veverite tub carton

V de la veveriță

Proiectele de arte și abilități desfășurate cu clasa pregătitoare sunt o provocare pe care o accept de două ori pe săptămâna și constat cu plăcere că sunt totuși orele la care copiii colaborează cel mai bine. Surprinzător, deși îndemânarea nu este punctul lor forte, în ceea ce privește etapele de realizare se descurcă minunat pentru vârsta lor. A venit destul de repede și rândul lui „V“, însoțit de povestea „Maimuțica și veverița“, pentru ca apoi să vedem ce ne iese la capitolul veverițe din carton.

Netul e generos la oferte de idei, doar că pachetele standard de hârtie colorată din comerț nu consideră maroul o culoare de bază, așa că din două coli mari câte aveam abia am reușit să decupez toate codițele. Pentru lăbuțe am mers pe altă culoare. Rămânea însă problema tuburilor, pentru care nu aveam atâta hârtie să le îmbrac. Trebuia să le pictez (cu ei, nu eu) și atunci era nevoie și de timp de uscare, ceea ce dădea peste cap tot proiectul. Până la urmă, cine spune că trebuie făcut într-o singură oră tot?

Chiar de dimineață, înainte să se sune de intrare, am luat trei pensule și borcanul cu tempera și m-am apucat să îl pictez pe al meu, dar și copiii care au ajuns un pic mai devreme s-au apucat de treabă alături de mine. Nu dura mult, câteva minute, termina un copil, altul îi lua locul la colțul catedrei. Am continuat să pictăm și în prima pauză și, puse pe calorifer, s-au uscat tocmai la timp să le putem îndoi și decupa în ultima lecție.

Ideea a fost până la urmă bună, nu am avut mai multe bănci de spălat și am făcut și economie la tempera. Dar adevăratul câștig a fost că, stând lângă ei și fiind grup atât de mic, am putut să corectez măcar un pic deprinderile mai puțin potrivite de a utiliza pensula. Când pictează toți este greu să ajungi instantaneu pe la fiecare și să stai și suficient timp cât să îi explici. Așa că jumătatea aceasta de oră, cât au însemnat două pauze puse cap la cap a fost în cele din urmă un câștig.

Mai greu a mers cu lăbuțele. Îndoitul pe jumătate al unei bucăți de hârtie nu e deloc floare la ureche, deși ceva origami de bază ar trebui să nu ridice probleme la această vârstă. Le-au decupat cum au putut, unele au ieșit mai bine, altele mai mici și din mai multe încercări. Alteori foarfecele, mai mult de jucărie, nu tăiau hârtie îndoită și apăreau alte probleme tehnice.

veverite tub carton

Când veverițele au început să prindă contur, să le crească coada și să stea pe propriile picioare, au început și planurile de călătorie acasă. Mereu sunt încântați de ceea ce realizează și cu greu reușesc să improvizez câte o expoziție, căci nu vor să le lase nici de azi pe mâine fără un motiv serios (la uscat, de exemplu).

oameni zapada quilling

Primii pași spre quilling

În urmă cu 10 ani, când am realizat primele activități cu copii mici bazate pe tehnica quilling, nici măcar nu existau în România uneltele. Atât pentru atelierele pe care le făceam atunci (și pe care aștept cu nerăbdare să le reiau, de data aceasta în alt spațiu, zic eu, mult mai potrivit), dar și la centrul unde lucram, am comandat din America ace de quilling identice cu cel pe care îl descoperisem eu în cartea Twirled Paper.

De ceva ani e la modă quillingul, toată lumea face, toate lumea vinde unelte sau accesorii, peste tot găsești hârtie pentru lucru. Totuși, poate e atașamentul pentru „primul meu ac de quilling”, dar consider că designul celor de la Klutz e deosebit, căci se potrivește mult mai bine mâinii decât altele încercate în timp.

Să răsucești hârtia nu e complicat. O poți răsuci în mână, cum au făcut mulți copii cu care am lucrat. Pur și simplu nu aveau dexteritatea necesară pentru a exersa mișcări complicate ale mâinilor necesare atunci când folosești acul. O poți răsuci pe o scobitoare, pe un creion, poți folosi acul special, ba chiar mai cu spor când realizezi că ai nevoie de finețuri. Să găsești modelul și materialele pe care să le poți folosi la o grupă mare, dar eterogenă de copii, aici este provocarea.

Am trecut la începutul anului pe lista de rechizite hârtie de quilling, fără să mă gândesc să specific exact lungime și lățime. Mi-am spus că între 3 și 5 milimetri nu prea contează, oricum copiii sunt mici și până ajungem să stăpânim tehnica e cale lungă. Nu m-am așteptat să fie cea de 1 cm, în variante lungi (70cm) și, din păcate, și cam grosuță pentru a se modela fără a se simți îndoitura. Dar, cum se spune, calul de dar nu se caută la dinți, întâi terminăm rezerva și apoi mai vedem. Partea bună e că, de fapt, am primit o provocare… am confecționat litere, lănțișoare, rame, am măsurat, am îndoit, că uneori îmi vine să râd când iau din dulap câte un pachet și fețișoarele lor mici se schimbă întrebătoare până una prinde și glas: azi ce mai facem din benzile astea?

Cam așa a fost reacția și în dimineața în care m-au văzut că scoteam din 6 pachete doar benzile albe (era vineții, dar nu se vedea). Au venit lângă mine și au început să-și dea cu părerea, lucru care mă amuză teribil, căci au o mulțime de idei, unele chiar simpatice. De exemplu, una a fost că facem fulgi, ceea ce n-ar fi o idee rea. Când am scos și portocaliu și negru, misterul s-a risipit. Mai rămânea problema cum vor arăta, dacă nu sunt prea multe… La primul bulgăre au spus că e simplu. Hartie rasucita, quilling, om de zapadaN-a fost chiar așa, unele benzi erau cam nărăvașe, să le aduci la dimensiune nu s-a dovedit ușor. Ceea ce spuneam mai sus, că sunt cam rigide din cauza grosimii s-a văzut imediat, căci în loc să se formeze o spirală în mijloc, forța a împins întreaga bandă pe circumferință, nu ca în vechiul meu model de acum un deceniu.

Cu mici excepții, proiectul a fost gata în jumătate de oră, doar vreo cinci copii au mai tras de el prima pauză și alți doi în celelalte două ale zilei. Dacă bulgării nu i-au impresionat, ei bine, modelarea pălăriei a scos vreo doi de wow. Le-am spus că se pot face multe și vom învăța încet. Aș fi adăugat că aceasta se va întâmpla pe măsură ce vor începe și ei să fie mai răbdători, să își accepte greșelile, să nu mai plângă, dar n-am mai pus paie pe foc, încă erau destul de aproape de tentativa de pliere a fulgilor de nea, pe care nu îi uitaseră.

Un alt lucru pe care mă străduiesc să îl fac e să nu finalizez demonstrația cu detaliile pe care, cu un efort de imaginație, le pot rezolva și singuri. De exemplu, omul meu de zăpadă a avut cei trei bulgări mari, pălăria, nasul și un nasture. Cu ochi mobili s-a servit fiecare din cutia în care i-am adunat pe toți, iar pentru mături-mâini și-a luat fiecare ce culoare a considerat mai potrivită. Iar dacă nu pui restricții, ai și surprize de oameni umblători, capete încoronate. Până la urmă, contează atât de mult să iasă identic cu modelul? Obiectivul meu era să realizeze cele patru elemente din hârtie răsucită și să le asambleze astfel încât să sugereze un om de zăpadă. În rest ei trebuie să se simtă bine, că reguli au oricum destule de respectat. Din exces de zel, cine a terminat primul s-a apucat să-l finalizeze și pe al meu, ca să nu stea așa, gol-goluț, între ceilalți.

Tragedia a avut loc la final când au văzut că îi lipesc pe un panou de carton. Cum adică, nu îi iau acasă?? Vor sta toată iarna la școală. Am blocat geamurile cu panouri, ca să pot folosi proiectorul, și ca să nu mai stea așa, albe și triste… pun pe ele creațiile noastre. Cum pe pereți n-am voie să pun nimic, trebuie să rezolv cumva.

oameni zapada quilling

fulgi hartie

Povestea unui fulg de nea și alte mici detalii

Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative.  Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.

fulgi hartie

proiect confectioneaza o carte

Am o temă, cu o carte…

În vacanța de toamnă recuperam lecții cu fetița unor prieteni. Printre altele, îmi spune chiar în prima zi de vacanță „Cristina, trebuie să mă ajuți cu tema asta!” Tema nu era una nici grea, nici ușoară – clasa a treia, trebuia să confecționeze o carte. Întâi am stat de vorbă cu ea, să văd dacă își învățase lecția și nu cumva striga după ajutor înainte să fi citit măcar despre ce este vorba. Știa foarte bine din ce e compusă o carte, cum se numesc toate elementele… și, în plus, știa clar despre ce trebuie să fie cartea. „Vreau să compun eu poezii despre toamnă.”

Ei bine, planul suna minunat. Așa că ne-am revăzut miercuri, să verificăm stadiul proiectului. Din păcate, planurile nu au mers, poetul a avut trac și nu a compus nimic, dar voia neapărat să fie o carte cu poezii de toamnă… așa că m-am apucat și am căutat în toată biblioteca de la atelier și i-am dat poezii de toamnă din literatura noastră. Imagini pentru stampila rola dacoAm pregătit împreună filele cărții, în stil medieval, cu o ștampilă-rolă. Ca temă – trebuia să citească toate poeziile și din fiecare să aleagă acele două strofe care i-au plăcut cel mai mult și să le transcrie. Sâmbătă a venit cu ele și ne-am ocupat, încet, de celalte elemente. Zâmbeam la entuziasmul ei – „aici la tine mă gândesc la ceva și tu ai cu ce să pui în practică!”, și la cum anticipa reacția celor de la școală, unde „n-am fost niciodată cu așa ceva”.

Ce-i drept, nu mi-a fost deloc ușor să stau de-o parte, să privesc și să dau doar sugestii de unelte. Dar altfel cum ar mai fi fost tema ei?

Undeva pe parcurs am reușit să includ totuși un pic și veșnica mea obsesie cu reciclatul, să dai lucrurilor aparent pierdute un sens nou. Și pentru că se consumase că de la botoși îi picase panglica cu ciucurei, i-am dat până la urmă o idee… dacă îi plac atât de mult, putem lega cu ei cartea. Proiectul includea și o parte de ilustrație, pentru fiecare poezie scrisă, pe pagina de stânga, să deseneze. Sâmbătă, când am finalizat împreună volumul, a rămas ca până luni, la predare, să deseneze câte ceva. Din păcate nu a mai ajuns și la etapa aceasta, din ce mi-a povestit ulterior, dar chiar și fără ilustrație proiectul ei a făcut senzație. Mai mult, faptul că până la urmă a lucrat singură a ajutat-o să povestească etapele de lucru.

proiect confectioneaza o carte

Pentru mine cea mai interesantă experiență a fost aceea că am întâlnit, după multă vreme, un copil care să citească, de plăcere, poezie. O surpriză mai mult decât plăcută! Poate că se spun multe despre generațiile actuale, poate că pentru unii copii chiar nu există speranță, dar cred că trebuie să avem mare grijă cum încurajăm și susținem pe cei deosebiți, care încă au idei, se implică și cred în ceea ce fac. De dragul lor, nu-i putem judeca la grămadă.

2020

La mulți ani!

Mai sunt câteva ceasuri și începe ultimul an din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. Am reușit, de data aceasta în echipă, să finalizez cu Iris urările noastre pentru anul ce vine. Am lucrat în tandem, ea interiorul, eu exteriorul a ceea ce vrea să fie o felicitare de Anul Nou. Am profitat de timpul împreună, amândouă, și ne-am gândit la cât de puțin am reușit în anul ce pleacă să facem. Pentru site, pentru noi… De departe, Atelierul Năzdrăvanilor e realizarea anului, dar până o să-l văd funcționând mai durează, dar e un spațiu al nostru, unde ne retragem și căutăm relaxarea între foi de hârtie colorate și benzi de sclipici.

A fost un an greu și nici cel care ne așteaptă nu se anunță ușor. Am încetat să fac planuri, am decis să aștept să văd ce-mi oferă. Vreau să citesc mai mult, vreau mai mult timp pentru mine și în același timp mai mult pentru cei a căror viață se împletește cu a mea. Vreau să zâmbesc mai mult, să văd mai repede partea plină a paharului, chiar dacă e doar o picătură în el. Atât.

2020

La mulți ani! Vă dorim un An Nou liniștit alături de cei dragi!

 

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO

Iisus în iesle – felicitare de Crăciun

Partea frumoasă a lucrului cu copiii mici e că ajungi repede la concluzia că un banal colind e al naibii de complicat când… nu știi de fapt despre ce e vorba în acele versuri. Când am decis să învățăm Steaua mi se părea simplu. Am constatat destul de repede că habar n-aveau despre ce e vorba, spuneau cuvintele și nu le înțelegeau sensul ori nu le puteau lega în poveste. Am scos din bibliotecă o carte pop-up despre Nașterea Domnului (în engleză, foarte faină), unde apăreau și magii și era explicată cam toată scena. A fost mai dificil să explic de ce au fugit în Egipt cu copil mic, cum Irod hotărâse să omoare toți bebelușii (n-am avut inimă să spun până la 2 ani… ieșeau prea multe victime și fața lor se schimonosise deja).

Azi am început ziua citind, de la Editura Paralela 45, Crăciunul prin alte colțuri ale lumii (impresii într-un articol separat),  unde am întâlnit multe popoare la care scena Nașterii Domnului e prezentată în prim-plan. Am revenit la ea, am discutat care sunt personajele, ce rol aveau ele acolo. Știu că la această vârstă Crăciunul  e despre „Moș Crăciun”, dar când acest mister se va risipi, va rămâne tradiția și bucuria celebrării lui.

În urmă cu o lună hotărâsem să fac cadou copiilor din familie câte un set de figurine din care să compună singuri tabloul. Am făcut socoteala, din puținele informații scrise pe etichetă, că mi-ar ieși un număr satisfăcător de tablouri din trei seturi, dacă din 36 de bucăți, împărțite câte 9, ieșeau 4. Doar că… poza de prezentare a fost una, realitatea din pachet – alta. Dintr-un set făceai o scenă completă, cu toate personajele, apoi îți ieșea o mică turmă de oi și un stol de îngerași și rămâneau prunci orfani cât să deschizi o locație cu copii ai nimănui. I-am numărat și eu… chiar mai mulți decât erau necesari ca să fac o felicitare simplă la școală unde speram să le găsesc „părinți adoptivi”.

Așa că am încropit repede proiectul, din ce aveam la dispoziție. Am printat separat umbra staulului și le-am dat benzi de hârtie de quilling de 1cm, negre, să măsoare și să realizeze, ca niște tâmplari adevărați, acoperișul și pereții. S-au descurcat onorabil, deși măsurătorile nu sunt un capitol matematic ușor la clasa pregătitoare. Apoi au confecționat ieslea, l-au culcat pe Iisus (Doamna, în punem culcat sau în picioare…?) și au adăugat steaua, musai cu raza cea lungă indicând pruncul sfânt, așa cum spune cântecul, ca să-l găsească magii.

Dacă, judecând pe ansamblu, clasa mea are mari probleme să își găsească acel punct de calm în care să asculte o poveste, au prins totuși mare drag să confecționeze diverse lucruri. Nu toți, doamne ferește, dar în general problemele sunt puține după ce explic proiectul. Iar reușita constantă nu face decât să îi încurajeze. Mai am de lucru la capitolul „marca autorului”, să nu mai semneze creațiile pe partea vizibilă. La interior, deși nu am învățat toate literele, au copiat binișior de pe tablă CRĂCIUN FERICIT!  Trebuie să învățăm cum să scriem o urare, cum să deschidem felicitarea spre stânga, nu spre dreapta, să ne semnăm frumos, pe un singur rând, estimând corect spațiul necesar scrierii numelui… dar mai avem patru ani și jumătate să le facem pe toate cum trebuie. Până una alta, copiii s-au distrat, eu am admirat pe tablă „orfelinatul” (care aducea a maternitate comunistă) și le-am urat toate cele bune de sărbători.

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO

metaloplastie litere clasa pregatitoare

Litere modelate din staniol – un pic de metaloplastie

Acum mulți ani, când blogul era încă la început, colaborările cu diverse magazine își aveau provocările lor. O astfel de provocare a fost să utilizez și să prezint într-un articol cum să confecționezi un felinar din… benzi de staniol. Și cum fotografia de pe ambalaj arăta minunat, mi-am dat seama că nu e o glumă și am trecut la treabă.

De atunci am recurs destul de puțin la tehnică, mai ales cu copiii, deoarece e destul de greu să găsești în comerț un staniol mai gros cu care să te joci. Cel alimentar este destul de subțire față de ce am folosit atunci. Însă, când nu îți dorești să creezi chiar opere de artă, te descurci și cu acesta. Mă străduiesc uneori să fac ceea ce le cer și copiilor… să ies din zona de confort a primei idei descoperite și să caut alta. Treceam la litera O… din ce să o confecționez? Simplu. Din plastilină, căci au toți, ce mare lucru să faci un șerpișor și să-l pui să-și înghită coada? Doar că mi-a venit ideea cu staniolul și am lăsat plastilina pentru U, unde încă nu am altă idee…

metaloplastie litere clasa pregatitoare

Am tăiat (mai bine zis rupt, cu ajutorul unei rigle) bucăți de staniol de aproximativ 10 cm lățime și lungi cât permitea rola cumpărată de părinți. Adevărata artă e să lucrezi cu fâșii mai fine, fără să rupi, însă până se obișnuiesc, e bine să fie mai late. Le-am arătat cum să o mototolească încet, apoi să înceapă să o răsucească delicat, până obțin o sârmuliță căreia să îi înnoade capetele astfel încât să nu se vadă și să rezulte un O perfect.

Am avut două accidente, când sârma s-a rupt, dar au reluat și au reușit. Majoritatea s-au descurcat minunat, mai greu acolo unde copilul le știe pe toate și nu are nevoie de explicațiile adultului din fața clasei. La final le-au folosit pe post de brățări și au insistat să le ia imediat acasă, ceea ce însemna că musai trebuie să se laude.

Dincolo de laudele mele – chiar s-au descurcat foarte, foarte bine pentru o tehnică nouă la 6 ani, în timpul record de 15 minute cu tot cu explicații, am fost tare mândră de un prichinduț care, deși nu știa să scrie nici măcar numele în prima zi, face pași mari spre adaptare și autonomie. La început i-am arătat cum să copieze literele de pe unul din caiete unde e scris de mine, câte să scrie (are și un nume lung…), ca să știu al cui e. Și azi, fără caiete, a copiat de pe cutia cu rechizite și a venit să-mi arate că a reușit! Știu că mă plâng, însă într-o zi dificilă un licăr de speranță de acest gen îți dă… aripi, e acea licoare magică ce șterge toate necazurile și îți dă putere să o iei a doua zi de la capăt.

arici din castane si scobitori

Poveste cu arici din castane

Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?

Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.

Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.

Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.

Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…

Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.

arici din castane si scobitori

Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare. 

mere stampile pictura

Mere buclucașe – ștampile

Mi-a plăcut mult ideea de a „picta” mere folosind ștampile confecționate și chiar am vrut să o pun în practică la școală. M-am gândit și că merele sunt destul de greu de găsit, nu pot să am garanția că fix în ziua în care vreau eu să căsăpesc 12 bucăți primim mere în minunatul program alimentar. Apoi, ce te faci dacă „se aude” că „ți-ai bătut joc de merele date de guvern”?? Auzi, le-ai tăiat, le-ai dat prin acuarelă și le-ai pus la gunoi…!

Așa că m-am dus la piață. M-am oprit la taraba cu cele mai prăpădite mere. 2 lei/kilogramul. O întreb amabilă pe doamna dacă are ceva împotrivă să le aleg pe cele mai mici… a bulbucat ochii de parcă vedea un nebun, dar m-am obișnuit de multă vreme cu reacția. I-am zâmbit candid, i-am spus că îmi trebuie la școală, bălmăjea ceva că poate la plăcintă sunt bune, dar am liniștit-o că pictez cu ele, mi-a dat o pungă și mi-am văzut de treabă. Nu sărăcește nimeni din 3 lei, nu? Și mai pui 3 iei și farfurii de plastic… Am fost tentată să le dau bilețel acasă, dar după ce am văzut în câte moduri poți decupa un disc de carton cu diametrul de 15 cm, n-am riscat să cer un măr cu diametrul de 5. Nici la farfurii nu am pariat, căci „fundul complet plat”, adică neted, iarăși risca să nu se înțeleagă. Așa că am pus mărunțișul la bătaie, fie pomană pentru lumea ailaltă, când n-oi avea diverse pentru craft!

La școală a fost distractiv, mai ales când s-au prins ce facem. Doamne, abia aștept să mai crească un pic, să se obișnuiască cu ordinea și etapele de lucru, să nu mai înceapă singuri până nu dau semnalul de începere… militărie curată, ce mai, dar în haos și balamuc nu înveți nimic. Și mai mult s-au distrat când le-am zis că pot decora merele imprimate cu ochi mobili. De când și-au adus pungile cu ochi la școală e delir curat. Poate că unii n-au mai văzut în viața lor ochi mișcători și nu se pot abține. Unii au autocolanți, toate dimensiunile, își lipesc pe frunte. La un moment dat cred că puteam pune lejer în scenă povestea cu „Un-Ochi. Doi-Ochi. Trei-ochi”. Orice desen de prin caiete primește musai bonus niște ochișori. Nu mă deranjează ideea… dar când eu încerc să încep rândurile și nu pot scrie de ochi… apare o problemă…

mere stampile pictura

mere stampile pictura

Am renunțat și la protecțiile pentru mese, deși inițial voiam să luăm, și am pus în funcțiune lavetele. Nu folosesc nimic periculos să rămână pătat, așa că ne descurcăm să facem ordine la final. Ca lecția să fie completă, le-am cerut să aducă farfurioarele pe catedră, să șteargă masa de lucru și să fie ordine. Unul din grupuri a fost „ocupat”. Farfuria a rămas la ei. Am lăsat-o… a doua zi mi-o aduce unul dintre copii. Ce e cu asta?! – E de ieri… – Da, știu. Dar eu le-am cerut și m-am dus apoi să le spăl. Asta unde a fost? – Păi… n-am adus-o! Eee… și i-am dat frumos o lavetă și am trimis farfuria la spălat. Mi-a adus-o apoi impecabilă. Data viitoare poate nu mai uită!

Un lucru pe care l-am anticipat prea târziu a fost calitatea cuțitului cu care tai mărul. Trebuie să fie impecabil ascuțit, astfel încât mărul să nu se spintece deloc, să fie tăiat perfect drept pentru a se imprima tot. Mi-am dat seama prea târziu… și… m-am descurcat cu ce am avut.

Atât de faine sunt jocurile cu ștampile confecționate… cartofi, morcovi, mere, apoi improvizații din carton și orice poate lăsa o urmă. Am încă emoții pentru dactilopictură, dar îmi fac curaj! Cât de rău poate să iasă? Culorile sunt lavabile, nu sunt acrilice…

Însă cel mai fain feedback pe care îl am e de la copiii care se duc acasă și fac, încă o dată, ce au făcut la școală, să le arate și părinților, căci acasă nu le dau decât proiectele 3D, care nu se pot pune în portofoliu. Parcă îți crește inima să vezi ca pentru unii nu te zbați degeaba.

suport creioane galetusa iaurt

Suport de creioane din materiale reciclate

Am adăugat de-a lungul timpului aici pe blog mai multe articole despre cum să confecționezi singur un suport de creioane încăpător. Până la urmă nu e mare filozofie, orice recipient poate fi transformat să susțină o cantitate mai mare de instrumente de scris. Important este ca forma acestuia să fie cât mai stabilă astfel încât să nu se răstoarne.

În topul preferințelor mele pentru reciclat în acest scop sunt cutiile cuboide sau cilindrice, multe disponibile și de pe la aranjamentele florale dacă sunt de mici dimensiuni. Urmează apoi cutiile de plastic de la cd-uri (cele de la tuburi cu 50 de bucăți, dar și cele de la 100 pot fi folosite) și ultimele acceptabile, dacă nu există altă soluție, găletușele de iaurt.

Nu sunt mare fan al folosirii penarelor la școală deoarece sunt consumatoare de timp. Până îl deschide, până găsește în cele trei compartimente ceea ce caută, până îl scoate și apoi bagă la loc pe sub elastic, operațiune care se soldează uneori și cu ruperea vârfului, te trec toate apele privind. Așa că un suport vertical mi se pare mult mai practic, mai ales dacă este suficient de mare să cuprindă toate instrumentele cu care se lucrează.

suport creioane galetusa iaurt

Se detașează partea superioară a găletușei și se îndreaptă cu o foarfecă tăietura. Se acoperă cu bandă adezivă și se decorează. 

De ce să nu cumperi unul și să alegi o variantă reciclată?

În primul rând, pentru că este un mod de a face educație ecologică. Nu arunca ceva ce poate căpăta o altă destinație utilă, poate chiar mai utilă decât un suport achiziționat și care va fi mult mai mic. Apoi, poți continua cu educația financiară, ai economisit niște bani pe care îi poți pune în pușculiță sau cu care poți cumpăra altceva ce nu îți poți confecționa. Și, de ce nu, educație artistică: obiectul trebuie decorat cu gust, să fie cât mai plăcut integrat în mediul de lucru.

Pentru toate cele de mai sus am decis ca la clasa mea să confecționez împreună cu copiii aceste suporturi de creioane. Dacă de cutii potrivite te lovești mai rar, de găletușe de iaurt/smântâna de câte ori vrei, de minunatele cutii de cd-uri mai greu, mai ales de când nici nu se prea mai folosesc în practică, toată lumea are stick usb. Totuși, sunt încă multe centre de xerox/print care vând cd-uri la bucată. Ei bine, ei le achiziționează la tuburi de… ghici! 50 și 100 de bucăți. Așa că te duci frumos și începi exact ca în Filantropica (mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic). Adevărul merge întotdeauna: ne-a cerut de la școală pentru orele de lucru manual, nu aveți un tub care nu vă mai trebuie? Lor oricum le sunt mai folositoare celelalte părți ale cutiei, cu suportul pe care stau înfipte cd-urile, se pot lipsi de capac dacă impresionați cu cererea. Și nu, nu este cerșit. Este reciclare! Ei oricum le aruncă la un moment dat.

Cu ce poți decora?

Practic – cu orice ai la îndemână. Ai grijă doar să folosești un adeziv potrivit pentru plastic. Am făcut la început cu hârtie, apoi am descoperit autocolantele. Fie folie autocolantă, colorată, luată la metru de la raioanele de tapet din magazinele de bricolaj casnic, fie, mai apoi, benzi decorative ori chiar bandă pentru izolarea firelor electrice, pe care am descoperit-o în supermarketuri într-o mulțime de culori. Foarte rezistente și adezive la plastic sunt benzile de sigilare a pungilor alimentare (cum e cea roșie de la pungile de pâine), dar sunt disponibile în mult mai multe variante de culori. Le recomand însă utilizatorilor mai experimentați, se desprind mai greu când vrei să corectezi o aplicare, cele electrice sunt mai practice. După realizarea decorului de plastic pot fi folosite abțibilduri de orice tip. Dacă nu se lipesc prea bine, puteți aplica peste ele o bandă lată de scotch.

La final, o întrebare

Care credeți că sunt motivele pentru care suntem reticenți, în general, când vine vorba de reciclat și folosit ceea ce putem produce astfel? La sfârșitul primei săptămâni de școală voi premia unul dintre cititorii acestui articol care acceptă să răspundă provocării cu două cutii de carton din care pot fi confecționate două suporturi asemănătoare celui din imaginea de mai jos.