Prostia la români – episod fără număr

Luat ca individ, românul e isteț, muncitor, și cu siguranță nu e prost. Însă când vine vorba de asociere, lucrurile se schimbă… ceva energetic poate: ca grup nu suntem în stare deloc să facem ce trebuie. Sau ajungem la nivelul acela de nepăsare și bătaie de joc, de a „bifa” ca făcut un anumit lucru, fără să ne pese dacă este bine făcut, util…

Am ajuns ieri la Grădiștea – județul Călărași – , și aveam alături un viitor șofer, care, cu dorința de cunoaștere a elevului proaspăt școlit, îmi cere să-i explic un banal semn de stop de pe dreapta… semn care, nefiind pe direcția mea de mers, nu mi-a atras inițial atenția. Însă… se vedea totuși pe direcția mea! De ce…?!

Pentru că aici semnele de STOP au fost puse într-o mare, mare bătaie de joc, nu numai pentru șoferi, ci pentru toți cei care le văd, pentru oamenii din sat, pentru banii investiți în acele semne, pe care le-aș estima din ochi la cel puțin 50… Da, ulița care iese dintre case în drumul național are nevoie de un singur semn de STOP, pe partea dreaptă, îndreptat către interiorul uliței. Aici – și chiar m-am uitat bine, semnele nu se văd din uliță, sau dacă se zăresc, sunt puse „în dungă”. Două semne de STOP, la același nivel, nu-și au cu siguranță rostul, mai ales vizibile doar de pe trotuar, căci pentru șoferii de pe DN nu-și au sensul, deși ei le văd cel mai bine.

Nu pot să nu mă întreb ce Dorel care n-a mers în viața lui nici măcar cu bicicleta a pus în pământ semnele astea. Nu sunt jurnalist, să dau un telefon la primărie, și să acord trofeul „Drobul de Sare”, public, lui Dorel. Însă mă scoate din minți modul acesta de a lucra al românilor, în țara lui „merge și așa”, că nu contează, fraierii plătește. Pentru că aceasta este mentalitatea în orice domeniu. De-asta îmi rup mașina în gropi, de-asta murim în spitale de altceva decât ne-a dus acolo, de-asta recuperăm acasă cu meditații ceea ce unii nu consideră că sunt „plătiți” să facă la catedră, și lista continuă…

Dacă tot avem atâtea semne de STOP, ce trebuie montate, poate că e timpul să le punem în altă parte! La prostie, în primul rând.

Yep. Îs pe Instagram

Când am început eu blogul, nu prea exista Facebook. Era parca MySpace și Hi5, pe care n-am apucat să-i fac cont, nu de alta, că nu-mi trebuia… Apoi a început blogul să fie citit. Am folosit intens newsletterul, abonamentul la articolele de pe blog (variantă pe care o recomand și acum, dacă vreți să fiți la curent cu articolele). Facebook mi-am făcut când mi-am dat seama că „toată lumea” era acolo și, dacă „nu ești pe facebook – nu exiști”. Am început cu contul de Talente, am continuat cu pagina dedicată, care a crescut singurică, în ciuda isteriei de strângere de like-uri.
Ei bine, când toată lumea a început să fie activă pe Instagram, mi-am zis că n-am nevoie. Dar iată că iar e un moment de genul acela – „nu ești pe Instagram – nu exiști”.

Andrei a fost ghidul meu. Pe lângă faptul că „mama e ramolită, nu pricepe nimic”, mi-a zis că acum pot să pun ce poze vreau eu, nu mai trebuie să-mi încarc pagina de facebook cu toate „prostiile pe care le văd și vreau să le arăt și altora”, că e special pentru poze.

Și cum suntem în vacanță, învăț… Drept urmare am exersat, spre disperarea deja a „profesorului”, care, cum mă vedea că scot telefonul, începea… „Nu se poaaate… iar???”

Menționez că, preventiv, el nu are Instagram pe telefon. Mi-e teamă de ce-ar putea face cu un astfel de „program”. Așadar, dacă sunteți și pe-acolo, pe mine mă găsiți aici:

instagram/talente_de_nazdravani

Oamenii este răi… care este valoarea lui P?

Mai mult din amuzament decât din altceva am acceptat dezacordul din titlu, căci încă sunt suficient de tânără ca să nu fi pățit ceva la mansardă. S-a discutat ieri la Social Media for Parents despre marcarea cu (P) – publicitate – a articolelor plătite sau care se încadrează în această categorie, că este cinstit să informezi de la început cititorul că va avea parte de o reclamă.

Acum ceva ani, când a fost nevoie să aleg cum marchez aceste articole – am considerat că trebuie marcate, am decis ca semnalizarea de bază să fie existența categoriei Publicitate, în care este încadrat articolul, și care apare pe ultimul rând, cu etichetele. Primești un cadou, nu neapărat bani, l-am testat și mi-a plăcut, am spus despre asta. Uneori am considerat necesar să spun mai mult, să se înțeleagă clar că e vorba de o campanie, mai ales când nu a fost oferit și produsul în teste, și era pentru informare.

Sunt însă pe blog foarte multe articole despre cărți, jucării, unelte și materiale de craft pe care, chiar dacă în parte nu le-am cumpărat, ci le-am primit, nu a fost la inițiativa magazinului/editurii. Eu le-am vrut, le-am cerut și le-am primit pentru lectură/utilizare, și, când mi-au plăcut, ori am putut scrie ceva de bine despre ele, le-am pus pe blog. Rar, dar chiar foarte rar mi s-a întâmplat să-mi fie trimise cărți pe care nu le-am cerut, și acolo îmi rezerv dreptul de a alege ce și cum fac public. La produse e identic, dacă îmi place – scriu. Dacă nu, feedback privat.

Nu voi marca în titlu articolele cu P, pentru că nu-mi place cum arată. Piticul meu, tratamentul meu. Însă, chiar dacă este vorba de o „reclamă”, este un produs pe care mi-l asum. Știu cum să dau un răspuns politicos că nu pot scrie, nu e ce trebuie să fie, am exersat suficient în toți acești ani. Savurați povestirea din jurul reclamei. Am încercat mereu să pun amprenta personală și să fac cititorul să se simtă bine înainte de finalul poate, mai puțin digerabil. Și, dacă totuși vă place blogul meu și stilul în care scriu, folosiți materialele gratuite de aici, gândiți-vă de două ori când vedeți un articol de reclamă. Blogul și implicit eu, nu trăim cu aer. Butonul de donații e de decor (sic!), nu percep taxe pentru descărcarea materialelor, iar articolele plătite sosesc în funcție de trafic și impactul pe care îl are o campanie. Așa că poți ajuta cu un like, un share, un comentariu dacă ai încercat produsul.

Și ca să ajung la titlu, tot ieri, am auzit de la o persoană din agenție, M.J., faptul că oamenii sunt răi. Când văd P, parcă reacționează instant și în loc de telecomandă, să sară la tv pauza de reclamă, folosesc butonul cu X roșu din dreapta sus. Sau numai așa, să moară și capra vecinului, nu îți citește articolul, nu îți dă Like, că de ce să câștigi tu ceva.

E o diferență între teleshoping și bloger. Tanti aia care îți spune că se vindecă miraculos de dureri de ceafă folosind perna X nu pierde nimic când tu comanzi și-ți iei o frumoasă țeapă cu două la preț de unul. O vezi și azi, și mâni, și astfel dorința-i gata. Eu dacă spun că un produs e bun, și nu e, dispar din lista voastră de lectură. Și, reclamă plătită sau nu, doar adevărul îmi oferă credibilitatea de care blogul meu are nevoie. Însă „clientul nostru, stăpânul nostru mouse-ului”, el decide ce citește și cum reacționează.

Acum, întrebări la final – și nu, nu sunt retorice.

Ați observat categoria „Publicitate” înainte să spun acum că există?
Considerați articolele despre cărți/jucării/craft ca fiind publicitate?
V-a deranjat până acum vreun articol de publicitate?
Ați cumpărat la recomandarea mea un produs care nu s-a dovedit a fi ceea ce spuneam?
Câte comentarii vă amintiți să aveți aici, pe blog? (aproximativ)

Cum am făcut bani din blog, sau ce (n-)am aflat (nici) la Social Media for Parents 2016

Un titlu lung, după evenimentul la fel de lung de astăzi – a patra ediție a Social Media for Parents. (În cazul în care prima parte a titlului este cea care v-a atras atenția, voi încerca să răspund și la ea, spre sfârșit.)

Bile albe și bile negre de dat pentru evenimentul de astăzi. Prima bilă albă, organizatorilor, care s-au străduit și de data aceasta să pună la aceeași masă „părțile” implicate, și să ne ofere un eveniment plăcut. A doua bilă albă sponsorilor, care au înțeles că participarea la eveniment nu înseamnă doar oferirea de produse, ci de „ceva” ce să creeze emoție, dincolo de acestea, sau măcar un zâmbet.

Mi-a plăcut programul evenimentului, structurat de data aceasta pe teme: sesiunea de parenting, de branding, și dezbaterea despre bloging. Ar mai fi un pas de făcut, pentru ca lucrurile să devină perfecte, și el trebuie făcut de vorbitori, care să și înțeleagă care e rolul lor pe acea secțiune. Prima – cea de parenting: sunt sigură că „noutăți” nu au fost chiar atât de multe, și nici lucruri pe care să nu le putem aprofunda, la nevoie. Au fost invitați trei medici, dacă îl consider aici și pe Gaspar Gyorgy. Cred că mai puțin important erau sfaturile efective pe care le-am primit de la aceștia, și ar fi fost mai potrivite abordări are segmentelor de educație medicală online. Este, în ultimul timp, extrem de îngrijorător procentul de părinți care iau decizii medicale citind online diverse păreri – experiențe personale, unice, și nu studii, și pun copiii în pericol. Cumva aș fi văzut, în funcție de specializarea fiecăruia, un set de sfaturi privind problemele concrete pe care le au în practică datorită acestor lecturi, și ce responsabilitate avem noi, ca formatori de opinie, în educație. Aș da aici problema vaccinării, alimentației, folosirii tratamentelor alternative, și erau mai mult decât suficiente. E important spre exemplu să putem transmite mesajul că „mănânci de foame și te oprești când te-ai săturat”, că nu obligi copilul să mănânce tot, nu îl îndopi, nu faci din gustări – „ronțăieli”, complet nesănătoase. (dr. Mihaela Bilic).

De la Oana Moraru mă așteptam la mai mult, tot în sensul de mai sus. Interacționează cu părinți, părinții copiilor de la școală, sau cei care o urmăresc online. Susținem o reformă a învățământului, care nu mai începe sau nu se mai termină, e greu de evaluat situația. Cum putem ajuta, la nivel online, pentru schimbarea mentalităților? Atât a părinților care vor performanță cu orice preț, în cursă nebună după diplome și coronițe, dar și a celor care crucifică profesorii și actul educațional cu orice ocazie, punând în aceeași oală pe toată lumea, fără să țină cont că întâi grâul se alege de neghină… Ce poți face cu un blog? Poate nu ai atât de mulți cititori profesori, dar dacă ești pe nișa de parenting, sigur te citesc părinți, și e imposibil ca o floricică, chiar dacă înflorește prima, să nu poată aduce primăvara.

Sesiunea a doua a fost ceva mai bine situată, dar nimeni nu a avut curajul să „înțepe elefantul din cameră”. Maria Coman a punctat că nu există la noi decât foarte, foarte puține bloguri care să abordeze problemele copiilor mai mari. Eu sunt cred printre cei care au cei mai mari copii, și, de când am depășit targetul de 11/12 ani pe care mi l-am propus pentru blog acum mulți ani, îmi este greu să scriu în continuare despre ceea ce se întâmplă cu copiii mei, și povestesc mai mult despre activitățile mele cu preșcolari și școlari mici.

Dar mai e și problema intimității la care copiii mei au dreptul, și pe care eu trebuie să le-o respect. Cât de greu/ușor mi-ar fi să scriu despre problemele preadolescenței la băieți, și cum le abordez eu, fără a oferi „carne de tun” colegilor lui? Asta în condițiile în care astăzi bullyingul escaladează din orice, și doar dacă li se pare „ceva” de exploatat în articol sunt unii care nu ar exita o clipă să folosească informația. Să scriu despre ce copil minunat am nu interesează pe nimeni…

Sesiunea a fost dominată de Ana Maria Mitruș, primul vorbitor „altfel” de la debutul acestei serii de evenimente. De ce spun asta? Pentru că Ana a pornit de la zero absolut. Nu a lucrat în presă, n-a construit blogul pe o bază de date cu contacte utile, n-a avut prieteni care să-i întindă o mână online, a construit totul cu pași mici, a muncit, s-a implicat în campanii, a ajutat, și iar a muncit. Povestea ei ar fi fost o lecție pentru mulți blogeri începători, care acum, la primul articol, se gândesc că un an de muncă investit trebuie să aducă profit. Ana a preferat însă abordarea unui subiect dificil, „Etica în blogging”. L-a abordat din punctul meu de vedere prea cu mănuși, și mult prea delicat, față de ceea ce se întâmplă cu munca blogerilor, parcă ruptă din povestea cu fata moșului, fata babei și fusele toarse la șezătoare. Unii blogeri muncesc, se documentează, fac fotografii, creează conținut, investesc ore bune de muncă la un articol, pentru ca toate acestea să fie călcate în picioare de unii „descurcăreți” care le iau de-a gata. Personal mi-a răsucit cuțitul în rană… dar pe tema aceasta sunt deja destule articole pe blog, și sper ca Ana să reia discuția într-un articol pe blogul ei, cu mai mult curaj.

Despre sesiunea a treia sunt multe de spus, dar și greu de spus! În primul rând, blogerii invitați nu se pot considera „reprezentativi” pentru profil. Fiecare dintre cei care s-au prezentat – chiar dacă cu bloguri foarte tinere, de câteva luni – au în spate o lungă carieră în presa scrisă sau audio-vizuală. Apoi, total nepotrivit pentru a da sfaturi pentru începători mi s-a părut Dan Cruceru. Nu am reținut cine i-a cerut din sală un sfat, privitor la cel mai avantajos mod pentru un bloger debutant de a lucra „legal” din această „funcție”, și răspunsul lui a fost mai mult decât rupt de realitate.

A spus că ziua lui de muncă ca „bloger” începe la 9, se termină la 6. La birou (câți blogeri au birou?!). Că cel mai avantajos mod e SRL/SC, pentru că impozitele sunt mai mici decât la PFA. Ce „uită” să menționeze e că în majoritate covârșitoare blogerii nu au magazine online și offline cu domeniu aproape identic cu al blogului, că nu vând nimic. Da, lucrează 9 ore pe zi la magazinul propriu, pentru care normal că are înființat un SRL/SC. Da, e ușor să tai o factură pentru o campanie pe blog, după ce ai trecut activități de marketing online ca obiect de activitate al firmei. Dar nu menționează că pentru o firmă ești obligat să ai contabil, care să-ți facă actele lunar, și pe care trebuie să-l plătești, măcar cu vreo 200 lei pe lună. Ce bloger începător câștigă constant din blog suficient cât să îi dea contabilului 200 lei net (mai puneți jumătate ca taxe către stat), și să-i rămână și lui? Așa că rămân trei alternative: contract de prestări servicii, pe drepturi de autor – digerate de agenții, dar greu sau deloc înghițite în lucrul direct cu clientul – și PFA, e adevărat, cu taxe mai mari, dar cu avantajul că poți folosi banii imediat, și nu te împiedică nimeni să calculezi în prețul final pe care îl ceri și valoarea acestora. Ca idee, din 100 lei încasați pe factură, 16 lei sunt impozit, 5,5 lei sănătate, și 26,3 lei la pensie, asta dacă nu vrei să mai plătești șomaj și asigurările pentru concediu maternal, în cazul în care planifici o sarcină. Așadar rămâi cu un pic peste 50 lei în mână. În plus, înveți repede ceva noțiuni de contabilitate, cum să folosești un program de facturare, te abonezi la site-uri de unde mai afli una-alta despre ce declarații trebuie depuse la ANAF, faci drumuri aici și te enervezi când nu înțelegi ce și cum să completezi… și descoperi că viața de bloger în legalitate este mai plină și mai palpitantă decât ai visat.

Nici sfaturile din partea agențiilor nu pot spune că au tranșat problema. Întrebarea din sală era concretă: cum este evaluat un blog. Mulți încearcă să facă planuri financiare, să cântărească dacă volumul de muncă investit se va converti vreodată în beneficii. Și, dacă gândești așa, îți va da cu minus foarte mult timp. Ceea ce se voia de fapt e ceea ce se face la școală, când se calculează „media”: primești x puncte pentru blog, y pentru facebook, z pentru alte opțiuni, și ai scorul final de… Ei bine, acest calcul a fost evitat. Totuși apreciez faptul că s-a recunoscut importanța cifrelor, a traficului, a reacțiilor din social media.

S-a mai discutat din agenție despre un atribut neapărat necesar unui bloger: credibilitate. Nu te poți compromite, și, chiar dacă e greu, trebuie să știi să triezi campaniile. Dacă nu cred în produs, nu scriu. Dacă nu l-am testat, nu scriu. Pe blog găsiți ceea ce mi-am cumpărat singură, pentru că eu am considerat că am nevoie, și e ok să investesc. Sunt și foarte multe cărți pe care le-am cerut eu editurilor, pentru că m-au interesat/am vrut acele titluri. Sunt și cărți pe care le-am primit fără să le cer, au fost ok și am scris despre ele. Sunt și cărți pe care le-am primit, și nu am scris, uneori din lipsă de timp, alteori pentru că feedbackul am preferat să-l dau în privat.

Cred că aici este cea mai mare provocare a unui bloger. Să scrii despre produs mergând pe muchia dintre entuziasmul propriu, satisfacția confirmării unei alegeri, și impresia pe care cititorul o are parcurgându-ți rândurile. Sunt sinceră sau nu? Merită să dai banii pe produs ori ba? Îmi permit eu să vând castraveți la grădinar? Căci, cumpărând la recomandarea mea, descoperi singur dacă am spus adevărul sau nu. Ulciorul nu merge de prea multe ori la apă.

Un bloger nu-și face calcule financiare, pentru că blogul înseamnă pasiune. Să iau ca exemplu tot pe TatiCool (Dan Cruceru, de mai sus). Magazinul vinde produse pentru copii, deocamdată doar bebeluși. În ziua de azi, la nivel de marketing, este o luptă pe viață și pe moarte pentru piață, și trebuie să fii creativ în a ajunge cât mai discret, dar ferm și convingător la consumator. Cum să reușești să ajungi la mămici, care stau online cu orele, să le vinzi ceva ce vând și mulți alții, și să le convingi să cumpere de la tine? Acea „plus-valoare” dată produsului prin emoția provocată este obținută prin… înființarea unui blog fix pe nișa pe care vrei să te lansezi. Q.E.D.

Și ajung așa la prima parte a titlului. Pasiunile costă, și uneori nu costă deloc puțin. Așa că, dacă vreau să continui să fac asta, am două opțiuni: ori o sursă externă de lapte și miere (nicio șansă), ori blogul să înceapă să aducă venit. Se întreține singur de ceva vreme, în sensul că domeniile, serverul, tema, și toate „accesoriile” care se plătesc sunt acoperite. Investițiile în produse necesare – și aici cele de craft sunt importante – nu sunt nici ele deloc de neglijat. Rămâne și investiția de timp, și ea, de două tipuri: în auto-formare și în producție. Ca să scriu un articol din categoria craft am nevoie de materiale, timp să creez, timp să fotografiez/filmez/editez, apoi să scriu. 500 de cuvinte, câteva poze, un pdf pentru a printa modelul, înseamnă uneori și 2-3 zile de muncă. Recenziile de cărți înseamnă în primul rând timp să citesc cartea, filtrarea emoțiilor, apoi redactarea. În funcție de numărul de pagini, timpul este relativ, de la jumătate de zi, la câteva zile, poate chiar și nopți nedormite, dacă nu poți lăsa cartea din mână. Cum am făcut eu bani din blog? Muncind. Am pornit de la 0, în urmă cu 13 ani, cu coduri scrise de mână… talentedenazdrăvani.ro e mai tânăr, și când i-am pus proiectul pe hârtie am avut o singură încurajare: Scrie! Scrie bine, scrie serios, fii originală, creează tot, și tot ce pui acolo să fie al tău. Ai răbdare și nu te uita la cifre prea curând. Este omul care în urmă cu 20 și ceva de ani m-a învățat să umblu cu calculatorul. Nu avea nicio obligație față de mine, și când l-am rugat să mă învețe, mi-a cerut să-l ajut mai întâi la ceva. Am instalat windows 95 de pe 50 de dischete, pe care le copiam în pc, în Norton Comander, apoi le formatam. Și când am terminat munca aceasta de sclav, mi-a spus că am trecut testul. Am răbdare și știu ce vreau, o să mă învețe. Lecțiile continuă și acum, pornind de la „nevoia te învață”. M-a învățat să caut, să citesc, să întreb, să cer ajutor, să mă descurc. Și să muncesc. Cu zâmbetul pe buze!

Închei cu o imagine a diplomei pe care azi am primit-o de la NUK (vă spuneam de emoția pe care brandul trebuie să o adauge produsului… ) Inițial am crezut că e ceva „banal”, făcut pentru toți participanții la eveniment. Ei bine, nu. Numele noastre au primit, fiecare, un alt atribut. Cineva din echipă a avut geniala inspirație de a atinge coarda unicității. Am întrebat cum s-au acordat, și mi s-a spus că au citit articole de pe blog și pagina de facebook, și de acolo au tras concluzia. Mulțumesc, NUK!

În încheiere, mulțumiri speciale organizatorului și celor care au făcut posibil acest eveniment.

#smforparents16

Ne mutăm sau nu în… nori?

Întrebarea este cât se poate de serioasă. Au ajuns nevoile noastre în ceea ce privește tehnologia la un nivel atât de înalt încât să avem nevoie să „ne mutăm” de pe computerele personale în spațiul virtual? Se pare că acesta este de fapt ultimul pas în ceea ce privește tehnologia, pas pe care, mai conștient sau nu, am început deja să-l facem de multă vreme.

O întrebare banală – folosești cloud? Normal, te gândești, și spui… nu. Căci nu ai nimic instalat cu această denumire.

La o privire mai atentă, îmi dau seama că folosesc principiul de cloud în tot ceea ce înseamnă activitate personală.

Sursă foto

În primul rând, mailul. Gmail. Contul este online, accesibil de pe orice terminal. Dar este setat, același cont, IMAP pe telefon și POP3 pe laptop. Cu alte cuvinte, două terminale de pe care îl pot accesa oricând, oriunde. Dacă aveam tabletă, probabil era setat și acolo. Ca orice persoană, silită sau nu de împrejurări, am mai multe conturi de gmail – al meu personal și cele folosite la școală. Cum fac să fiu la curent cu toate…? Simplu… toate sunt redirecționate către o singură adresă de mail, cea principală.

Când a apărut Dropbox mi-am zis că e o aiureală. În nici o lună de la activarea contului am ajuns să nu pot trăi fără el. Am, ce-i drept, mai multe conturi, pentru fiecare terminal câte unul, fiecare cu setările lui, foldere în sharing… De pe telefon urcă pozele, și se descarcă singure în laptop, când ambele dispozitive au legătură wi-fi. Mențin legătura cu părinții și transferăm fișierele fără să le mai atașăm la mail (și n-a fost lucru ușor să le explic cum funcționează!). În plus, este un mod facil de a coordona activitatea cu colegii, așezând frumos, în arbore de foldere tematice, materialele utile.

Însă, mai presus de acestea, sistemul cloud poate ușura munca profesorului la catedră, fie în relația cu părinții, de la care trebuie colectate date, fie pentru a asigura transparența documentelor din colectiv (liste de la comitetul de părinți, contribuții etc.) O aplicare practică a acestuia ar putea duce, în viitor, la eliminarea dosarelor cu hârtii – portofoliul învățătoarei. Un sistem organizat de sharing în interiorul unității școlare poate pune virtual, la dispoziția directorului, pentru fiecare clasă, toate documentele școlare necesare, de la planificări, proiecte, tabele, până la ultimele detalii necesare. În plus, acestea ar fi disponibile oricând, fără a mai fi nevoie de timp irosit pentru solicitarea acestora. Însă pentru acest lucru… nu a sosit probabil încă „momentul”.

Dar cel pe care am ajuns să-l folosesc intensiv este Google Drive, în toate variantele sale. În primul rând, este foarte util la lucrul în grup de la distanță. Avem de realizat o prezentare .pps. Creăm documentul, folosim chat-ul în paralel, fiecare scrie, și ceilalți văd în timp real modificările. Documentul poate fi apoi accesat de pe orice computer pentru a fi prezentat. În plus, îl putem arăta și altora, prin „Share”, dar numai cu opțiunea de vizualizare, nu și de editare.

Sistemul cloud are însă un mare dezavantaj, acela al obligativității legăturii la rețea/internet, absolut necesară. Nu se poate realiza un sistem real dacă legătura nu este suficient de puternică și stabilă, astfel încât activitatea să se poată desfășura cursiv, fără întreruperi. Pe de altă parte, se pune și problema securității documentelor aflate în cloud, securitate care trebuie să crească exponențial cu importanța acestora (instituțiile importante din țară folosesc rețele închise pentru a nu se expune atacurilor informatice).

Însă mai este un aspect, acela al pregătirii individului de a renunța la propriul calculator, capabil să-i satisfacă cerințele, la a-și muta toată activitatea online. Ce faci dacă nu ai legătură la internet? Sistezi activitatea?
Personal prefer să nu fiu dependentă de alți factori de mediu, sau să reduc cât mai mult influența acestora asupra activității mele. Nu sunt încă pregătită să dispun doar de un ecran și o tastatură și să-mi desfășor toată activitatea online. Totuși, dacă condițiile de folosire a softurilor cu licență devin restrictive, atunci soluțiile oferite de sistemul cloud sunt cele care pot fi oricând folosite fără probleme.

Ca să răspund întrebării din titlu, locuința din „nori” este în regulă, pentru mine, dar ca locuință „sezonieră”, nu permanentă. Dar fiecare face o analiză de nevoi și decide.

Să crești o floare… un copil

Între flori și copii există o legătură: în momentul în care îi vezi „înflorind”, ai un sentiment unic de reușită. Nu se compară cu nimic altceva.

N-am mai avut mușcate de când eram copil. Aveam din cele clasice, roșii-portocalii, și făcusem rost, nu mai știu cum, de o „bulgăroaică”. N-am idee dacă așa se chema, dar era mov și foarte frumoasă. Anul acesta nu știu ce m-a apucat, și-am vrut să am, din nou, mușcate. Era simplu să le iau de la florărie, se găsesc pe toate drumurile, dar nu sunt omul care să o ia pe calea cea ușoară. Din vorbă-n vorbă, o colegă ce stă prin preajma capitalei, s-a oferit să-mi aducă niște altoi. Au ajuns la mine într-o zi toridă, după drumuri de kilometri, și cu mențiunea nu știu cât de bine le-a făcut!

Lecția era simplă, le pui în apă, aștepți câteva zile, le dau rădăcinuțele, le pui în pământ. Însă, precum ursul cu coada în baltă, așa au stat și mușcatele mele… degeaba. Au trecut zile, au trecut săptămâni, s-a făcut luna… și nu dădeau semne nici că renunță la luptă, dar nici că le crește ceva. Metodele clasice n-au dat rezultate. Nimic din ceea ce știam nu mergea. Și, dacă ele n-au renunțat, n-am făcut-o nici eu. Am decis să încerc altceva. Le-am înfipt direct în pământ și le-am udat bine. Am privit mugurii de creștere cu disperare în primele zile, apoi prima săptămână; mângâiam frunzele și le simțeam viguroase, până s-a văzut clar că le e bine: cresc. Una a abandonat lupta, era cea mai mică și mai firavă. După primele frunzulițe, au apărut primii muguri de flori. De o săptămână îl pândesc, ieri i-am zărit culoarea, și azi am atins-o… am reușit!

Mi-am dat seama că munca mea cu mușcatele seamănă foarte mult cu cea de la catedră. Când primești o clasă, n-ai nici cea mai mică idee de unde vin, ce știu, ce pot, ce traume au suferit copiii deveniți acum „ai tăi”. Îi tratezi pe toți la fel, așa cum știi sigur că ar trebui să dea rezultate. Și pare să meargă. Totuși, la un moment dat constați că nu e așa. Că lucrurile nu sunt ceea ce ar trebui să fie, și vine momentul deciziei: ce faci? Continui cu aceleași metode, pentru că experiența îți spune că așa trebuie făcute lucrurile, și cu siguranță vor da rezultate, pentru că au mai făcut-o în X cazuri, sau schimbi macazul și încerci altceva, nou, diferit. N-ai idee dacă va merge, dar ar putea. Nu merge pentru toți, și e un semn că trebuie să lucrezi diferențiat.

Muncești, pui suflet, vezi reacții, și te trezești într-o bună zi că ai ajuns acolo unde ți-ai propus inițial, doar că pe un drum mai lung, mai greu, cu totul altul decât îți ți-ai planificat la început. Și mai constați un lucru: satisfacția reușitei este mult, mult mai mare decât îți imaginasei. N-ai avut nevoie decât de puțin curaj să ieși din tipare și să încerci altceva.

Ce facem când pierdem jucăria preferată a copilului

Poate că pentru mulți pare o glumă, însă problema este cât se poate de serioasă. Când copilul s-a atașat de un obiect, când îl consideră elementul său de siguranță și confort, orice perturbare a acestei relații poate genera o criză de proporții… pe care, normal, ceilalți o vor considera ca „răsfăț” și incapacitatea părintelui de a-și controla copilul.

Am primit de la bunica mea un ursuleț. În 1984 să ai un ursuleț de pluș era ceva, mai ales că nu avea toată lumea. Fratele meu nu-i putea spune „Moș Martin”, și, pocit, numele lui a rămas de atunci Tatinu. Într-o zi, pe când plimbam cu căruciorul fetița unor vecini, pe uliță, Tatinul a căzut… și s-a pierdut. Cum următoarea uliță era locuită în proporție de 99% de o minoritate, nu era greu de închipuit cine l-a găsit pe Tatinu.

Așa că se dau 4 copii, unul în căruț, doi de vreo 4 ani, eu de 6, care plângeau de mama focului după Tatinu… și bunica celei din căruț, femeie de la țară, care și-a suflecat mânecile de la cazanul de dulceață și-a plecat în țigănie… Nu știu, zău, ce le-a zis. Cert e că mai târziu, citind Iarna pe uliță, parcă o vedeam cu țiganii roată în jur – era și plinuță, și gesticula, și niște urlete indescifrabile ajungeau până la noi, rămași la colț. Cert e că a venit furioasă, ne-a băgat în curte, a mai zis ea acolo ceva mestecând la dulceață, până a strigat-o cineva la poartă. Și a venit Tatinu!

De atunci, Tatinu a trecut prin multe, mai ales operații de coasere a membrelor. S-a mutat dintr-un oraș în altul, și mereu am avut grijă de el.

Când Erika a intrat în viața Irisucăi, nu am calculat niciodată că ani de zile ne va însoți peste tot. Au mers împreună la creșă, la grădiniță, la școală aștepta cumințică acasă. A mers în tabără (mâine sunt curioasă dacă pleacă în banchetul de clasa a IV-a, dar nu zic nimic!), în cantonament, s-a întors ruptă și mânjită cu marker de „ăia mari și răi”, dar Erika încă merge în vacanță cu noi…

Ieri, în parc la Tineretului, am găsit afișul alăturat. Nu știu cine e… însă mă gândesc câte lacrimi curg… ale copilului, și ale părinților, cuprinși de oboseală și neputință. Căci nimic, absolut nimic nu poate rezolva această criză. Și dacă iei o altă jucărie, ce ție și se pare identică… EL va ști că nu e a lui.

Acest articol are un singur mesaj: așa cum punem medalion cu numărul de telefon animalelor de casă… hai să le punem și jucăriilor. Scris pe o margine, cu marker permanent, sau, cumva… „Jucărie cu puternică încărcătură emoțională. Rugăm restituiți la…”

Am ratat Noaptea Muzeelor

Muzeul Vila Minovici. Sursă foto.

Mai cu tristețe scriu că anul acesta am ratat Noaptea Muzeelor… chiar dacă în anii trecuți am fost nelipsită, aseară nu am ieșit din casă. Aș fi ieșit, doar pentru a vizita nou-deschisele locații ale Muzeului Municipiului București, Casa Filipescu Cesianu, respectiv Muzeul Nicolae Minovici, care au înregistrat în această noapte 5620 respectiv 980 de vizitatori. Ceea ce înseamnă că la Vila Minovici aș fi găsit exact ce îmi doream: liniște.

Nu-i nimic, o vom vizita în și mai multă liniște cu altă ocazie! Doar muzeele nu se închid…

În schimb am stat acasă și am lucrat la tema mea, o cercetare despre „Școala Altfel”, și mi-am dat seama de un lucru… Noaptea Muzeelor e un fel de „Zi Altfel” pentru aceste instituții, multe din ele scuturate de praf doar la ocazii speciale. Este ziua în care încearcă să facă imposibilul să atragă vizitatori. Nu știu dacă e o competiție, de orgoliu sau de primire de fonduri, între ele, însă ar trebui să le dea de gândit. Sau deschid, numai să fie „pe listă”, poate aude „lumea” că există…? De ce nu se înghesuie oamenii și în alte zile…? Cum să-i faci să vină…?

E greu să organizezi evenimente pentru copii, cu care să-i aduci la muzeu, în prețul unui bilet?

E greu să „te vinzi”, să fii atractiv? Sau doar pentru că banii oricum vin la salariu, nu te stresezi prea tare…?

Sunt, și muzeografii, la fel ca profesorii. Unii bat apa în piuă, căci leafa merge, de ce să te consumi, semnezi condica, și alții care pun suflet, gândesc proiecte, și vor să fie altfel lucrurile. Și câte s-ar putea face… cu o minimă bunăvoință, un sponsor decent, și ceva imaginație…

Însă… muzeele sunt atractive publicului doar în Noaptea Nebună a colindatului prin București.

Ca idee, avem un album de amintiri frumoase din nopțile petrecute în oraș. Doar că trebuie să alegi cu grijă, și preferabil să eviți muzeele mari și celebre…

Azi îl ascultăm împreună pe Alfie Kohn (sesiunea a II-a)

Pauza de prânz a întâlnirii cu Alfie Kohn din București se apropie încet de final. Am încercat, atât cât a fost omenește posibil, să redau pe scurt ideile care au dat substanță primei sesiuni – Parentingul necondiționat, și pe care le puteți urmări aici. A doua parte, Argument împotriva competiției, este pentru mine mult mai interesantă, mai ales în calitate de părinte, profesor, viitor învățător.

Ne vedem la 14.30!

A început.

S-a făcut un studiu de către un psiholog, pentru a analiza copiii care, la o petrecere aniversară, au realizat colaje. Cele două grupuri au primit ca indicații: Fă-l oricum, distrează-te! și Vezi că la final dăm premiu pentru cel mai reușit colaj. Copiii care au intrat în competiție au fost considerate inferioare de un juriu calificat implicat în cercetare, față de cele realizate liber, fără motivație competițională.
Același test a fost realizat ulterior cu oameni de afaceri, fără a se lua în calcul nivelul de creativitate, cu aceleași rezultate, dacă li se spunea că sunt în competiție. Întrebarea este de ce aceste rezultate, unde este cauza? Nu se caută un răspuns „corect” la această întrebare, ci să meditezi asupra acestora.
Participanții sunt încurajați să lucreze în pereche, cu o persoană total necunoscută, și să găsească un răspuns la această întrebare.
Ce înseamnă competiție? Să fii în competiție cu ceilalți? Psihologie, sociologie, biologie, economie, antropologie, științele toate nu pot oferi un răspuns complet, de aceea ajungi la concluzia că lucrurile așa trebuie să fie, competiția există. E corect să pornești o activitate solicitând un învins și un învingător? Poți realiza un lucru 1) singur, 2) împreună cu ceilalți, succesul fiind comun, 3) în competiție, câștig doar dacă tu pierzi.
Mulți suntem crescuți crezând competiția benefică, într-o lume în care „dog eat dog” este acceptabil, sau, există o a doua variantă, în care competiția la nivel moderat este acceptabilă. Alfie consideră că niciuna nu este acceptabilă, nu contează cât o faci și cum o faci, este nociv să-ți condiționezi succesul de insuccesul altuia.
Nu există niciun mod de a considera competiția constructivă, la niciun nivel.
Tenis: nu contează doar să dai tot ce ai mai bun, ci să-l determini pe celălalt să greșească.
Structura bazată pe competiție, în educație mai ales, este mult mai importantă din punct de vedere al efectelor. Sunt afectate bazele unui sistem care nu este capabil să lucreze pentru un beneficiu comun.
Exemplu: prânzul la mese lungi, la școală, sau la mese mici, rotunde. A doua variantă întărește legăturile dintre copii.
Structura imprimă comportamentul: la o masă rotundă de 8 nu este favorabilă lucrului în perechi.
Trișatul la școală este determinată de modul în care este analizat. Dacă este judecat după cât de bine se descurcă, va trișa. Când există competiție, va trișa. Școala ce răspunde nevoilor elevilor de învățare nu are probleme cu trișatul. Elevii nu sunt interesați să „păcălească” pe nimeni, pentru că s-ar păcăli singuri.
Nu trebuie să lăudăm copiii pentru reușită, ci pentru efort.
Problema nu este atitudinea elevilor, ci conținuturile pe care aceștia nu le pot influența. Cum putem face ca acestea să răspundă nevoilor lor? Sistemul școlar în sine trebuie reformat.
Temele pentru acasă: nu câte să fie, nici cum să le realizeze copiii este întrebarea, ci de ce trebuie să facă copiii teme acasă?
Întrebare: Dacă ești împotriva competiției, înseamnă că tu ești cel care pierde? Nu ești cel invidios pe cel care câștigă? Nu-l putem întreba pe cel care câștigă, căci nu știe cum te simți ca învins.
Alfie a făcut un studiu asupra sistemului educațional românesc, și ne citește descrierea unei secvențe din școala americană. Un copil care greșește la tablă permite altuia, din „pădurea de mâini” ridicate, să se afirme. Un tablou care la noi este încă de actualitate.
Competiția acasă, între frați, sau jocul, sunt definite drept competiție. Distracția nu ar trebui să aibă de-a face cu competiția. Jocurile nu trebuie să aibă de-a face cu a câștiga și a pierde.
Televiziunea încurajează competițiile, care în ultimul timp au devenit stupide, de dragul premiului.
„Vreau toți să cooperați!” – profesorul către elevi – înseamnă de fapt supunerea față de cerințele sale.
Profesorul: „Ieri am vorbit despre WW-II” – Elevii: nu, ieri dumneavoastră ați vorbit, noi am ascultat.
Competiția este parte a naturii umane. Chiar dacă este adevărat, faptul că alte specii intră în competiție, nu înseamnă că și omul trebuie să o facă. Avem o cultură care ne permite să avem mai multe alegeri despre ceea ce alegem să facem. Doi – ar trebui să redefinim natura umană.
Migrația – formă de a evita competiția. Nu e destulă hrană, pleci.
Gazdă-parazit = cooperare între specii.
Sunt o mulțime de exemple în care diferite specii evită competiția, și omul o poate face.
Darwin: o specie care se adaptează mai bine la mediu este cea cu șanse mai mari de supraviețuire.
„Natura” este de mult timp o justificare a comportamentelor umane, ca apoi să fie acuzată și făcută răspunzătoare pentru derapaje. Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește educația copiilor.
Națiunile cele mai puțin competitive nu sunt cele mai dezvoltate, ci cele mai aproape de „primitivism”. Atunci cum rămâne cu „natura umană”, care determină competiția?
Suntem în competiție pentru că am fost crescuți așa, nu pentru că ne-am născut așa.
Normele culturale sunt greu de schimbat, dar nu imposibil. Altruist sau egoist, țin de natura umană, depinde care e încurajat.
Efectele competiției – trei întrebări: ce gândesc oamenii despre ei înșiși, ce gândesc unii despre ceilalți, care sunt realizările unei societăți în competiție, față de una care nu este.

Întrebări:

Copiii tind să intre în competiție în momentul în care vor să demonstreze de ce sunt în stare, dar nu o fac cu scopul de a învinge pe cineva, la vârste mici.
Chiar crescuți „necompetitivi”, părintele nu poate controla toți factorii de mediu ce-l influențează, poate reacționa la un astfel de studiu.
E greu să construiești o comunitate în care competiția să nu intre, să o ții izolată de lumea bazată de competiție.
Părinții pot crea o lume bazată pe jocuri prin cooperare, pentru a descuraja efectele nocive ale competiției. Și pot milita pentru acest lucru la nivelul comunității sau chiar mai mult, implicându-se în popularizarea ideii. (exemplu: o carte din 1970: ~Cartea jocurilor prin cooperare, Canada. ) – copiii beneficiau de avantajele jocului în aer liber, fără să fie nevoie de „eu împotriva lui”.
„Scaunele muzicale” – un joc care crează frustrare, nu este distractiv. O nouă versiune: copiii să se înghesuie pe cât mai puține scaune, și toți se joacă până la final.
Cum facem față unei lumi competitive, crescând un copil necompetitiv? Îi facem mai mult rău crescândul competitiv, decât necompetitiv.
Sunt indivizi care au nevoie de competiție, o nevoie impusă de personalitate, dată de insecuritate și neîncredere în forțele proprii. Au nevoie de confirmarea acestora. Practic spun că nu se pot simți bine cu ei înșiși decât dacă alții se simt mizerabil.
Dependența de competiție este similară celei de droguri. Ai nevoie din ce în ce mai mult, dar îți oferă satisfacții din ce în ce mai mici.
Competiția este pentru unii copiii soluția de a deține acel „ceva” pentru care pot câștiga mai multă dragoste din partea părinților.
Cei care sunt hiper-competitivi și integrați în școli competitive tind să devină narcisiști.
Competiția mai ridică o întrebare: cât rău ești dispus să provoci ca să-ți îndeplinești nevoile?

(Pauză)

Ultima parte a evenimentului de azi:

Competiția este înrădăcinată în insecuritate.
Efectele competiției asupra relațiilor dintre indivizi: crează invidia față de învingători, insatisfacție între învinși, suspiciuni între toți, căci pot fi viitorii adversari.
Copiii forțați să intre în competiție tind să devină puțin deschiși la comunicare cu ceilalți, nu au încredere în ceilalți, sunt mai puțini capabili sau doritori să empatizeze, să vadă lumea și prin ochii altora; vor răspunde mult mai greu nevoilor celorlalți de ajutor sau de stare de bine.
Competiția îi determină pe copii să îi privească pe ceilalți ca adversari, nu ca prieteni.
Știind cât de competitiv e părintele unui copil, poți afla cât de egoist este acesta.
Competiția îi învață pe copii că ceilalți sunt obstacole în calea propriului succes, nu potențiali parteneri în reușită.
Alegeri + comunitate = democrație, și se învață din clasele mici.
Nu putem lăsa copiii să „facă ceva” fără a transforma totul într-o competiție. Într-o cursă, toți pierd, chiar dacă nu același lucru. La nivelul echilibrului psihologic și al stimei de sine, daunele sunt imense pentru fiecare.
Dacă promovăm competiția în sport, nu e un motiv să o introducem și în educație. Distrugerile nu trebuie continuate.
Noțiunea de sportivitate este artificială, nu încearcă decât să reducă daunele făcute de competiție, judecând individul, nu sistemul.
Chomsky: competition ‘builds up extremely anti-social aspects of human psychology’.
Competitiv este folosit ca sinonim pentru capabil, excelent. Este o greșeală.
Cei care reușesc sunt cei care acceptă provocările, dar nu competiția. Sunt interesați să reușească, să rezolve sarcina, ceea ce le oferă adevărata satisfacție.
Dacă scopul este cantitativ, este mai puțin motivant și descurajant în același timp.
Nu se schimbă nimic dacă o idee nu este încadrată în structura mentală a fiecăruia, apoi să încercă să modifici lucrurile din jurul tău.
All of us are smarter than any of us.
Când ești în competiție, nu colaborezi. Chiar dacă e permis, nu o faci. Uneori chiar se consideră că trișezi.
Presiunea asupra profesorilor prin plata pentru „performanță” – similară cu recompensa, iar efectele le-am dezbătut deja (Este citat un studiu al profesorilor de la Universitatea din Iași, de acum 2 ani) . Grav este că presiunea asupra profesorilor se răsfrânge asupra elevilor.
A lucra în grup este similar cu a avea mai multe „creiere”. Când intri în competiție, ai mai puțin de „un creier”.
Pedepsele și recompensele nu afectează doar echilibrul psihologic al individului, ci calitatea procesului prin care aceștia trec.
Motivația este cea care trebuie să regleze acest proces al competiției. Să găsești acele „motivații” care să pună în mișcare în sensul pozitiv procesul.
Contează tipul de motivație al unui copil: intrinsecă (mai puternică) sau extrinsecă (pentru laudă sau premiu). Din păcate, al doilea tip îl anihilează pe primul, sunt… „invers proporționale”. Cu cât recompensezi mai mult, cu atât pierd interesul de a face acel lucru.
Oamenii foarte buni la „ceva” sunt cei care chiar iubesc ceea ce fac.
Cea mai nocivă motivație extrinsecă este victoria într-o competiție. Este mai rea decât notele, laudele și recompensele din sistemul școlar.
Chiar dacă îi plăcea să facă acel lucru, în absența competiției, copilul nu mai obține aceleași satisfacții.
Fact: cercetările arată că competiția este neproductivă.
Există versiuni de jocuri prin cooperare care să înlocuiască clasicele monopoly, scrabble. Un joc înseamnă să depășești obstacolele, dar nicăieri nu spune că obstacolele trebuie să fie ceilalți jucători. Îți pot fi aliați.
Failure is not the same thing as loosing. Better Get Use To It. – nu trebuie să te obișnuiești cu lucrurile „rele” ca să le faci față mai târziu.
Copiii fac față mai bine provocărilor vieții dacă sunt crescuți într-un mediu necondiționat.
Ar trebui să-i învățăm despre competiție, nu competiția în sine. Ca exemplu – îi înveți despre religiile lumii, nu o religie a lumii.
Chiar dacă intră în competiție, odată la câteva luni este mai mult decât suficient, nu trebuie să trăiască asta în fiecare zi.
Dacă gândesc critic asupra competiției, sunt capabili, mai târziu, să producă schimbare în sistem.
Dacă acceptăm competiția ca stare de fapt, nu facem decât să proiectăm problema în viitor și nu schimbăm nimic. Schimbarea începe prin a refuza participarea.

Întrebări:

Există un mod de a „vaccina” copilul împotriva competiției?
Da, dacă transmitem copiilor mesajul corect, și nu aprobăm competiția. Activitățile cu ei nu trebuie să fie competitive, ci colaborative. Se poate face în fiecare zi.
Cum faci sahul să nu fie competitiv?
Cauți acele modalități prin care daunele din competiție sunt minime.

(final)

Eveniment organizat de: Totul despre Mame

Cărțile lui Alfie Kohn la Books Express, Elefant.

Azi îl ascultăm împreună pe Alfie Kohn

În ciuda multiplelor variante de party care au apărut azi la orizont, în natură sau nu, voi merge să-l ascult pe Alfie Kohn vorbind despre introducerea a două valori în educația copiilor: curajul și responsabilitatea.

Chiar dacă nu sunt, ca mulți alții, un părinte „ca la carte”, și viața de zi cu zi îmi provoacă derapaje pe care le regret, nu mă aventurez să spun că-i împărtășesc întru totul părerile. Așadar, dacă veți avea răbdare să dați azi refresh acestui articol, veți putea urmări, atât cât va fi omenește posibil, evenimentul care va începe la ora 10. Iar dacă ideile discutate vă vor trezi interesul, cărțile sale sunt traduse, și despre acestea voi vorbi cu altă ocazie.

Ne „vedem” la ora 10:00!

A început. Cu îngăduința voastră, culeg idei:

Părintele bun este cel care pune la îndoială tradiția și își dorește să fie mai mult decât este în prezent.
„Părinte” nu înseamnă să te impui, să stabilești regulile, ci să cauți soluții împreună cu copilul.
De meditat: Care sunt obiectivele pe termen lung pe care ți le-ai stabilit, ca părinte, și cum îți propui să le atingi? Cum ți-ai dori să fie copilul tău?
Dacă ai descrie copilul tău cu un singur cuvânt, care ar fi acela? Free, balanced, happy, confident, healty, independent, kind, compassion, hungry for knowledge – mult prea multe pretenții pentru un singur om. Dacă ești sincer, vrei să aibă bani. Dacă întrebi un profesor, va vorbi despre om, nu despre elev, indiferent care sunt obiectivele imediate ale procesului de învățare. E nevoie de echilibru între obiective și practică, iar ceea ce facem/spunem copilului acum trebuie să aibă perspective pe termen lung, nu să vizăm rezultatul imediat. De aceea nu se pot da soluții pentru problema X.
Cum determin copilul să facă exact ceea ce îi cer eu? Sunt importante nevoile lui sau nevoile mele? Care e strategia potrivită: pedepse, numite „frumos” consecințe?
Trebuie să treci peste comportament. Ceea ce face un copil nu este numai ceea ce vezi/auzi că face copilul. Comportamentul este suprafața. Trebuie să vezi în profunzime, ceea ce determină acest comportament. Dacă te concentrezi pe comportament, pierzi din vedere copilul în ansamblu.
Dacă îi spui copilului să-și ceară scuze când nu simte asta, îl înveți să mintă. Trebuie să-l înveți întâi să fie empatic, scuzele să vină din partea sa, natural.
Recompensa pentru un comportament „agreat” de părinte înseamnă dresaj. Dacă te gândești la viitor, nu mai pui atât de mult accent pe comportamentul prezent.
Dacă scopul este controlul absolut al copilului, nu contează că îl atingi prin violență sau educație fals-democratică. Este la fel de dăunător copilului.
Copiii care iau toată mâna când le dai un deget sunt cei care sunt supra-controlați, care nu au primit niciodată mai mult de un deget. Nici a fi „copilul perfect”, supus absolut, care nu pune la îndoială dorințele părinților, nu este varianta pe care să ne-o dorim. Se va dezvolta un „eu” secret, complet diferit, și mult mai periculos, care va ieși la iveală și se va supune altor autorități, nu părinților.
Copiii „perfecți” sunt cei care pun sub semnul întrebării autoritatea părintelui, judecând-o din punct de vedere al principiilor de viață, nu al dorințelor adultului. Trebuie să gândească singur dacă e bine sau nu să aplice o decizie. Disciplina tradițională e tiranie la nivelul copilăriei.Un copil care e învățat să spună NU, știe să discearnă, să spună NU drogurilor, tentațiilor adolescenței, abuzurilor. Un copil capabil să ia decizii ca adult este un copil care învață să ia decizii de mic, nu se supună acestora. Copiii trebuie încurajați să nu se supună orbește, ci să gândească și să se implice în procesul de decizie.
Un părinte permisiv este la fel de periculos ca cel autoritar. La fel, daune permanente se produc și când un părinte este într-o extremă, al doilea în cealaltă, ori când părintele este inconstant în abordare.
Părinții sunt mult mai agresivi în public, pentru a nu fi judecați ca „permisivi”, sau incapabili de a impune controlul. Trebuie să demonstreze că „ei” știu ceea ce trebuie făcut, și umilește copilul în public pentru a-și demonstra „capacitatea de educație”.
Părinții trebuie să reziste intervențiilor educaționale din afară, bunici ori alte rude, care emit judecăți de valoare și emit soluții cu implementare imediate. („Te manipulează, impune limite!”)
Nu poți determina un copil să doarmă la comandă, să înceteze plânsul. Să mănânce la comandă, ce și cum solicită părintele, duce la transformarea procesului de hrănire într-unul neplăcut, iar copilul ajunge să ignore propriile senzații de foame ori plăcere. Obezitatea se naște din supracontrol, nu din alimentație necontrolată.
Utilizarea pedepsei – prima formă de control pe care o impune părintele. Pedeapsa face în mod deliberat copilul nefericit, cu un scop bine definit, dar cu speranța că va produce un efect dezirabil și o schimbare de comportament. Dacă pedeapsa e destul de severă, va avea un singur rezultat: supunere temporară, dar cu un cost imens. Copiii care sunt pedepsiți, devin agresivi și mincinoși mai repede decât ceilalți, imediat cum se depărtează de autoritatea părintească. Cu cât părinții sunt mai severi, cu atât copiii devin mai violenți în afara casei, mai ales la școală. Pedeapsa înrăutățește situația.
Pedeapsa fizică este cea mai grea, și îi determină să devină agresivi, dar în același timp depresivi. Pe termen lung, vor ajunge la rândul lor să-și abuzeze copiii.
Pedeapsa emoțională nu ajută nici ea pe termen lung. Persoana care îi face nefericiți deliberat își va păstra eticheta pentru totdeauna. Îi creează o stare de insecuritate, și copilul se depărtează de ea.
Pedeapsa îi determină pe copiii să devină egocentriști, egoiști și mult mai puțin empatici.
„Ce vor ei să fac? ce mi se întâmplă dacă nu fac?” – se întreabă un copil care trăiește într-un mediu în care pedeapsa este cea care determină comportamentul.
Time-out = izolarea forțată a copilului, atunci când are mai multă nevoie de noi. Poate e mai bine decât să-l lovești, dar tot nu o transformă într-o soluție pozitivă.
Ca să nu recurgem la pedeapsă, putem adopta alte soluții, care nu rănesc și nu determină supunere temporară. Ai nevoie de talent, curaj, pentru a găsi alte soluții.
Suntem atât de disperați să considerăm că ceea ce părinții noștri ne-au făcut a fost din dragoste și pentru binele nostru, încât nu poți să faci altceva, pentru că ți-ai contesta propriul sistem de valori. Pentru aceasta e nevoie de curaj, să spui că „împăratul este gol”, și să ai suficiente informații pentru a schimba direcția.
Este ușor să crești un copil obedient. Nu te solicită suplimentar, accepți calea mai ușoară. (na: Se aplică perfect profesorilor autoritari! E mai ușor să stai în fața unei clase supuse.)
Alternativa la „pedeapsă” nu este „recompensa”. Este de fapt același lucru, la fel de dăunătoare, pentru că recompensa trebuie să crească pentru a produce același comportament, este ca dependența de droguri. Ne concentrăm tot pe comportament. Copiii nu se gândesc la ce tip de om devin, ci cum să obțină beneficii imediate.
Concluzie de studiu: Copiii recompensați frecvent sunt mai puțini generoși și empatici cu ceilalți, chiar și când recompensa este sub formă de laudă (Bravo, te-ai descurcat foarte bine!) Recompensa stă în calea excelenței, subminează performanța în învățare.
Sistemele școlare care vor să promoveze gândirea critică nu evaluează și nu recompensează. Notele distrug interesul și excelența copiilor, și sunt mai rele decât recompensa (dar despre aceasta în sesiunea de după-amiază!)
Recompensele nu sunt opuse pedepsele/consecințele, sunt același lucru dăunător. Ele subminează procesul pe termen lung, și conduc la eșecul copilului în procesul său de formare.
A renunța la violență fizică și a recurge la dresaj pentru a obține obediență nu este o soluție.

(Pauză.)

Trebuie să ne luăm copiii în serios, atunci când lucrăm cu ei, în interesul lor. Au propria personalitate, care se manifestă în cele mai diverse moduri. Chiar dacă plâng din motive prostești, și provoacă o stare de iritare părintelui, trebuie luați în serios, ca oameni/persoane, și tratați cu respect.
Facem aceleași greșeli și spunem aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la părinții noștri. Trebuie să fim capabili să discernem ce putem folosi din propria copilărie pentru a ne crește copiii. Nu totul, sau poate nimic nu este util. Repetă ceea ce ți-a plăcut la părinții tăi, și evită ceea ce te-a rănit.
Este citat Haim Ginott, pentru modalitatea în care ar trebui să le vorbim copiilor.
Dacă i-ai dat copilului camera „lui”, lasă-l să și-o păstreze la standardele lui, nu la ale tale. Poți să cauți soluții pentru modul în care poate contribui la treburile casei, dar nu să îi impui să-și modifice spațiul.
Există vreun motiv pentru care să obligi un copil să mănânce un anumit lucru? Când un copil nu face ceea ce i se cere, problema nu e cu copilul, ci cu ceea ce i-am cerut să facă.
Pune relația pe primul plan. Ceea ce contează nu e să avem dreptate, ci ca copilul să nu se teamă de tine, să poată stabili o relație.
E de dorit să ai un copil care să facă față provocărilor vieții, și să întrețină o relație normală cu tine.
Copiii rezolvă mai eficient problemele când au încrederea noastră, și știu că ne pot apela la nevoie.
Să-și dorească să fie cu noi, atunci când pot alege.
Cu cât vei folosi mai mult forța cu el, cu atât îi vei influența mai puțin viața și ți-l vei îndepărta.
Evită să spui NU, reformulează, și copilul nu va percepe ca pedeapsă.
Lasă-l să aleagă, să experimenteze, dacă nu sunt urmări imediate: dormit pe podea, aruncat cu perne etc. Spune NU doar atunci când trebuie, pe înțelesul lui. Dragule, aici masinile merg prea repede, dacă sari în stradă, te vor lovi. Te iubesc prea mult să las să ți se întâmple asta. Hai să cautăm alt loc. Dacă lovești copilul, nu se va gândi la pericol, ci la faptul că a fost abuzat de părinte.
Unii trăiesc pentru ei, făcând lucrurile pentru copil. O acoperire confortabilă pentru nevoia de afecțiune, ai nevoie ca copilul să aibă nevoie de tine.
Dacă ai nevoie să ai casa curată și liniștită, mai bine crești pești, nu copii.
Dacă copilul a spus ceva răutăcios ieri, nu întoarce azi împotriva lui. Treci peste. Înseamnă să dai dovadă de maturitate.
Nu e suficient să-ți iubești copilul. Trebuie să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Nu trebuie să înțeleagă cumva că trebuie să „merite” iubirea ta. Trebuie să fie necondiționată de comportamentul lor.
Dacă recompensezi un comportament, atunci îi scazi valoarea. Dacă vrei să urască cititul, dă-i un premiu pentru fiecare carte citită.
Nu trebuie să corespunzi unui model pentru a fi „iubit”. Dar avem nevoie să fim iubiți, și, fără să vrem, ne comportăm astfel încât să obținem această confirmare, chiar dacă ceea ce faci îți provoacă suferință.
A fi părinte înseamnă ca atunci când ai ajuns la capătul răbdării, să faci printr-o minune rost de mai multă răbdare.
A-i oferi ceva ce își dorește poate fi un dar sau poate fi un mijloc de a-l controla. Nu poate fi amândouă, și trebuie să știi exact ceea ce este.
Dragostea, încurajarea, nu trebuie să depindă de nimic. Contează doar cum percepe copilul acest lucru, nu ceea ce declari tu, părintele, despre „afecțiunea necondiționată” pe care o oferi. Afecțiunea nu se câștigă de copil.
Indiferent ce vor face, nu trebuie să încetăm să-i iubim. Nu-i manipulezi afectiv.
Nu folosi îmbrățișările ca recompense. Copiii au nevoie de ele oricum, pur și simplu trebuie să le oferi, nu să le condiționezi.
Când simți că urmează să faci ceva regretabil, ia o pauză. În cazul copilului, el trebuie să decidă unde să meargă, cât să stea, și când să revină. Time-out în acest caz este util.
Nu minimaliza controlul, ci oferă copilului ocazia de a spune și face mai mult cu viața lui. Lasă copilul să decidă, dacă nu există vreun motiv extrem de important pentru care nu ar avea voie să o facă. Dacă copilul nu are opțiunea de a te face să te simți inconfortabil cu decizia lui, nu este o decizie reală. Când este mic, îi poți oferi alegeri. Când crește, autonomia nu înseamnă selecție din opțiuni, ci să vină el cu propuneri de alternative și soluții.
Copiii nu învață să ia decizii pentru că noi suntem incapabili să renunțăm la control.
„Ce crezi tu că ar trebui să faci?”
„Talk less, ask more” – dar a întreba trebuie să fie o întrebare reală, să ofere soluții.
Laudele trebuie să fie reale, să nu ofere false impresii. Altfel aruncăm copilul într-o cursă după laude. Copilul așteaptă o reacție ancorată în realitate. Nu lăuda un desen de dragul laudei, găsește acel punct care reprezintă o noutate, un progres al copilului, și pe acela laudă-l.
O criză nu se rezolvă în miezul crizei, ci în momentele de calm. Soluțiile trebuie să vină din toate părțile implicate, alese și agreate ulterior de toți. Oricât de „absurdă” ar părea o soluție, dacă merge și nu facă rău nimănui, este funcțională.