Uneori îmi vine să plâng când privesc în jur, de neputință. Dar lacrimile nu rezolvă nimic, așa că scriu. Dacă scrisul ajută la informare și măcar pentru un om reușesc să schimb ceva, atunci n-am plâns cu litere în zadar. (Râdeam la un moment dat cu o prietenă, că sunt genul care cu siguranță era ridicat în miez de noapte în orice altă epocă istorică, ori de securitate acum vreo 50, ori de Inchiziție acum vreo 500. )
Unul dintre cele mai „SF” cursuri de la facultate este cel de Management educațional. Discutăm, la nivel teoretic, despre cum ar trebui să funcționeze lucrurile, într-o realitate normală… Dar parcă citim „Utopia” lui Morus… Unde există acea școală ideală, în care directorul este manager dedicat funcției sale, pentru care cinstea și corectitudinea sunt principii de la care nu abdică sub nicio formă. Și acest manager e cel preocupat în fiecare secundă de calitatea procesului de învățământ din instituția sa, de starea de bine a elevilor și profesorilor, și toate acestea, într-un consens general de bună comunicare cu toate părțile implicate, inclusiv cu părinții, comunitatea și instituțiile statului.
Nu știu cât ne folosește ori ne va folosi acest curs. Directorul pe mâna căruia vom ajunge are mari șanse să fie numit politic. Să aibă în birou un telefon roșu care, dacă sună, cad capete și se șterg infracțiunile comise de elevii recalcitranți. Că poate, în afară de unii părinți, nimeni nu dă doi bani pe calitatea procesului, dar toți vor „forma” perfectă – adică note mari. Este o tristețe „iremediabilă” ce transpiră din sistem, și pe care… nimeni nu vrea s-o schimbe, iar dacă încerci, se scoate din debara patul lui Procust.
Toți urlăm „să existe reguli”, să „se aplice la sânge regulamentele”, dar… pe ici-pe colo, și nu în punctele esențiale, adică în niciun caz odraslei proprii. Asistând la o discuție deloc plăcută, fiul meu îmi scrie pe un bilețel și mi-l dă…
Suntem toți niște ipocriți!
Și am plâns… cu lacrimi de neputință… El are 12 ani. Îl învăț să fie corect, să respecte regulile, să îndure până când, așa cum se terminau poveștile pe care le citeam când erau mici, „mergi și spune lumii că binele învinge întotdeauna”. Însă eticheta pe care a lipit-o adulților responsabili de lumea în care vor trăi ei, generația de azi, este cumplită.
Săptămâna trecută, pe facebook, era povestit un caz de agresiune. Un părinte, față de un copil mai mic, și oprit de un adolescent. Adultul susținea că așa se face disciplină, că așa a ajuns el „om”. Replica tânărului a fost pe măsură: n-ai ajuns nimic. Ai ajuns un individ care își bate copilul. Legând aceasta de replica lui Andrei, îmi doresc să trăiesc în țara pe care și-o vor construi acești copii, dacă îi lăsăm. S-ar putea să ne placă. Ei se încăpățânează să rămână „verzi” într-o lume rece, înghețată.
Sursă foto: triaxon.ro
Știați că, acum 137 de ani, pe 14 martie 1879, se năștea Albert Einstein? Ei bine, nici eu nu știam, am aflat acum câteva zile, când Andrei îmi povestea ultima sa lectură: Dragă profesore Einstein. Din corespondența lui Albert Einstein cu copiii… O lectură ce i-a schimbat cumva modul de a-l privi pe ilustrul savant. Mi-a povestit, pe larg, ce-a citit, însă nu faptul că a aflat mai multe despre o mare personalitate mi s-a părut interesant, ci faptul că a descoperit latura sa umană.
Au pornit de la un apelativ pe care îl auzim din ce în ce mai des, „bă, țărane!”, și și-au propus să schimbe mentalitatea pe care o avem, la nivel de comunitate, asupra acestei noțiuni. A fi țăran nu este o rușine, și mulți dintre cei care se aflau acolo în sală nu erau orășeni get-beget, originile lor era tot în spațiul rural. Nu știu unde s-a pierdut de fapt sensul propriu, plin de conținut, al acestui cuvânt. Peiorativ, a fi țăran la oraș înseamnă a fi lipsit de bun-simț, a încălca cu bună știință normele sociale, a fi egoist și a te gândi în primul rând la tine. A fi țăran la sat înseamnă să fii respectuos, parolist,punctual, să ai un simț al măsurii, și să deții un bine înrădăcinat respect față de muncă.
