Felicitare cu îngeraș, din sârmă plușată

Al doilea proiect de luna aceasta ce folosește modelarea firelor de sârmă plușată este un înger, pe care m-am străduit să nu îl modelez foarte simplu.

Dacă doriți să îl realizați întocmai după model, necesită câteva noțini de măsurare folosind o riglă. Se ia un fir pufos de 30 cm și se îndoaie, pornind dinspre fiecare capăt, la: 6 cm, 3 cm, 5 cm. Bucata rămasă la mijloc între cele trei delimitate va avea cca 2cm.

Se realizează întâi triunghiul-corp, răsucind de două ori firele la vârf, consumând din lungimea laturilor triunghiului. Se îndoaie și se realizează vârful aripilor, iar capetele firului se întrepătrund și se agață discret de corp.

Pentru cap am folosit o jumătate de perlă adezivă (Daco – AD183), iar aura am realizat-o dintr-o bucățică de sârmă plușată cu sclipici.

Accesoriile sunt realizate cu perforatoarele decorative. Suportul este un carton A5 îndoit, pe care am aplicat pânză de sac.

Mai jos aveți etapele de îndoire. Spor la lucru!

La mulți ani, România!

De la an la an devine parcă mai greu să găsesc motivele pentru care sunt aici, exceptându-l pe cel de a stinge lumina… și totuși, de 1 Decembrie, mulți dintre noi ne amintim că avem o țară, că suntem mândri de a fi români, chiar dacă cu greu putem explica ce semnifică ziua de 1 Decembrie, sau care ne sunt strămoșii, ori cum am supraviețuit în mioriticul spațiu carpato-danubiano-pontic.

Astăzi aleg să spun „la mulți ani” tuturor celor care mai sunt aici cu intenția de a schimba ceva!

Timpul din păcate nu mi-a permis să fiu mai creativă în această zi. La pesimismul care mă îneacă, era și greu. Oana însă m-a salvat. Acum ceva vreme mi-a dat cadou o trăistuță, cu „România”. Sigur găsești tu ceva drăguț de făcut cu ea! Ei bine, am găsit. De la româneasca dulceață de Topoloveni am reciclat un tricolor micuț – n-aș putea să-l arunc!, l-am cusut cu grijă pe margine. Decor – un alt tricolor, căci e păcat să n-ai unul în casă.

Suntem aici de două milenii. Ar fi păcat să nu sărbătorim!

Educația se face cu bâta

Nu luați chiar la propriu titlul, însă, în ceea ce privește educația civică la noi, nimeni nu se prea lasă educat decât cu forța. Să luăm spre exemplu aruncatul hârtiilor/gunoiului – pe jos/în locuri neamenajate. Dacă s-ar da amenzi pe bune, am avea localități ca-n palmă, de ți-ar fi mai mare dragul să mergi pe stradă. Sau pentru strâns rahatul câinilor de pe trotuar… doamne, cât aș vrea să înceapă odată campania contra stăpânilor nesimțiți!

Dar nu la aceste aspecte voiam să mă opresc azi… ci la circulația cu metroul, care a devenit înfiorătoare. Circul cu metroul pe cele două magistrale cam de când le-au inaugurat, în anii 80. Pasajul dintre Unirii 1 și 2 îl știu încă de când nu depășeam cu mult un metru înălțime. Însă așa cum îl văd toamna aceasta nu l-am văzut niciodată… Ați jucat, sper, „Împărate Luminate, cât e ceasul?”, și știți ce sunt aceia pași de furnică… ei bine, cam așa se traversează acel pasaj la ore de vârf. Nu poți aștepta să „treacă valul”, că metrourile vin în valuri, de pe toate magistralele, și acolo e o masă de oameni care se târăsc, încet, spre destinație. Dimineața sau seara, e același lucru.

De ceva vreme am remarcat câțiva agenți de pază, polițiști și angajați metrorex, dispuși „strategic” la confluența râurilor vii, pentru a le direcționa „scurgerea” în și din stație. Ceva-ceva efect cred că au, că la „ieșirea din matcă” nu se mai revarsă, să se ciocnească unii de alții, cam cum se zbate Dunărea la Sulina, la întâlnirea cu marea. I-am remarcat mai apoi și la cotitura de la scările rulante. Dacă vii de la Unirii 2, urci la Unirii 1 numai pe rulante, nu pe cele normale. E linie continuă, nu ai voie să schimbi banda 🙂 .

Obligatoriu, curbă la dreapta (la scările rulante)

Azi am remarcat altă schimbare… Pe mijlocul pasajului a apărut un autocolant – o linie continuă. Pe-aici nu se trece. Și, în plus, săgeți direcționale, atât pe jos, dar și pe deasupra panourilor, să marcheze sensurile. Care va să zică, se circulă pe dreapta și nu se trece linia… Oare nu era bine să facă și ei, ca la Eforie, o bandă centrală, cu dublu sens?! Sau vor monta o balustradă, ca pe autostradă, să nu cumva să mai schimbi „banda” de circulație?!

Una peste alta, ce se întâmplă acolo e parcă un vulcan care stă să explodeze. Dacă cumva vreun aiurit o să aibă „inspirația” de a-și uita sacoșa, și o duoamnă grijulie să strige „bombă”, o să vedem cât de incapabil este Metrorex să gestioneze o masă isterică. Pentru că în rest – atentate ori altele asemenea, se pare că există un Dumnezeu al proștilor, care stă cu ochii pe noi. Altfel nu-mi explic cum supraviețuim în țara asta unde toate merg de-a-ndoaselea… Sau, mai bine zis, unde batem cu talent drobul de sare în perete!

La petrecere cu Cabina Foto

Nu-mi stă în fire să vorbesc despre ziua mea. Nu știu de ce, dar de ani buni încoace, mai ales de când există și „viața publică online”, am preferat s-o marchez ca informație privată. A rămas un moment pe care îl sărbătoresc fără să fac mare caz, și mă bucur că încă sunt oameni care pun mâna pe telefon să sune. Și aceste apeluri au exact același efect și cu o zi înainte, și cu o zi după. Și eu fac la fel. Mă ambiționez să nu notez zilele de naștere. Mi se pare aiurea să sun că mi-a spus google… mai bine sun când îmi amintesc, chiar la câteva zile după, dar am făcut-o pentru că m-am gândit la acea persoană. Cam așa și cu ziua mea… care a trecut totuși de ceva vreme 🙂 .

Anul acesta însă am improvizat o mică petrecere, cu oameni faini, de care mă leagă doar întâmplările de viață, și aproape la propriu de o prietenie „de-o viață” (adică vârsta mea minus vreo trei ani). Ce-am primit cadou…? O distracție de două ore cu cabina foto. În traducere, o cutie mare, cu ecran cât un TV de odinioară, cu un aparat foto deasupra, două reflectoare profesionale, o aplicație pentru instantanee și accesorii… Nu m-am așteptat la minunea asta, așa că echipamentul meu era mai degrabă de stat comod în casă la o bere cu prietenii, însă ne-am distrat… copiii au intrat imediat în acțiune (deși am zis că leșin când am văzut că vor să folosească sabia să atingă butonul de start), nu știu dacă le-a rămas ceva ce n-au probat. Noi… fetele… mai încet, și băieții cu atât mai puțin. Greu a fost însă până am pus prima fundiță, și mască… și apoi ține-te… Am și printat o parte din poze, însă mie mi-e drag de folderul cu toate, mari, să le pot studia liniștită.

Fără asta, petrecerea ar fi fost cu ceva de-ale gurii, o bere, un tort (și ăsta primit cadou, că mie mi-a ieșit doar crema de zahăr ars, nu și blatul, și cum prietenii mă cunosc, au venit pregătiți…), multe glume și o după-amiază faină, în care probabil ne-am fi ales cu 2-3 poze cu telefonul. Așa… am vreo 200 de poze haioase… unele chiar muncite… și zău că nu știu ce să aleg ca să pun în albumul pe hârtie!

Motivul pentru care însă scriu este acela de a mulțumi pentru surpriză și a vă invita să încercați, la orice ocazie. S-ar putea să fie mai apreciată decât credeți. În plus, aveți șansa să câștigați un premiu constând în 90 min de cabină foto la orice petrecere/serbare cu tematică de Crăciun, desfășurată în zilele săptămânii, în București/Ilfov, Giurgiu, Călărași, Prahova și Brașov, dacă participați la concurs. Detalii despre condiții găsiți aici.

Succes!

Nu mă mai satur de mers la „școală”

Azi nu vă povestesc despre facultate, (mai are subiectul acesta rezervat niște articole), ci despre școala de weekend, sau școala de blog, momentele în care încerc să împac și capra și varza…

S-au împlinit luna aceasta șapte ani de când am lansat site-ul și blogul, și-am zis că e momentul să mai tai o feliuță din timp și pentru al treilea copil al meu, „Talente de Năzdrăvani”. Am mers, la invitația Anei, la a doua ediție a Digital Parents Talks, pe o temă care ar fi bine să înceapă să funcționeze și la mine cum trebuie… monetizarea blogului. Cum (nu) fac bani din blog… e încă o problemă pe listă, ce pot spune e că de vreo 2-3 ani am reușit să scot suficient cât să plătesc serverul, asistența tehnică, materialele necesare articolelor și să beau o bere bună ca să mă felicit. Dacă mi-aș dori să îmi iau casă și mașină din blog? Normal că aș vrea. (Între timp am deschis ochii, nu mai visez.)

Dacă aș avea un singur moment certitudinea că un gest frumos poate fi primit cu bună-credință, reciproc avantajos, aș face-o. Însă… cât timp materialele sunt gratis și tot sunt piratate… ce mă mai gândesc eu la altceva? Poate în afară, peste graniță, nu la noi, în niciun caz…

Dar ca să revin la întâlnirea de sâmbătă. Nișa noastră, de „părinți”, este poate una dintre cele mai ciudate, dar pașnice, probabil ca să fim exemple bune pentru copii. Nu ne strânge împreună nici o pasiune comună (ca pe culinar, beauty… unde se și aprind scântei), ci un fapt de viață. Poate de aceea suntem mai deschise la comunicare, și la învățare împreună. Căci întâlnirea asta a vrut să fie, o școală de weekend, un eveniment profi, în care oamenii participanți sunt cel puțin interesați să performeze pe linia aceasta de online pe care au trasat-o în viața lor, pe lângă toate celelalte.

Așa că fiecare a acționat în consecință. M-am bucurat că am copii mari, înțelegători, căci cel puțin ei nu-mi distrăgeau atenția. Era și greu, căci unul era în excursie, celălalt era lângă mine, înscris și el la „școală”, ca să se convingă că „treaba asta cu blogul” este pentru mine cât se poate de serioasă, nu-mi bat joc, vreau să arate bine, atât pentru cititori, cât și pentru potențiali clienți. Și că m-aș bucura să fac echipă și cu el, așa cum am stabilit când am lansat proiectul. L-a cam depășit discuția, dar mi-a dat un raport detaliat despre bunătățile de la MamaPan (cele cu legume, căci la celelalte mi-a zis că ar trebui totuși zahăr).

Dacă se poate obține mai mult la astfel de întâlniri? Din punctul meu de vedere, da. Studii de caz, exemple concrete. Bila albă de data aceasta o primește Lavinia Pavel, care a rupt pisica în două și ne-a arătat, concret, așa da, așa nu. Păcat că audiența s-a rărit bine de tot la final… dintr-un motiv de priorități. Asta e, fiecare alege pentru el. Când am decis să mă înscriu la facultate, cu doi copii acasă și job, știam că vreau să fac asta, și e important pentru mine. Da, am pierdut multe evenimente, de toate tipurile, pentru că eram la „cursuri”. Însă, dacă am decis că este o prioritate, atunci accept compromisurile.

În încheiere, o întrebare: este, în momentul acesta, Talente de Năzdrăvani un brand? Definiția o aveți mai jos, așa cum a fost analizată sâmbătă. Poate mă ajutați să-mi dau seama dacă ce învăț la „școală” are aplicabilitate practică.

Slide de căpătâi în prezentarea lui Paul Olteanu.

Sponsorii evenimentului: Centrul Comercial Auchan, Sloop și Turner România.

Homeschooling-ul, moda și realitatea

Am primit săptămâna trecută un material dedicat home-schooling-ului în România, însă înainte de a vorbi despre acesta, aș prefera să mă opresc un pic la termeni. Ca viitor profesor de învățământ primar, fost profesor de gimnaziu și liceu, și actual student la o universitate de stat, cursuri de zi, îmi permit să spun că, în România, dacă vrei să faci ceva cu adevărat, trebuie să vrei și să te descurci singur să o faci cum trebuie. Ceea ce la noi a rămas din sistem, doar pe hârtie, nu garantează nicidecum un viitor „luminos”. Dacă n-ați văzut Wall-E, priviți cu atenție „produsele umane” ale progresului și tehnologiei, că spre acel model de îndreptăm cu încăpățânare.

Personal am fost „victima” de nevoie a home-schooling-ului la matematică. La școală nu aveam profesor, tata preda mate, așa că patru ani de gimnaziu dădeam pe la școală la lucrări și teze, ca să am notă în catalog, și tot ceea ce știu am învățat cu el și de la el. Trist! Foarte trist, să fie nevoie să recurgi la așa ceva doar pentru că „sistemul” a fost incapabil să gestioneze o catedră, într-o școală, într-un orășel de provincie.

Îi înțeleg și pe cei care caută cu disperare soluții alternative pentru un „sistem” în suferință, și cred că le găsesc la privat. Însă din ce feedback am, puțini sunt cei satisfăcuți, și ies din școli precum Lauder, unde regulamentele contează, și nu se acceptă abateri. Altfel la privat, cu mici excepții, ești plăcut mângâiat pe cap și felicitat…

Sunt de acord că sistemul de home-schooling ar trebui reglementat în România, pentru că, deși toți avem aceleași drepturi, nu tuturor ne-a zâmbit soarta, și unii chiar își permit o astfel de abordare. Personal aș prefera, ca învățător, să stau 6h/zi cu 1-2 copii, cu care să lucrez aceeași programă de la școală, să-i pregătesc pentru testări și echivalări, și să intre abia la gimnaziu în sistemul școlar. Dar o astfel de legiferare trebuie să țină cont și de nevoia de socializare a copiilor – se pot face în grup orele de educație fizică, joc și mișcare, muzică… chiar dacă pentru celelalte s-ar lucra individual. Căci sistemul, reglementat, ar putea să meargă și pe colaborare între tutori.

Dacă stau totuși bine să mă gândesc, un sistem cu 5/10 copii la clasă ar fi de preferat celui de home-schooling… V-o amintiți pe Heidi și Clara? De ce a plecat Heidi din munți…? Și cât de bine au început apoi să meargă lecțiile…?

Noi, de fapt, avem o problemă – un sistem în colaps – și soluții proaste de rezolvare, pe principiul scapă cine poate. Nimeni, dar nimeni nu are curaj să taie în carne vie… Avem profesori slabi, și ce facem cu ei? Recent am pus cap la cap niște informații, și persoana, care nu știe să folosească corect cratima, este adepta statului „cuminte” pe scăunel la grupa mică și a lucrului pentru „performanță” la trei ani. Facem… ce… cu persoana? Îi dăm diplomă, și o transformăm în persoană „calificată”… Avem clase suprapopulate, dar la noi părinții fac legea, mută domiciliu și divorțează ca să aibă prioritate la „doamna X”, care face minuni cu 35 în clasă, după ce strânge 900lei/copil ca să te treacă pe „lista ei” și te cocoșează cu teme, trei povești de citit pe weekend, la clasa I, și probleme din Gazetă, doar ai vrut nivel de excelență.

Dar vrea cineva să rezolve?

Ne facem că muncim, și închidem ochii, părinții cu bani cumpără educație pe doi lei, iar cei fără strâng din pumni pe la colțuri, poate-poate cu cele câteva firimituri copilul lor va avea o șansă în viață, că mai mult de un caiet și un creion nu își permit.

Nu sunt în niciun caz adepta home-scholing-ului făcut de părinți bine intenționați, dar fără niciun pic de experiență didactică. Sunt niște limite pe care un economist, un inginer, o casnică, nu le pot trece, oricât de bine s-ar descurca la matematică. Sunt limite și pentru profesorașii creați pe bandă, care ies din facultate ca gâsca din apă, n-au învățat nimic, și ajung la clasă mai rău decât unii dintre elevii lor în învățământul de masă…

Revenind la materialul primit, vizibil aici, este realizat de MKOR, și a strâns opinii referitoare la acest sistem de educație alternativă. Vi-l recomand, ca material informativ, mai ales în prima sa parte, despre ce înseamnă home-schooling, la noi, dar mai ales în afară. În schimb rezultate prezentate sunt, din punctul meu de vedere, departe de orice realitate reprezentativă, în ciuda numărului mare de respondenți – peste 1700. Selectați pe nișa de părinți cu studii superioare (peste 93% – procente pe care eu nu le-am văzut niciodată în studii), aproape în totalitate din mediul urban (95%), mi se par mai mult decât naturale răspunsurile lor referitoare la această alternativă educațională. Ca metodă de cercetare, menționat ca interviul, și apoi ca sondaj, nu are specificate obiectivele. Nu știu ce s-a dorit exact prin acest demers. Dacă s-a dorit doar evidențierea unui vid legislativ, atunci este ok. Există interes și doritori. Dar îmi este teamă că ne aruncăm înainte ca acum 150 de ani, spre a crea repede forma fără fond. Că, nemulțumiți de un rău mai mare, alegem ceva ce se poate dovedi un rău mai mic.

După de accesați studiul, vă recomand articolul Mihaelei, bine argumentat. Sunt chiar curioasă ce părere aveți despre acest subiect.

Hai la religie, să ne mărim media…

Una dintre cele mai de … argumentații pentru ora de religie pe care îmi e dat să o aud este cea privind contribuția ei „esențială” în mărirea mediei. Nu mă deranjează atât de mult faptul că o aud la părinți, asta e, unii nu au depășit mentalitatea conform căreia ne ducem la școală pentru notă, (și nota aceea te definește pe tine, ca persoană), nu pentru a învăța.

Mă deranjează însă fantastic faptul că o aud de la profesori. Cum, îl/o retrageți? Dar, știți, pierde la medie!! Da, dom’le, știu, îs tâmpită, arunc pe geam niște sutimi! Se dau moka la colț, și eu nu le vreau… Peste încă vreo 5 ani probabil copiii mei vor fi în acea minoritate de ciudați care nu au deloc religie în foaia matricolă (deși la fii-mea doar ce am modificat-o, la cerere, că avea doi ani medie pusă, din entuziasmul profesorului care nu dă pe la clasă, și la sfârșit de semestru pune notele de sus până jos…)

Singurele motive pentru care accept ca rațională participarea la această oră este o înclinație deosebită a copilului, încă din familie, către acest aspect. Sau un profesor dedicat, care din îndoctrinare transformă ora într-una de educație…

Cu ce mă încălzește pe mine un copil care, după patru ani de religie, e incapabil să primească în grup un copil nou. Nu mă joc cu tine, așa, că nu vreau eu, ba nu-i las nici pe ceilalți, că tu ești nou, și așa vreau eu, să nu ne jucăm cu „cei noi”. La ce au folosit acești ani, dacă nu la a educa o atitudine deschisă, tolerantă și prietenoasă? La nimic… la medie!

Și ca să revenim la trocul acesta dezgustător pentru mine. Faci religie ca să-ți mărești media. Nu-ți place, nu te atrage, nu-ți spune nimic materia asta, dar dacă ești acolo fizic, și prof. X are și el catedră și ia un ban „muncit” un an de zile, te răsplătește cu un 10 la materia lui. Și-ți crește media… Ce învață copilul meu din atitudinea asta? Că lucrurile merg „și așa”? Că „scopul scuză mijloacele”? Că la școală se poate și să faci doar „act de prezență”?

Adică ce facem…? Ne trimitem copiii la școală să învețe exact ceea ce ne provoacă nouă o senzație de vomă când deschidem televizorul…

Vă recomand ca atunci când intrați în panică pentru cele 3 sutimi care se pierd la medie (Andrei a „pierdut” 0,03 în clasa a V-a și 0,03 în clasa a VI-a), să recalculați media. Apoi să vă gândiți că media anilor de gimnaziu înseamnă 20% (anul trecut a fost 25%) din media de admitere. Că tendința e să scadă acest procent (aș paria că ajunge la 10% sau dispare)… și să calculați dacă toate acestea merită să supuneți copilul unui efort în plus, ale cărui beneficii nu se prea văd deloc… adăugați și non-valorile de mai sus, și decideți. Da, nasol rolul de părinte. Am mai auzit eu o replică, vreau să fiu eu cu conștiința împăcată că ți-am creat toate condițiile, în rest e treaba ta! Cine contează cu adevărat? Când învățăm să ne asumăm odată deciziile?

Și să nu uit ceva: în țara asta, conform constituției, nimeni nu îți poate cere să-ți declari religia. Am tras linie în formular, nu pentru că sunt păgână, și nici pentru că dau pe la biserică de două ori pe an, sau nici atât. Pentru că acea latură a creștinismului care ar trebui într-adevăr să ne facă oameni mai buni, mai iubitori de aproape, o înveți cu dragoste, în familie, nu de frică, nu de teama notei, nu în genunchi, la școală. Iar despre restul – citești atunci când înțelegi, când îți dorești să afli mai mult, fie și numai pentru cultura ta generală.

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

Prima ultimă zi de școală

Pentru mine azi e ultima-primă-zi de școală, sau viceversa. Uneori regret că n-am rămas la catedră. Alteori nu, căci în anii aceștia am învățat enorm. Uneori mi se strânge inima că mă întorc… ca azi…

Am savurat careul. La ambii. Mi-am dat seama că șansa de a mai prinde „careul” cu ei este foarte, foarte mică… din moment ce în ziua fatală a începutului de an va trebui să fiu la datorie. Un foarte bun amic, cu dublul vârstei mele, mi-a spus că până la urmă e o problemă de priorități. Soluții există, doar că tu trebuie să alegi, să înveți să te teleportezi, să alegi ce e mai important pentru tine. Așa că mi-am pus pe lista „de gândit” cum voi reuși eu să fentez începutul de an școlar, astfel încât să împac și capra, și varza, și… lupul.

Până una-alta, azi am avut parte de ambele festivități, căci au fost la ore diferite. Iris mi-a spus că mă iartă pentru anul viitor, și, bonus, va merge ea cu mine, să mă țină de mână dacă am emoții… 🙂 . M-am bucurat că la ambele s-a cântat imnul, că nu s-au spus rugăciuni, că discursurile au fost scurte și oamenii punctuali cu organizarea. M-am întristat că alți oameni n-au nici cea mai mică cultură a evenimentelor sociale, din categoria ținută, moderație… Nu apari cu copilul la careu de parcă vii la plajă, sau taman ce-ai ieșit de sub mașină, ori acasă nu-ți curge apa.

Excepții, ce-i drept, dar sunt. Apoi, coșul tău cu flori (s-au demodat buchetele, ba chiar și ghivecele!) trebuie să fie cel mai mare, cel mai colorat, cel mai… nu mai contează. Și dacă ți-ai însoțit copilul la careu, musai să stai priponit lângă el, să nu-i dai drumul, pe primul rând. Ce dacă alții mai mici nu văd de tine… nu? Ori, dacă îi dai drumul, să intri în careu, ca să faci poză „din față”. Și nu una, ci 20, să știi că ți-a ieșit!

M-am amuzat copios apoi, vorbind cu copilul. Știu că ea, de obicei, „mai are o întrebare”. I-am spus să nu se grăbească să le pună pe toate, și cele pe care le alege să fie cu adevărat importante. Îmi spunea amuzată că au avut un coleg care întreba tot timpul, și înțelege de ce toți zâmbeam ori de câte ori ea începea tirul. A păstrat întrebarea până la final, când a întrebat doamna dacă mai are cineva vreuna. Era foarte mândră că s-a gândit bine, a pus o întrebare „bună” și apreciată pe măsură.

În schimb nu ne-am împăcat cu uniforma. Nu cu principiul, care i se pare super, ci cu pantofii, cu ideea de fustă, fundiță la gât… cu matricola s-a obișnuit imediat. Cu restul… nu „înțelege” ce minte diabolică le-a inventat și le obligă pe femei să le poarte. Mi-a arătat că se poartă fustă cu adidași, și că mâine, sub nicio formă, nu-și mai pune în picioare mijloacele alea de tortură.

Eu am tras o linie. Am trecut la gimnaziu cu amândoi. Am ajuns în acel moment în care un bun prieten mă întreba, acum 7 ani când am pornit site-ul, ce voi face când ai mei vor fi mai mari decât vârsta căreia mă adresez. Ei bine… Eu voi avea acea vârstă, prin copiii mei de la școală. Voi rămâne mereu „Năzdrăvan”, cu chef de joacă.

Un an școlar minunat tuturor! Colegelor le doresc un colectiv unit, părinți raționali și bine intenționați!

PS. O dovadă că lucrurile pot fi și altfel este aici.

O idee super de marketing

Din categoria „uneori trebuie să faci lucrurile altfel ca să fii remarcat” face parte și experiența de mai jos, pe care am apreciat-o chiar dacă nu am nimic de-a face cu brandul în sine. Oamenilor creativi le atrag întotdeauna atenția ideile ieșite din comun. Să luăm de exemplu promovarea produselor noi. Timp de câteva weekenduri, îți iei un stand mic în marile supermarketuri, îmbraci niște fete în haine ieftine și nepotrivite, dar în culorile firmei, le pui să zâmbească frumos și să îmbie la degustare. Dacă are efect sau nu… nu știu. Însă știu că este atât de banal, și când sunt și mai multe la rând, se pierd în mulțime. Așa că da, apreciez să te dai peste cap, tu, ca producător, să mă convingi că produsul tău are un plus de valoare. Că investind altfel în promovarea lui îmi arăți că tu, în primul rând, îți apreciezi munca, și faci lucrurile să fie „altfel”. Pentru că asta îmi promiți, o experiență „altfel”.

Am fost în luna mai la conferința susținută de Alfie Kohn la București, și, la pauză, epuizată la propriu de maratonul impus de live-text la fața locului, am zbughit-o afară, să caut repede ceva de-ale gurii. Cât am mers pe la sala palatului, cât am dat gata un meniu, pauza aproape că s-a dus, m-am întors cumva aproape de spartul târgului, sau mai bine zis, a pauzei. Dar mai era ceva timp până începea sesiunea a doua, așa că am avut timp să arunc un ochi și la standuri. Ei bine, habar n-am ce standuri au fost, căci ochii mi s-au dus instant la cel de la Olympus. I-am urmărit pe copii, cum s-au dus să mulgă vaca… și am căscat gura pur și simplu ca atunci când eram mică, și o priveam iar și iar pe mătușa mea mulgând vaca… sau când am fost la stână la un unchi și am stat lipită de gard tot „mulsul” de seară, câteva sute de oi și capre, vreo patru ciobani simultan… căci nu e deloc același lucru, fiecare animal cu ale lui… altă strategie, altă abordare.

Deși mă mâncau degetele să încerc și eu, să văd cât de naturală e senzația de la stand, mi-am amintit că am încercat la mătușa mea, și a fost un eșec total. Dacă aș rămâne cu o văcuță pe o insulă pustie, șansa de a nu face hipocalcemie ar fi de 0,01%… În schimb nu m-am putut abține să nu mă gândesc la copiii din ziua de azi, la cât de vagă este experiența lor „la coada vacii”, cum pentru ei laptele aproape că se naște la supermarket… Cum n-au nici cea mai vagă idee cât de mare este, față de ei, o vacă!

Am apreciat așadar efortul de a crea o „fermă” la conferință, de a aduce o vacă, de a crea o experiență unică, chiar și prin balotul de paie din decor. Normal că apoi am căscat gura la creațiile de la atelier, și mi-am permis să fotografiez câteva, căci varianta „Mioriței patriotice” mi-a plăcut foarte mult. Am răsfoit și cărticica cu aventurile văcuței Mu, și mă gândesc cât de utile ar fi astfel de abordări la grădiniță și la școală… Dar, peste toate, am reținut numele brandului.

La scurt timp după eveniment, o prietenă dădea share iaurtului, lăudându-l, grupul crescând treptat, odată cu laudele la adresa produselor. Așadar, ideile faine susțin și produse bune, iar intenția mea de atunci, de a transforma cele câteva fotografii într-un articol, a prins în cele din urmă contur. Nu-mi amintesc să fi testat, cu intenție, produsele, așa că nu știu să vă spun nimic despre ele (dar dacă puteți voi, accept cu plăcere recomandări!). Însă știu ce aș răspunde la un sondaj în care mi s-ar cere să asociez câteva etichete cu brandul: creativ și cu potențial.

Și pentru că am vrut să văd dacă despre această inițiativă s-a mai scris, am găsit prezentarea oficială a evenimentului, cu mult mai multe poze decât am eu, aici.

Intoleranța se învață în familie

Am citit recent acest articol, #laliceu: Elev LGBT în România, o misiune imposibilă?, și mi-am dat seama de percepția total greșită pe care o avem asupra fenomenului, cum ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne perfecțiunea, și ne exersăm în același timp privirea de dezgust pe care o avem față de ceilalți. Nu știu dacă este noroc sau ghinion faptul că m-am născut cu „orientare corectă”, și habar n-am ce viață aș fi avut dacă n-ar fi fost așa, dacă părinții ar fi înțeles sau ar fi uitat că m-am născut.

A aparține în România mileniului III unei minorități sexuale este păcatul capital. Vrem democrație, dar nu înțelegem conceptul ei de bază: libertatea personală se întinde până acolo unde întâlnește libertatea altei persoane. Nu ai dreptul să i-o încalci, nu ai dreptul să-i spui cine, ce, sau cum trebuie să fie. Însă toți, la un loc, trebuie să acceptăm norme de conviețuire pe bază de toleranță.

Curtea Constituțională a României a dat aviz favorabil propunerii de revizuire a constituției, în urma solicitării a 3.5 milioane români de a se specifica în actul fundamental că numai un bărbat și o femeie se pot căsători. În momentul în care această petiție a început să circule, am crezut sincer că e o glumă. Apoi am văzut agresivitatea cu care biserica a invadat spațiul privat și spațiul școlii, pentru a strânge semnăturile. Am văzut manipulare, intoleranță, am văzut acea prostie de ev mediu pornită în vânătoarea de vrăjitoare. Am văzut acel măcel din SUA, generat de „scandalizarea” unui cetățean care a văzut doi bărbați sărutându-se. Nu știu dacă am prieteni din comunitatea LGBT, pentru că niciodată nu am considerat orientarea sexuală a cuiva ca fiind problema mea, sau un criteriu de a-mi alege prietenii. Dar știu că nimeni nu are dreptul să intervină în această zonă, a vieții private.

Urmăresc cu interes procesul intentat statului român de cuplul de homosexuali căsătoriți în Belgia, și îi admir pentru curajul de a-și recunoaște orientarea într-o țară în care încă ne e frică să spunem ce gândim, să pășim în afara rândului, să fim „altfel”, și în același timp să-și ceară drepturile.

De ce spun că intoleranța se învață în familie? Pentru că atitudinile față de ceva sau cineva se învață. Noi suntem cei care, din dorința de a atinge perfecțiunea, creștem monștri. Când încă se strângeau semnături pentru petiția de mai sus, am fost abordată ca să duc la grădinița unde colaborez listă de semnături și fluturași. Am refuzat instant, dar persoana a considerat că trebuie să mă „lumineze”, pentru că „greșesc”. Nu, nu greșesc. Dacă peste 15 ani copilul meu ar veni și mi-ar spune că orientarea lui nu este cea a majorității, asta nu înseamnă că din acel moment este orfan. Nu înseamnă că îl voi iubi mai puțin, că decade în ochii mei. Va rămâne copilul meu. Nu i-am dat naștere perfect și nu am pretenția să devină perfect, iar dragostea necondiționată înseamnă în primul rând acceptarea imperfecțiunilor.

Dacă inițiativa a 3.5 milioane de români care au impresia că lumea se învârte în jurul lor va duce la cheltuirea a 20 mil. euro pe un referendum (dacă se poate, câte 7eur la impozit în plus, pe CNP, că există lista), sper să nu mai dăm dovadă de lașitate civică și să ne ridicăm să spunem „ajunge”. Poate că nu ați avut curaj să nu semnați când popa v-a pus lista sub nas, însă mă rog să aveți curajul și prezența de spirit să luați atitudine la adăpostul secretului oferit de dreptul de vot în România. Toleranța este cuvântul cheie al viitorului, și nu ne permitem să ne jucăm cu el în actul fundamental al unui stat de drept, nu teocratic.

Ca să revin la articolul de la care am pornit, nu am nici cea mai mică idee cum e să aparții comunității LGBT și să nu ieși în niciun alt fel în evidență, la prima privire să fii un om ca toți ceilalți. Însă știu prea bine cum e să fii educat intolerant, să te transformi într-un bully pe această temă.

Dăm în paranoia în momentul în care vedem copiii că nu mai socializează offline, dar nu avem nici cea mai mică idee ce glume se fac pe seama celor care reușesc să își petreacă timpul în public cu un prieten. Unii au reale probleme – firi flegmatice, introvertite – în a se apropia de cineva. Iar când reușesc, devin carne de tun pentru „românii veritabili”, fii mândri ai semnatarilor de petiții, care, fără nicio problemă, îi încadrează la categoria gay/lesbiene și îi hărțuiesc constant. Ne-am pus niște ochelari de cal atât de mari, încât orice relație de prietenie între persoane de același sex este automat încadrată ca homosexualitate.

Așa că… nu-mi vorbiți de modele, perfecțiune, căutați în realitatea de zi cu zi, și vedeți ce monștri ascundem în spatele acestor scuturi! Este perfect să fii imperfect!