… dar cine să se gândească?

Revenind la activitate, pentru cei mai mititei, 6-8 ani, mămicile au susţinut din plin efortul. Erau aşa nerăbdători să ajungă la partea de pus clopoţel şi decorat că nu ştiau cum să atingă mai repede limita minimă de 30 de piese. Au avut la dispoziţie fulgi de nea, paiete colorate, steluţe, şi ciucuraşi sclipitori, iar de lipit am lipit cu silicon. Poate că ar fi stat paietele şi cu lipici normal, dar nu am riscat pentru materialele de plastic, mărgele, paiete.

Poze am doar câteva, nu am reuşit să ţin pasul şi cu aparatul de fotografiat, şi cu explicaţiile, mai ales că îndoiam şi eu piese cum nu aveam nimic de explicat, să îi ajut totuşi să termine. Am reuşit să fotografiez aproape toate coroniţele, căci i-am rugat pe copii să nu plece fără să mă atenţioneze să le fotografiez. Dacă vă plac, puteţi confecţiona una şi pentru concursul ce începe săptămâna viitoare, şi ale cărui premii sunt oferite de editura Casa.

După atelier am vrut să plec în târg… deşi aglomeraţia era înspăimântătoare. Jos în centru lumea se călca pe picioare, aşa că am rămas un pic de vorbă cu Adina, la standul Usborne, aflat chiar lângă spaţiul rezervat pentru atelier. Adina are o mulţime de cărţi frumoase, şi puteţi completa cadourile de sărbători cu cărţi de poveşti, craft, interactive, în funcţie de vârstă şi dorinţe. Le găsiţi aici, alături de o selecţie pentru cărţi de Crăciun, pentru a uşura căutarea.

Am reuşit cu chiu cu vai (îngrozitor de aglomerat!) să ajung la editura Gama – v-am spus că vreau memoratorul de istorie de-a cincea. Joi seară, când am ajuns terminată acasă după 12 ore, de la facultate, iar Andreiul meu avea pentru a doua zi Cultura în Orientul antic, am cedat nervos. În caiet erau – s-o spun româneşte – făcute varză! „Ramaigana la egipteni, Testamentul la fenicieni”, şi uite-aşa am ajuns eu să predau lecţia… să fac repede din google suport vizual – că, deh, la şcoală nu le-a arătat nicio imagine, iar în capul lui fi-miu templul de la Luxor era totuna cu piramidele. Aşadar am ajuns la Gama, am deschis memoratorul, şi când am văzut că schema era fix ce muncisem eu jumătate de oră joi, l-am luat. În plus, ca să nu se plictisească copilul, i-am luat şi două cărţi SF, cu reducere specială la târg: Darul lui Mibs şi Adăpostul.

Am răsfoit şi colecţiile pentru cei mai mititei, şi în special am vrut să văd Atinge copacul, apariţia nouă de care am legat şi concursul de săptămâna aceasta (dacă nu aţi participat încă, aveţi detalii aici, premiile sunt 6 seturi IQ Fun.) Cartea este recomandată pentru trei ani, şi ilustrează minunat tema timpului şi a anotimpurilor, concept foarte greu de asimilat la vârstele mici. Printr-un joc aproape imperceptibil vine primăvara, vara, culegem merele toamna şi apoi aşteptăm bucuroşi prima zăpadă. La grădiniţă cartea ar fi minunată într-o aplicaţie, să transformi acel „atinge” în ceva real. Finalul – bate din palme şi începe să ningă – mi-a adus un zâmbet larg.

Următorul punct pe harta mea – editura All, şi în mod special, Galaxia Copiilor, unde colecţia începută anul trecut, cu Trolul fără inimă şi Prinţul dorinţă este completată acum cu două poveşti foarte frumoase, Zăpezica şi Piticul Nas Lung. Editura nu are reduceri doar la târg, ci şi pe site-ul propriu, iar cărţile le puteţi găsi aici. Pentru cititorii mai mari, începe o nouă serie – Pisicile războinice, despre care voi reveni cu detalii imediat ce le citesc. Împreună cu Galaxia Copiilor v-am pregătit şi o surpriză, despre care veţi afla detalii mâine. 🙂

Am mers apoi la Polirom. Am sperat să aibă ceva lădiţă la reduceri cu apariţii mai vechi, sunt câteva de care am nevoie la şcoală, şi nu sunt reeditate. N-a fost, aşa că, până se va inventa ebook-ul şi pentru cărţile de acum 10-15 ani, mai folosesc xeroxul. În schimb nu m-am lăsat până n-am răsfoit şi cărţile pentru care domnul profesor Pânişoară ne-a convocat special în amfiteatru, Medaliile succesului. Am citit prezentările de pe ultima copertă, şi mi-am cam dat seama de ce ni le-a pus nouă pe lista de lectură obligatorie :). Mă bucur însă de un lucru: nu se încearcă doar transformarea viitoarelor cadre didactice, a şcolii, aşa cum ne-o dorim, ci se „atacă” cumva şi din spatele frontului. Degeaba pui la catedră un om dezgheţat la minte, dacă părinţii şi copiii au aşteptări ca acum 100 de ani, cadrul didactic nu a „făcut nimic” dacă s-a jucat toată ziua cu ei şi nu le-a trântit şi o căruţă de teme. Şi despre acestea, într-un episod viitor. Nu le-am cumpărat pentru că reducerea nu mi s-a părut satisfăcătoare, plus că verificasem pe elefant – există în format ebook, mai ieftin, şi la promoţie (sau le pot citi şi la bibliotecă).

Ce vă spuneam mai devreme? Că se călca lumea pe picioare… la propriu? Ei bine, „ghinion de neşansă”, un bocanc 45, (ne)stăpânit de un domn pe măsură, care probabil de la cei 2.20 metri ai lui nu vede şi piticaniile de 1.60 pierdute în mulţime, mi-a aranjat ghetuţa… şi m-am văzut brusc cu o „deficienţă”, transformată în incapacitate de mers şi apoi în handicap de a-mi face loc prin mulţime. M-am gândit cu groază la lungul drum către casă, la bagajele pe care le trăgeam după mine… noroc că am mai avut două panglici iar lipiciul cu silicon de la atelier şi-a făcut treaba, cât să mai apuc să ies din târg. Aşa că am lucrat creativ într-un colţ, am improvizat şi am luat-o spre casă, aproape plângând că nu pot continua vizita prin târg. Nedrept, dar anul acesta atât a fost. Socoteala mea de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. 🙂

Profitaţi însă de reducerile din acest weekend, răsfoiţi librăriile online începând cu rubrica de carte pentru copii, sau porniţi de la programul târgului – pentru a vedea noutăţile lansate. Orientativ, am pus zilele trecute şi un articol cu informaţiile oferite de edituri, îl găsiţi aici.

Un pic de Usturoi

Săptămâna trecută am scris despre KINOdiseea, şi vă invitam la film. Personal am vrut să văd Finn, însă programul copiilor nu a fost foarte maleabil în aceste zile, aşa că probabil vom avea alte ocazii. Dar… dacă mi-aţi fi spus că voi ajunge în cele din urmă la cinema, n-aş fi crezut. Marţi n-a fost o zi simplă, s-a răsturnat programul de câteva ori… dacă dimineaţa se anunţa calmă, până în prânz aflasem că seara voi „gusta” un pic de Usturoi la festival. Recomandarea era şi pentru copii, dar de la 12 ani, aşa că am preferat să nu forţez norocul şi să nu-i iau cu mine.

Nu mi-am închipuit că voi râde în hohote… şi în niciun caz nu e genul de film la care mă aşteptam. În primul rând, eu l-aş lăsa „cu AP”. Chiar dacă mai scapă câteva dialoguri mai picante, nu e deloc atât de grav pe cât se întâmplă lucrurile prin parc. Mi-a părut enorm de rău că ai mei au rămas acasă, mai ales când am văzut câţi copii erau în sală! La final au avut piticii o mulţime de „ultime întrebări”, pe care le tot puneau… şi cumva ghiceau şi ceea ce noi, adulţii din sală, am fi întrebat.

Despre ce e filmul? Despre prietenie în primul rând. Despre toleranţă. Despre o lume paralelă cu cea în care trăim, şi despre care abia dacă mai au unii dintre noi habar. Despre lumea văzută cu ochi de copil. Despre un umor fin, cum n-am văzut demult. E un film pentru care copiii trebuie să le dea acordul adulţilor, şi eventual să le explice cam cum stau lucrurile şi când (să nu) învăţăm ce e discriminarea. Mai mult nu vă spun din subiect, căci mi-ar părea rău să nu-l savuraţi pe îndelete.

Mai multe detalii aici. Puteţi citi liniştiţi, nu v-am dat info despre subiect.

PS. Nu mă pot abţine… un puştiulică în întreabă la final pe Radu Băzăvan: de ce vorbeau aşa de nu înţelegi? Erau moldoveni?No, măi, îs ardeleni, şi ţigani, ba şi unguri pe deasupra! Sper că ardelenii din sală au gustat gluma, trece cu Usturoi.

Batranetea…

De ceva ani am dat vieţii mele o nouă dimensiune, una virtuală, care, treptat, s-a împletit mai mult sau mai puţin cu cea reală. Online-ul nu ar fi însă nimic dacă nu ar face să se întâmple lucruri şi în realitate. Am cunoscut mulţi oameni, frumoşi, iar unii dintre ei fac lucruri chiar frumoase! În această categorie se înscrie şi acţiunea din 30 noiembrie 2014 de la Complexul Social Floare Roşie din Bucureşti, sector 6. Un grup de oameni frumoşi vor merge acolo pentru a bucura alţi oameni: nişte oameni bătrâni care se bucură uşor, dar care au în acelaşi timp foarte puţine motive de bucurie. Vom merge să le gătească şi să ia prânzul împreună. Pur şi simplu.

Aş fi vrut să îi însoţesc. Nu ştiu să gătesc, şi nu aici m-aş fi implicat, însă sper ca iniţiativa să continue şi, poate de sărbători, să reuşesc mai mult decât acum. Deocamdată doar vă povestesc despre ea. Proiectul este unul al unor oameni de bine. A pornit ca iniţiativă privată şi speră ca, cu puţin ajutor şi noroc, să se poată extinde.

Deocamdată are sprijinul Fundaţiei Comunitare Bucureşti, Taste Learners (prin Viorel Copolovici care va găti) şi al trupei de teatru Improvisneyland.

Pentru ca orice campanie umanitară să se întâmple, există şi o campanie de strângere de fonduri. Banii vor fi folosiţi strict pentru alimente şi vor fi gestionaţi direct de Fundaţia Comunitară Bucureşti. Va exista şi o licitaţie prin Talcioc Urban, despre care vor urma detalii în curând. Ce rămâne, dacă rămâne, se va transforma în produse de folosinţă îndelungată donate centrului.

În ultimul moment, Lidl România a confirmat că asigură produsele alimentare necesare preparării prânzului din 30 noiembrie şi produse de folosinţă îndelungată, de curăţenie şi de igienă personală.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale casei