Competență. Competiție. Competitiv | Talente de Năzdrăvani

Uneori mă gândesc cum se leagă, parcă întâmplător, punctele între ele. Unii ne creștem copiii ținând cont de un indice de competitivitate moderat. Alții îl adoptă în totalitate, în același timp cu o categorie care îl ignoră cu desăvârșire. Unii copii o au în sânge – și până înveți să stăvilești acest curent fără să suferi, dacă nu te ajută nimeni, durează și doare. Este motivul pentru care am încercat să mă mențin totuși echidistantă față de extremele competitivității. Sunt totuși de părere că nu poți crește un individ adaptabil social dacă nu reușești să-i dai și instrumentele necesare de a ține sub control acest instinct al competiției, fără să încerci în același timp să o elimini.

Da, în cele mai multe cazuri, e bine să fii în competiție cu tine. Te compari pe tine cel de azi cu cel de ieri, și dacă constați un progres, poți fi mulțumit. Dar acest progres, pentru a ajunge la formarea de deprinderi, abilități, și în cele din urmă să definească competențe, trebuie să aibă un anumit ritm… Iar ca să-ți dai seama ce fel de ritm ai, te compari, inevitabil, cu ceilalți, sau cu o medie a celorlalți. Ca atunci când definești mișcarea, la fizică. Ai nevoie de un reper. Dacă reperul tău ești tu, atunci poți considera că față de acesta ești în repaos. 🙂

Încă de când au intrat în școală, le-am spus copiilor că o notă nu este importantă. O notă este o fotografie a ta, într-un moment mai bun sau mai prost al vieții tale de școlar. O notă nu te definește, și nu-ți pune o etichetă. Însă importantă este succesiunea notelor. Din mai multe piese poți contura o imagine corectă. Poți fi, așadar, un elev care poate, pentru că seria de calificative e constant bună. Sau, când seria e mai mult un zig-zag, un elev inconstant în efortul depus. Ce contează până la urmă? Ca toate liniuțele pe o pagină să fie drepte? Sau ca la final deprinderea de scriere să fie însușită corect? Și cât e de important să pictăm literele, când scrisul va reflecta personalitatea și se va deforma?

Cel mai mult am avut de lucru cu asumarea deciziei. Cui i-au plăcut vreodată lecțiile despre economia României, cu ramurile industriei? Se făcuse 9 seara, copilul era irascibil, se străduise cu ramurile și rămurelele care nu-i spuneau nimic, în timp ce pe mine – empatică ioc – mă umfla râsul. În clasa a X-a le-am tratat pe toate cu indiferență, și cum în România aproape nimic nu mai reprezintă această lecție de geografie, i-am spus copilului să se ducă la culcare… Ce-o să fac mâine la test? Păi… știi ceva? Un pic. Cam cât? Satisfăcător. Deci e S. Foarte bine. Dar ce fac eu cu un S? Ce să faci, îl pui la colecție! De-ăsta n-ai! Dacă nu îți place și nu poți să înveți lecția asta, îți asumi că atâta poți și în consecință că acesta este calificativul.

A doua zi, parcă scris în stele, S a devenit realitate și pe hârtie. Copilul încă cu speranțe, că își poate îndrepta calificativul, dacă pentru ziua X face Y. Numai că pe același interval de timp era programat un alt examen, mult mai important pentru viitorul ei, cu eforturi substanțiale depuse până atunci, și care necesita și un program de odihnă. I-a fost foarte greu să renunțe la îndreptarea calificativului, să se concentreze și să aleagă ce e mai important pentru ea. Și am fost extrem de mândră de copilul meu că a putut accepta un „eșec”, și-a călcat pe mândrie, și-a prioritizat alegerile și a mers mai departe. (Asta nu înseamnă că nu-și aduce aminte că are un S…)

Examenul cu pricina a venit și a trecut. Ne-a fost foarte teamă și am avut emoții cu carul. Nu era unul cu locuri limitate, ci unul la care trebuia să dovedești anumite competențe și să obții certificatul. Competențele nu se formează peste noapte, a muncit și și-a dorit enorm, iar reușita ei, peste așteptări, a fost o dovadă că efortul susținut este în cele din urmă încununat de succes. Însă acest prim examen precede un altul – unde locurile sunt limitate. Unde nu mai contează că ești competent, ci că trebuie să fii mai competent decât ceilalți, și ți se permite să fii mai puțin competent decât alții, dar nu mai mulți de 29. Și aici se duce de râpă toată educația mea de până acum, „acel moment” în care nu mai poți mângâia copilul pe creștet să-i spui că el e foarte bun, că „poate”, pentru că undeva, după 30 de nume, se va trage o linie. Iar copilul vrea să fie deasupra.

Ce-i spun? Îi spun ceea ce mie nu mi-a spus nimeni: că există viață după un examen picat. Că trăiești în continuare, lumea nu se sfârșește, ba începe din nou, într-un mod în care tu nu te-ai gândit niciodată la ea. Clar – vei avea mai mult de muncă să ajungi tot acolo unde îți dorești, dar alte căi înseamnă și alte satisfacții. Asta nu înseamnă că depui mai puțin efort, că te complaci în ideea că văd eu ce fac dacă nu-l iau.

Nu știu cât de bine îmi cresc copiii, din acest punct de vedere. Eu n-am fost crescută așa, și consecințele mi le-am asumat extrem de greu. Dar știu că întotdeauna trebuie să te pui pe tine pe primul loc, și să nu accepți prea ușor planul B pe care viața ți-l oferă, dacă nu este planul tău. Până la urmă, spiritul competitiv e motorul tău, fixat pe înainte, și fără el am fi scăpărat probabil și azi amnarul în peșteră.

Despre competiție și competitivitate va vorbi mai multe Alfie Kohn, pe 21 mai. Eu una abia aștept să aud argumentația unei perspective care, mi-e destul de clar, este diferită de a mea.