Category Archives: De-ale școlii

Dacă cumva nu suntem stresați, apăi ne stresăm singuri

Ajung din ce în ce mai aproape de concluzia că, dacă nu suntem stresați, cu siguranță facem tot posibilul ca să adăugăm acest ingredient în viața noastră de zi cu zi. Acum vreo 5 ani și mai bine, când am intuit ce poate face tehnica din capitolul comunicare, pe orice palier, am avut impresia că am găsit rezolvarea multor probleme, ce păreau să stagneze inutil. Și totuși, acum stau pe gânduri și nu mai sunt așa sigură de opiniile mele.

Aplicațiile pe telefon sunt cel mai bun exemplu. Cred că suferim în masă de o paranoia a controlului, deși un nivel moderat de control nu mi se pare periculos. Am aplicație să supraveghez copiii, deși încerc să mă controlez și să nu mai verific unde sunt dacă nu am ceva de discutat cu ei. Chiar dacă se știu „supravegheați“, le-a intrat în reflex să ceară voie, să mă anunțe dacă întârzie, chiar dacă nu dau telefon, ci doar un mesaj scurt. La urma urmei, dacă ne uităm la filmele cu ultimele tehnici de luptă, atacuri cu drone și sateliți, ne cam dăm seama că supravegherea e peste tot, deci să nu ne mai îmbătăm cu apă rece…

Revin la comunicare și, în special la cea din spațiul școlar. Mi se pare normal ca profesorul (diriginte sau învățător) să comunice unui părinte care să se ocupe de distribuirea mesajului, cum la fel de normal mi se pare să existe un grup în care toți, inclusiv profesorul, să avem aceleași drepturi și să ne subordonăm unui singur subiect de discuție. Aici fiecare alege. Eu m-am gândit foarte serios ce voi alege, mai ales că septembrie bate la ușă și trebuie să mă hotărăsc.

Grupurile din social-media – o soluție

În primul rând, va fi un grup unde să existe un pic de ordine, adică nu materiale la grămadă, pe care nu mai știi când și cum și mai ales de ce le-ai primit. Mi se pare normal să fiu în acel grup și să nu existe grup paralel de părinți. La urma urmei, singurul lucru pe care părinții îl discută fără să participe „doamna“ este cel legat de cadouri și surprize, cu care sper să-i liniștesc din prima zi, că nu e cazul. Și dacă reușesc să aduc aici și bârfele de pe la colțuri, care să se transforme în feedback constructiv, cred că am reușit!

De ce sunt adepta grupurilor: pentru că discuțiile se pot desfășura ordonat, pe subiecte, urmărești/participi la cele care te interesează.

WhatsApp și criza de supra-comunicare

Ce nu voi face cu siguranță: grup pe whatsapp. Mi se pare cea mai hidoasă invenție ever, complet paralelă cu scopul unei comunicări eficiente. Până anul acesta nu am avut această „plăcere“ și după un semestru și ceva deja mi se ridică toate, de la tensiune la părul din cap când telefonul începe să zumzăie. Imaginați-vă (deși mi-e greu să cred că, dacă n-ați experimentat, mai durează mult), o adunătură de adulți care n-au în comun decât odraslele într-o anumită clasă și scopul dedicat al sacrificiului pentru binele acestora, care scriu pe chat… E 1 Martie? Poze cu ghiocei, toată lumea adaugă, toată lumea mulțumește. E 8 Martie? Idem. Postează cineva un mesaj, important de altfel, urmează vreo 30-40 de mulțumiri, de cauți ca tâmpitul apoi să vezi ce ai ratat! Și dacă aveți impresia că e ușor să cauți într-o conversație în care sunt și ambii părinți ai împricinatului, vă amăgiți…  De-asta îmi plac grupurile de pe facebook. Vrei să mulțumești, dai like sau „love“, întrebi fix la problemă dacă n-ai înțeles ceva. Și atât.

Capac mi-a pus luna aceasta excursia clasei. Îi întrebam pe ai mei părinți cum era când plecam undeva. Ne suiau dimineața în autocar, veneam peste X zile, la ora stabilită, sau undeva pe acolo. Cum-necum, aflau ei dacă era ceva decalaj. Și, când ajungeam acasă, urma acel moment unic al developării pozelor/descărcarea în pc, poveștilor din tabără, atâtea câte aveam chef să le spunem. Să fim serioși, nu avem dreptul să știm și să vedem TOT!

Când drumul pavat cu intenții bune duce spre iad (ul comunicării)

Acum însă… a fost plecată clasa în excursie. Nu pun la socoteală că 4 copii nu au mers, deci automat nu eram interesată de ce se întâmpla pe grup, dar normal că, dacă telefonul încasa notificări, trebuia să deschid ca să le șterg, că doar mai vorbesc și eu cu prietenii, familia și vreau să văd când apare mesaj nou.

În urma autocarului a plecat și un părinte, cu mașina. (De notat, pentru mine, ca profesor: nu pleci, ca la nuntă, cu părinți după tine!) Care părinte… a transmis aproape live toată excursia, cu poze și filme, cu comentarii…

Prima lovitură a fost cea la consumul de date. Cred că e prima lună când reușesc să-mi consum cei câțiva giga de trafic!! A doua a fost cea de nervi, căci la fiecare postare a reporterului, urmau aplauzele, mulțumirile și aclamațiile publicului, în replici repezi-curgătoare ca Ozana, de am zis săru’mâna când au ajuns întregi acasă! Apoi, când m-am liniștit oleacă, am zis merci că fii-mea n-a fost… și mă gândesc cât de inconfortabil ar fi fost pentru ea să fie toată ziua-bună ziua în fața camerei. Te înecasei cumva la masă? Nu te-ai pieptănat cum trebuie? Ți-au ieșit jumate din cele de pe tine din pantaloni? În caz că ai reușit să scapi un pic de atenția celor din jur, iaca, tot poporul te examinează pe albumul excursiei de pe whatsapp.

Pe bune acum, chiar trebuie să imortalizăm tot???

Ce vreau să pun pe lista regulamentului clasei

Prima regulă, nu pui poze public cu alți copii sau persoane care nu fac parte din familia ta. Și asta se referă și la mine. Am eu un pitic cu pozele publice și cred că puteți număra pe degete ocaziile în care ați văzut poze cu mine. Exceptând câteva, sunt poze pe care eu nu le-aș fi pus, din X motive. Nu sunt nici fotogenică și rar am dispoziția de a zâmbi la cameră… Așa că presimt că o să fac implozie dacă văd netul plin de poze de „început de an“.

Referitor la excursii, pe lângă faptul că nu am nici cea mai vagă intenție de a lua părinți cu mine, mai ales pe post de paparazzi, pozele se arhivează, se distribuie pe grup, fiecare păstrează ce consideră de cuviință cu propria odraslă, pentru arhiva lui și atât. Că își face copilul selfie, sau își pune poză cu 2-3 prieteni, e alegerea lui. Și cred că niște lecții suplimentare despre cum respectăm intimitatea celorlalți trebuie neapărat trecute în planificare!

Socializarea între părinți

Consider că avem nevoie de stabilirea unor puncte comune de comunicare. La fel cum consider că poți descoperi că te înțelegi mai bine cu mama lui X, că și copiii se simt bine împreună. N-ai decât să ieși la cafea, să pleci în weekend… iar cu ceilalți să păstrezi o atitudine cuviincioasă, deschisă. Nu te interesează pe tine nici de ce copilul n-a mers în excursie, nici de ce nu vine cu mașina la școală. La fel cum, dacă tu îți permiți luna de pe cer, nu înseamnă că trebuie s-o servești zilnic, și că fără cinci stele deasupra capului nu se poate dormi…

O excursie nu înseamnă „cele mai bune condiții, nu pensiuni în care merg copiii în tabere de obicei“. Fițe și figuri. Ca să nu mai spun ce păreri există despre taberele la cort…

M-am răcorit, și mă opresc. La voi cum e? Cu comunicarea, excursiile…

Școala altfel pentru copiii altfel

Anul trecut, când ministerul așa-zisei educații românești a decis că poți fixa săptămâna altfel și în alt moment al anului școlar, am zisă că e de bine. Apoi, când am văzut regulile, mi-am dat seama că se împart alegerile între cei care riscă pe frig și cei care aleg căldura… Că libertatea este, de fapt, relativă și îngrădită.

Însă ceea ce nu-mi place este când scopul acestei activități este deturnat. Facem excursie de 3 zile la Sinaia, la super-hotel, super-condiții, și o justificăm cu „învățare”. Really, câți n-au văzut Peleșul? Câți n-au înțeles încă faptul că un muzeu nu se vede în grup masiv, că nu reții nimic, doar bifezi o listă?? Că educativ înseamnă și că nu faci poze cu blitz în muzeu…? … O excursie tematică bine organizată e altceva.

Însă… ce faci cu copiii care nu pot merge, din X motive, într-o astfel de excursie? Teoretic, îi alipești la o altă clasă din școală, cu care ei n-au (mai) nimic în comun. Sau măcar… cauți și pentru ei o soluție.

Anul acesta nu aveam de gând să mă implic în Școala Altfel, pentru că… sunt de-a dreptul copleșită de toate obligațiile pe care le am, și nu am nici cea mai vagă idee cum o s-o scot eu, într-o lună, la capăt. Însă la Iris sunt 4 copii care nu postează pe whatsapp poze de la munte, cu trei zile neacoperite de un program (decât de teme, că doar au „timp liber”), și s-a rugat de mine să vin și să fac ceva cu ei. Ok, am zis că n-o fi foc, două ore, 4 copii, lejer pentru un atelier, la care am folosit materialele rămase de anul trecut de la Andrei, gata tăiate. Am pus repede în geantă toate uneltele necesare, câteva materiale în plus, că nu se știe niciodată, și-am purces la drum.

Jur că au fost cei mai cuminți copii ever!! Atât de tăcuți, vorbeau în șoaptă, se ajutau reciproc, ceva de nerecunoscut pentru etichetele care stau spânzurate în cele mai sumbre culori deasupra clasei! Dar se pare că e norocul meu, că „cine” putea să-mi întoarcă activitatea cu susul în jos nu a fost. După două ore, trebuia să mă opresc, să ajung la școală, însă… m-au rugat să le mai las uneltele. Nu făcuseră până acum nici țesut cu fâșii, nici quilling, nici filigran, așadar la final nu era gata decât o singură felicitare. Sper să le primesc și pe celelalte, căci au stat peste program.

Morala de azi:

Dragi profesori,

Indiferent cât vă doriți o excursie, dacă nu găsiți soluții/finanțare să plecați cu toți copiii, fiți creativi și căutați alte idei pentru programul din Școala Altfel. Și dacă decideți totuși să plecați ca prepelița cu puii capabili, pregătiți ceva și pentru ceilalți… nu-i faceți să se simtă abandonați. Ei asistă la toate pregătirile voastre, văd „lecțiile de zbor”… Și… chiar nu e vina lor!

Să pregătim profesorii de școală

Titlul de mai sus poate fi citit în două sensuri, primul, de a pregăti noi profesori, competenți, și care să ajungă la catedră într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, și, al doilea, mai aproape de concret, acela de a pregăti profesorul pentru prima zi de școală, cum se pregătesc elevii la fiecare început de semestru. Culmea, ambele abordări sunt valabile.

Participam deunăzi la o discuție conform căreia problemele actuale ale învățământului românesc pornesc de la formarea formatorilor, care, dacă ne luăm după proiectele pe hârtie și statistici sunt de-a dreptul minunate, avem profesori pregătiți după ultimele standarde. La mine în facultate de exemplu, dacă faci o medie, deja te duci la culcare liniștit, că viitorul e pe mâini bune. Numai că, dacă ajungi la concluzia aceasta, sigur ți-au căzut ochelarii de pe nas, ca profesorului din „Se caută o greșeală”, de Mircea Sântimbreanu. Însă am și colegi care se străduiesc, unii chiar cu sacrificii reale, să reușească. Semestrul trecut spuneam unui profesor că, și după acești alți trei ani de școală eu simt că am primit prea puțin, și ajung la catedră fără să fiu la un nivel satisfăcător – după pretențiile mele, deloc puține. Iar eu chiar m-am dat peste cap, nu m-am mulțumit să trec cu 5. Semestrul acesta o colegă s-a angajat, pentru prima dată la catedră. Am impresia că nu am învățat nimic în facultate, o iau de la zero. Și este unul dintre cei care au învățat. Dacă suntem de vină noi, ca „studenți”, dacă nu ne străduim destul… nu știu… însă avem prea puține modele reale.

Ajung, așadar, la prima zi de școală a semestrului, care de fapt e a doua, că luni avem liber. Marți. Începem cu un „liber”, căci seminarul nu se ține înaintea cursului. Habar n-am de unde a ieșit regula asta (sunt curioasă dacă este și pe statul de plată), în prima facultate, primul seminar, din prima săptămână a semestrului, era esențial. Nu lipseai sub nicio formă, pentru că acum se comunicau temele cursurilor și seminariilor, bibliografia aferentă fiecăruia (dacă lipseai, știai ce ai de recuperat). În plus, se specificau clar și pretențiile profesorilor, atât pentru curs, cât și pentru seminar, și, cel mai important, se împărțeau proiectele, se stabileau datele de susținere. Așa că, dacă voiai să ai cât de cât de unde alege, și să nu te trezești primul pe lista de prezentări, trebuia să fii acolo.

Experiența de a fi la a doua facultate, după 15 ani, nu este absolut deloc una pozitivă. Eram convinsă că lucrurile s-au schimbat în bine, însă… dezamăgirile se țin lanț.

Dacă pentru momentul de mai sus am fost totuși anunțați, pentru celelalte surprize ale zilei nu am fost deloc pregătiți…

Urma o întâlnire cu unul din profesorii pe care i-am văzut în alt semestru de 5 ori (din 14), în întâlniri struțo-cămilă de aproape trei ore, „îmbinat curs și seminar”, cu tot anul, că doar nu avem nevoie de activități practice și exerciții, o prelegere scurtă și la obiect este suficientă. Am mai scris despre șocul de a da „examenul” fără profesor, și eram chiar curioasă să văd cum se poate prezenta un astfel de om în fața a 100 de învățăcei după ce nu a anunțat absolut nimic, ori să transmită un mesaj cu o scuză oarecare pentru eveniment.  Ei bine… nu s-a prezentat! După vreo 2 ore de așteptare a sosit un mesaj „ne vedem săptămâna viitoare”. Scuze?! Da’ ce-s alea?! Inutil să spun că sfertul academic nu se putea aplica, căci, după cele 4 ore ce-i erau alocate, urma un curs despre care colegii mai mari ne-au spus deja că „nu e de glumă, profesorul e serios, poți să mori, dar să fii acolo”.

Așa că am înghițit în sec timpul acela – și am citit cam ce ne-a picat în mână – și am așteptat următorul curs…

Ca o paranteză, toate cuvintele care îmi curg acum pentru a caracteriza acest tip de comportament mi se par insuficiente. Parcă fiecare adjectiv este incapabil să descrie exact ceea ce aș vrea!

Surprizele însă nu s-au terminat. Marți, trei ceasuri rele.

Exasperați că nu sosește al doilea profesor, și panicați că la noi prezența contează (mai fac o paranteză, nu contează cât știi, contează că ai 3 absențe și ți se scade un punct din notă), am cerșit pe la colțuri numărul de telefon, s-a dat politicos mesaj, pentru a ne dovedi bunele intenții. Știam deja că suntem anul care a șocat cancelaria, că noi „chiar vrem să învățăm”…

Și acum, punctul culminant: secretarele sunt dom’le de vină, că nu i-au comunicat profesorului că are curs marți! Colegi murmurau păi dacă ăsta era ăla serios… ne-am lămurit. Așadar, exceptând cazurile în care ai secretară personală, angajată musai să-ți comunice ție unde și când să fii, pentru restul, mi se pare complet depășit. Atâta timp cât orarul se afișează pe site, cu câteva zile înainte de începerea semestrului, tu știi că ești angajat și că din data de începi lucrul, atât de entuziasmat ești încât nici nu verifici?? Îți faci programul pe o săptămână, și nu știi când vei avea cele 4 ore? Și nu era luni, să te ia prin surprindere, ca iarna în București, era deja marți. Cum să nu-ți pui tu întrebarea oare săptămâna asta ce fac?

Mi-e frică de un singur lucru: o să rămânem în țara asta și o să devenim imuni la orice. Nu ne va mai mira și nici șoca nimic, de la copiat la examene, plagiat în lucrări, nesimțire, bătaie de joc,  lipsă de bun simț. Dacă toate acestea se întâlnesc în mediu academic, acolo unde oamenii se presupune că au alte valori decât Floricica Dansatoarea, ce speranțe să mai avem că lucrurile vor fi altfel?!

Mai în glumă, mai în serios, când ne uitam ieri la ceas că trecuse o oră și nu aveam niciun semn, câțiva colegi mai glumeți spuneau să ne scriem pe foi #rezist, să le pliem pe bancă, și să așteptăm în continuare. Dacă intră în clasă…

Mă îndoiesc că ar schimba ceva!

Pe săptămâna viitoare! Deocamdată câteva flori, căci cu una… nu se face primăvara.

 

Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…

Evaluarea cantitativă, sau să ne facem că muncim

Una din aberațiile pe care mi-a fost dat să le aud în facultate, de la un profesor, a fost „la examen trebuie să scrii o pagină și jumătate la subiect, altfel nu l-ai rezolvat”. Afirmația a venit după ce, în anii anteriori, ne-am zbătut cu teoria evaluării, teoria instruirii, și chiar pe dinafara subiectului nu cred că eram nici eu, nici colegii care mai protestau, murmurând, că așa ceva… nu se poate.

Din câte știu, singurul mod în care se ia în calcul numărul de rânduri și de cuvinte este un eseu în care încadrarea în limitele impuse se punctează ca atare. N-ai voie nici mai mult, nici mai puțin de numărul specificat de rânduri. Altfel, să judeci și să atribui o notă în funcție de numărul de rânduri sau de pagini, fără să specifici în cerință, este doar o dovadă a nivelului didactic la care te situezi. Problema ta că judeci în felul acesta, dar măcar nu mai lăsa să-ți zboare păsărele… Corect e să faci un barem. Dacă omul atinge baremul într-o pagină, nu poți să-l judeci altfel. Dar să construiești un barem de evaluare nu e chiar la nivelul oricui, nu e ca și cum ai apăsa pe cronometru la start și ai evalua la sosire.

Este păcat că ne luptăm să scăpăm de trecut, și nu recunoaștem că îl avem în sânge… că ne-am obișnuit, de la 1944 încoace, să punem preț pe cantitate, nu pe calitate. Și o facem în toate, fie că ne dăm sau nu seama. Mii de kilograme de grâu la hectar, chiar dacă nu era bun de dat nici la porci, mii de piese făcute pentru planul cincinal, dar se rupeau la prima încercare mai zdravănă pe teren. Revoluția, chiar acest moment pe care vrem să-l percepem ca o schimbare, ca un nou început, a fost marcat de „fă-te că muncești”, să vadă fraierii de dincolo de sticlă că există preocupare. Fraierii care știu să vadă au văzut exact ceea ce trebuia. Și tot cam ei ies și acum în stradă, încercând disperat să trezească o țară… Nehaliții care au ajuns acum la guvernare n-au făcut decât să ne considere în continuare proști și fraieri, că înghițim spoiala ieftină de sacrificiu, sub care se ascunde puturoasă mizeria lor.

Și toate, de unde? De la educație, de la lecții conspectate, evaluări la care profesorul se face că muncește, la care nu calitatea este pe primul plan… toate stau și se bălăcesc într-o mizerie din care nici nu vrem să ieșim, și nici nu are cine să ne întindă o mână să ne scoată. Pentru că noi, la modul general, nu știm să deosebim valorile de non-valori, și încă ni se pare că, dacă am ajuns pe o crăcuță călduță în ierarhie, am căpătat brusc și valoare, și am crescut în ochii celorlalți.

Hai, România, te rog, trezește-te, schimbă ceva!

Avertisment: evaluarea școlară superficială dăunează grav sănătății

Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?

În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.

La engleză o aveam pe D. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.

Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.

Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.

Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…

Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.

Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.

Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.

Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.

Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.

Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.

Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.

Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Re: Ghiozdanul, acest atentat la sănătatea copiilor

Ana tocmai a publicat acest articol, în care revolta împotriva ghiozdanelor prea grele capătă cu totul alte culori, în condițiile în care copiii sunt transformați pe zi ce trece în „furnici”, căci cară… ceva de speriat.

Pentru că Ana cere soluții, iată ce-am făcut (și ce urmează):

  • în primul rând, am înlocuit ghiozdanele colorate de școală cu rucsaci de la decathlon, de drumeție, care preiau altfel greutatea aflată înăuntru, când închizi cataramele. Însă mă gândesc la modele mai serioase, din aceeași categorie. La început ideea nu le-a surâs, dar au acceptat.
  • caietele studențești au fost înlocuite de dosare cu șină. Am cumpărat caiete mari, cu spiră, ca să scot ușor foile, tăind spira. Își pune câteva foi albe, iar când cele scrise se strâng, și nu sunt necesare la școală (lecții mai vechi), le pune la dosar, ordonat, acasă. „Invenția” mi-a fost de ajutor cu caietele de geografie și biologie, unde am pus coli albe între cele dictando, și când nu le folosește, le scoate de la acea lecție (cam rar, dar măcar poate).
  • pe unde s-a putut, am pus caiete mici. 
  • am schimbat yala la un dulap de la școală, și ține acolo tot ce nu e nevoie să aducă acasă (pictură, sport)

Acum o săptămână a sosit și auxiliarul de română, care este… foarte gros, și greu. Deși în prima secundă am zis că îl rup pe jumătate, pe „semestre”, dar nu mi-am făcut curaj, după articolul Anei m-am hotărât să-l fac fascicule, pe teme. Îi pun și lui copertă, ca la dosare, să le țină pe restul în dulap, în caz că trece prea repede la un nou capitol. Dar acasă să nu mai care…

Tot articolul Anei mi-a dat curaj să aplic „operația” și celorlalte auxiliare, cele pe care scrie. Am dat o groază de bani pe ele, n-am rupt în viața mea o carte, mi se rupe sufletul să fac asta, dar cred că sufletul meu supraviețuiește, nu și spatele ei.

 

Aceasta nu este însă o problemă la care m-am gândit acum. Mă gândesc de ceva vreme, ce voi face eu de anul viitor, când voi lucra la primar, și când… vrei-nu vrei, o să ajungem la caiet auxiliar… 

În primul rând m-am gândit să renunț la caiete și să folosesc doar foi, cu scriere tip. Mi-ar fi și mie mai ușor să le strâng, le-aș da înapoi perforate, fiecare copil n-ar mai trebui decât să și le pună la portofoliu. Da, o să le piardă (și care e tragedia, la urma urmei? Da, n-o să-i spui e ok, nu-i nimic, dar nici nu-i tai capul.). Pe unele. Sistemul va fi la început de coșmar. Însă: mizez pe faptul că ce spune doamna e sfânt, și dacă doamna a zis să le așeze frumos în dosar, apăi așa vor face. Vor învăța să fie ordonați, să-și organizeze materialele, cronologic și tematic. Îmi doresc foarte mult să aibă fiecare dulăpiorul lui, sau să nu fie școala cu două schimburi, ca să fie numai a noastră sala de clasă. Pentru celelalte, vreau să merg tot pe varianta cu dosare, pe care o folosesc deja. 

Caietele auxiliare vor avea soarta de mai sus. toate foile vor fi scoase, puse pe categorii… intenționez o șezătoare cu părinții, și să am, de ex, toate paginile cu litera A într-un dosar, când ajung aici… le distribui elevilor. Le lucrăm, le perforăm, le punem la dosar. Copiii mici adoră să-i pui să „facă” ceva, și, culmea, asta cu „ordinea” e în topul preferințelor.

O să-mi iasă? Nu știu, vorbim peste un an.

 

Monede descoperite la Isaccea, Dobrogea, iesite dintr-un atelier al Hoardei de Aur.

Cum să faci un ban în plus la catedră

Afirmația din titlu are atât de multe nuanțe, încât declar de la început că, dacă îmi scapă ceva, mă bazez pe voi să completați lista. Așadar, o persoană, aflată la catedră, are mai multe variante, mai mult sau mai puțin legale ori bătătoare la ochi de a realiza un venit. 

Dacă predai la clasele preuniversitare, și recomanzi auxiliare, editurile oferă, mai mult sau mai puțin, discount-uri sau alte avantaje: seturi de materiale gratis, cărți pentru biblioteca clasei etc. Exceptând variantele în care tu, ca profesor, bagi fizic niște bani în buzunar, celelalte mi se par relativ recomandabile, dacă există transparență și părinții sunt informați. Dragi cotizanți la succesul școlii în salvarea sufletului odraslei din dotare, dacă luăm de la editura X, avem 15% reducere și 3 planșe pentru perete. 

Dacă catedra ta e situată însă la un nivel superior al școlii, ești de-a dreptul fraier dacă nu profiți, nu? Sunt facultăți la care profesorul X are ditai cărămida de curs tipărit, pe care obligatoriu trebuie s-o iei dacă vrei să treci. Nu contează câte cifre are prețul, însă… la examen ai voie să ții pe bancă pentru „nevoi speciale” doar cartea lui. Curat murdar, coane Fănică. Știe omul exact ce tiraj să scoală în fiecare toamnă, pe stoc la chioșcul facultății, și nici nu trebuie să îți spună să cumperi. Te faci frate cu dracu’ până treci puntea, că doar la plăcinte… înainte…

A doua e cea în care îți vorbește frumos la curs, dar uite, nu știu cum se face, azi nu termină o temă, însă e importantă, mâine asemenea, și, ptiu, drace, sunt esențiale, musai trebuie să aprofundezi. Ia ghici, la același chioșc găsești cartea. Vai de cel care nu „recuperează”. În situația asta am fost în prima facultate. Un profesor, tare la modă, jumătate din prelegerile unui semestru a tot procesat așa, și cum înainte de examen mi-am dat seama că altfel nu se poate, mi-am cumpărat cartea. Era prea nouă, și-am așteptat în zadar să apară la bibliotecă… Am și citit, jumătate din ea. Examenul – oral. M-am îmbrăcat cam cum se îmbracă toată lumea la 20 de ani, fustă mini, sacou și tocuri, am luat foiletonul în mână și-am intrat. Și… cum m-a văzut cu ea în mână… a zâmbit… iar eu i-am cerut autograf și dedicație pe volum. Și-a revenit din șocul cerinței, m-a întrebat dacă am citit-o. Am răspuns sincer că jumătate, că am cumpărat-o abia ieri. Dar că pot susține orice discuție pe ceea ce-am citit. Și-am discutat îndelung, frumos și relaxat, argumentând corect acolo unde nu eram de aceeași părere. Am luat 10. Mi-a recomandat să citesc și restul. I-am zâmbit, am mulțumit pentru autograf… Acum vreo 2-3 ani, la Gaudeamus, o prietenă îmi spune… Trebuie să-ți prezint pe cineva deosebit! Mă întorc… și zâmbesc… și aud… Dar ne știm… mi-a fost studentă! Omul e trecut bine de 70. Este umbra a ceea ce era odinioară. Însă eu n-am uitat examenul. A fost de departe cel mai relaxat examen pe care l-am susținut în viața mea!

A treia e cea în care profesorul se poartă la curs ca la teleshopping. Ca să vă imaginați exact, amintiți-vi-l pe Florin Piersic și al lui „castravete”. Oricum ai da-o, ajungi la 90% apă… ei bine, orice subiect se abordează, „puteți citi mai multe în cartea mea, apărută la editura…, costă doar 30 lei, cu titlul…”, frază urmată de scoaterea cu mâini tremurânde de emoția citirii numelui pe copertă, a volumului din paporniță, și prezentarea, de vreo 3 ori pe curs cel puțin, că poate nu erai concentrat de la început și-ai ratat primele pauze publicitare, că nu-și făcuse efectul cafeaua la 8 dimineața. Dar specifică: nu se cere la examen, e așa, pentru cultura ta generală. No, pe lângă faptul că la fazele de teleshopping folosesc intens telecomanda, acolo n-ai. Și rabd… doar reclama e sufletul comerțului, nu? Cum era? Iese cu puțină apă caldă… 

A patra e cea în care a scos cartea la editură, și ți-o aduce la prețul de vânzare din librării, dar la școală. La școală nu se dă bon fiscal. Cât te costă pe tine tirajul… așa, că mai vrei să scoți în regie proprie 100 de bucăți… dar i-ai luat ISBN, are un preț pe ea, faci și tu un ban cinstit, neimpozabil. A, nu vor de la tine, că i-ai adus-o așa, ca la botul calului, cu transport gratuit, s-o ia din librărie… dar acolo plătește și transportul. Ei, nu-i nimic, la elefant sunt mai mereu reduceri, plus că au inventat și chestia asta mișto cu pick-up point, oricum treci prin Centru să mergi la școală, așa că nu mai plătești transport. Și primești și bon! Acum sincer, dacă profitul tău e 5 lei la 50 de volume… zău că nu merită să te cobori atât… 

A cincea e aia care mie îmi place de mor. Când îi spui studentului că în volumul acela, (din care tu ai târât o traistă întreagă, fiind sigur că o vinzi, și deloc ieftin), se află cheia promov… ptiu, drace, succesului în carieră, că va descoperi lumina acestei discipline, altfel o să se zbată în mocirla necunoașterii. Aaa, pur întâmplător, cartea nu se găsește nicăieri la vânzare în librării, nicăieri pe net, pe coperta 4 nu există un preț imprimat. Are un ISBN… așa, și? La fel de întâmplător e momentul în care specifici că una din cerințele obligatorii ale examinării se rezolvă cu ajutorul acelei minuni care prin grația Domnului, întrupată în mâna ta, a văzut lumina tiparului. Dar, Doamne ferește, scuipi în sân și faci de trei ori cruce, tu nu obligi pe nimeni să cumpere! Doar faci o listă, așa, orientativă, cu cine a rămas fără, iar data viitoare, când mai aduci, i-o trimiți prin colegi, ca doar na, tu ai cărat-o, el s-a trecut pe listă, nu se cade să se răzgândească pe banii lui, și, normal, fără bon fiscal. Bonus, la toată afacerea, le faci un favor fantastic să intermediezi o altă aprovizionare de materiale e-sen-ți-a-le. Te oferi tu, bunul samaritean, să mergi la editură să cauți dacă mai „iegzistă”, și… rotunjești prețul la 20 lei, că doar na, dacă nu dai bon, nu se cade să dai rest. Ce contează că la elefant e 10,24 lei, cu reducere?!

Poate că la primele ai, teoretic, și în funcție de propriile valori, o alternativă: o bibliotecă, pui burta pe carte, mă rog, ce te țin curelele să faci. Însă ultima… ultima se tratează cu învățăminte din lumea animalelor. Și există, aici, două lecții pentru a „ieși” dintr-o situație dificilă: prima – oile, a doua – șobolanii. Pe ambele le-am învățat din cărți, cărți din acelea care merită înzecit cât dai pe ele, nu de-astea de se pot recicla la bunica în fundul curții. 

Oile merg înainte cu capul plecat. Dacă una sare în prăpastie, sar toate. Una nu gândește. Când se scot produsele la vânzare, e de ajuns să se ridice primul să ia, și apoi vine și valul. Ați văzut alba-neagra? Acolo strategie…

Șobolanii trimit mereu un cercetaș înainte. Dacă acesta găsește o soluție pentru problemă, se întoarce și ia tot grupul. Dacă nu se întoarce… un alt șobolan caută o altă variantă. Și tot așa, câte unul, e imposibil să nu rezolvi, fără să-i sacrifici pe toți. Oare cum ar fi fost dacă… s-ar fi comportat ca șobolanii? N-am aflat, că a fost prima variantă. Domestică.

A preda egal cu a dicta

Dacă aveți cel puțin 30+, sunt sigură că titlul sună undeva acolo un clopoțel, cum că așa e, cu siguranță. Dacă azi ți se predă o lecție, cu siguranță ai de scris cel puțin jumătate din timpul alocat lecției, pe caiet. Și, cu tristețe remarc, este încă modalitatea cea mai simplă de a rezolva o situație… atunci când refuzi să deschizi ochii și să faci „altceva”.

Avem norocul să nu trăim nici în peșteră, nici în Evul Mediu. Avem electricitate, și o mulțime de mașinării care ar trebui să facă lucrurile „altfel”. Și când discutăm despre schimbare, discutăm și despre procesul de învățământ. V-am tot spus că mă „distrez” la facultate pe banii mei și aș fi rămas fără o groază de subiecte… Iar cum „predăm” este încă o nebuloasă pentru mulți dintre profesori. Și îi voi lua pe rând.

Avem profesorul de 70+, care se crede buricul pământului, unicul. „Așa, și dacă nu vă convine, și mă reclamați, nu intrați în licență, că eu sunt singura alternativă pe care facultatea asta o are”. Pentru că omul o știe doar pe-a lui, ne-a dat „referate”. Conspecte mai bine zis, din cartea lui, „unica”, băgată pe gât, fără bon fiscal, la 35 de lei. Cum adică vrei să vii cu un pps să prezinți referatul? (sălile sunt toate dotate cu proiectoare) Dar ce, nenică, te crezi aici la doctorat?? Nuuu, vii și-l citești în fața clasei! Randamentul metodei este garantat. Nefericitul care citește în față este complet ignorat de restul poporului care doarme în front, așteptând să termine, chiar dacă este relativ interesant subiectul abordat. Doar că a citi referatul este neproductiv. A vorbi liber despre o temă, adresându-te publicului, urmărindu-i reacția, lămurind problemele, este cu totul altceva.

Tot pe acest interval de vârstă, dictezi după notițe. Doar că mai sari 2-3 rânduri, mai pierzi firul, dar dacă dictezi repede, nefericiții nu se prind, că sunt disperați să scrie mecanic. Iar dacă e vreunul care și gândește în timp ce scrie, și mai pune și întrebări… dregi tu cumva busuiocul cu două scuze că n-ai fost atent. Dar la examen ceri fix ce ai dictat, nici mai mult, nici mai puțin. E drept că ai putea recomanda cartea din care le-ai scris tu frumos pe foi, și să faci exerciții și analize, să priceapă și subiectul educat cum stă treaba. Dar de ce să te stresezi? Nu-i mai ușor așa?

Și avem și profesorul care se vrea tânăr, un 40+, dar care, în ciuda faptului că are laptopul după el, tot după foi dictează. Sunt scrise la calculator, deci există un material pe care ar putea să-l dea spre lectură. Dar… dacă în două ore poți dicta 4 pagini TNR, cu 12, dacă te-ai apuca să discuți pe temele respective, ai avea nevoie de vreo 8 pentru un curs… Și pentru ce atâta zbatere? Că doar îs niște tonți, care nu înțeleg misiunea ta acolo, și se vor descurca ei la catedră cum vor putea. Numai că… dacă există potențial, elevul „cere”. Și am insistat să facem poze, să nu mai scriem aiurea, să le citim, să explicăm, să înțelegem… Nu înțeleg de ce, atunci când se poate folosi flipped-classroom, nu o faci. Dacă clasa ta are acces la materiale, de ce nu le permiți acest lucru. Iar în întâlnirea stabilită doar să discutați problemele care nu au fost înțelese și au nevoie de lămuriri suplimentare. Sau să faci o aplicație practică. Sau… orice, orice, numai să ieși din tiparul ăla în care te așezi la catedră și dictezi!

Câteva cauze am găsit: profesori poate insuficient pregătiți, nesiguri pe ei, care preferă să controleze 100% ceea ce se întâmplă în clasă, care se tem de capacitatea copiilor. Profesori care nu înțeleg că rolul lor s-a schimbat, că nu mai sunt deținătorii adevărului absolut, nu mai pot controla informația. Profesori care, în loc să se preocupe de metodă, se țin cu dinții de conținut… profesori inflexibili, care – nu știu dacă nu vor, dar cu siguranță nu pot să devină parteneri în educație. Poate așa, cine știe, se vor mai schimba și la noi lucrurile.

Pe la voi cum e?