cercuri ziar colaj

Colaje din cercuri

Acum niște ani, una din temele primei serii de Năzdrăvani (care acum sunt clasa a X-a sau un pic mai mici) a fost realizarea unui colaj folosind buline colorate, de diferite dimensiuni. Atunci le-am desenat cu ajutorul monedelor. Peste alți niște ani, am descoperit cu plăcere în colecția Idei creative un număr dedicat discurilor de hârtie care, combinate în cele mai ingenioase variante, aveau rezultate simple și de efect. Le-am folosit mult în activitățile mele opționale de la grădiniță și after-school și copiii erau încântați. Materialele le pregăteam eu, cercurile erau realizate pe dimensiune pe coli colorate, ei le decupau și le asamblau, nu le-am cerut să le deseneze ei (cu șabloane sau, mai dificil, cu compasul).

Una peste alta, o probă de decupaj continuu destul de dificilă este detașarea unui disc de hârtie. Să îl decupezi perfect pe contur, strângând simultan foarfeca și rotind hârtia, nu este un exercițiu ușor și se vede imediat cine nu reușește să îl realizeze, căci discul capătă colțuri, uneori inestetice. Pentru copiii mei de pregătitoare, am dat în săptămâna dedicată jucăriilor (dacă tot eram la litera J), o temă de decupaj: să realizeze o jucărie. Pentru a nu strica hârtie bună, le-am cerut ca din pliantele publicitare cu care toți ne trezim la ușă să confecționeze discuri. Se trasau cercuri cu ajutorul unui pahar/farfurii/obiect cu margine rotundă, se decupau, se puteau îndoi/plia după necesități și apoi se construia o jucărie. Puteți să îi spuneți temă integrată cu matetematică (elemente de geometrie, deși din experiența mea AVAP fără matematică nu există). Tot săptămâna trecută am făcut și formele plane și 3D, dar cum să realizezi pătrate și dreptunghiuri e mai greu, am rămas la colaj cu discuri.

Ce a ieșit puteți vedea mai jos.

Rămân la nivelul meu de naivitate și îmi spun că ceea ce văd este munca copiilor, la decupat și lipit cel puțin, căci vreau să mă amăgesc în continuare și să îmi spun că părinții clasei mele au înțeles că nu mă fac pe mine fericită trimițându-mi ceva făcut de ei și îi fac rău copilului muncind în locul lui. Dacă s-a întâmplat cum îmi doresc, atunci în toamnă voi avea o surpriză de proporții, mai ales că știu la ce nivel de îndemânare am lăsat unii copii în martie și unde se situează ei acum, conform celor realizate împreună cu părinții. Dacă sunt prea optimistă, atunci în septembrie voi face o baie rece de realitate și voi relua munca cu ei de unde am lăsat-o, fără resentimente, doar cu o tristețe enormă că în echipa aceasta munca este sabotată din interior.

cercuri ziar colaj

mozaic colaj coji oua Paste

Mozaic din coji de ouă vopsite

Când am pregătit în martie „bagajul de urgență“ la școală nu mi-a trecut prin cap nicio secundă să le dau materiale și pentru activitățile de arte și abilități. Mor de ciudă, căci aveam ace de quilling și hârtie, plastilina… Să găsesc proiecte pe care le pot face acasă, în condițiile în care „nu ieșim afară“ a fost poate cea mai mare provocare. De Paște, curățând primele ouă, mi-a venit ideea mozaicului din coji. Abia așteptam să înceapă școala și să le dau, am zis să nu exagerez să postez tema a doua zi de Paști, căci totuși… frigiderul era deja plin, să le priască oamenilor cozonacii. Se pare că ideea nu a fost prea bună, căci se cam duseseră ouăle și, deși miercuri, nu prea mai era materie primă.

S-a găsit însă. Tema a presupus realizarea unui colaj folosind bucăți de coajă colorată. Ideal ar fi fost un mozaic, din cât mai multe culori, dar era culmea să am cerințe de acest gen. Anul acesta eu am făcut ouă doar violet și roșii, cum să pui condiții? Aveam încredere în copii. Le-am recomandat să curețe oul cu grijă, să nu rămână albuș pe coajă, apoi se mărunțesc (nu foarte tare, bucăți cât o unghie), se stabilește tema (flori, insecte, căsuțe etc.) în funcție de culorile disponibile și se schițează ușor cu creionul formele pe hârtie. Se adaugă aracet pe foaie și se lipesc una câte una bucățile de coajă, nu se răstoarnă pe foaie. Pot fi ajustate la nevoie. Se lasă la uscat măcar o zi și se fotografiază la lumina zilei.

Pentru copiii mei, o parte din ei agitați și plini de energie, este un exercițiu de răbdare. Le-am arătat imaginea unui mozaic pentru a avea cât de cât o idee ce trebuie să iasă, și chiar dacă acestea sunt realizate de regulă din piatră colorată sau faianță, putem improviza din orice, chiar și bucățele mici de hârtie colorată (urmează…).

Ceea ce îmi place la lucrul acesta individual e că nu se pot uita la „vecinul“ să vadă ce lucrează și să imite. Trebuie să vină cu o idee a lui. Unii au căutat căi mai simple de a rezolva tema, alții au avut grijă de fiecare centimetru pătrat.

mozaic colaj coji oua Paste

Avem un dinozaur, dar și un mare ou, probabil tot al lui. Îmi plac soluțiile ingenioase mai ales acolo unde culorile nu au fost generoase. Sunt teme și mai puțin înțelese, însă toate meritau să fie admirate, pentru că sunt muncite, unele dintre ele de copii pentru care acest exercițiu poate fi comparat cu o probă olimpică, raportându-l la ceea ce pot ei în mod curent.

Nu știu cum percepeți școala online, însă în ceea ce privește relația mea cu ei, la începutul unui drum lung de cinci ani, mi s-a dat o șansă nesperată de a-i cunoaște și altfel, de a afla mai multe despre ei, de a-i provoca să văd dacă pot trece limitele acestea pe care le văd eu. Bucuria pe care o am de câte ori câte unul continuă să alerge deși eu trasasem linia de finish este enormă și sunt sigură că la școală, în spațiul și timpul pe care îl împărțeam, nu aș fi avut această șansă.

100 zile de scoala

100 de zile de… școală

Dacă era ceva ce mi-a atras atenția în programa de clasa pregătitoare erau activitățile care să marcheze 100 de zile de școală. Ok, alții pe afară o fac. Și dacă tot am importat atâtea sărbători – vezi Valentine’s Day – ce mare scofală că mai importăm una. Dar… ce n-am înțeles e de ce să mă dau peste cap cu cele 100 dacă piticii mei abia învățaseră să numere până la 10?! Poate în clasa întâi merită o atenție mai deosebită, măcar știm ce e cu suta asta. Dar acum…

Una peste alta, cele 100 de zile de școală au picat în săptămâna altfel. Aveam deja programul stabilit când mi-am dat seama, așa că a organiza ceva „special“ nu prea mai intra în calcul. Până într-o seară, cu câteva zile înainte, când mi-a venit ideea: luni, în prima zi, a 100-a cu pricina, urma să confecționăm cu copiii o cărticică. Nu prea găseam strategia cea mai potrivită de a-i face să își aștepte rândul frumos și preferabil într-o liniște relativă (noțiuni complet străine alor mei). Mi-am dat seama că aș putea să pregătesc deja paginile cărțuliei pe care o voiam inițial albă, să o deseneze ei, cu mai multe jocuri. În engleză netul e plin de materiale pentru a celebra aceste 100 de zile, m-am apucat așadar să adaptez idei, să machetez pe pagină, așa încât să îi țin ocupați în bancă, dar și să se potrivească cât de cât cu lecțiile pe care noi le parcursesem până atunci.

Planul a funcționat de milioane. La prima oră printam la școală câte 20 de exemplare din fiecare pagină și când să ne apucăm de treabă le aveam toate teanc. Le-am spus că ne vom purta un pic ca în Evul Mediu, când cărțile se făceau manual. Acum, de exemplu, sortarea paginilor și aproape tot procesul e făcut de mașini. Deocamdată ne vom așeza frumos în rând, fiecare trece pe la cele cinci teancuri de foi, ia câte una și le așază apoi pe toate în ordine crescătoare în bancă. Tăticul care a ținut atelierul și a venit cu toate aparatele și materialele de tăiat/capsat/copertat le-a arătat întâi tuturor etapele și am trecut la lucrul cu fiecare copil. Numeam pe cineva care își lua toate filele și mergea la asamblat, venea de acolo cu cărticica gata și continua rezolvările. Am reușit, la foc continuu, o oră și jumătate, să le facem pe toate, dar nu a fost ușor deloc.

În schimb am fost mulțumită că le-au plăcut jocurile, chiar dacă mi s-a atras discret atenția că „seamănă a matematică“, asta până au dat și de cele care „semănau a română“. Au plecat cu ele acasă și nu știu cum au sfârșit, terminate, toate cele zece, doar ce am mai apucat să fotografiez câteva. Însă mă gândesc ca pentru anul viitor să pregătesc mai din timp o revistă pentru ei și poate și niște jocuri mai amuzante, dacă vom reuși să ajungem la un modus vivendi civilizat.

100 zile de scoala

Mi-am amintit acum de cărticică când făceam o socoteală a zilelor pe care le-am petrecut deja în casă, fără să ieșim. Poate că ar trebui să pregătim ceva special și pentru 100 de zile de carantină… asta dacă ne apucă cumva 18 iunie în casă… 🙁 Sau, cine știe, 100 de zile de școală online, ar fi într-adevăr un unicat, nu?

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Zilele dedicate insectelor nu aveau cum să rateze și realizarea unui fluture cu aripi (aproape) identice. În ziua în care am hotărât tema m-am apucat să caut pe net un filmuleț care să explice exact ce au de făcut, însă după câteva încercări și timp pierdut m-am enervat. Ba nu se vedea bine, ba nu era ce căutam eu, așa că am chemat-o pe Iris să îmi dea o mână de ajutor. Acuarelele mele erau la atelier, noroc că, întâmplător, ale ei erau acasă. Cu un entuziasm fantastic – se vede din film cam unde era nivelul chefului ei de pictură la ora aceea târzie, a executat întocmai instrucțiunile din punct de vedere al tehnicii.

N-am comentat, căci nu mă apucam să caut calul la dinți, dar tot ea a venit cu observațiile: Lasă, mai bine că nu e prea frumos. Copiii înțeleg ce au de făcut și al lor sigur va arăta mai bine! Așa se vor simți minunat! Ei sunt oarecum obișnuiți să le arăt un film cu ce urmează să facem, de multe ori la școală procedez la fel pentru etapa de demonstrație în lecțiile de arte. Le arăt imaginile, comentăm, îl revedem, ne apucăm de lucru în timp ce filmul rulează, astfel încât cine simte nevoia să revadă instrucțiunile, sau nu mai știe cum să continue de-acolo de unde a rămas, se poate uita oricând.

Cert e că Iris a avut dreptate. Ceea ce au reușit copiii mei e cu adevărat impresionant.

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Mai mult, am apreciat foarte mult acolo unde nu existau acuarele și s-a improvizat cu diverse materiale cremoase de prin bucătărie, cum ar fi ketchup și muștar. Până la urmă, creația este unicat. Scopul era obținerea de forme spontane, nu? Care, privite în ansamblu, să creeze impresia unui fluture. A îndoit coala pe jumătate, a presat, qed.

Am ajuns la concluzia că această perioadă ne va pune în situații noi, de a căuta soluții alternative pentru provocările pe care le primim. Sigur, calea cea mai ușoară e întotdeauna cea indicată în rețetă. Dar… dacă nu ai, ce faci? Te lași păgubaș sau cauți o soluție? Înveți că soluția unei probleme nu este neapărat să dai fuga la magazin și să cumperi un anumit obiect. poți improviza, poți recicla, poți căuta o altă cale. Am mai avut teme: să confecționezi o tobă dintr-o conservă și un balon (balonul a fost înlocuit cu o pungă bine întinsă), să construiască o morișcă (suportul a fost o antenă telescopică).

Cred că vom câștiga și la capitolul autocontrol. Dacă nu se poate acum, înveți să îți amâni sau anulezi plăcerile. Parcă prea aveam totul la dispoziție, când și cum vrei noi, prea ne obișnuisem că lumea se învârte în jurul nostru.

rama foto paie

Idei pentru 8 martie: ramă foto cu paie din hârtie

Acum ceva ani m-am împiedicat prin magazin de un pachet de paie din hârtie. Erau tare simpatice, roșii cu inimioare, și le-am luat, chiar dacă nu îmi era foarte clar pentru ce. Le-am tot plimbat de colo-colo, până când am găsit o idee și pentru ele: să confecționez o ramă foto. Ca materiale necesare, pe lângă paiele menționate, lipici cu silicon (sau pistol cu silicon), un cutter bine ascuțit, riglă, echer cu unghi de 45 de grade și răbdare. Dacă nu aveți echerul, nu e bai, confecționați dintr-o hârtie îndoită de trei ori exact unghiul de tăiere de care aveți nevoie.

O altă provocare este să tai ambele capete ale paiului în același plan de înclinație, să nu se răsucească rama când o asamblezi. Apoi nici să le tai exact, la milimetru, nu e chiar floare la ureche, însă dacă folosiți silicon se umple destul de bine spațiul rămas liber la îmbinare și nu mai sare în ochi prea tare.

După confecționarea ramei de bază – 14×9 cm, ținând cont că o fotografie e de regulă de 15×10 cm, puteți adăuga altele pe exterior. Inițial am vrut doar să le suprapun, dar, după ce am lipit două dintre ele, mi s-au părut prea sus celelalte. Așa că le-am decupat ușor o scobitură și le-am făcut să se îmbine, cu un efect ceva mai drăguț decât ieșise inițial. Ba am întrebat și cum se cheamă tehnica aceasta de construcție, folosită pentru locuințele din lemn: coadă de rândunică.

Destinatarul proiectului l-am găsit, mai am de identificat fotografia potrivită, care se poate lipi cu patafix și eventual schimbată după un timp. Nu i-am făcut picior de sprijin ramei deoarece este foarte ușoară, mă gândesc mai bine să îi pun magnet pentru frigider, căci orice adiere prin casă o poate răsturna.

Sper ca imaginile de mai jos să fie utile pentru a vă da o idee despre realizarea acesteia. Mi-am dat seama mult prea târziu că un film ar fi fost mai bun, dar… nu e timpul pierdut. Copiii mai mici au nevoie de ajutor și piese pretăiate, doar cei cu experiență de lucru pot face singuri. Dacă încă nu știți ce să dăruiți mămicilor de 8 martie, se poate rezolva repede.

rama foto paie

veverite tub carton

V de la veveriță

Proiectele de arte și abilități desfășurate cu clasa pregătitoare sunt o provocare pe care o accept de două ori pe săptămâna și constat cu plăcere că sunt totuși orele la care copiii colaborează cel mai bine. Surprinzător, deși îndemânarea nu este punctul lor forte, în ceea ce privește etapele de realizare se descurcă minunat pentru vârsta lor. A venit destul de repede și rândul lui „V“, însoțit de povestea „Maimuțica și veverița“, pentru ca apoi să vedem ce ne iese la capitolul veverițe din carton.

Netul e generos la oferte de idei, doar că pachetele standard de hârtie colorată din comerț nu consideră maroul o culoare de bază, așa că din două coli mari câte aveam abia am reușit să decupez toate codițele. Pentru lăbuțe am mers pe altă culoare. Rămânea însă problema tuburilor, pentru care nu aveam atâta hârtie să le îmbrac. Trebuia să le pictez (cu ei, nu eu) și atunci era nevoie și de timp de uscare, ceea ce dădea peste cap tot proiectul. Până la urmă, cine spune că trebuie făcut într-o singură oră tot?

Chiar de dimineață, înainte să se sune de intrare, am luat trei pensule și borcanul cu tempera și m-am apucat să îl pictez pe al meu, dar și copiii care au ajuns un pic mai devreme s-au apucat de treabă alături de mine. Nu dura mult, câteva minute, termina un copil, altul îi lua locul la colțul catedrei. Am continuat să pictăm și în prima pauză și, puse pe calorifer, s-au uscat tocmai la timp să le putem îndoi și decupa în ultima lecție.

Ideea a fost până la urmă bună, nu am avut mai multe bănci de spălat și am făcut și economie la tempera. Dar adevăratul câștig a fost că, stând lângă ei și fiind grup atât de mic, am putut să corectez măcar un pic deprinderile mai puțin potrivite de a utiliza pensula. Când pictează toți este greu să ajungi instantaneu pe la fiecare și să stai și suficient timp cât să îi explici. Așa că jumătatea aceasta de oră, cât au însemnat două pauze puse cap la cap a fost în cele din urmă un câștig.

Mai greu a mers cu lăbuțele. Îndoitul pe jumătate al unei bucăți de hârtie nu e deloc floare la ureche, deși ceva origami de bază ar trebui să nu ridice probleme la această vârstă. Le-au decupat cum au putut, unele au ieșit mai bine, altele mai mici și din mai multe încercări. Alteori foarfecele, mai mult de jucărie, nu tăiau hârtie îndoită și apăreau alte probleme tehnice.

veverite tub carton

Când veverițele au început să prindă contur, să le crească coada și să stea pe propriile picioare, au început și planurile de călătorie acasă. Mereu sunt încântați de ceea ce realizează și cu greu reușesc să improvizez câte o expoziție, căci nu vor să le lase nici de azi pe mâine fără un motiv serios (la uscat, de exemplu).

oameni zapada quilling

Primii pași spre quilling

În urmă cu 10 ani, când am realizat primele activități cu copii mici bazate pe tehnica quilling, nici măcar nu existau în România uneltele. Atât pentru atelierele pe care le făceam atunci (și pe care aștept cu nerăbdare să le reiau, de data aceasta în alt spațiu, zic eu, mult mai potrivit), dar și la centrul unde lucram, am comandat din America ace de quilling identice cu cel pe care îl descoperisem eu în cartea Twirled Paper.

De ceva ani e la modă quillingul, toată lumea face, toate lumea vinde unelte sau accesorii, peste tot găsești hârtie pentru lucru. Totuși, poate e atașamentul pentru „primul meu ac de quilling”, dar consider că designul celor de la Klutz e deosebit, căci se potrivește mult mai bine mâinii decât altele încercate în timp.

Să răsucești hârtia nu e complicat. O poți răsuci în mână, cum au făcut mulți copii cu care am lucrat. Pur și simplu nu aveau dexteritatea necesară pentru a exersa mișcări complicate ale mâinilor necesare atunci când folosești acul. O poți răsuci pe o scobitoare, pe un creion, poți folosi acul special, ba chiar mai cu spor când realizezi că ai nevoie de finețuri. Să găsești modelul și materialele pe care să le poți folosi la o grupă mare, dar eterogenă de copii, aici este provocarea.

Am trecut la începutul anului pe lista de rechizite hârtie de quilling, fără să mă gândesc să specific exact lungime și lățime. Mi-am spus că între 3 și 5 milimetri nu prea contează, oricum copiii sunt mici și până ajungem să stăpânim tehnica e cale lungă. Nu m-am așteptat să fie cea de 1 cm, în variante lungi (70cm) și, din păcate, și cam grosuță pentru a se modela fără a se simți îndoitura. Dar, cum se spune, calul de dar nu se caută la dinți, întâi terminăm rezerva și apoi mai vedem. Partea bună e că, de fapt, am primit o provocare… am confecționat litere, lănțișoare, rame, am măsurat, am îndoit, că uneori îmi vine să râd când iau din dulap câte un pachet și fețișoarele lor mici se schimbă întrebătoare până una prinde și glas: azi ce mai facem din benzile astea?

Cam așa a fost reacția și în dimineața în care m-au văzut că scoteam din 6 pachete doar benzile albe (era vineții, dar nu se vedea). Au venit lângă mine și au început să-și dea cu părerea, lucru care mă amuză teribil, căci au o mulțime de idei, unele chiar simpatice. De exemplu, una a fost că facem fulgi, ceea ce n-ar fi o idee rea. Când am scos și portocaliu și negru, misterul s-a risipit. Mai rămânea problema cum vor arăta, dacă nu sunt prea multe… La primul bulgăre au spus că e simplu. Hartie rasucita, quilling, om de zapadaN-a fost chiar așa, unele benzi erau cam nărăvașe, să le aduci la dimensiune nu s-a dovedit ușor. Ceea ce spuneam mai sus, că sunt cam rigide din cauza grosimii s-a văzut imediat, căci în loc să se formeze o spirală în mijloc, forța a împins întreaga bandă pe circumferință, nu ca în vechiul meu model de acum un deceniu.

Cu mici excepții, proiectul a fost gata în jumătate de oră, doar vreo cinci copii au mai tras de el prima pauză și alți doi în celelalte două ale zilei. Dacă bulgării nu i-au impresionat, ei bine, modelarea pălăriei a scos vreo doi de wow. Le-am spus că se pot face multe și vom învăța încet. Aș fi adăugat că aceasta se va întâmpla pe măsură ce vor începe și ei să fie mai răbdători, să își accepte greșelile, să nu mai plângă, dar n-am mai pus paie pe foc, încă erau destul de aproape de tentativa de pliere a fulgilor de nea, pe care nu îi uitaseră.

Un alt lucru pe care mă străduiesc să îl fac e să nu finalizez demonstrația cu detaliile pe care, cu un efort de imaginație, le pot rezolva și singuri. De exemplu, omul meu de zăpadă a avut cei trei bulgări mari, pălăria, nasul și un nasture. Cu ochi mobili s-a servit fiecare din cutia în care i-am adunat pe toți, iar pentru mături-mâini și-a luat fiecare ce culoare a considerat mai potrivită. Iar dacă nu pui restricții, ai și surprize de oameni umblători, capete încoronate. Până la urmă, contează atât de mult să iasă identic cu modelul? Obiectivul meu era să realizeze cele patru elemente din hârtie răsucită și să le asambleze astfel încât să sugereze un om de zăpadă. În rest ei trebuie să se simtă bine, că reguli au oricum destule de respectat. Din exces de zel, cine a terminat primul s-a apucat să-l finalizeze și pe al meu, ca să nu stea așa, gol-goluț, între ceilalți.

Tragedia a avut loc la final când au văzut că îi lipesc pe un panou de carton. Cum adică, nu îi iau acasă?? Vor sta toată iarna la școală. Am blocat geamurile cu panouri, ca să pot folosi proiectorul, și ca să nu mai stea așa, albe și triste… pun pe ele creațiile noastre. Cum pe pereți n-am voie să pun nimic, trebuie să rezolv cumva.

oameni zapada quilling

fulgi hartie

Povestea unui fulg de nea și alte mici detalii

Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative.  Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.

fulgi hartie

proiect confectioneaza o carte

Am o temă, cu o carte…

În vacanța de toamnă recuperam lecții cu fetița unor prieteni. Printre altele, îmi spune chiar în prima zi de vacanță „Cristina, trebuie să mă ajuți cu tema asta!” Tema nu era una nici grea, nici ușoară – clasa a treia, trebuia să confecționeze o carte. Întâi am stat de vorbă cu ea, să văd dacă își învățase lecția și nu cumva striga după ajutor înainte să fi citit măcar despre ce este vorba. Știa foarte bine din ce e compusă o carte, cum se numesc toate elementele… și, în plus, știa clar despre ce trebuie să fie cartea. „Vreau să compun eu poezii despre toamnă.”

Ei bine, planul suna minunat. Așa că ne-am revăzut miercuri, să verificăm stadiul proiectului. Din păcate, planurile nu au mers, poetul a avut trac și nu a compus nimic, dar voia neapărat să fie o carte cu poezii de toamnă… așa că m-am apucat și am căutat în toată biblioteca de la atelier și i-am dat poezii de toamnă din literatura noastră. Imagini pentru stampila rola dacoAm pregătit împreună filele cărții, în stil medieval, cu o ștampilă-rolă. Ca temă – trebuia să citească toate poeziile și din fiecare să aleagă acele două strofe care i-au plăcut cel mai mult și să le transcrie. Sâmbătă a venit cu ele și ne-am ocupat, încet, de celalte elemente. Zâmbeam la entuziasmul ei – „aici la tine mă gândesc la ceva și tu ai cu ce să pui în practică!”, și la cum anticipa reacția celor de la școală, unde „n-am fost niciodată cu așa ceva”.

Ce-i drept, nu mi-a fost deloc ușor să stau de-o parte, să privesc și să dau doar sugestii de unelte. Dar altfel cum ar mai fi fost tema ei?

Undeva pe parcurs am reușit să includ totuși un pic și veșnica mea obsesie cu reciclatul, să dai lucrurilor aparent pierdute un sens nou. Și pentru că se consumase că de la botoși îi picase panglica cu ciucurei, i-am dat până la urmă o idee… dacă îi plac atât de mult, putem lega cu ei cartea. Proiectul includea și o parte de ilustrație, pentru fiecare poezie scrisă, pe pagina de stânga, să deseneze. Sâmbătă, când am finalizat împreună volumul, a rămas ca până luni, la predare, să deseneze câte ceva. Din păcate nu a mai ajuns și la etapa aceasta, din ce mi-a povestit ulterior, dar chiar și fără ilustrație proiectul ei a făcut senzație. Mai mult, faptul că până la urmă a lucrat singură a ajutat-o să povestească etapele de lucru.

proiect confectioneaza o carte

Pentru mine cea mai interesantă experiență a fost aceea că am întâlnit, după multă vreme, un copil care să citească, de plăcere, poezie. O surpriză mai mult decât plăcută! Poate că se spun multe despre generațiile actuale, poate că pentru unii copii chiar nu există speranță, dar cred că trebuie să avem mare grijă cum încurajăm și susținem pe cei deosebiți, care încă au idei, se implică și cred în ceea ce fac. De dragul lor, nu-i putem judeca la grămadă.

2020

La mulți ani!

Mai sunt câteva ceasuri și începe ultimul an din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. Am reușit, de data aceasta în echipă, să finalizez cu Iris urările noastre pentru anul ce vine. Am lucrat în tandem, ea interiorul, eu exteriorul a ceea ce vrea să fie o felicitare de Anul Nou. Am profitat de timpul împreună, amândouă, și ne-am gândit la cât de puțin am reușit în anul ce pleacă să facem. Pentru site, pentru noi… De departe, Atelierul Năzdrăvanilor e realizarea anului, dar până o să-l văd funcționând mai durează, dar e un spațiu al nostru, unde ne retragem și căutăm relaxarea între foi de hârtie colorate și benzi de sclipici.

A fost un an greu și nici cel care ne așteaptă nu se anunță ușor. Am încetat să fac planuri, am decis să aștept să văd ce-mi oferă. Vreau să citesc mai mult, vreau mai mult timp pentru mine și în același timp mai mult pentru cei a căror viață se împletește cu a mea. Vreau să zâmbesc mai mult, să văd mai repede partea plină a paharului, chiar dacă e doar o picătură în el. Atât.

2020

La mulți ani! Vă dorim un An Nou liniștit alături de cei dragi!