Daniel Pennac: Necazuri cu școala | Talente de Năzdrăvani

Cartea stă de mult timp în teancul marcat „de citit“ în viața mea paralelă, căci în cea actuală cu greu mai găsesc energia de a satisface plăcerea lecturii pe îndelete. Îmi amintesc că un fragment din carte a fost cel care mi-a atras atenția, apoi autorul, cu care făcusem cunoștință prin Ochi de lup. Mă surprinsese atunci modul scriitorului de a surprinde realitatea prin instantanee, iar modalitatea aceasta s-a menținut și acum, iar decizia de achiziție a venit repede.

Scurtele narațiuni, câteva pagini, nu mai mult, care alcătuiesc volumul mi-au dat senzația unui jurnal de tip blog, parcă ai „ziua“ și „articolul publicat“. Pe o anumită temă, sau aprofundând o anumită idee, făcând incursiuni în trecutul propriu și readuceri aminte din copilărie (deși îmi e greu să cred că are un caracter memorialistic, pare mai mult ficțiune), autorul ne poartă prin școala franceză din a doua jumătate a secolului trecut.

Prezentul este cel al scriitorului matur, fost profesor, ajuns la acest statut printr-un joc al sorții, căci copilăria lui și parcursul școlar inițial nu lăsau niciun indiciu că drumurile vieții sale ar fi dus prin această zonă. Se caracterizează pe sine ca o loază, un elev cu mari dificultăți de învățare sau de găsire a unei motivații intrinseci pentru a depune acest efort, și pe care, într-un fel sau altul, l-a salvat sistemul.

Școala în care el a fost elev, mai apoi profesor (ca timp, nu ca locație), are pe parcursul mai multor decenii aceleași provocări. Și, deși este vorba de școala franceză, citind ca profesor român cele peste 250 de pagini, a fost nevoie de multe ori să-mi reamintesc că nu citesc despre școala românească actuală. Aceleași probleme, dar care aici mai au și soluții, lasă un gust amar.

Și la noi s-ar putea schimba lucrurile, dacă am vrea.

Mi-e teamă că, dacă mă lansez în comentarea tuturor „semnelor“ de carte fixate, acest articol ar căpăta proporții nepotrivite. Așa că îmi propun să aleg trei idei, cum le cer și copiilor în maratonul de lectură, să menționeze lucrurile care i-au impresionat.

Timpul acordat elevului pentru a învăța un conținut este direct proporțional cu puterile sale.

Volumul îl prezintă la început pe erou, Pennachioni, la vârsta învățării primelor litere, ca un descendent al unei familii de intelectuali de la începutul secolului, în coloniile franceze. Bunicul, fost învățător, militant pentru luminarea maselor, familia lui, fără probleme în această zonă. Și totuși, apare el, care nu este capabil să învețe alfabetul, având nevoie de un an întreg pentru o literă. Familia se resemnează, calculează optimist că la maturitate va ști alfabetul, însă nu se renunță.

Totuși, în ciuda dorinței elevului de a le îndeplini așteptările, lucrurile nu merg. Însă nicăieri pe parcursul volumului nu am văzut arderea etapelor. Dacă elevul nu știe sau nu poate, rămâne pe loc, acea putere a lui ÎNCĂ. Nu poate ÎNCĂ, nu a învățat ÎNCĂ. Repetenția nu este văzută ca o tragedie, ci este acel timp în plus de care elevul are nevoie.

În fond, și teoria spune că orice copil poate învăța un conținut, dacă este lăsat atâta timp cât are el nevoie. Durata anului școlar și atribuirea unui interval de timp conținuturilor ce trebuie parcurse se raportează la media vârstei, care, conform lui Gauss, reprezintă majoritatea. Avem și extrema superioară, care poate mai repede, și lor le oferim parcurgerea a doi ani într-unul, și limita inferioară, pe care nu ne-o asumăm. Dacă au nevoie de doi ani, de ce le luăm acest drept?!

Internatul, ca soluție ultimă, alături de exmatriculări.

Ceea ce mi-a plăcut extrem de mult a fost perseverența cu care regulamentele erau aplicate. Abaterile disciplinare sau deviațiile comportamentale erau sancționate imediat. Nu exista cale de negociere pentru faptele comise. Prestigiul școlii era dat de modul în care crea un spațiu disciplinat și propice învățării. Astfel, exmatriculând elevii care nu rezonau cu filozofia unei instituții, salvai pe cei care rămâneau.

Însă, odată ce a fost exmatriculat, elevul era obligat prin lege să găsească o altă școală care să îl accepte. Și elevul are dosarul în spate, oriunde s-ar duce, nu se poate pretinde imaculat. Probabil la noi este versiunea (nefuncțională) a portofoliului educațional. Cu cât dosarul era mai „impresionant“, cu atât aveai mai puține șanse de a fi acceptat în școli „bune“.

Și existau școlile mărginașe, unde și naratorul își desfășura activitatea, și unde profesorii își asumau că rolul lor este altul decât și-ar fi dorit. Dincolo de acestea, erau școlile de corecție, unde ajungeau elevii cu deviații comportamentale, pentru care era nevoie de cu totul alt tip de intervenții.

Dezamăgindu-și familia după ce a spart seiful și a furat banii, Pennachioni este trimis, în ciclul gimnazial, la internat.

Poate pare o măsură crudă, însă familia s-a recunoscut înfrântă. Nimic din ceea ce încercase, cu frumosul și cu binișorul, nu avusese efectele dorite, iar copilul deja dădea semne de infracționalitate. Clasicul în cancelariile noastre pentru „Nu mai știu ce să îi fac!“ Extragerea acestuia din mediul familial și introducerea în mediul strict disciplinar al unui internat a fost, în concepția autorului, ceea ce i-a adus salvarea.

Printre primele beneficii el identifică organizarea programului. Nu trebuie să te mai obosești tu să te organizezi, o fac alții: când mănânci, când înveți, cât timp „liber“ ai. Tentațiile externe nu există, deoarece nu ai acces la ele. În plus, economisești o cantitate impresionantă de energie pentru că nu trebuie să mai joci teatru zilnic, în fața părinților, în rolul elevului pe care ei și-l doresc, nu te mai afunzi în rețele complicate de minciuni care să acopere, acasă și la școală, lipsa de preocupare științifică.

Lectura a fost salvarea lui.

Le spunem deseori copiilor că o carte este o fereastră spre lume, un mod de a cunoaște și de a încerca experiențe diverse adâncit într-un fotoliu. Prins între limitele impuse de internat, adolescentul evadează cu ajutorul minții. Lectura liber aleasă, nepermisă de altfel, îi oferă, pe lângă acel „altceva“ atât de dorit, și satisfacția accesului la un lucru interzis. M-am întrebat dacă nu cumva interzicerea cărților, dar neluarea măsurilor de confiscare, nu era în final strategia de a manipula tinerii pentru a păși pe acest drum.

Beneficiile acestui demers se vor întoarce mai târziu, spre finalul ciclului liceal, când elevul uimește cu capacitățile sale de cunoaștere și modelare a limbii la solicitările de acest gen. Și destinul său, profesor și scriitor, tot aici își are originea.

Intervențiile părinților există de când lumea.

Caragiale ne lăsa acum mai bine de un secol această dovadă, „Bacalaureat“. Nici în volumul de față nu lipsește, naratorul fiind epuizat de telefoanele pe care le primea acasă, deși nu și le dorea. Însă nu aveai cum să știi cine e la capătul firului când ridicai receptorul. Părinți care aveau nevoie de o intervenție, de o recomandare, și cum să nu încerci orice pentru a da o șansă copilului?

Dacă privești cu un ochi rece lucrurile, și școlile de corecție tot o șansă dau, cu metode pe măsura problemei. Dacă nu am crede în această șansă, i-am arunca în prăpastie ca acum trei milenii, căci sunt inutili pentru societate. Însă speranța e acolo, mai încerci ceva.

Bunica Marketing

Personajul meu preferat, pe care ar trebui totuși să îl extrag și să îl prezint copiilor. Personajul care deviază, într-o epocă a consumatorului, interesul pentru școală către o nevoie falsă de a cumpăra și de a căpăta o identitate ce nu are nimic de-a face cu realizarea ulterioară a copilului. Haine de firmă, gadgeturi, nu fac decât să extindă, ca o boală, nevoia aceasta de a epata. De aici, ocazii numeroase de bullying, care ar putea fi eliminate simplu prin respectarea uniformei.

Naratorul evocă anii săi de școală, când mai toți elevii mergeau cu clasicul „pulover tricotat de mama“, pe care l-au îmbrăcat și frații, dacă rămânea disponibil. Mi-am amintit de ale mele… de nădragii tricotați, doi pe față, doi pe dos, puși peste ciorapii lungi, îndesați sub sarafanul de la uniformă, în zilele geroase de iarnă, din ochiurile cărora zăpada ieșea greu și pe care îi puneam la uscat pe caloriferul dezmorțit de la școală, inutil, atârnând ca niște platoșe țepene. Azi nu știu câte mame mai mișcă andrelele!

Dar în topul ideilor extrase din carte, și lăsată intenționat ultima (deși e deja clar nu m-am încadrat la trei), este:

Daniel Pennac, Necazuri cu școala. Volumul este disponibil în format tipărit sau ebook și poate fi răsfoit aici la Libris, unde merge și cardul de primă didactică. Alte librării: cărturești, emag.

„Profesorii nu sunt pregătiți pentru asta.“

Deși realitatea descrisă se referă la deceniile 7-9 ale secolului trecut, și atunci nevoia de formare a profesorilor pentru provocările pe care le întâlneau era acută. Și nu vorbeau despre pregătirea științifică, ci cea didactică, pedagogică, pentru realitatea pe care o aveau de înfruntat în clasă.

Ori de câte ori se ajunge în volum la această nevoie de formare, povestea devine delicioasă. Și dureroasă în același timp, dacă ești cadru didactic în școala românească actuală. Foarte plăcută este dizertația pe tema lui „asta“, la ce se referă mai exact această formă a pronumelui demonstrativ, din care extrag câteva afirmații.

«… nu aceasta e întrebarea.

— Care e atunci întrebarea?

— Care e adevărata natură a acelui „asta“, pentru care tinerii profesori declară că nu au fost formați, asta e adevărata întrebare, doar tu ai pus-o.

— Și care e răspunsul?

— Vechi de când lumea: profesorii nu sunt pregătiți pentru ciocnirea dintre știință și ignoranță, asta e tot! […] Chiar și așa, poveștile astea cu pierderea reperelor, cu violența, cu consumul, toate gogoșile astea sunt explicația la ordinea zilei; mâine va fi vorba despre altceva. […]

— Ceea ce nu ne lămurește asupra a ceea ce este ea.

— Păi tocmai ți-am spus: șocul științei confruntată cu ignoranța! Șocul e prea violent! […] adevărata natură când e vorba de „asta“ ar sălășlui în eternul conflict dintre cunoașterea reală, așa cum se concepe ea, și ignoranță, așa cum se trăiește ea: incapacitatea absolută a profesorilor de-a înțelege starea de ignoranță în care clocesc loazele, elevii leneși, deoarece ei înșiși erau elevi buni. […]

— Sunteți toți la fel, voi, profesorii! Ceea ce vă lipsește sunt niște cursuri de ignoranță! Sunteți puși să dați tot soiul de examene și de concursuri despre cunoștințele voastre dobândite, când prima voastră calitate ar trebui să fie aptitudinea de a concepe starea aceluia care ignoră ceea ce voi știți.» (Pennac, 2016: 266-267)

Ce mi se pare foarte trist e că niciodată nu vom fi pregătiți pentru „asta“.

Statul în sine și societatea ar trebui să ia în acest sens o decizie. De ce subvenționăm o instituție precum școala? Dacă am decis că toată lumea trebuie să atingă prin intermediul ei un anumit nivel de cunoaștere, atunci trebuie să dea dovadă de voință și perseverență în a duce la capăt această misiune, stabilind clar mijloacele de intervenție când elevul deviază de la traseu.

Mai mult, trebuie să își asume și faptul că nu oricine este educabil și să aibă, până în punctul final, alternative viabile. Uitându-ne pe știrile din școlile românești, vedem că nu există așa ceva.

Dacă ți-ai propus obiective atât de înalte, să îi ții un deceniu în școală și să învețe, pregătește-te ca acolo unde nu merge de bună voie, să îi obligi. Iar dacă nu ai tăria de caracter să o faci și nici voința de a lua măsuri, dă-le drumul. Asumă-ți această masă de adulți cu „școala vieții“, pe care să-i duci în spate cu ajutoare sociale.