pian spatule lemn

Pian – temă pentru acasă

Gata, suntem deja în a doua săptămână de școală. Teste inițiale vin și trec. Materia începe să se deruleze la mai toate disciplinele. În orar… iaca și muzica. La ambii. Unul turbează, că de ce trebuie să mai facă muzică. Problema e de fapt că doamna îi vrea la cor. Eu la cor nu calc. No, bine, dar oricum e paralel cu domeniul. I-am explicat că „viața la cor” simplifică fantastic „viața la clasă”. Îl las în pace, poate își vede interesul.

A doua serie de plânset și vaiet venea de la nivelul inferior. Că… stă bine la teorie muzicală, vede notele pe portativ, le recunoaște, dar glăsuiește precum corbul păcălit de vulpe, cel cu vocea „minunată”. Panicată total că se va alege praful de media ei la această disciplină, pleacă la școală. Seara aflu că i-a mai revenit moralul, căci nu cântatul, ci interesul arătat va cântări la evaluare.

Prima temă e chiar minunată: de confecționat un instrument muzical din ce vor ei. Întâi a vrut un pian origami. A căutat, a încercat, eșec total. Rezultatul nu era la înălțimea așteptărilor, dar mai ales la înălțimea propriilor pretenții de la un asemenea proiect. Tot căutând pe net, vedem un model de pian din lemn, ne amintim de cantitatea impresionantă de bețișoare din lemn pe care le avem și hotărăște să se ocupe de ele. Dacă era după mine, le pictam doar pe cele negre. Însă s-a închis în cameră și le-a pictat și pe cele albe. Era cât pe-aci să le vopsesc pe ambele părți, dar mi-am dat seama că se lipesc și nu se vede! Eu i-am dat o bilă albă pentru folosit capul.

Patru cutiuțe mici de carton, lipite între ele și îmbrăcate în hârtie creponată au devenit suportul, apoi a așezat claviatura. A verificat de câteva ori că e bine, căci sigur se prinde dacă e ceva în neregulă. A oscilat între a face o mini-orgă sau a lăsa așa, simplu, de teamă să nu strice tot cu adăugarea de butoane.

Așa arată proiectul la muzică, cu care își va adjudeca o notă încă din a doua săptămână de școală. Fericirea e la cote maxime, căci la câte teme vom avea la celelalte, numai muzica îmi mai trebuia pe listă. Ceea ce… nu poate decât să mă întristeze. De ce să nu avem parte de puțină armonie și distracție? Proiectul acesta chiar i-a făcut plăcere, mult mai multă decât cele trei ore și jumătate rezervate temei la matematică, pe care nu a reușit s-o termine până la ora de culcare și a mai lăsat din ea și pe a doua zi…

pian spatule lemn

L.E.: A venit copilul de la școală… Mam, ai avut dreptate, le-a numărat! QED.

felicitare frunza degrade

Felicitare de toamnă cu frunze în degrade

Toamna este și sezonul aniversărilor și aveam de pregătit o felicitare „de sezon”. Este relativ simplu de realizat, dacă nu vă e teamă să încercați. Aveți nevoie de un carton pentru suport și hârtie glasată în ce culori doriți, pentru că toamna este o explozie de culoare.

Se decupează o frunză oarecare pe suport. Recomand cuțitul pentru decupaj și nu foarfeca, pentru a urmări mai bine conturul și a nu îndoi suportul. Tăiați apoi din colile de hârtie glasată patrulatere care să acopere complet frunza pe dedesubt. Așezați-le în ordinea dorită a culorilor și începeți să le tăiați, la întâmplare, crescând distanța față de marginea de referință. Dacă lucrați ordonat, din ceea ce rămâne puteți confecționa o altă felicitare, așezând culorile în ordine inversă.

Pentru cea realizată de mine (prima de mai sus) am folosit și perforatoarele decorative cu frunze, în două dimensiuni, din care m-am străduit să fac colțarele. E am realizat frunza pe un carton alb, pe care l-am lipit apoi pe un suport de felicitare colorat, dar puteți să confecționați felicitarea și direct pe suport.

Și pentru că nu tuturor le este la îndemână să taie liber, iar un model de decupat este mult mai folositor (simularea în imaginea a doua) – mai ales la grupe mai mari de copii, am realizat fișierul care se poate imprima, astfel:

  • pagina 1 – felicitările se realizează pe suport A6 și se lipesc apoi pe cartonul pliat.
  • pagina 2 – suportul cu modelul direct realizat, se îndoaie astfel încât marginile imprimate să fie la interiorul felicitării, iar eventualele erori de decupaj să nu fie vizibile.
  • paginile 3-7 – se imprimă, în ordinea culorilor dorite, numărul de elemente necesare în funcție de numărul de copii.
  • pagina 8 – pentru cei care au imprimantă color, pot folosi direct modelul prezentat în simulare. Tot aici am recomandat decorarea cu hârtie de quilling subțire, care umple repede spațiul rămas liber.

Marginile se pot tăia cu trimmer decorativ sau cu foarfeci cu model, pentru rezultate mai atractive.

Dacă realizați această felicitare, sper să îmi arătați și mie rezultatul! Spor la lucru!

Cadouri pe bănci în prima zi de școală

Emoția intrării în clasă, în unele cazuri pentru prima dată, este acoperită deseori de curiozitatea cu care sunt explorate micile atenții de pe bănci. Anul trecut am avut parte de ceva mai mult sprijin, am activat câteva relații de pe blog și am așteptat copiii cu cadouri. Anul acesta am primit ajutor de la prieteni, dar m-am străduit să pun și eu în aplicare ceea ce le-am spus un an de zile copiilor mei. „Ceva” făcut de mânuțele lor, chiar și un desen, e mult mai prețios decât orice alt cadou.

Anul trecut nu-i cunoșteam, însă anul acesta nu aveam nicio scuză, așa că m-am apucat să pun și eu puțin suflet și să le confecționez semne de carte personalizate. A durat ceva până m-am hotărât la model, căci găsisem o mulțime de idei interesante. În cele din urmă, într-o zi, m-am apucat să testez un model și m-am trezit că le-am făcut pe toate. Am folosit pentru ele articole medicale (bețele acelea cu care se uită doctorul în gât, se găsesc la pachete de 1000 buc., ieftine) și le-am pirogravat.

Am început prin a le perfora cu acul încins, am croșetat un șnur și la capăt, din același fir, i-am făcut ciucuraș. Nu au ieșit identice, era aproape imposibil așa ceva. Apoi am scris numele fiecăruia. Acolo unde am putut, am desenat ceva care să aibă legătură cu ce știam eu despre pasiunile lor. Mi-am dat seama că pe unii nu îi cunosc atât de bine pe cât mi-aș dori și că aici mai am de lucru. În alte cazuri, „talentul” meu la desen ar fi lăsat mult de dorit, așa că m-am oprit la ce știam și puteam să fac, căci n-am mai pirogravat de când eram mică.

Când le-am terminat, am realizat câtă muncă a fost, dar mi-a făcut plăcere. Pentru că este un cadou cu suflet, pentru fiecare dintre ei.

Au început apoi să apară și online poze cu ceea ce colegele pregătesc pentru prima zi de școală. Multe decupează enorm, fiecare se străduiește să-i impresioneze pe copii. Sunt colege pentru care începutul de an e o gaură în bugetul propriu, însă depinde numai de ele să se oprească din această alunecare și să acționeze mai temperat. Apoi, aș vrea să văd mai mulți părinți care realizează că nimeni nu ne dă nimic gratis (școala, primăria), și că o cutie de ace cu gămălie, doi metri de voal colorat, trei cartoane colorate, sunt mult mai utile decât brațe de flori care mor în 3 zile. Panourile de polistiren, atât de necesare, nu cresc în curtea școlii, nici perforatoarele, nici banda adezivă, nici planșele colorate de pe pereți. Mi-aș dori ca, dacă doamnele de la catedră nu știu uneori cum să pună problema, să fie părinții cei care să întrebe cât au costat. Nu toată lumea are îndrăzneala să ceară, la fel cum unii care primesc nu spun nici măcar „mulțumesc”.

Dacă ați ajuns până aici, sunt curioasă care este bilanțul financiar al începutului de an. Cât ați investit în decor și pregătirea primei zile de școală? Iar pentru părinți, ce au găsit copiii pe bănci în prima zi și la cât timp și ce cost estimați cadoul.

semne de carte cusaturi toamna

Toamna dă semne… de carte

Se strâng niște ani frumoși de când am constatat, ca elev, ce mică-i vacanța mare. Când mă uit acum în calendar și văd că august se apropie de sfârșit, că noaptea trag pătura, știu. Nu că vine toamna… ci că vacanța se apropie de sfârșit. Din partea mea, și vacanțele de toamnă sunt perfecte. Dacă ar exista. Dar nu sunt.

Știu că o să-mi fie dor de zilele în care lenevesc cu câte-o carte în brațe. Iris știu sigur că o să plângă după ele. Zile în care nimeni nu îți spune ce să faci… doar întinzi mâna, răsfoiești și te pierzi prin ferestrele imaginației. Și pentru că tot căutam o idee pentru ceva util, dar în același timp ceva și pentru ea, m-am oprit la semne de carte. Până la urmă, ce e mai plăcut decât să deschizi o carte și să găsești un „semn” de la cineva drag, care îți arată unde ești?

N-am cusut de multă vreme, îmi era dor și de asta. N-am făcut un plan, am zis doar că trebuie să fie în culori de toamnă. Am pus ața în ac și am început, fără direcție, fără schemă, așa cum se bucura ochiul de combinație. Un pic de atenție să nu încurc multele fire pe dedesubt, un model simplu de trei puncte în L și o singură regulă… să iau mereu unul din ultimele fire rămase în urmă. La final am avut impresia că sunt inimioare, oricum covorul meu de frunze s-a așternut încet peste încă un an de amintiri.

În timp ce coseam, o altă idee cu frunze a încolțit încet. Jumătăți, din culori apropiate. Mi-ar fi trebuit un model mai mic, cred că ar fi ieșit mai delicat. Iris îl critică, „e prea lat”, dar frunzele mele și-au căutat jumătatea.

semne de carte cusaturi toamna

O toamnă multicoloră vă doresc!

ghiveci flori capace reciclate hipp

Ghiveci cu flori – capace reciclate

Uneori materialele nu trebuie căutate, pur și simplu sunt la îndemână. Pentru unii, înclinația de a „recicla” aproape că nu există. Pentru alții… orice lucru poate căpăta un nou sens. Mă uitam acum, când triam din noi hainele copiilor, câte ajung cine știe pe unde și câte la gunoi, că sunt rupte sau nefolosibile. Mi-am amintit de bunica… la ea nimic nu se arunca. Toate prostiile erau sfâșiate și transformate în material util pentru țesut preșuri la război. Iar preșurile acelea… au supraviețuit foarte mulți ani!

La fel a fost și cu capacele din tablou. La sfârșitul primăverii am primit de la Hipp un pachet promoțional. Recomandarea era să le folosim pentru înghețată, în formele speciale… ceea ce n-au apucat însă, copiii le știau și le apreciau, le-au consumat așa cum erau, cu mențiunea că dozele ar trebui ajustate după vârstă (recipiente mai mari pentru cei trecuți de multă vreme de grădiniță). Însă dincolo de conținut, am cerut să îmi păstreze capacele… aveam o idee.

ghiveci flori capace reciclate hippMi-a luat ceva până am mai luat câteva, apoi până am pus ideea în practică. Le-am lipit cu silicon pe o bucată de placaj OSB, reciclată și ea de la construcția unei căsuțe de păsărele.

Am vrut inițial să le pun codițe din sârmă plușată, cu o fundiță, dar rezultatul a fost nesatisfăcător, m-am enervat și am lăsat-o baltă o perioadă. A apărut altă idee, un ghiveci… dar jumătăți de ghivece nu se găsesc. Și nici nu pot fi tăiate. Soluția: din lut de modelaj să fac eu una. A ieșit binișor… deși aveam alte așteptări. Mi-aș dori un curs de olărit, dar pe bune, nu de joacă, cum fac copiii.

Etapa 2, vopsit cu acrilice lucioase. Nu știu ce mi-a venit cu negru… am stat să dezbat cu Iris decorul și a început cu critica. Păi pe negru nu merge decât ceva foarte simplu. Niște punctulețe colorate… ceva foarte, foarte simplu!

Așa că, inspirat de la floricele de deasupra, am făcut tot floricele, cu o scobitoare. Cu chiu cu vai le-am făcut niște frunzulițe, căci deja Iris comenta că e prea mult, prea încărcat. Planul de a mai face niște linii a fost anulat, pe motiv că decorul inițial, apăsat în lut, e suficient.

Ultima problemă a fost cea a frunzelor, care nu îmi ieșiseră nici la început, cu sârmă plușată. Noroc că se apucase Iris de meșterit ceva, a răsturnat cutia cu accesorii și am văzut frunzulițele de fetru. Sunt autoadezive, dar nu era musai necesar, le puteam lipi și cu silicon.

Compoziția finală a primit calificativul „Satisfăcător”. Cred că se putea și mai bine… însă deocamdată e prima variantă. Continuăm să reciclăm capace și orice lucru care poate deveni interesant. Dacă mai știți produse deosebite care pot fi reciclate creativ, aștept sugestii, căci vara e încă lungă!

 

Proiecte cu materiale reciclate: mozaic cu dopuri

O poveste cu capace de plastic

Proiectele cu materiale reciclate (care ar trebui să contribuie cumva la formarea acelei competențe transversale de responsabilitate socială) se lovesc de cele mai imprevizibile piedici. Cea mai mare dintre ele este aceea că nu avem obiceiul de a recicla… nimic. Nici hârtie, nici pet-uri, și în niciun caz banalele dopuri. Un an de zile am strâns, acasă, tot ce îmi pica în mână. Și la școală la fel. Însă doar eu și câțiva copii, numărați pe degete, nu erau de ajuns pentru a realiza „ceva” impresionant. Nici măcar când am anunțat că vom face mozaic cu dopuri, am dat exemple găsite pe net, tot nu s-au mișcat lucrurile… tot pe degetele de la mână pot număra pe cei care au înțeles ce au de făcut. Mi-au venit unii cu cinci-zece dopuri… Ce să zic? Le spusesem că le dau și eu din ce am strâns tot anul încă pe atât cât au ei. Dar… ce să faci cu 10-20?

Proiecte cu materiale reciclate: mozaic cu dopuri

I-am lăsat să se organizeze pe echipe de câte 2-3. Nu îmi plac echipele de 4, în această combinație e mereu unul care șomează și îl acoperă ceilalți. Așa, câte 3, au reușit să aibă, cât de cât, o cantitate satisfăcătoare de dopuri. Tragedia a venit în momentul în care le-am explicat ce au de făcut și au constatat că nu au culorile dorite! Au început schimburile și negocierile: îți dau X și îmi dai Y? Am avut de rezolvat dileme existențiale: Doamna, Popescu are galbene și nu îmi dă și mie! Dar tu ce culori ai avut? Câte? Ce schimburi avantajoase îi oferi? De ce nu ți-ai adunat? Prea ne-am învățat să ni se dea, că ni se cuvine, așa, doar pentru că vrem noi și cerem!

Am făcut apoi paralela cu Greierele și furnica. Unii m-au luat în serios, din septembrie, să adunăm… și acum au avut. Alții – nu. Doar cu o zi înainte au adunat 5 dopuri. Morala nu e cazul să o mai discutăm. Însă din toată experiența, distractivă pentru unii și cam amară pentru alții, căci nu au reușit să pună în practică planul, am învățat ceva. Anul viitor ne apucăm de treabă serios, strângem toți și poate reușim să facem ceva impresionant.

Când trag linie, mă gândesc la ceea ce se întâmplă cu lumea. Wall-E e o poveste pe cale să devină adevărată. Nu învățăm să reciclăm, nu avem un comportament de protejare a mediului, legile europene de colectare selectivă a gunoiului se apropie, deși ne facem că nu ne privește. Dar aș vrea ca atunci când apare o cerință, indiferent cât de idioată pare, să o punem în practică. Poate că nu e doar un proiect stupid pentru ora de arte, de la care nu ai pretenții, ci are niște obiective mai adânci, pe care nu le vezi și pe care nu are cine să ți le explice.

Vă las să analizați mozaicurile. Sunt curioasă dacă vă dați seama, de la stânga la dreapta, ce reprezintă.

Legenda ghiocelului și povestea unei participări la concurs

De când lumea, concursurile școlare au fost, sunt și vor fi. Când eram eu mică prinsesem așa, un sentiment de respingere, de când ne luau cu arcanul la Cântarea României, urmate tot felul de spectacole mai ciudate ori mai ciudățele. Apoi au început olimpiadele și am văzut chiar de la clasa a IV-a că aici sunt „participanți și… participanți”. Adică cei de umplutură și cei cărora li se spun rezolvările. Au urmat multe altele, la care părinții m-au încurajat să particip pentru mine, pentru experiență, pentru a învăța să-mi controlez emoțiile, căci… premiile sunt, în cele mai multe cazuri, știute. Cea mai josnică lecție a venit în clasa a X-a, când am ieșit iar prima pe județ la socio-umane și, pentru că n-a ieșit cine trebuia, s-a decis în „comisie” redistribuirea locului la clasa a XI-a, unde, cică, ar fi fost egalitate… deși era un loc pentru fiecare nivel. Atunci mi s-a luat de toate…

Însă minunatul nostru sistem de învățământ a inventat „portofoliul elevului”, în care nu mai știu bieții părinți ce să mai pună, „ca să fie”. Un sistem coerent, cu concursuri înregistrate care să fie recunoscute, nu există, dar trebuie să ai „ceva” acolo. Așa că… am decis să-mi chinui câțiva copii, să îi mai duc la concursuri, unde să ne străduim să ne întrecem pe noi. Totuși au fost destul de multe și din seria celor creative care au trecut pe lângă noi, iar ultimul, propus de UHU, mi-a atras atenția… Trebuia să realizăm o machetă 3D după o poveste sau legendă. În martie, când am văzut concursul, tocmai ne zbătusem la ora de română cu „Legenda ghiocelului”, așa că a fost votată ca temă de proiect.

Vă imaginați că, după atâtea concursuri organizate aici, pe blog, la care am insistat mereu să lăsăm copiii să lucreze singuri, nu puteam tocmai eu să mă abat de la regulă. Mi se părea că până la finalul lunii mai e „mult”… așa că am început încet: ne-am cumpărat produse UHU – erau obligatorii în realizarea machetei. Apoi ne-am strâns în vacanța de primăvară și ne-am făcut planul de lucru, am stabilit cine se implică, ce personaje avem de confecționat, ce materiale strângem…

Ba chiar ne-am făcut și o schiță a machetei, unde se fixează fiecare element. Normal că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, și în final macheta a arătat altfel, florile au fost de toate tipurile și de toate culorile, iar cei implicați au sfârșit prin a fi toți copiii, căci am lucrat-o în orele de arte și abilități. Ce a rămas din planul inițial a fost tehnica dominantă de lucru – quillingul.

Contribuția mea a fost la tăierea și pregătirea polistirenului pentru suport. Apoi le-am arătat cum să confecționeze gărdulețele și le-au „rezolvat” într-o dimineață, înainte de ore. Am rugat-o pe I. să picteze decorul, apoi am început să facem flori… o săptămână au tot făcut acasă, până când am schimbat strategia, am trecut pe quilling la abilități și toată lumea a făcut flori, să umplem grădina. Personajele principale erau cam gata, însă lipsea Prințesa Rază de Soare, o prințesă „aurie”. Aveam emoții cu ea, un plan de rezervă presupunea niște capete de păpuși pentru care să găsim o soluție, însă A. i-a dat de cap. Prințesa era cât se poate de „strălucitoare”, cu trena care a rupt tulpina firavă a ghiocelului…

Când a fost totul gata, parcă nu ne venea să credem. M-am supărat pe câțiva șmecherași care au început să râdă la apariția prințesei, că e „urâtă”. I-am rugat să-mi arate contribuția lor la machetă, să vedem ei ce-au făcut atât de extraordinar de își permit să râdă. Apoi le-am cerut să facă ei alta „mai frumoasă”. Au lăsat capul în jos… oare când o să învățăm să respectăm munca celuilalt, mai ales dacă nu suntem în stare să facem nici măcar atât cât el!? Ne pricepem de minune să arătăm cu degetul și să judecăm, să punem etichete… dar în oglindă nu ne uităm!

Admirându-ne creația, copiii au început să comenteze. Se uitaseră și ei la creațiile înscrise în concurs. Doamna… nu cred că o să strângem noi 6000 de voturi… (Sincer, nici eu nu cred.) Dar știți, doamna… noi chiar am muncit serios! N-am decupat din cărți. Am făcut totul singuri. Chiar singuri! M-am simțit minunat să-i văd mulțumiți de munca lor (cei care au muncit că și-au și dorit, nu doar împinși de la spate), satisfăcuți că au făcut tot ce puteau mai bine. Au luat decizii, s-au implicat. Sunt mulțumită că am reușit să urmăm pașii de realizare a unui proiect: planul, aprovizionarea, împărțirea sarcinilor, colaborarea pentru realizarea acestora, schimb de idei și, în final, evaluarea. Așa că pot spune că deja am câștigat ceva, chiar dacă abia în timp vor realiza și ce.

Dacă vă place, ne puteți vota pe pagina concursului, dedicată claselor a III-a. Din păcate nu există pagină pentru fiecare proiect, va trebui să ne căutați nițel printre ceilalți concurenți. Macheta apare cu numele meu, Cristina H o r n o i u. Copiii sigur se vor bucura de fiecare apreciere primită!


Legenda ghiocelului

după o poveste populară

A fost odată o frumoasă rază de soare. Era chiar fata cea mică a mândrului astru luminos, o prințesă aurie. Și tocmai pentru că era cea mai mică și cea mai răsfățată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi poftea inima.
Într-o bună zi, pe când umbla prin văzduh, se opri într-o grădină plină de flori minunate.
Și, repezită cum era, s-a năpustit în grădină, a cules o floare și s-a înălțat din nou în zare.
Toate florile din grădină au privit mirate către cerul albastru și au început să murmure între ele:
— Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
— Cu siguranță, prințesa a ales un frate al meu, a spus un trandafir cu petale mari, catifelate și roșii, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
— Ba eu cred că a fost una dintre noi, a grăit mândră o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din cap încântate.
— Nici vorbă de așa ceva! a rostit îngâmfat un crin înalt. Nu putea fi decât unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Chiar și o violetă, mică și splendidă, a susținut că raza de soare culesese o soră a ei, vestită pentru delicatețe, și nu altceva.
Numai într-un colț, stingher, cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese frântă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău.
Apoi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă rotundă ca o perlă. Lacrima a căzut pe trupul frânt al ghiocelului, vindecându-l îndată.
Îndurerată de răul pe care i-l făcuse gingașului ghiocel, frumoasa rază de soare s-a apropiat de acesta și i-a spus cu un glas blând:
— Biet ghiocel mititel, tare rău îmi pare că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc ca să-ți alin suferința?
— Nu vreau nimic în schimb, a răspuns ghiocelul, lăsându-și în jos, rușinat, frumosul căpșor.
— Vrei frumusețea trandafirului? Sau parfumul crinului? Ori poate strălucirea lalelei? Dar delicatețea violetei? a insistat raza de soare.
— Nu vreau nimic din toate acestea. Dar, dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara cu alaiul ei.
Raza de soare l-a mângâiat ușor pe micuțul ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară și toată lumea știe că vremea cea urâtă este pe sfârșite. El este vestitorul primăverii.

 

Atelier de tehnica șervețelului

N-am cuvinte să spun cum ar fi fost ca, în săptămâna altfel, tocmai eu să nu am niciun atelier creativ. Dacă ar fi fost după mine, aș fi avut o săptămână întreagă de astfel de activități, dar motivele pentru care nu se poate le cam știm… trebuie câte puțin din fiecare. Apoi ce m-aș fi făcut cu acei părinți care, cu o falcă în cer și una în pământ, au cerut insistent să nu stresez copilul la arte, că „nu au pretenții”?!

Inițial m-am gândit la un atelier de pictură pe obiecte. Am destule șabloane, și am propus să le turnăm noi, ca să ieșim ieftin. Pentru băieți aveam mașinuțe chiar. Dar… pe principiul că „e doar 5 lei”, de ce să ne murdărim mâinile, au propus să le cumpărăm. Ei bine, dacă varianta low-cost nu e bună, și investiția nu deranjează, am schimbat pe tehnica șervețelului. Tot low-cost. De la Jumbo și-au cumpărat canvas A5, mi se pare vreo 6 lei / 3 bucăți, iar la ultima aprovizionare pentru clasă s-a achiziționat și lipici special pentru tehnica șervețelului, 250 ml. Șervețelele i-am lăsat pe ei să și le aducă, fiecare ce-a avut. Le-am arătat cam cum ar trebui să fie, pentru începători, și i-am încurajat să schimbe șervețele între ei, pentru a avea mai multe variante.

Nu mai lucraseră și eram curioasă dacă ajung și ei la aceeași concluzie la care au ajuns toți copiii cu care am încercat această tehnică: decupajul te omoară, folosirea lacului e floare la ureche! Și da, aceasta a fost concluzia.

S-au străduit după puteri. Unii cu mai multă inspirație și înclinații artistice, alții mai puțin. Însă, la final, toți au plecat cu ceva acasă. Și cum lipici ne-a mai rămas, mă gândesc să repet experiența, poate când avem ceva mai mult timp… Deocamdată vă las să vă delectați cu produsele, la care eu n-am avut niciun amestec, exceptând 2-3 elemente lipite când explicam unui grup cum se procedează. Dar conceptul le aparține. Mă felicit că nu am fost de acord cu achiziționarea „la comun” a șervețelelor, căci am fi avut probabil o singură idee și derivări ale acesteia.

felicitari ou tesut

Despre un proiect fără adeverință de participare

Ne place sau nu, muncim într-un sistem în care dacă nu ai „hârtie”, înseamnă că nu ai făcut nimic. Nu o să schimb eu mersul lucrurilor, așa că, cumva, nu mai comentez când „mă învață” colegele cum să nu ratez nicio hârtie posibilă. Aud și merg mai departe… Concursurile gratuite mai treacă-meargă, însă la cele cu bani nici nu m-am complicat. Căci, oricât ai vrea apoi să le explici că „e de bună voie” și nu le-ai cerut nimic, tot degeaba. Că așa e vorba la noi… sigur îți iese și ție ceva, nu?

Iarna trecută, când mi-a venit ideea să vindem felicitări cusute ca să ne luăm tempera la clasă, am acceptat de la început că va trebui să scriu și pe blog. Acea idee a avut un final, s-au strâns niște bani, vom avea tempera și anul viitor. A rămas și de lac pentru tehnica șervețelului, pentru o activitate în Școala altfel. Și pentru 1kg de aracet. Și m-am simțit fantastic când am văzut bucuria și uimirea de pe fețele celor care au cusut felicitări să vadă că munca lor s-a concretizat în ceva.

Însă nu aceasta este povestea de azi. Atunci am fost contactată pe blog de un coleg din alt colț al țării. Avea în clasă același număr de copii și mi-a propus să facem „schimb” de mărțișoare și felicitări de Paști. La început, ne doream să fie cusute, să facem ceva deosebit cu copiii. Însă experiența mea cu ai mei de la clasă m-a făcut să schimb planurile. Am folosit ață, am bobinat suport, am lipit ceva, pentru că unii așa neinteresați sunt, că e imposibil să-i mai atragi cu ceva.

Runda 1. Prezentări individuale

Fiecare copil a scris, pe o foaie de hârtie, așa cum s-a priceput, o prezentare a sa. Știu că e greu să vorbești despre tine, însă tema a fost mai dificilă decât am preconizat eu. Am constatat că nu știu să scrie corect nici numele școlii pe care o frecventează zilnic. Sau că pe firma școlii sunt ghilimele englezești (da, când le tot corectam și deja nu mai rezistam, mi-a spus unul dintre ei că „așa scrie afară!”). Dacă unii se mulțumeau să spună numele, clasa, școala, vârsta, poate că au acasă un animal, am fost uimită să văd că nici cei care chiar au activități extrașcolare nu se laudă cu ele. Am tras de ei într-un mod înfiorător ca să scoatem jumătate de pagină. Cum-necum, corectate și re-corectate, le-am trimis. Colegii din clasa prietenă urmau să le citească pe toate, să își aleagă câte un amic și să-i trimită un mărțișor.

În același timp cu noi au scris și ei. Au sosit exact când madam primar a dat liber o săptămână, așadar planul meu de a le pune pe tablă, să le citească, să alegem, s-a dus pe apa sâmbetei. La fel ca și acela de a lucra mărțișoarele la școală. Așadar, am fotografiat scrisorile, le-am pus pe grupul părinților, i-am rugat să le citească împreună cu copiii și să aleagă. Teoretic a funcționat, aproape 2/3 au ales, aveau cui să scrie și să trimită mărțișor… Însă la școală doar 1/3 erau cu ele gata. Pe 5 martie nu aveam nici scrisorile, nici toate mărțișoarele!

Runda 1 a fost „câștigată” de colegii din Timiș. În prima săptămână de martie au ajuns la noi mărțișoarele lor. Superbe! Cusute în puncte, pe carton. S-a muncit și 4 ore la ele, ore suplimentare, căci altfel nu se putea… martisoare timis

Le-am dat copiilor și i-am rugat să se gândească, când le fac pe ale lor, cât au muncit acești copii pentru a le face un mărțișor deosebit. Dar… nu i-a emoționat. Nu pe toți, căci nu toată lumea este interesată de proiectele extrașcolare, că doar… ce să înveți din ele?! Alții însă s-au ambiționat și chiar am avut unele mărțișoare deosebite. Dar am avut și lipsă, așa că am apelat la cei mai harnici, să acoperim „golurile”.

Runda 2. Mărțișoarele noastre

Cum spuneam, începutul de martie ne-a prins într-un vârtej amețitor. Corectam scrisori, pregăteam plicuri, returnam ciorne… limba română e complicată. La cursuri, ne spunea unul dintre profesori să fim foarte atente, copiii răspund foarte frumos în propoziții, preluând jumătate din întrebare… dar până nu sunt puși să scrie/spună ei ce gândesc, nu ne dăm seama cât de greu se exprimă. Iar scrisorile acestea au fost cumplite… Dar am trecut, încet, și de ele. Le-am pus în plicuri, am scris frumos destinatarul, expeditorul, am văzut din ce e compusă o adresă. Am vrut chiar să cumpăr timbre de la RomFilatelia, dar nu mai au pliculețele acelea cu multe timbre la 7 lei, acum erau de la 35 lei în sus și am zis să nu exagerez totuși. Le-am făcut eu timbre, le-am printat color în oraș, căci din păcate la școală imprimanta e doar alb-negru. Valoare era „23 de inimi”. Le-am tăiat cu ondulatorul, să pară timbre… Mulți nici nu știau la ce folosesc. Așa că am mai învățat ceva util. Într-un final, cu chinuri cumplite, a plecat coletul cu toate către copiii din Timiș.

Dar… cine a uitat să le fotografieze înainte de expediție…? Eu…

Runda 3. Scrisorile lor

În vacanță am primit răspuns la scrisorile noastre de la mărțișoare. Nu mi-am luat concediu, am mers la școală, câțiva dintre copii au mai venit să lucrăm la română, așa că unii și-au primit mai repede scrisorile. Ceilalți le-au găsit în prima zi de școală. Am folosit pentru prima dată cu adevărat cutia de scrisori instalată în clasă la Crăciun, pentru „diverse”. Am avut un poștaș care a împărțit scrisorile. Unii au venit și mi-au spus, încântați, despre câte lucruri au în comun cu interlocutorul lor. Alții au fost indiferenți, nu păreau să aibă nicio reacție. Poate nu se exteriorizează… dar să nu vezi tu o scânteie de curiozitate când îi dai ceva sigilat… parcă… ce să mai zic.

Runda 4. Felicitările noastre de Paști

Pentru că musca pe căciulă se agita rău – trimisesem mărțișoare dincolo de jumătatea lui martie, am zis să recuperăm măcar de Paști și să fim gata cu felicitările la timp. Însă la școală atâtea libere îmi dăduseră toate planificările peste cap, lucrul extra ieșea din calcul. Le-am pregătit toate materialele, le-am explicat ce au de făcut, le-am dat acasă. Cei mai mulți au înțeles și au lucrat. Sunt sigură că și părinții i-au susținut. Tehnica țesutului pe hârtie o exersasem în iarnă, acum doar foloseau ce știau. felicitari ou tesut

Însă era ultima săptămână de școală… ultima oră la dispoziție… și aveam doar 14/23.  Pregătisem ca proiect de lucru un tablou de Paște, cu puișor, un model pe care l-am pregătit și mai demult, pentru alți copii. Era accesibil. Așadar, cei care aveau felicitările gata, s-au ales cu un tablou, ceilalți – au folosit modelul pentru o felicitare. Chiar și așa, tot am avut 4 pentru care să decupezi la 9 ani după contur e prea greu. Ce să facem, așa e când acasă ți se spune că orele de arte nu contează, că nu e o materie la care să-ți dai silința, că nu merită. (Uimitor e însă că unii mai au și pretenția ca, nefăcând nimic, să aibă calificativ maxim…)

felicitari ou pui

Când am numărat felicitările și am constatat că nu le am pe toate, era deja prea târziu. Începuse vacanța, era ora 12:00. Așa că am rugat-o pe Iris să execute repede acasă câteva felicitări simple, căci urma să le trimit, iar la capătul celălalt al țării patru copii ar fi fost triști, neînțelegând de ce ei n-au primit nimic. Dacă am zis că facem schimb, apoi am mers până la capăt, să fim corecți.

Ultimul colet a ajuns la poștă cu ajutorul unuia dintre părinți, ocazie cu care le mulțumesc tuturor celor care au înțeles că poți învăța și altfel, nu doar devorând culegeri.

Nu știu cum va continua proiectul… așteptăm de la copiii din Timiș răspunsul la ultimele noastre mesaje. Apoi vrem (eu și colegul meu) să îi lăsăm să aleagă – cine vrea să corespondeze, cu cine vrea, și în niciun caz să nu mai tragem de toți. Asta e, de la unii oricât ai vrea, nu ai ce să ceri. Și iar ajung să o citez pe una din profesoarele mele căreia îi povesteam, recent, că nu reușesc, pe trei dintre copii, să îi fac să simtă, să se implice… De câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să accepți limita de la care tu nu mai poți face nimic?

Trag linie și ies pe plus. Unii au primit pentru prima dată în viața lor o scrisoare, sau au trimis una. Mi-aș dori să mergem împreună, să cumpărăm timbre, să le punem la cutie. Cred că satisfacția aceasta le va rămâne părinților. Dar dacă din toată povestea rămân măcar doi care vor coresponda, tot consider că am avut succes.

Mulțumesc, O.S., pentru ideea pe care ai avut-o și pentru răbdarea de a lucra atât de frumos cu copii!

colaj pesti cercuri

Uite-nu e inspecția…

Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…

Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…

Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…

La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…

Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??

Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.

A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…

La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!

Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.

Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…

colaj pesti cercuri

Model inspirat din „Figurine din cerculețe de hârtie” – Idei creative, Editura Casa

La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…