tablou plastilina sticla

Tablou din plastilină pe „sticlă“

Toamna apare în cele mai variate culori, iar la școală, în cadrul proiectelor, în cele mai variate forme. Așadar, pentru că tot îmi rezervasem o zi pentru plastilină, mi-am chinuit un pic neuronul să mă gândesc ce am mai putea face cu ea. Fructe și legume modelasem, de litere nu cred că mai au chef, și nu mai știu cum mi-a venit ideea unui tablou… Dacă nu era așa, de ultim moment – era deja duminică, mergeau niște rame mici foto, cu plexiglas, pe care să ne jucăm… însă cine să alerge după ele în mai puțin de 24 de ore? Anunțasem plastilina și uneltele de câteva zile, dacă nu mi-a trecut atunci prin cap să spun, cu o zi înainte nu mai puteam să anunț părinții.

Am început să scotocesc prin casă… trebuie să am eu plexiglas pe undeva, să tai. Nu aveam. Dar nu știu cum m-am împiedicat de ultimele folii de plastifiat rămase de când am securizat toate literele alfabetului să le prind pe perete. Nu știu cât de sus a sărit Arhimede când a strigat evrika, dar eu țopăiam prin casă. Le-am plastifiat repede – doar de-asta mi-am cumpărat aparatul, să-l am în orice moment, apoi le-am tăiat cu ghilotina în patru și le-am rotunjit colțurile cu un dispozitiv special, să nu se zgârie copiii. Mergeau și mai mari, dar nu mai aveam atâtea folii și nici ei atâta plastilină cât să le acopere. Pentru unii u fost o provocare în acest sens (al cantității necesare) și la dimensiunea unei cărți poștale.

Le-am povestit pentru început despre pictura pe sticlă și modul în care începem să adăugăm detaliile. Lucrasem deja un colaj la care a fost nevoie să ținem cont că ce e în „spate“ se lipește primul, ce e „în față“ – ultimul. Acum, cu plastilină, urma să procedăm în sens invers. Ce urma să se vadă în prim-plan, era adăugat primul, apoi celelalte. Copacul, păsările din fața norului au avut rolul principal. Tabloul meu a fost dus terminat la școală, nu am mai avut folii și pentru demonstrație, însă am fotografiat acasă etapele de lucru și le-am pus pe proiector. S-au putut uita la ele toată ora. Primele trei erau fotografiate „din spate“, unde puteam adăuga plastilina, al patrulea – din față, când l-am întors.

tablou plastilina sticla

Au înțeles destul de repede tehnica. Probleme au fost cu cantitatea de plastilină adăugată și modul în care, apăsată, începea să nu mai respecte dorința autorului.

Ultima condiție de finalizare a tabloului era de acoperire integrală cu plastilină pentru fundal, moment care a stârnit ceva panică, căci nu mai era destul albastru. Oricum le-am spus că nu „reciclăm“ plastilina de la acest proiect, vor trebui să își refacă provizia când mai merg la cumpărături, căci nu se știe când mai avem activități cu plastilină.

Mai jos sunt câteva dintre proiectele care au ajuns până în ultima etapă. Pentru că nu toți copiii apucă să termine în clasă, am cerut și ajutorul părinților, să urce pe Classroom o poză cu creația finală. Însă chiar și așa, cu extra-timp, nu toți au „umplut“ tot cadrul.

Mi-aș fi dorit să pot avea acces la portofoliul elevului – toate temele se presupune că ajung acolo – și să îl pot „răsfoi“ atunci când acord calificativul. Însă noile măsuri de prevenție exclud cu totul această variantă, așa că construiesc, încet, cu părinții, un portofoliu online. În catalogul de pe Classroom am notate temele – multe fără notă, consider doar proiectul „realizat“, altele – cu punctaj. Folosesc o scală de la 1 la 4 pentru cele patru calificative pe care le pot acorda, așa că, după o serie de teme, îmi este de mare ajutor această evidență pentru a lua o decizie în privința evaluării. Bineînțeles, și la clasă îmi notam orientativ cine a lucrat ok, cine nu sau deloc, și reevaluam situația când primeam poza.

Nu știu cum va fi acest an școlar până la urmă, dar evaluarea cred că va fi piatra de încercare între ceea ce este real în puterile copilului și ceea ce învață, bine îndrumat de unii părinți, să trișeze.

tablou plastilina sticla

Colaj tangram cu frunze uscate

Ora de arte la școala online – colaj tangram cu frunze uscate

Săptămâna aceasta cred că a fost prima dată când am stat în regim sincron cu copiii la ora de arte. Anul trecut, la clasa pregătitoare, preferam să scriu detaliat toate explicațiile și să îi las să lucreze sub coordonarea părinților fără să stea lipiți de ecranul calculatorului, atunci când aveau timp și materiale. Însă… îmi asumam să cred pe cuvânt că ceea ce primesc eu ca feedback într-o fotografie este și ceea ce copilul a lucrat singur.

Acum, la noua școală online, se pare că e mai important să rezolvăm „prezența“ cantitativ și să stăm lipiți de ecran și noi, și copiii, să merităm salariul. Aș fi mutat asincron mai multe activități ca să pot să organizez activitatea pe grupe, însă… nu, trebuie să stăm pe ceas. Și acest „ceas“ este relativ, căci niște genii au considerat că lecția se poate condensa cu o baghetă magică și să încapă în 30 de minute. Chiar și online, nu poți galopa printre etape, ca să nu mai pun la socoteală timpii morți în care aștepți să deschidă fiecare microfonul și să răspundă… Așadar anul acesta nu pot decât să mă bucur că orele profesorilor sunt, cu o excepție, ultimele în orarul clasei mele și mă pot organiza cât de bine pot. Mi-am spus că mai important decât să-mi fac „ora“ este să-mi desfășor lecția cum se cuvine.

Revin la ora de arte. Când o organizezi la școală, îți iei de cele mai multe ori măsuri de prevedere, nu te bazezi pe nimeni prea tare. Teoretic ar trebui ca fiecare să vină cu ce trebuie pentru proiect, dacă lista e dată cu ceva timp înainte. Iar toamna e cel mai greu, dacă ceri cumva să fie adunate ceva materiale din natură. Nu mi s-a întâmplat niciodată, în atâția ani de zile, să am 100% materialele cerute. Mereu a fost cel puțin un copil, dacă nu mai mulți, care să „uite“. Cum la matematică abia am încheiat capitolul de geometrie, am zis să profit și să mai sistematizăm un pic. Am dat cu o săptămână înainte mesaj părinților că vom avea nevoie de frunze și i-am rugat să le adune încă de atunci și să le pună la presat între file de ziar – a-tot-prezentele pliantele publicitare de la intrarea în bloc. Era nevoie să stea drepte și să se usuce cât de cât până vineri. Era minunat dacă găseau și mai multe culori de frunze.

Nu am dat niciun indiciu despre ceea ce am de gând să propun. Deja tot „suspansul“ despre ce facem la școală nu mai există la ora de română, unde se uită înainte ce literă urmează să învățăm, așa că măcar acolo unde se mai poate, mai păstrez nițică curiozitate. Totuși, intrarea în scenariu roșu a schimbat planurile, așa că am adăugat încă de seara tema pe clasa online:

Pentru mâine la arte vor avea pregătite:
– frunzele pe care v-am rugat să le presați de weekendul trecut;
– lipici, de preferat o formă lichidă (aracet, lipici lichid, cel solid doar dacă nu e altă variantă);
– o coală albă de hârtie;
– jocul de tangram;
– foarfecă;
– o ceșcuță cu gura nu prea mare, să desenezi cercuri cu ajutorul ei;
– o cariocă neagră mai subțire, dacă nu – markerul negru.

În naivitatea mea m-am gândit că, dacă veneau la școală, le-ar fi pus frumușel de seara în ghiozdan. În acest caz, pe birou. Dar… în pauza de dinainte de oră, când am pus pe ecran lista cu necesarul, pentru mulți era o noutate. Exceptând frunzele. A început o goană nebună prin casă, împreună cu părinții, să le adune. Sau copilul buchisea lista din fața ecranului și striga, precum iedul lui Octav Pancu-Iași, „mama, vreau și…“. Am crezut că strategia listei date de cu seara va fi de folos. Sunt în căutarea altei idei… mai bune și cu efect mai sigur.

Proiectul pe care îl aveam în minte are ceva vechime, l-am realizat mai demult pe site cu copiii și știam că pot ieși lucruri grozave. Le-am arătat colajele mele model și apoi le-am lăsat pe ecran, toată ora, câteva montaje amuzante realizate cu piesele de tangram. Acolo unde jocul de tangram nu a mai fost de găsit, au combinat singuri alte forme geometrice.  Am explicat cum lucrăm, mai ales că, în funcție de tipul de lipici (lichid sau solid) se schimba procedura. Primul îl puneam pe frunză, al doilea întâi pe hârtie, ca să nu rupem frunza. Tirul de întrebări nu a fost prea lung. Ce facem cu ceșcuța? – Dacă termini și peisajul tău are nevoie de completări, o folosești să decupezi un disc. Putem desena și cu creionul? – Nu, se rupe frunza, conturăm cu carioca, căci e mai moale.

Dar cea mai tare întrebare a venit la final: Dacă am uitat să adun frunze, eu ce fac? A fost momentul în care speranțele mele că am făcut ce trebuie pentru a pregăti activitatea s-au risipit. Odinioară, la școală, pentru aiuriți iresponsabili rezolvai cerând câte-o frunză de la unul sau de la altul care au strâns mai multe. Anul acesta, cu noile reguli, nu mai ai voie să faci schimb de obiecte. Dar când sunt acasă? N-am avut nicio idee. Ce să-i spun?! Să plece repede să ia trei frunze din fața casei?! Dacă era singur acasă?! Să mă întreb dacă în cele 15 minute aproape în care „ne-am pregătit“ aveai timp să iei ceva pe tine și să alergi repede, părinte, în curte? Chiar nu știu.

Am trecut la lucru. În fața camerei, cu microfoanele oprite, am pus muzică pe fundal și mă uitam la ei cum lucrează. Îmi mai dădeam seama după expresia lor că e o problemă, mai opream sunetul și vorbeam. La fel cum vedeam foarte bine unde copilul nu lucra singur, deși am insistat să nu fie ajutat. Nu era nimic nou, nimic dificil, să desenezi conturul unei piese, să decupezi și să lipești. Am spus o dată, m-am asigurat și că a auzit și cine trebuie și am privit aproape jumătate de oră cum nu contează că toată clasa vede cum încalci o regulă. La finalul orei i-am rugat pe fiecare să ridice tabloul să văd și eu ce a lucrat și în linii mari s-au descurcat onorabil. Am întâmpinat și proteste, că „nu e gata“, mai vrea să coloreze și să mai pună ceva, așa că am notat provizoriu lucrările și le-am dat voie să continue după-amiază, urmând să urce poza pe platforma online să văd finalul. Pentru unii migală, pentru alții grabă, dar au lucrat.

Colaj tangram cu frunze uscate

Nu știu dacă pățiți și voi, dar mi-au „dispărut“ doi copii. Nu mai răspundeau, deși fuseseră peste zi la activități, nu am văzut nimic din ce au lucrat, nu au trimis mai apoi nicio fotografie. Plus că mă așteptam ca și copilul care nu s-a pregătit pentru lecție să recupereze cumva activitatea în cursul după-amiezii și să urce o imagine. Ei bine, nu.

Așadar cu toate acestea nu am nici cea mai mică idee cum aș putea să responsabilizez clasa, cum să fac să fie clar că totuși nu ne jucăm de-a școala și că, în cele din urmă, evaluarea trebuie să fie corectă și să nu să-i mângâie pe fiecare pe căpșor și să le acorde un Fb ca să nu plângă. Banul muncit este mult mai apreciat. Dacă în evaluarea la arte contează foarte mult procesul și efortul depus de copil – iar acesta este zero – cum să fii obiectiv?! Ce calificativ să acorzi acolo unde se lucrează pe modelul „mama-mpunge și eu trag“?

Voi cum stați…?

flori toamna

Flori de toamnă – colaj

Nu credeam să scriu vreodată așa ceva, dar am trecut cu bine de coșmarul primei ore de arte. De ce coșmar? Pentru că niciodată nu m-am gândit să am atâtea „proceduri“ la pregătire… Dezinfectarea mâinilor, pregătirea hârtiei, ștanțarea florilor, tipărirea modelelor, dacă mă mânca nasul, mă dezinfectam iar, așteaptă să se usuce mâinile, continuă… Scoate folii de plastic, pune în fiecare o vază, 5 flori mari, 5 flori mici și două funze… Mi s-a părut că nu se mai termină! Apoi, la școală, dezinfectează-te, scoate-le pe toate din pungă și așază-le pe bănci, înainte să vină copiii. Tot ritualul acesta e descurajant, mai ales când sunt multe elemente și mici de distribuit!  În mod normal, toate materialele ar fi stat pe catedră, ei s-ar fi autoservit cu ce aveau nevoie și rezultatele ar fi fost surprinzătoare. Dar acum… toată lumea are același număr de elemente. Însă… după cum vedeți, combinate diferit.

Proiectasem această temă de la sfârșitul verii, de când am fost iar în angro și m-am blocat la raftul cu perforatoare. Mi s-au lipit de degete modelele acestea două de – nici nu știu cum să le zic – altfel decât crizanteme. Îmi imaginasem atunci mai multe suprapuse, de nuanțe asemănătoare, răsucite și volumetrice… Doar că am simplificat și bine am făcut, unele nu au ajung întregi pe hârtie nici în această variantă simplă.

flori toamna

Tema nu avea de fapt prea mult de-a face cu florile de toamnă, ci cu faptul că vaza trebuia decorată cu liniile pe care le-am învățat noi în această săptămână la matematică: verticale, orizontale și oblice. Era și o probă de colorat și am constatat cu mare satisfacție că încep să controleze bine creioanele și să nu mai depășească conturul. M-am bucurat să văd că au avut propriile variante de colorat. Modelul meu (cel cu fundal verde) a fost fotografiat și pus pe proiector, dat fiind faptul că dimensiunea reală a acestor mici tablouri este cea a unei cărți poștale. Ar fi fost imposibil să o examineze toți.

Chiar și puse în folii de plastic, tot am avut emoții că nu ajung cu toate la ultima oră. Deși le explic în fiecare zi că ceea ce găsesc pe bancă rămâne neatins până nu le spun eu să ia un anume element… e greu. Ce dacă eu spun să nu umbli, să nu le scoți, mai ales?! Doar nu vorbesc pentru toată clasa, nu? Pentru unii trebuie să vorbești adresat, eventual de câteva ori, ca să priceapă.

Pozele inserate în articol le-am făcut mai mult orbește, întinzând telefonul deasupra băncii, fără să văd exact ce prindeam. Unele sunt și mișcate… Dar în condițiile date, e tot ce puteam face. Îmi lipsește turul galeriei de la finalul orelor de arte, așa că îl pregătesc eu acasă și îl vom admira ora viitoare. Mai avem de lucru la trecut numele artistului pe spate, pentru a rămâne anonime, dar ne străduim. Așa încep să își dea și ei seama cam cât de bine s-au descurcat și ce ar mai fi fost de făcut.

Lucrările ajung acasă, sper eu în portofoliul pe care trebuie să îl organizeze singuri și pe care să am și eu ocazia să îl văd măcar la primăvară!

flori toamna

jurnal vacanta ilustrat

Teme de vacanță…

Una din sperietorile toamnei a fost aceea că „doamna verifică temele“. Să fim serioși, o mică-mică parte din temele de vacanță ajung să fie verificate de cineva și cu timpul copiii nu mai pot fi motivați cu astfel de amenințări. Trebuie să își dea seama singuri că nu pentru doamna le fac, ci pentru ei. Am lucrat toată vara teme cu fetița unor prieteni și mereu protesta când îi corectam pe caiet, că „vede doamna“. Așa, și? Am convenit să își asume mama toată muștruluiala, dacă doamna va face această observație și ne-am văzut de treabă în continuare. În ultima săptămână era totul gata și corectat, adică se vedea clar și ce a lucrat copilul bine, dar și ce și unde a greșit. Surpriză: doamna… nici nu a pomenit de teme! Enervată, mi-a zis că a aruncat toate fișele.

Le-am dat și eu copiilor mei de la clasă o temă de vacanță: să țină un jurnal desenat. Ca orice temă de vacanță, este opțională, și recunosc că am avut emoții că nu va face nimeni tema. Ba din contră, au fost nu una, ci 5, ceea ce înseamnă un sfert din clasă. Am întârziat cu feedbackul, deja îmi dau seama că intrăm în a treia săptămână și nu am zis nimic, așa că îi laud cu această ocazie pe copiii mei minunați, dar și pe părinții care i-au îndrumat. Va trebui să stau un pic de vorbă cu fiecare, vedem noi cum rezolvăm online, căci nu peste tot îmi e clar „ce s-a întâmplat“, deși semnele grafice exersate în ultima săptămână se văd bine-bine în jurnal 🙂 .

jurnal vacanta ilustrat

Tema mea nu era deloc simplă. Părea un banal jurnal de vacanță în imagini, care pune la grea încercare capacitatea de a sintetiza întâmplările unei singure zile, apoi găsirea limbajului potrivit de a le comunica. Adăugăm și partea de matematică, exersarea numerației învățate, dar și de măsurare a timpului și explorare a mediului.

Recunosc că am vrut să țin și eu un astfel de jurnal, dar pe la jumătatea lui iulie am realizat că zilele sunt monotone. Ori lucram pe calculator, ori lecții cu copiii, ori citeam… și cum nici n-am avut curaj să plec pe undeva, m-am lăsat păgubașă. Foaia asta de hârtie îmi arăta doar ce vacanță tristă am.

jurnal vacanta ilustrat

Lăsând la o parte teoriile despre „vacanța e pentru joacă“, fiecare părinte cam știe la ce nivel se află copilul lui. Nu îl copleșești cu teme în fiecare zi, dar nici nu va fi traumatizat dacă scrie trei propoziții despre ce s-a întâmplat, înainte de culcare. Apoi, vacanța este despre citit. Dacă nici în vacanță nu completezi întâmplările zilnice cu altele împletite de imaginație dintre coperțile unei cărți, când să o faci?!

Am dat și o temă pe ultima sută de metri, în ultima săptămână de vacanță. I-am rugat pe toți să exerseze acasă cu stiloul proaspăt cumpărat. Conform noilor norme de funcționare la școală, eu nu mai pot interacționa direct cu copilul. Cum să îi așez corect mâna pe stilou doar din vorbe?! Cei mai mulți mi-au ascultat sfatul de a achiziționa stilouri cu suport pentru degete, astfel încât să nu îl poți ține decât corect. Dar, cel mai important, au exersat acasă scrierea. Le-am spus să ia fișele cu semne grafice de la pregătitoare, realizate cu creionul, și să încerce acum să scrie cu stiloul peste aceleași semne. Nici nu trebuie să întreb cine mi-a urmat sfatul și cine nu, căci văd stilourile care scriu relaxat pe caiete, dar și pe cele care „nu vor să scrie“ sau scrijelesc liniuțele în pagină de parcă le sapă în piatră.

Temele de vacanță au un rost, e păcat doar că exact cei care ar avea mai mare nevoie de ele le folosesc doar ca motiv de revoltă, apelând la norme și legi. Poate ne vom trezi la un moment dat și vom înțelege că reușita școlară este direct proporțională cu efortul depus. Toți copiii pot, dacă îi lași atâta timp cât au ei nevoie. Însă ziua la școală nu poate fi nici dilatată, nici prelungită pentru a răspunde tuturor nevoilor. Extra-timpul trebuie luat din cel personal. Soluția: accepți sacrificiul sau îl refuzi, ambele cu rezultate complet diferite, pe care trebuie să ți le asumi.

 

semn carte racheta

Semn de carte din hârtie

1 septembrie azi, ziua în care, oficial, am revenit la școală, ca profesor. Sau, în traducerea liberă a tuturor celor din afara școlii, ziua aia în care profesorii iau banii degeaba și nu se duc la muncă. Deh, e la modă să spui așa! Oare chiar, de ce sunt plătiți profesorii  până pe 14, că doar nu „muncesc“, ba chiar 8 ore pe zi, să își merite leafa!

Mi-am început dimineața mai lejer, așa, precum corporatiștii, pe la 9.30, nu cum va fi peste două săptămâni, de la 6. M-am apucat să fac un pic inventarul materialelor și să pun în practică o idee de cadou pentru copii. Habar n-am dacă ne vom vedea toți sau pe rând sau nu ne vedem deloc, dar eu le pregătesc ceva: un semn de carte cu o urare personalizată, scrisă de mână, un banal „Succes în clasa întâi, Gigeluș!“. Nu am ales întâmplător o rachetă, deși le puteam personaliza mult mai repede cu orice altceva din colecția de perforatoare decorative, am vrut ca mesajul ascuns să fie „Sky is the limit“ pentru tot ceea ce urmează să se întâmple de acum înainte, atât cu noi toți, dar și cu învățarea, ca proces individual.

Cum ziceam, m-am apucat de treabă, până pe la 12 eram gata cu semnele în varianta origami de bază și formele geometrice necesare. Lăsasem ultimele hublourile, eram aproape convinsă că am un perforator de dimensiunea aceasta și când am văzut că e prea mic, un atac de panică amenința la orizont. Era exclus să decupez atâtea cerculețe. Mi-am amintit însă de punga cu confetti și până la urmă m-am declarat mulțumită de ce a ieșit, reflexiile chiar dau un farmec aparte.

semn carte racheta

Cele două ore de „școală online“, cu toți colegii în conferință, despicând în 5, în 7, în fără număr firul organizării începutului de an, l-am petrecut cu urechile și coada ochiului la laptop și mâinile potrivind și lipind. Pe la 3 eram gata cu toate. Normal, m-am apucat să mă laud cu ele și mi-am dat seama că ar trebui să completez poza cu ceva animație. Dar deja nu vedeam decât triunghiuri, pur și simplu nu am mai avut chef de încă o rachetă și pentru filmul de mai jos am folosit altceva. Pentru că este un proiect simplu, ușor de realizat de copii, m-am chinuit să pun camera între ochi și mâini, să vezi exact cum manevrez.

Aveți nevoie de un pătrat, îndoit pe diagonală, apoi de elemente decorative sau orice altceva doriți. Pe net, dacă dați căutare cu „paper bookmark“ descoperiți o mulțime de variante creative pentru a-i încuraja pe copii să facă orice altceva.

Dacă îl decorați cu elemente plane (să nu iasă în relief precum castelul meu), îl puteți folosi și la caiete pe post de colțar, să nu răsucească colțurile paginii cu antebrațul. Țin minte că aveam când eram mică, părinții mei erau obsedați de cum arată „tema“ mea (și nu era niciodată impecabilă), iar colțurile îndoite erau parcă marca autorului.

La final, pentru că eram la atelier și trepiedul pentru filmat era acasă, am improvizat pentru telefon un suport, apropo de ce se află „în spatele“ obiectivului când te străduiești să realizezi, pentru elevi, un material util:

Cu ocazia aceasta urez elevilor și tuturor celor care în acest an vor sta la catedră mult succes! Să avem un an școlar în care să dovedim că merităm respect din partea părinților și apreciere din partea decidenților!

Atelier DACO - sub apa

Nici joaca online nu mai e ce-a fost

Acum 10 ani și ceva, când am început activitățile online cu copiii, joaca aceasta era chiar distractivă. Alegeam o temă/o tehnică și încercam, fiecare la el acasă, să-i dăm de cap și să realizăm ceva original sau interesant. Turul galeriei finale era întotdeauna un motiv de bucurie, căci, cu obiectivitate, puteai să te raportezi la ceilalți din punct de vedere al produsului realizat, dar era și ocazia de învățare de care aveai nevoie – poate cineva descoperise un alt mod, mai simplu, de abordare a subiectului. Grupurile constituite atunci, ca să nu mai spun de prieteniile la distanța cu cei care participau constat, au rămas pentru mine amintiri frumoase.

De ceva ani este însă dificil să strâng o nouă gașcă și nu cred că s-au schimbat copiii atât de mult cât părinții sunt mai ocupați, mai prinși în vâltoarea vieții, mai puțin relaxați și nu se mai implică într-o rutină de lucru. Până la urmă, să înveți să te disciplinezi, să respecți cerințe și un termen de execuție sunt deprinderi de muncă foarte greu de format azi.

Iris își aduce aminte cu plăcere de toate lucrurile minunate pe care le-am făcut împreună în anii ce-au trecut, iar când vorbesc cu prieteni vechi care mi-au acceptat provocarea, mă bucur să regăsesc aceleași sentimente. De aceea, mai mult de gura fetei, încerc să fac primăvara cu o floare și să lansez, în continuare, temele de lucru. Am renunțat la componenta de evaluare și am rămas doar cu cea de execuție. Pentru vara aceasta am început cu provocarea construcției unui paralelipiped dreptunghic, sau cuboid dacă vi se pare complicat, camuflat în valiză de călătorie.

valiza vacantaIlinca, 7 ani, Bucuresti

Apoi am trecut la cusături pe carton și le-am cerut să realizeze o bărcuță, de data aceasta un pic mai complicată, căci combina două tehnici nu tocmai simple.

barcuta stringartAna, 11 ani, Bucuresti

Săptămâna ce-a urmat am rămas tot pe cusături, dar am combinat tehnicile și am creat alt „decor“. Se coase doar rama hubloului, în timp ce restul – corpul ambarcațiunii și ceea ce se vede prin sticlă rămân la alegerea fiecăruia. Poate fi un hublou de submersibil, să explorezi lumea din adâncuri, poate fi unul la limita apei, să ți se spargă valurile în față, sau unul deasupra acesteia, să vezi dacă nu cumva te ajung pirații din urmă.

Detaliile temei le-am adăugat aici și m-aș bucura să văd că există copii care în vacanță sunt dornici să încerce lucruri noi și nu se sperie atât de ușor, chiar dacă activitățile online le aduc aminte de semestrul de școală abia încheiat.

flamingo quilling

Quilling – forme geometrice simple

Încă câteva zile și am încheiat un an școlar, cel mai „altfel“ din toate câte mi-a fost dat să trăiesc. Combinat și cu clasa pregătitoare, mi s-a părut o aventură fantastică. Organizarea activității a devenit mult mai coerentă când am pregătit totul legat de litera pe care o învățam în respectiva săptămână, îmbinat cu tema de la explorarea mediului. Astfel parcă lucrurile au căpătat alt sens, chiar și pentru copii.

Ultimele litere învățate  – Q, W, Y, ciudatele alfabetului, așa m-am obișnuit să le spun – au fost însoțite la arte și abilități de una din tehnicile mele preferate: quilling. Problema cu această tehnică este să decizi ceea ce vrei să lucrezi. E greu începutul, dar apoi, dacă îți dorești cu adevărat, poți realiza lucruri extraordinare. Am căutat mai întâi un filmuleț demonstrativ pentru formele de bază și l-am găsit destul de greu, eram în punctul de a mă lăsa păgubașă, când l-am descoperit. Explică foarte bine cum se realizează toate formele simple și tot atunci mi-a încolțit și ideea pentru temă. De regulă, primul lucru pe care îl cer la quilling sunt flori, pentru a trece de primul impas: acela în care strâng foarte tare hârtia. Dar acum… dacă tot am vorbit de formele geometrice și ne-am jucat cu ele, de ce să nu le confecționăm și din hârtie?

Mi se pare foarte potrivit și, după această perioadă online în care crearea materialelor necesare în lecție a fost marea provocare, să mai găsești și ceva bine făcut, e o gură de oxigen. Pentru începători, acul de quilling este unealta de bază. Șablonul cu cercuri de diferite mărimi se găsește la orice librărie, nu e mai mult de câțiva lei, nu e nevoie să cumpărați așa-zise seturi de quilling la suprapreț. Penseta este și nu este obligatorie, pentru începători mai puțin, eu mi-am cumpărat, dar am folosit-o rar.

Nu e cine știe ce SF să faci quilling la școală. Din experiența mea, după câteva explicații, ai cel puțin jumătate din copii care se descurcă sau se ambiționează să se descurce. Reiei explicațiile cu ceilalți, lași filmul să meargă cât timp treci pe la fiecare să îi arăți. Apoi cei care știu și fac repede elementele pot fi solicitați să îi ajute și pe ceilalți și curând lucrurile încep să meargă. Am văzut în anii trecuți că au adoptat destul de repede tehnica, au confecționat felicitări, mărțișoare, și multe din „cadourile“ pe care mi le-au făcut sunt realizate din hârtie răsucită.

Piticii de anul acesta sunt mici. Ori nu au avut încă timp, căci temele de abilități sunt lăsate, pe nedrept, ultimele, ori s-au speriat… Ac de quilling au toți, eu l-am pus pe lista de rechizite, iar curajoșii au trimis deja. Mai jos sunt primele sosite, cinci băieți și o fată care, la 7 ani, s-au descurcat minunat.

quilling forme simple

Nu știu cum s-au aliniat lucrurile, dar și luni, la Atelier, tot quilling am făcut. De data aceasta, având doar doi copii, lucrurile au stat diferit. Plus că aici, în „lumea mea“, am tot ce îmi trebuie, cărți, unelte, iar demonstrația o fac eu. Modelul a fost ales de copii, în ciuda a tot ce le-am arătat că se mai poate face. Ondulatorul de fâșii rămâne la mare cinste, încă îmi amintesc când l-am dus prima dată la grădiniță și au ondulat continuu toată ora. Au răsfoit numerele din Idei creative, cel dedicat Quillingului și cel formelor pentru copii, dar au ales tot din Twirled Paper, cartea mea preferată în domeniu, de la care am și uneltele folosite de copii de atâția ani încoace.

Sper că cele două păsări flamingo au în comun cu realitatea ceva mai mult decât culoarea, însă creațiile le aparțin în totalitate, căci nu mă amestec atunci când copilul lucrează. Au avut nevoie de explicații suplimentare la picioare, căci se îndoia aceeași bandă de hârtie pentru degete, însă, în rest, au urmat modelul. Deși cartea este în engleză, nu au avut nevoie de nicio traducere, absolut totul s-a decis vizual, iar copiii au reușit să respecte foarte bine proporțiile (în engleză le spunea direct cât de lungă să fie hârtia, cât se folosește la îndoitură etc.) Dacă tot învățăm împreună, măcar să o facem pe linie de autonomie și să încurajăm luarea de decizii și rezolvarea de probleme.

Pandemia mi-a cam stricat mie planurile, Atelierul nu poate prinde atâta viață cât mi-aș dori eu, însă m-am simțit minunat să îl văd măcar un pic așa cum mi-aș dori să fie.

quilling flamingo

cusaturi litera X

Litera X – cusături

În ultimele săptămâni de școală mi-am simțit copiii din clasă obosiți. Nu mai au răbdare, deja pentru ei e cam mult la 7 ani. Așa că am restrâns un pic câmpul de oferte și am pregătit teme (mai) scurte și ceva mai puțin solicitante. Asta la prima vedere…

Oficial nu am cusut cu ei, nu cu toată clasa. Neoficial, în școala altfel, am lucrat cu o parte dintre ei, cu ajutorul copiilor mei din seria trecută, care au venit și le-au arătat celor mici ce i-am învățat. Am mai avut o tentativă cu câteva fetițe la activitățile desfășurate cu ocazia „porților deschise“, cu o săptămână înainte de închidere, când iar au cusut.

Tot oficial, scenariul de cusut cu toată clasa implică neapărat încă vreo patru părinți prezenți, ața în ac băgată de acasă, nod făcut. Dacă la începutul pandemiei i-am provocat să coasă un curcubeu, acum am zis să fie ceva simplu: litera X. Cât de greu putea fi să coși un amărât de X??

Pentru că tema nu mai avea caracterul opțional, le-am cerut să ia din trusa logi un pătrat mare și unul mic, să le așeze pe un carton și să le marcheze vârfurile în trei poziții diferite. A doua etapă era perforarea cartonului în punctele stabilite și a treia – coaserea literei, cumva și pentru intuirea noțiunii de diagonală. Pentru că știam că am deja copii care cos pe etamină, lor le-am permis orice variație a temei. Mi-am dat seama că regret acum că nu am încercat să coasem alfabetul… măcar literele care erau alcătuite din linii drepte, cred că ar fi ieșit interesant! Eh, dar ce mai făceam în clasa întâi dacă toată distracția era la pregătitoare??

cusaturi litera X

O treime din clasă a rezolvat tema, ceea ce nu e încurajator, însă măcar e realist. I-am rugat insistent să nu trimită creații la care copilul a aplicat cu entuziasm tehnica mama-mpunge și eu trag, prefer să nu primesc niciuna, să rămână nefăcută, decât să am impresia falsă că pot face această activitate la clasă, toți se descurcă.

Trag speranțe ca, la vară, cei care nu și-au terminat temele, să le lucreze în ritmul lor. Mă gândesc că acolo unde au în continuare acces pe platformele cu lecții, elevii cu ritm mai lent de învățare au o șansă nesperată la o „școală de vară“, iar în toamnă să se prezinte onorabil în clasa următoare. În fond, toți copiii sunt capabili să realizeze o sarcină, dacă le lași atâta timp cât au ei nevoie să o ducă la bun sfârșit. Unii învață să citească în câteva săptămâni, alții în câteva luni, alții nici după câțiva ani de chin la școală nu reușesc, dar cumva la maturitate își iau carnetul de șofer. Problema e dacă avem „timpul“ și resursele necesare să așteptăm fiecare membru al societății să reușească sau îl încadrăm, la momentul X, acolo unde competențele dobândite de el sunt suficiente.

metaloplastie folie aluminiu

Metaloplastie: confecționarea literelor la clasa pregătitoare

Uneori mi se pare că totul e relativ și că fiecare înțelege ce poate sau ce dorește din programa de clasa pregătitoare. În stagiul de pregătire au fost câteva idei asupra cărora s-a insistat mult și acestea erau legate de învățarea literelor. În primul rând, nu scriem litere, le desenăm, așadar conturul poate fi mai mult sau mai puțin exact. Din moment ce avem de-a face doar cu literele de tipar, iar noi nu suntem mașini de tipărit, să îi ceri unui copil să fie perfect ca o tiparniță e cam mult. Dacă învățarea literelor mari de tipar are totuși un sens, căci vom scrie de multe ori cu majuscule pe diverse cereri și formulare, scrierea literelor mici de tipar este o pierdere absolută de vreme. Literele acestea nu sunt formate din „elemente“, nu le poți „descompune“, ca pe suratele lor scrise de mână. Când și cine scrie cu litere mici de tipar? Eu nu-mi amintesc să mi se fi cerut vreodată. Și atunci, la ce bun să depui efort să înveți ceva ce nu vei mai folosi? Doar de dragul de a-i da copilului o ocupație? Ca să ai cu ce să te lupți să dezveți în clasa întâi, când le va scrie pe acestea pe caiet?

Exercițiile de scriere pe liniatură incluse în caietele de lucru pentru clasa pregătitoare au fost criteriul după care le-am și triat. Nici cu scrierea celor mari nu am fost încântată, să oblig copilul să intre într-un spațiu încă de la început mi s-a părut cam mult. Așadar primul semestru am desenat literele fără nicio limită, iar din semestrul al doilea am introdus treptat liniatura care limita înălțimea literei, scăzând treptat dimensiunea. A fost avantajul meu, pentru că mi-am creat singură, tot anul, fișele cu care am lucrat. Dacă diferențele erau mici între două litere vecine, între prima și ultima a alfabetului fișa s-a transformat. O a doua decizie pe care am luat-o a fost insistarea pe literele mici de tipar și toate exercițiile au fost scrise astfel, tot pentru a nu consuma inutil energie. Dacă toată viața vom citi cărți cu litere mici de tipar, de ce să învățăm acum doar cu litere mari?

Însă la desenat și confecționat ne-am ocupat doar de cele mari. Metaloplastia este una din soluții, fie că este folosită sârmă simplă, sârmă plușată, tablă sau folie de aluminiu. Pe ultima am descoperit-o în urmă cu mulți ani, când am confecționat primele obiecte torcând fire din folie și împletindu-le după model. Literele au fost o provocare mult mai simplă și mai ales la îndemâna tuturor, căci cine nu are în ce să învelească un senviș la nevoie? Spre sfârșitul alfabetului, în săptămâna în care X și K au făcut cunoștință cu piticii mei, le-am dat din nou de lucru.

metaloplastie folie aluminiu

Tehnica nu este cine știe ce, se rupe din rola de folie câte o bandă – lățimea ei influențează grosimea firului – și se răsucește ușor, pentru a deveni un fir uniform. Cu acesta apoi creați orice doriți. Pe măsură ce veți încerca, veți descoperi prin încercare și eroare rezistența materialului, situațiile în care se poate rupe, noi moduri de improvizație pentru a rezolva aceste situații.

Spor la joacă!

cercuri ziar colaj

Colaje din cercuri

Acum niște ani, una din temele primei serii de Năzdrăvani (care acum sunt clasa a X-a sau un pic mai mici) a fost realizarea unui colaj folosind buline colorate, de diferite dimensiuni. Atunci le-am desenat cu ajutorul monedelor. Peste alți niște ani, am descoperit cu plăcere în colecția Idei creative un număr dedicat discurilor de hârtie care, combinate în cele mai ingenioase variante, aveau rezultate simple și de efect. Le-am folosit mult în activitățile mele opționale de la grădiniță și after-school și copiii erau încântați. Materialele le pregăteam eu, cercurile erau realizate pe dimensiune pe coli colorate, ei le decupau și le asamblau, nu le-am cerut să le deseneze ei (cu șabloane sau, mai dificil, cu compasul).

Una peste alta, o probă de decupaj continuu destul de dificilă este detașarea unui disc de hârtie. Să îl decupezi perfect pe contur, strângând simultan foarfeca și rotind hârtia, nu este un exercițiu ușor și se vede imediat cine nu reușește să îl realizeze, căci discul capătă colțuri, uneori inestetice. Pentru copiii mei de pregătitoare, am dat în săptămâna dedicată jucăriilor (dacă tot eram la litera J), o temă de decupaj: să realizeze o jucărie. Pentru a nu strica hârtie bună, le-am cerut ca din pliantele publicitare cu care toți ne trezim la ușă să confecționeze discuri. Se trasau cercuri cu ajutorul unui pahar/farfurii/obiect cu margine rotundă, se decupau, se puteau îndoi/plia după necesități și apoi se construia o jucărie. Puteți să îi spuneți temă integrată cu matetematică (elemente de geometrie, deși din experiența mea AVAP fără matematică nu există). Tot săptămâna trecută am făcut și formele plane și 3D, dar cum să realizezi pătrate și dreptunghiuri e mai greu, am rămas la colaj cu discuri.

Ce a ieșit puteți vedea mai jos.

Rămân la nivelul meu de naivitate și îmi spun că ceea ce văd este munca copiilor, la decupat și lipit cel puțin, căci vreau să mă amăgesc în continuare și să îmi spun că părinții clasei mele au înțeles că nu mă fac pe mine fericită trimițându-mi ceva făcut de ei și îi fac rău copilului muncind în locul lui. Dacă s-a întâmplat cum îmi doresc, atunci în toamnă voi avea o surpriză de proporții, mai ales că știu la ce nivel de îndemânare am lăsat unii copii în martie și unde se situează ei acum, conform celor realizate împreună cu părinții. Dacă sunt prea optimistă, atunci în septembrie voi face o baie rece de realitate și voi relua munca cu ei de unde am lăsat-o, fără resentimente, doar cu o tristețe enormă că în echipa aceasta munca este sabotată din interior.

cercuri ziar colaj