Legenda ghiocelului și povestea unei participări la concurs

De când lumea, concursurile școlare au fost, sunt și vor fi. Când eram eu mică prinsesem așa, un sentiment de respingere, de când ne luau cu arcanul la Cântarea României, urmate tot felul de spectacole mai ciudate ori mai ciudățele. Apoi au început olimpiadele și am văzut chiar de la clasa a IV-a că aici sunt „participanți și… participanți”. Adică cei de umplutură și cei cărora li se spun rezolvările. Au urmat multe altele, la care părinții m-au încurajat să particip pentru mine, pentru experiență, pentru a învăța să-mi controlez emoțiile, căci… premiile sunt, în cele mai multe cazuri, știute. Cea mai josnică lecție a venit în clasa a X-a, când am ieșit iar prima pe județ la socio-umane și, pentru că n-a ieșit cine trebuia, s-a decis în „comisie” redistribuirea locului la clasa a XI-a, unde, cică, ar fi fost egalitate… deși era un loc pentru fiecare nivel. Atunci mi s-a luat de toate…

Însă minunatul nostru sistem de învățământ a inventat „portofoliul elevului”, în care nu mai știu bieții părinți ce să mai pună, „ca să fie”. Un sistem coerent, cu concursuri înregistrate care să fie recunoscute, nu există, dar trebuie să ai „ceva” acolo. Așa că… am decis să-mi chinui câțiva copii, să îi mai duc la concursuri, unde să ne străduim să ne întrecem pe noi. Totuși au fost destul de multe și din seria celor creative care au trecut pe lângă noi, iar ultimul, propus de UHU, mi-a atras atenția… Trebuia să realizăm o machetă 3D după o poveste sau legendă. În martie, când am văzut concursul, tocmai ne zbătusem la ora de română cu „Legenda ghiocelului”, așa că a fost votată ca temă de proiect.

Vă imaginați că, după atâtea concursuri organizate aici, pe blog, la care am insistat mereu să lăsăm copiii să lucreze singuri, nu puteam tocmai eu să mă abat de la regulă. Mi se părea că până la finalul lunii mai e „mult”… așa că am început încet: ne-am cumpărat produse UHU – erau obligatorii în realizarea machetei. Apoi ne-am strâns în vacanța de primăvară și ne-am făcut planul de lucru, am stabilit cine se implică, ce personaje avem de confecționat, ce materiale strângem…

Ba chiar ne-am făcut și o schiță a machetei, unde se fixează fiecare element. Normal că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, și în final macheta a arătat altfel, florile au fost de toate tipurile și de toate culorile, iar cei implicați au sfârșit prin a fi toți copiii, căci am lucrat-o în orele de arte și abilități. Ce a rămas din planul inițial a fost tehnica dominantă de lucru – quillingul.

Contribuția mea a fost la tăierea și pregătirea polistirenului pentru suport. Apoi le-am arătat cum să confecționeze gărdulețele și le-au „rezolvat” într-o dimineață, înainte de ore. Am rugat-o pe I. să picteze decorul, apoi am început să facem flori… o săptămână au tot făcut acasă, până când am schimbat strategia, am trecut pe quilling la abilități și toată lumea a făcut flori, să umplem grădina. Personajele principale erau cam gata, însă lipsea Prințesa Rază de Soare, o prințesă „aurie”. Aveam emoții cu ea, un plan de rezervă presupunea niște capete de păpuși pentru care să găsim o soluție, însă A. i-a dat de cap. Prințesa era cât se poate de „strălucitoare”, cu trena care a rupt tulpina firavă a ghiocelului…

Când a fost totul gata, parcă nu ne venea să credem. M-am supărat pe câțiva șmecherași care au început să râdă la apariția prințesei, că e „urâtă”. I-am rugat să-mi arate contribuția lor la machetă, să vedem ei ce-au făcut atât de extraordinar de își permit să râdă. Apoi le-am cerut să facă ei alta „mai frumoasă”. Au lăsat capul în jos… oare când o să învățăm să respectăm munca celuilalt, mai ales dacă nu suntem în stare să facem nici măcar atât cât el!? Ne pricepem de minune să arătăm cu degetul și să judecăm, să punem etichete… dar în oglindă nu ne uităm!

Admirându-ne creația, copiii au început să comenteze. Se uitaseră și ei la creațiile înscrise în concurs. Doamna… nu cred că o să strângem noi 6000 de voturi… (Sincer, nici eu nu cred.) Dar știți, doamna… noi chiar am muncit serios! N-am decupat din cărți. Am făcut totul singuri. Chiar singuri! M-am simțit minunat să-i văd mulțumiți de munca lor (cei care au muncit că și-au și dorit, nu doar împinși de la spate), satisfăcuți că au făcut tot ce puteau mai bine. Au luat decizii, s-au implicat. Sunt mulțumită că am reușit să urmăm pașii de realizare a unui proiect: planul, aprovizionarea, împărțirea sarcinilor, colaborarea pentru realizarea acestora, schimb de idei și, în final, evaluarea. Așa că pot spune că deja am câștigat ceva, chiar dacă abia în timp vor realiza și ce.

Dacă vă place, ne puteți vota pe pagina concursului, dedicată claselor a III-a. Din păcate nu există pagină pentru fiecare proiect, va trebui să ne căutați nițel printre ceilalți concurenți. Macheta apare cu numele meu, Cristina H o r n o i u. Copiii sigur se vor bucura de fiecare apreciere primită!


Legenda ghiocelului

după o poveste populară

A fost odată o frumoasă rază de soare. Era chiar fata cea mică a mândrului astru luminos, o prințesă aurie. Și tocmai pentru că era cea mai mică și cea mai răsfățată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi poftea inima.
Într-o bună zi, pe când umbla prin văzduh, se opri într-o grădină plină de flori minunate.
Și, repezită cum era, s-a năpustit în grădină, a cules o floare și s-a înălțat din nou în zare.
Toate florile din grădină au privit mirate către cerul albastru și au început să murmure între ele:
— Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
— Cu siguranță, prințesa a ales un frate al meu, a spus un trandafir cu petale mari, catifelate și roșii, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
— Ba eu cred că a fost una dintre noi, a grăit mândră o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din cap încântate.
— Nici vorbă de așa ceva! a rostit îngâmfat un crin înalt. Nu putea fi decât unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Chiar și o violetă, mică și splendidă, a susținut că raza de soare culesese o soră a ei, vestită pentru delicatețe, și nu altceva.
Numai într-un colț, stingher, cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese frântă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău.
Apoi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă rotundă ca o perlă. Lacrima a căzut pe trupul frânt al ghiocelului, vindecându-l îndată.
Îndurerată de răul pe care i-l făcuse gingașului ghiocel, frumoasa rază de soare s-a apropiat de acesta și i-a spus cu un glas blând:
— Biet ghiocel mititel, tare rău îmi pare că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc ca să-ți alin suferința?
— Nu vreau nimic în schimb, a răspuns ghiocelul, lăsându-și în jos, rușinat, frumosul căpșor.
— Vrei frumusețea trandafirului? Sau parfumul crinului? Ori poate strălucirea lalelei? Dar delicatețea violetei? a insistat raza de soare.
— Nu vreau nimic din toate acestea. Dar, dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara cu alaiul ei.
Raza de soare l-a mângâiat ușor pe micuțul ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară și toată lumea știe că vremea cea urâtă este pe sfârșite. El este vestitorul primăverii.

 

Atelier de tehnica șervețelului

N-am cuvinte să spun cum ar fi fost ca, în săptămâna altfel, tocmai eu să nu am niciun atelier creativ. Dacă ar fi fost după mine, aș fi avut o săptămână întreagă de astfel de activități, dar motivele pentru care nu se poate le cam știm… trebuie câte puțin din fiecare. Apoi ce m-aș fi făcut cu acei părinți care, cu o falcă în cer și una în pământ, au cerut insistent să nu stresez copilul la arte, că „nu au pretenții”?!

Inițial m-am gândit la un atelier de pictură pe obiecte. Am destule șabloane, și am propus să le turnăm noi, ca să ieșim ieftin. Pentru băieți aveam mașinuțe chiar. Dar… pe principiul că „e doar 5 lei”, de ce să ne murdărim mâinile, au propus să le cumpărăm. Ei bine, dacă varianta low-cost nu e bună, și investiția nu deranjează, am schimbat pe tehnica șervețelului. Tot low-cost. De la Jumbo și-au cumpărat canvas A5, mi se pare vreo 6 lei / 3 bucăți, iar la ultima aprovizionare pentru clasă s-a achiziționat și lipici special pentru tehnica șervețelului, 250 ml. Șervețelele i-am lăsat pe ei să și le aducă, fiecare ce-a avut. Le-am arătat cam cum ar trebui să fie, pentru începători, și i-am încurajat să schimbe șervețele între ei, pentru a avea mai multe variante.

Nu mai lucraseră și eram curioasă dacă ajung și ei la aceeași concluzie la care au ajuns toți copiii cu care am încercat această tehnică: decupajul te omoară, folosirea lacului e floare la ureche! Și da, aceasta a fost concluzia.

S-au străduit după puteri. Unii cu mai multă inspirație și înclinații artistice, alții mai puțin. Însă, la final, toți au plecat cu ceva acasă. Și cum lipici ne-a mai rămas, mă gândesc să repet experiența, poate când avem ceva mai mult timp… Deocamdată vă las să vă delectați cu produsele, la care eu n-am avut niciun amestec, exceptând 2-3 elemente lipite când explicam unui grup cum se procedează. Dar conceptul le aparține. Mă felicit că nu am fost de acord cu achiziționarea „la comun” a șervețelelor, căci am fi avut probabil o singură idee și derivări ale acesteia.

felicitari ou tesut

Despre un proiect fără adeverință de participare

Ne place sau nu, muncim într-un sistem în care dacă nu ai „hârtie”, înseamnă că nu ai făcut nimic. Nu o să schimb eu mersul lucrurilor, așa că, cumva, nu mai comentez când „mă învață” colegele cum să nu ratez nicio hârtie posibilă. Aud și merg mai departe… Concursurile gratuite mai treacă-meargă, însă la cele cu bani nici nu m-am complicat. Căci, oricât ai vrea apoi să le explici că „e de bună voie” și nu le-ai cerut nimic, tot degeaba. Că așa e vorba la noi… sigur îți iese și ție ceva, nu?

Iarna trecută, când mi-a venit ideea să vindem felicitări cusute ca să ne luăm tempera la clasă, am acceptat de la început că va trebui să scriu și pe blog. Acea idee a avut un final, s-au strâns niște bani, vom avea tempera și anul viitor. A rămas și de lac pentru tehnica șervețelului, pentru o activitate în Școala altfel. Și pentru 1kg de aracet. Și m-am simțit fantastic când am văzut bucuria și uimirea de pe fețele celor care au cusut felicitări să vadă că munca lor s-a concretizat în ceva.

Însă nu aceasta este povestea de azi. Atunci am fost contactată pe blog de un coleg din alt colț al țării. Avea în clasă același număr de copii și mi-a propus să facem „schimb” de mărțișoare și felicitări de Paști. La început, ne doream să fie cusute, să facem ceva deosebit cu copiii. Însă experiența mea cu ai mei de la clasă m-a făcut să schimb planurile. Am folosit ață, am bobinat suport, am lipit ceva, pentru că unii așa neinteresați sunt, că e imposibil să-i mai atragi cu ceva.

Runda 1. Prezentări individuale

Fiecare copil a scris, pe o foaie de hârtie, așa cum s-a priceput, o prezentare a sa. Știu că e greu să vorbești despre tine, însă tema a fost mai dificilă decât am preconizat eu. Am constatat că nu știu să scrie corect nici numele școlii pe care o frecventează zilnic. Sau că pe firma școlii sunt ghilimele englezești (da, când le tot corectam și deja nu mai rezistam, mi-a spus unul dintre ei că „așa scrie afară!”). Dacă unii se mulțumeau să spună numele, clasa, școala, vârsta, poate că au acasă un animal, am fost uimită să văd că nici cei care chiar au activități extrașcolare nu se laudă cu ele. Am tras de ei într-un mod înfiorător ca să scoatem jumătate de pagină. Cum-necum, corectate și re-corectate, le-am trimis. Colegii din clasa prietenă urmau să le citească pe toate, să își aleagă câte un amic și să-i trimită un mărțișor.

În același timp cu noi au scris și ei. Au sosit exact când madam primar a dat liber o săptămână, așadar planul meu de a le pune pe tablă, să le citească, să alegem, s-a dus pe apa sâmbetei. La fel ca și acela de a lucra mărțișoarele la școală. Așadar, am fotografiat scrisorile, le-am pus pe grupul părinților, i-am rugat să le citească împreună cu copiii și să aleagă. Teoretic a funcționat, aproape 2/3 au ales, aveau cui să scrie și să trimită mărțișor… Însă la școală doar 1/3 erau cu ele gata. Pe 5 martie nu aveam nici scrisorile, nici toate mărțișoarele!

Runda 1 a fost „câștigată” de colegii din Timiș. În prima săptămână de martie au ajuns la noi mărțișoarele lor. Superbe! Cusute în puncte, pe carton. S-a muncit și 4 ore la ele, ore suplimentare, căci altfel nu se putea… martisoare timis

Le-am dat copiilor și i-am rugat să se gândească, când le fac pe ale lor, cât au muncit acești copii pentru a le face un mărțișor deosebit. Dar… nu i-a emoționat. Nu pe toți, căci nu toată lumea este interesată de proiectele extrașcolare, că doar… ce să înveți din ele?! Alții însă s-au ambiționat și chiar am avut unele mărțișoare deosebite. Dar am avut și lipsă, așa că am apelat la cei mai harnici, să acoperim „golurile”.

Runda 2. Mărțișoarele noastre

Cum spuneam, începutul de martie ne-a prins într-un vârtej amețitor. Corectam scrisori, pregăteam plicuri, returnam ciorne… limba română e complicată. La cursuri, ne spunea unul dintre profesori să fim foarte atente, copiii răspund foarte frumos în propoziții, preluând jumătate din întrebare… dar până nu sunt puși să scrie/spună ei ce gândesc, nu ne dăm seama cât de greu se exprimă. Iar scrisorile acestea au fost cumplite… Dar am trecut, încet, și de ele. Le-am pus în plicuri, am scris frumos destinatarul, expeditorul, am văzut din ce e compusă o adresă. Am vrut chiar să cumpăr timbre de la RomFilatelia, dar nu mai au pliculețele acelea cu multe timbre la 7 lei, acum erau de la 35 lei în sus și am zis să nu exagerez totuși. Le-am făcut eu timbre, le-am printat color în oraș, căci din păcate la școală imprimanta e doar alb-negru. Valoare era „23 de inimi”. Le-am tăiat cu ondulatorul, să pară timbre… Mulți nici nu știau la ce folosesc. Așa că am mai învățat ceva util. Într-un final, cu chinuri cumplite, a plecat coletul cu toate către copiii din Timiș.

Dar… cine a uitat să le fotografieze înainte de expediție…? Eu…

Runda 3. Scrisorile lor

În vacanță am primit răspuns la scrisorile noastre de la mărțișoare. Nu mi-am luat concediu, am mers la școală, câțiva dintre copii au mai venit să lucrăm la română, așa că unii și-au primit mai repede scrisorile. Ceilalți le-au găsit în prima zi de școală. Am folosit pentru prima dată cu adevărat cutia de scrisori instalată în clasă la Crăciun, pentru „diverse”. Am avut un poștaș care a împărțit scrisorile. Unii au venit și mi-au spus, încântați, despre câte lucruri au în comun cu interlocutorul lor. Alții au fost indiferenți, nu păreau să aibă nicio reacție. Poate nu se exteriorizează… dar să nu vezi tu o scânteie de curiozitate când îi dai ceva sigilat… parcă… ce să mai zic.

Runda 4. Felicitările noastre de Paști

Pentru că musca pe căciulă se agita rău – trimisesem mărțișoare dincolo de jumătatea lui martie, am zis să recuperăm măcar de Paști și să fim gata cu felicitările la timp. Însă la școală atâtea libere îmi dăduseră toate planificările peste cap, lucrul extra ieșea din calcul. Le-am pregătit toate materialele, le-am explicat ce au de făcut, le-am dat acasă. Cei mai mulți au înțeles și au lucrat. Sunt sigură că și părinții i-au susținut. Tehnica țesutului pe hârtie o exersasem în iarnă, acum doar foloseau ce știau. felicitari ou tesut

Însă era ultima săptămână de școală… ultima oră la dispoziție… și aveam doar 14/23.  Pregătisem ca proiect de lucru un tablou de Paște, cu puișor, un model pe care l-am pregătit și mai demult, pentru alți copii. Era accesibil. Așadar, cei care aveau felicitările gata, s-au ales cu un tablou, ceilalți – au folosit modelul pentru o felicitare. Chiar și așa, tot am avut 4 pentru care să decupezi la 9 ani după contur e prea greu. Ce să facem, așa e când acasă ți se spune că orele de arte nu contează, că nu e o materie la care să-ți dai silința, că nu merită. (Uimitor e însă că unii mai au și pretenția ca, nefăcând nimic, să aibă calificativ maxim…)

felicitari ou pui

Când am numărat felicitările și am constatat că nu le am pe toate, era deja prea târziu. Începuse vacanța, era ora 12:00. Așa că am rugat-o pe Iris să execute repede acasă câteva felicitări simple, căci urma să le trimit, iar la capătul celălalt al țării patru copii ar fi fost triști, neînțelegând de ce ei n-au primit nimic. Dacă am zis că facem schimb, apoi am mers până la capăt, să fim corecți.

Ultimul colet a ajuns la poștă cu ajutorul unuia dintre părinți, ocazie cu care le mulțumesc tuturor celor care au înțeles că poți învăța și altfel, nu doar devorând culegeri.

Nu știu cum va continua proiectul… așteptăm de la copiii din Timiș răspunsul la ultimele noastre mesaje. Apoi vrem (eu și colegul meu) să îi lăsăm să aleagă – cine vrea să corespondeze, cu cine vrea, și în niciun caz să nu mai tragem de toți. Asta e, de la unii oricât ai vrea, nu ai ce să ceri. Și iar ajung să o citez pe una din profesoarele mele căreia îi povesteam, recent, că nu reușesc, pe trei dintre copii, să îi fac să simtă, să se implice… De câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să accepți limita de la care tu nu mai poți face nimic?

Trag linie și ies pe plus. Unii au primit pentru prima dată în viața lor o scrisoare, sau au trimis una. Mi-aș dori să mergem împreună, să cumpărăm timbre, să le punem la cutie. Cred că satisfacția aceasta le va rămâne părinților. Dar dacă din toată povestea rămân măcar doi care vor coresponda, tot consider că am avut succes.

Mulțumesc, O.S., pentru ideea pe care ai avut-o și pentru răbdarea de a lucra atât de frumos cu copii!

colaj pesti cercuri

Uite-nu e inspecția…

Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…

Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…

Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…

La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…

Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??

Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.

A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…

La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!

Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.

Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…

colaj pesti cercuri

Model inspirat din „Figurine din cerculețe de hârtie” – Idei creative, Editura Casa

La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…

tablou ghiocei quilling

Tablou cu ghiocei – quilling

Când era Iris la grădiniță, s-a întâmplat nenorocirea ca, din senin, unul dintre băieței să rămână fără mamă, undeva în ianuarie. Așa că domnișoara educatoare nici nu a vrut să audă de ceva serbare/activitate de 8 Martie, în condițiile în care singurul loc unde se mai simțea bine copilul era la… grădiniță, cu copiii. Tatăl, înțelegător, a zis că poate să nu-l aducă la serbare. Dar cu repetițiile ce făcea?! Așa că anul acesta, când am văzut că am și eu un caz asemănător, chiar dacă nu de dată recentă, am decis să visez frumos la proiectele de 8 Martie, dar să nu fac din asta un scop în sine. Copilul meu nu are nici bunică, nici mătușă, pe nimeni feminin în familie căruia să-i dăruiască ceva. Așa că 8 Martie a trecut lin.

Normal că gașca mea de albinuțe lucrătoare a venit cu „plângerea” că de ce nu facem și noi ceva. Le-am rugat să-și imagineze cum ar fi dacă am face și ele n-ar avea cui s-o dea. Și a fost ultima discuție necesară, în care le-am și explicat că tabloul cu ghiocei îl pot da ele cadou, dar nu putem scrie pe el la școală. Au înțeles, chiar dacă par mici la doar 9 ani.

Revenind la proiect, le-am cerut copiilor să aducă o cutie rotundă de carton, ca cea de la brânză topită. Se pare că provocarea a fost prea mare, căci doar jumătate au avut în ziua respectivă cutia cu pricina. Și pentru că au avut-o întreagă, i-am rugat să „doneze” cealaltă jumătate și copiilor care nu și-au adus. Și nu, nu era vorba de bani, căci știu ce probleme sociale am în clasă și ei au avut cutie. Doar neimplicare, căci să ai două săptămâni la dispoziție să faci rost de ea mi se pare suficient. Dacă nu vrei s-o cumperi, că nu mănânci de fel, pui pe facebook, sigur ai un prieten care consumă și te poate ajuta. I-am notat frumușel pe agendă și am trecut mai departe.

Acasă fusese rândul meu să pregătesc „modelul profesorului”. Normal că nici eu nu aveam cutie. Am intrat în Lidl, n-am văzut nicăieri, deja mă vedeam luând magazinuțele la rând. Însă, surpriză, aveau brânză Camembert, e drept că nu în cutie de carton, ci chiar mai faină, cu margine de lemn, și aproape cam la același preț. Am plecat cu ea acasă…

Zăpadă și norișori am făcut cu perforatorul de 7,6cm (nor), unul pus într-un sens, unul în celălalt. Apoi am continuat tabloul, cu ajutorul Irisucăi, căci în seara aceea aveam un chef de extraordinar quilling , oricât de relaxant ar fi. Nu a fost „mama-mpunge și eu trag”, a fost muncă de echipă, repede-repede, să le terminăm. Rezultat satisfăcător. A doua zi la școală, când m-am apucat de pregătit materialele… surpriză. Hârtie azurie nu aveam, doar un albastru foarte închis, așa că am schimbat, căci verde aveam din belșug, și în loc de zăpadă s-au ales direct cu petic verde crud, iar norul zace pe cer. Fâșiile le-am făcut cu distrugătorul de hârtie, dar au avut și de-acasă.

Lecția a început cu o prezentare a plantei, de parcă făceam integrat cu științe. Deși observarea ghiocelului se face de la grupa mică de grădiniță și am explicat și eu, tot am avut clopoței care stăteau zgâiți spre soare. Dar, în linii mari, au ieșit binișor. Am stabilit ce forme trebuie să aibă fiecare element și am trecut la lucru, nu înainte să îmi spună că modelul meu îi descurajează, așa n-o să le iasă niciodată. Le-am spus că e o provocare. Se poate și mult mai frumos de atât, doar că trebuie să muncească!

În clasă au făcut 1-2 ghiocei, după puteri, și le-am zis că e păcat să rămână așa, să îl continue acasă, mai ales că odată cu numărul ghioceilor creștea și calificativul. Condiția a fost însă ca nimeni altcineva să nu muncească la tablou. Și s-au străduit, au muncit, au venit cu ele. Mi-a plăcut acel „ceva” adăugat de fiecare, sau soluțiile practice pentru ușurarea muncii, cum ar fi desenatul codiței. Obligatoriu în proiect era clopoțelul și atât. Restul am lăsat la alegere, să văd cât își doresc ei să completeze, dacă doar bifează proiectul sau pun și ceva suflet.

tablou ghiocei quilling

Însă două proiecte sunt de apreciat, cu plus și cu minus. Primul, în imaginea de sus, în stânga jos. Un copil pe care cu greu l-am convins că se poate descurca și el la arte (l-am prins „convingând” colegii să-i facă și lui), și care, deși nu a fost atent la instrucțiuni, a făcut „ceva”. A doua zi a venit cu tabloul în forma de mai sus, spunând de parcă ar fi alergat la maraton că e peste puterile lui. Am apreciat sinceritatea și faptul că a muncit singur.

Al doilea – imaginea din dreapta sus, mai jos. Ghiocelul de jos – făcut în clasă. Acasă, în mai puțin de 24h, a avut loc un miracol, mi-a spus că „a exersat” și au rezultat celelalte două minuni, în condițiile în care nu mai lucrase niciodată, formele folosite sunt altele decât cele indicate, iar cârcei nu le-am arătat. Miracolul se poate chema mamă sau soră mai mare, dar dacă copilul și-a dat cuvântul că a făcut singur, trebuie să-l cred!

tablou ghiocei quilling

Concluzia… e tare greu cu mulți, în timp limitat, dacă ei nu vor. Dar nu îi punem să lucreze acasă, căci e pierdere de vreme, mai bine avem pretenții să facă matematică. Nu vor ajunge toți matematicieni, dar oriunde vor lucra vor avea nevoie de răbdare, migală, concentrare în sarcină, creativitate, găsire de soluții… ca să nu mai zic că exersând cu mâinile ajungi poate să scrii mai frumos și mai ordonat!

Știu, artele sunt o „prostie”…

tablou primavara

Tablou de primăvară cu floricele

În planurile mele de decorat clasa (care în această primăvară se reduc la chestii mai simple, ce nu presupun cățărat pe scară la 4m deasupra solului), am decis să îi pun pe copiii să facă ceva „simplu”. Simplu o fi fost în mintea mea, pentru că… pentru ei… nu a fost chiar așa. În vacanță am mai reușit să facem câteva tablouri, nu neapărat cu flori – am încercat cu buburuze. Arătau destul de bine prinse pe jaluzele, așa că am decis să le facem pe acestea. Decupaj nu era o opțiune, așa că am ajuns la flori din hârtie.

În primul rând, am refolosit distrugătorul de hârtie. Am tăiat și benzi de quilling cu el. Benzile au însă 7mm lățime, nu 3 sau 5 ca cele din comerț. Am tăiat fâșii verzi și colorate. În final s-a dovedit mai practic, benzile mai late s-au lipit mai ușor decât cele foarte subțiri de quilling. Apoi, pentru a ușura munca copiilor – florile le dădeau destulă bătaie de cap – am tăiat eu benzile de carton pentru grilajul din spate, ei doar le-au asamblat. Apoi am imprimat fundița pe coală albă, pe care au decorat-o cum au dorit. De menționat că fundița se decupează integral, inclusiv semicercurile de la extreme, care se folosesc la asamblare.

Floricelele au fost o provocare. Întâi de toate, panglica de 30 cm se rupea pe jumătate. Apoi se realizau trei „plusuri” (le-au botezat ei), care se suprapuneau la mijloc, iar în final rezulta o steluță cu 12 brațe. Fiecare dintre acestea se aducea apoi cu capătul în mijloc, fără a le îndoi, pentru a realiza buclele petalelor. Cine a dorit a lipit apoi în mijloc o bulină galbenă sau colorată.

Pentru asamblarea tabloului, se lipesc întâi codițele, astfel încât să se întâlnească într-un singur punct, unde se adaugă fundița. Nu au vrut și frunze (erau de decupat!), abia apoi se lipeau florile. Bineînțeles că rezultatele nu sunt perfecte. Cel cu frunze e al meu, celelalte – primele terminate. Arată foarte drăguț prinse pe jaluzele, și destul de mari, și destul de colorate.

tablou primavara

Voi cu ce ați decorat?

O întrebare, de curiozitate. Dacă nu aveți timp/unelte să pregătiți setul pentru asamblare, cât ați fi dispuși să plătiți pe unul complet, cu hârtie gata tăiată pentru toate elementele, copiii doar să asambleze și lipească? Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

 

Febra mărțișoarelor

Cum era de așteptat, după o săptămână de stat acasă, prima zi de martie la școală era zi de mărțișoare. Așa că am profitat de un moment de relaxare și i-am lăsat dis-de-dimineață să-și întindă tarabele cu mărțișoare… Fetele dădeau pe alese. Adică să văd ce-mi dai tu și te las să-ți alegi de la mine. Băieții însă erau tare, tare oropsiți! În primul rând pentru că am făcut „discriminare” cruntă. Ai 13 fete în clasă, ai de făcut 13 mărțișoare. Și nu, nu te duci la colț de stradă și iei la 1 leu ceva să le dai fetelor. Muncești, cu mânuțele tale, și confecționezi 13 mărțișoare. A fost temă la abilități, concretizată în calificativ. Am lucrat cu ei modelul bobinat și majoritatea s-au străduit cu acesta să rezolve sarcina. M-am amuzat copios când am văzut și variante de grilaj făcut cu carioca… hai că tot așa arată, nu se prinde doamna. Și am văzut și variante în care nu ne spetim cu modelul, că e „greu”, și să nu obosim…

Așa că înainte de a le da fetelor le-au așezat pe „tarabă”. Îmi venea să râd, mi-am amintit cum mergeam cu bunica la biserică și nu puteam să gustăm din ea până nu venea să ne-o taie. Cam așa se uitau și fetele la mărțișoarele băieților și așteptau să trec eu în „inspecție”. Mă bucur însă că le-au făcut!

Eu mi-am făcut special panou cu mărțișoarele primite, căci să le port pe toate era imposibil. Dar așa sunt așezate la loc de cinste. Iar pe celelalte le păstrăm în amintire:

felicitare de ziua ta mamico

Felicitare „muzicală” pentru 8 martie

Am, mulțumită părinților mei, câteva benzi audio înregistrate cu mine la vârste de care nu îmi amintesc foarte bine… Copiii din ziua de azi au filme 3D încă din burtică – generația noastră nu a avut acest noroc. Printre zecile de poezii și cântecele (nu doar „patriotice”) era și „De ziua ta, mămico”. A fost și a rămas cântecul meu preferat în acest sezon.

Am vrut să fac o felicitare „muzicală” cu el. Am căutat în toate cărțile cu cântece pentru copii pe care le am. Nu am găsit partitura. Fiind cântece pentru grădiniță și ciclul primar, cred că nu este pentru că iese din gama Do… Însă m-am încăpățânat, cu bruma de ureche muzicală pe care o am, să descifrez melodia cu un… pian de jucărie. Îl aveam de la o carte veche cu colinde, și față de alte jucărele de genul acesta, mi-a plăcut că are câteva note și din gamele vecine cu Do major. Am stat o seară întreagă și am buchisit, până când parcă-parcă suna cum trebuie. La notat durate și măsuri sunt „expertă”. Teorie ca teoria, practica mă omoară… așa că le-am pus matematic. Dacă o măsură are 4/4, atunci toate adunate – atât trebuie să dea! Până la urmă este o problemă de adunarea fracțiilor. După de le-am pus pe portativ, am început să consult prietenii care se pricep, prietenii care au un prieten care se pricepe, și au mai survenit mici modificări. Prima a fost să urc cu o gamă mai sus, începusem prea jos. Dar în rest – durate și scară, au rămas la fel.

Așadar… dacă vă pricepeți, aveți partitura sau puteți să corectăm, dați un semn. Știu că arată bine ca artă, dar aș vrea să fie și corect. 🙂

felicitare de ziua ta mamico

Acum, trecând la partea „artistică”, felicitările au fost decorate folosind pietricele adezive, frunzulițe diafane și năsturei. Nasturii au adeziv deja și un diametru de 12mm. Mergeau și mai mici, dar am făcut portativul pentru ei. Pietricelele sunt cele mai mici pe care le aveam prin casă, aproape 3mm diametru. S-au mai adăugat câteva inimioare de la seturile decorative rămase de la Crăciun. Marginile sunt realizate cu perforatoare pentru bordură.

felicitare de ziua ta mamico

Nu prea sunt încântată de cartonul ales, este unul poros. Imprimanta mea laser nu a răzbit prin textură, s-a cam luat tonnerul… Arată bine, dar nu „perfect”, cum îmi place mie să iasă. Vă lansez însă această provocare vouă, dacă vă place modelul, disponibil aici. Sau mesajul de pe felicitare.

Ca soluții alternative, după ce imprimați modelul pe carton, puteți cere copiilor să realizeze notele muzicale din fâșii de quilling. Sunt destul de ușor de făcut mici buline (o fâșie de 15cm ar trebui să fie suficientă, și cu lățimea de 3mm) și adăugate pe portativ.

Spor la lucru!

felicitare_string_art_craciun_2017

Crăciun fericit!

felicitare_string_art_craciun_2017

Tuturor celor care mă citiți, de mai demult sau mai de curând, vă doresc sărbători liniștite!

Echipa Talente de Năzdrăvani

brad felicitare string art

Felicitare string-art: brad împodobit

brad felicitare string artCum mai toată lumea zace prin bucătărie, eu am rămas în urmă cu prezentat una din rețetele preferate de sărbători: felicitare string-art. Chiar dacă n-am avut timpul pe care mi l-aș fi dorit pentru acest exercițiu, tot nu m-am lăsat și am pregătit câteva „speciale”.

Aveți nevoie de:

  • carton destul de tare pentru suport, sau multă abilitate pentru a nu strânge corzile de ață.
  • răbdare pentru a identifica pe net modele… pinterestul este generos. Luați modelul preferat – rareori găsiți modelul doar puncte, ci este gata cusut, potriviți dimensiunea imaginii în funcție de cum doriți felicitarea și printați. Suprapuneți pe carton, prindeți modelul printat cu agrafe de birou, să nu se miște, și perforați cu un ac subțire. Dacă folosiți un ac mai gros, găurile sunt inestetice.
  • ață și un ac foarte subțire – încercați, dacă găsiți, mătase și ac pentru mărgele.

După ce-am cusut modelul, l-am decupat pe margine cu trimmerul ondulat, apoi l-am lipit pe un carton îndoit în format DL. În partea de jos a bradului am decorat cu washi-tape cu cadouri, iar direct pe carton am avut din oferta de la Lidl benzi cu mai multe decorațiuni și culori. Pentru că mi se părea totuși că îi lipsește ceva, am căutat diamantele autoadezive. Mi-aș fi dorit să am și steluță galbenă, dar aveam orice altă culoare. Am mai adăugat apoi câteva globuri… tot din aceeași serie și am finalizat.

Acum mai am nevoie de un pic de voință să mă despart de ea. A fost creată pentru a fi dăruită, doar că mă atașez de ceea ce fac și cu greu le mai las „să plece”.

Spor la lucru în continuare, căci e ora la care bucătăria este centrul casei, și pregătirile sunt în toi!