liniatură tip 1

A copia și a transcrie

Recunosc că în momentul în care am decis să fac a doua facultate mi-am propus două scopuri: primul, să mă reîntorc la prima mea dragoste, munca cu copiii, pe care, într-o formă sau alta, am făcut-o și după ce am ieșit oficial din sistem. Al doilea a fost acela că simțeam eu nevoia unei specializări, și investiția am perceput-o ca un plus de valoare pe care îl aduc blogului. De-a lungul timpului am intuit multe lucruri, altele le-am citit, dar acești doi ani de facultate mi-au mai deschis ochii în unele privințe… și au mai adăugat, ce-i drept, și multe dezamăgiri și înghițituri amare la cele deja existente în viața de zi cu zi.

Azi am avut un examen greu, și nu greu din punct de vedere al informației, ci pentru că îl consider vital pentru toată activitatea ce va urma. Nu am învățat pentru examen, m-am chinuit să învăț pentru mine, pentru ce voi fi și ce voi face. Și e al naibii de greu să înveți pentru tine, mai ales dacă ești perfecționist din fire. Îți dai seama că ai nevoie de mai mult dintr-o categorie, că vrei să știi mai mult despre altele… că ai nevoie de feedback și de exercițiu, să vezi dacă ceea ți-ai propus poate merge ori ba. Poate nu e nevoie să reinventezi roata, doar că nu ai ajuns în magazinul cu acel tip de roți…

Și gustul amar al zilei a fost dat de sensurile de bază ale cuvintelor a copia, a transcrie. Le-am întâlnit la exercițiile de scriere de la clasa I. A copia înseamnă să scrii, cu litere de mână, un cuvânt/text ce apare în aceeași formă. A transcrie înseamnă să scrii cu litere de mână un text prezentat cu litere de tipar. Dictare – să scrii ceea ce-ți spune o altă persoană, și autodictare – să scrii un text păstrat în propria memorie.

liniatură tip 1

Ca să mă liniștesc, pe drum, făceam următoarele analize…

  • Un caiet pe care scrie „exerciții de copiere pentru elevi”, dar toate cuvintele sunt scrise de tipar, are o problemă.
  • O sarcină de genul „Transcrieți din memorie” iarăși e dubioasă, eu nu-mi dau seama dacă memoria mea reține cu litere de mână sau de tipar!
  • A acuza un om, la examen, că „copiază”, când folosește un text tipărit, e greșit, căci el transcrie. Copiază doar dacă și-a făcut fițuici, sau folosește propriile notițe… și-l poți acuza doar dacă îl prinzi…

Acum, pentru că știu că mă citesc și foarte mulți părinți care nu au nimic de-a face cu bucătăria sistemului de învățământ, închei cu câteva enunțuri pe care mi le-am subliniat cu marker fosforescent, și mi-am propus să le țin minte:

  • Exercițiile de scriere, date ca pedeapsă, deformează scrisul și sunt inutile.
  • Tema, la primar, nu depășește 10 minute x nivelul clasei.
  • 3-4 rânduri de liniuțe/litere sunt suficiente.
  • După 15 min. de scriere copilul trebuie să facă pauză.
  • Greșelile se îndreaptă, nu se corectează.
  • Nu rupi foaia, căci din greșeli înveți.
  • Caietul nu trebuie să fie imaculat.
  • Nu bifezi tema ca „făcută” dacă n-ai verificat-o.

C-o fi bine… că nu… oi trăi și oi vedea. Dar mi se par suficient de logice. Dacă sunt mult pe lângă drum, trageți-mă de mânecă, argumentat. Critică constructivă, vă rog.

 

Extremele lui „îmi cer scuze”

Am constatat că în ultimul timp „îmi cer scuze” este luat în batjocură, în ambele sensuri, și nu îmi dau seama încă ce mă deranjează mai tare: falsa existență a acestuia sau pur și simplu că este ignorat de parcă nici n-ar fi existat.

De ce avem nevoie de „îmi cer scuze”? Pentru a detensiona o situație care nu este propice grupului social. Stăteam de vorbă cu Andrei… îmi povestea un incident, și, afectat, spunea „Nici măcar nu și-a cerut scuze! Ceilalți l-au obligat, și a aruncat așa… câteva cuvinte… fără valoare.”

Apoi, am avut o a doua situație, în care persoanele înțelegeau prea bine valoarea acestor cuvinte, au fost copleșite de ele, și n-au putut să le adreseze. Decât false, mai bine o atitudine spășită. Un progres necesar, dar nu și suficient.

 

Însă în relațiile dintre adulți lucrurile nu se desfășoară chiar așa simplu. Copiii azi se ceartă, mâine se împacă. Adulții nu. Adulții nu uită, acceptă scuzele, dar țin minte. Dar acest comportament, tolerat, duce la schimbare de atitudine… din păcate, nu pozitivă. Să luăm, de exemplu, cazul în care întârzii repetat la clasă. Vă grăbeați să ajungeți la ora profesorilor care constant veneau târziu? Știam clar în liceu, și mai apoi la facultate, în ce pauză poți sta la chioșc peste clopoțel, să ajungi în față când „fraierii” o zbugheau la clasă. Și știam când clopoțelul trebuie să te prindă în bancă deja.

Oamenii se împărțeau în mai multe categorii… cei care își cereau scuze, și cei care nu. Cei care și le cereau sincer, pe lângă 1000 de temenele, și făceau tot posibilul să nu se mai repete, și cei care, cu aceeași sinceritate, le cereau de fiecare dată. Sau cei care le cereau fals, de ochii noștri. Știam. Dar le cereau, de dragul convenției sociale.

Însă cel mai mult te enervau cei care soseau, „ca o floare”, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu o scuză, nu o părere de rău, de parcă ceasul lor merge normal, tu ești cumva înaintea timpului, și fizic, și cu pretențiile. Este un acord social tacit acela de a-ți da toată silința să ajungi la o întâlnire, și, la primul semn pe care îl ai că nu poți fi punctual, să anunți. Dacă la 8 trebuie să fii acolo, nu anunți la 8.30 că nu poți ajunge. Cel târziu la 8 știi deja că nu ești unde ar trebui să fii… sau la 7.45 poți să-ți dai seama că un drum de 45 min nu se poate face în 15… poți suna chiar la 7.45, anunți că ora estimativă este 8.30. Poate și celălalt este nepunctual, dar el ajunge la 8.15. Nu mai aleargă să-și rupă gâtul…

ceasuri

Când cei care te așteaptă sunt subordonați, când le e jenă să aplice „sfertul academic”, și tu ajungi la 9.30 să stai 20 de minute, fără a schița vreo părere de rău, acuzând și lipsa cruntă de „timp” pentru a face cele necesare, este dincolo de orice limită a lui „îmi cer scuze”. Pe care oricum nu le ceri.

Când ești subordonat, taci. Pentru că nu ai nicio cale să-i spui omului că pretențiile tale la bun simț sunt undeva mai sus de piciorul broaștei, unde se situează ale lui.

Și, ca de obicei, nu te trezești, ca adult, decât când ți-o spune un copil de 12 ani… E și un sfert. Nu plecăm? Sfertul academic a trecut.

Unde s-a rătăcit sfertul academic al bunului simț…?

 

Viața și managementul educațional

Uneori îmi vine să plâng când privesc în jur, de neputință. Dar lacrimile nu rezolvă nimic, așa că scriu. Dacă scrisul ajută la informare și măcar pentru un om reușesc să schimb ceva, atunci n-am plâns cu litere în zadar. (Râdeam la un moment dat cu o prietenă, că sunt genul care cu siguranță era ridicat în miez de noapte în orice altă epocă istorică, ori de securitate acum vreo 50, ori de Inchiziție acum vreo 500. )

Unul dintre cele mai „SF” cursuri de la facultate este cel de Management educațional. Discutăm, la nivel teoretic, despre cum ar trebui să funcționeze lucrurile, într-o realitate normală… Dar parcă citim „Utopia” lui Morus… Unde există acea școală ideală, în care directorul este manager dedicat funcției sale, pentru care cinstea și corectitudinea sunt principii de la care nu abdică sub nicio formă. Și acest manager e cel preocupat în fiecare secundă de calitatea procesului de învățământ din instituția sa, de starea de bine a elevilor și profesorilor, și toate acestea, într-un consens general de bună comunicare cu toate părțile implicate, inclusiv cu părinții, comunitatea și instituțiile statului.

Nu știu cât ne folosește ori ne va folosi acest curs. Directorul pe mâna căruia vom ajunge are mari șanse să fie numit politic. Să aibă în birou un telefon roșu care, dacă sună, cad capete și se șterg infracțiunile comise de elevii recalcitranți. Că poate, în afară de unii părinți, nimeni nu dă doi bani pe calitatea procesului, dar toți vor „forma” perfectă – adică note mari. Este o tristețe „iremediabilă” ce transpiră din sistem, și pe care… nimeni nu vrea s-o schimbe, iar dacă încerci, se scoate din debara patul lui Procust.

Toți urlăm „să existe reguli”, să „se aplice la sânge regulamentele”, dar… pe ici-pe colo, și nu în punctele esențiale, adică în niciun caz odraslei proprii. Asistând la o discuție deloc plăcută, fiul meu îmi scrie pe un bilețel și mi-l dă…

Suntem toți niște ipocriți!

Și am plâns… cu lacrimi de neputință… El are 12 ani. Îl învăț să fie corect, să respecte regulile, să îndure până când, așa cum se terminau poveștile pe care le citeam când erau mici, „mergi și spune lumii că binele învinge întotdeauna”. Însă eticheta pe care a lipit-o adulților responsabili de lumea în care vor trăi ei, generația de azi, este cumplită.

Săptămâna trecută, pe facebook, era povestit un caz de agresiune. Un părinte, față de un copil mai mic, și oprit de un adolescent. Adultul susținea că așa se face disciplină, că așa a ajuns el „om”. Replica tânărului a fost pe măsură: n-ai ajuns nimic. Ai ajuns un individ care își bate copilul. Legând aceasta de replica lui Andrei, îmi doresc să trăiesc în țara pe care și-o vor construi acești copii, dacă îi lăsăm. S-ar putea să ne placă. Ei se încăpățânează să rămână „verzi” într-o lume rece, înghețată.

La_Multi_Ani_2016_beginning-DSC5484-web

Sursă foto: triaxon.ro

Pro sau contra camerelor de supraveghere în clasă?

Odată cu evoluția tehnicii încep să apară schimbări pe ici, pe colo, și în sistemele educaționale. Încerc pe scurt un istoric naiv al utilizării tehnologiei, gândindu-mă de ce a fost, de exemplu, introdusă în sport? Pentru a susține o decizie corectă. De câte ori la cursele de alergări nu s-au decis medalii olimpice pe baza fotografiei? De ceva ani s-a introdus chiar și în fotbal comunicarea directă între arbitri și analiza fazelor controversate pe film înainte de a da o sentință, totul cu scopul de a fi cât mai aproape de perfecțiune în decizie.

De ce s-au introdus camerele la BAC?

Pentru că pur și simplu nivelul de fraudare ajunsese la un asemenea nivel încât doar așa mai putea fi temperat, și, în cazul unor acuzații, există probe imbatabile.

De ce filmăm în trafic?

Pentru că avem nevoie să demonstrăm că pietonul ăla aiurit de a ajuns pe capotă era la 50m de trecerea de pietoni, și nu pe trecere…

De ce avem camere în intersecții? E, aici încă nu știu de ce nu se și folosesc, să tai amenzi pentru trecere pe roșu sau alte minuni de genul.

Am dat doar câteva exemple, și toate cele de mai sus au avut susținătorii și contestatarii lor. Însă ceea ce nu poate fi negat este rolul lor benefic: îi obligă pe cei aflați în vizor să respecte normele.

Recent primarul sectorul 3 a decis instalarea de camere în sălile de clasă din școli și grădinițe, și decizia este, bine-nțeles, aplaudată și contestată pe măsură. Am refuzat mai deunăzi să mă angajez într-o discuție pe tema aceasta cu un cadru didactic, care, numai din modul în care a pus întrebarea, comunicase și poziția sa fermă, împotrivă. Motivele erau simple, pentru că nu vrea. Însă, așa cum am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să le descoperi pe cele primare pentru a rezolva problema. De ce nu vrea? Că nu e fotogenică? Mă îndoiesc. Există cu siguranță ceva ce trebuie să rămână între cei patru pereți. Pentru sistemul educațional înregistrarea video, și mai ales audio a lecțiilor ar însemna o lovitură cumplită pentru cei care au adoptat demult ideea că „merge și așa” sistemul. Pentru că oricine din forurile abilitate poate verifica câte ore ai susținut, și mai ales cum. Apoi, imaginați-vă că am putea scăpa de inspecții. Vine inspectorul, vrea să vadă ce face X la clasă, ia aleator patru înregistrări și se convinge ce poate.

Acesta cred că ar fi motiv nu de panică, ci de paranoia, pentru mulți dintre cei care se așază la catedră, citesc ziarul și pun copiii să conspecteze. Cei care își fac în mod constant treaba, și nu pentru că îi obligă cineva, ci pentru că au înțeles care este le menirea, chiar nu au de ce să se teamă. Și așa scăpăm și de parada lecțiilor pregătite doar de ochii celor care vin să asiste… Camerele i-ar obliga, cu siguranță, și pe cei care vin la școală să taie frunză la câini, să muncească. Iar lucrul acesta – nu-i așa – nu se poate!!

Unii sunt de acord doar cu varianta video, nu și audio… Vreți să-mi spuneți că ceea ce discutați la școală cu copiii nu pot auzi părinții? Îmi este frică să mă gândesc la asta! Deși dacă ne gândim la scandalurile ieșite în presă… n-ar fi rău ca microfonul acela să-i oblige pe unii să-și controleze limbajul!

Să vedem și partea avantajoasă tuturor. Lucrurile au luat-o razna și în ceea ce privește comportamentul copiilor față de profesori. E greu să demonstrezi că devin agresivi, obraznici, și să le aplici sancțiunile pe măsură. La evaluare – susține că a fost nedreptățit, că el a „știut”, dar profesorul nu l-a trecut… Gândiți-vă la incidentele care au loc în clase, în ore sau în afara lor, pentru care este foarte greu de împărțit dreptatea. O analiză a înregistrărilor poate lămuri ușor lucrurile. Cine a dat primul, cum s-au desfășurat lucrurile… nu mai contează versiunile mai mult sau mai puțin înflorite ale copiilor.

Acum trageți linie și adunați… avem sau nu de câștigat din instalarea camerelor? Ce ziceți?

*Nu veniți cu varianta că trebuie dat un contract nu-știu-cui, ci vedeți tabloul complet.

Pro sau contra competiției în educație?!

20150601-122412-NEX7-J37A135F35Tema competiției este una ce amenință să devină un subiect în care taberele să se sfâșie între ele mai ceva ca în campaniile electorale, pentru că susținătorii uneia sau alteia dintre variante sunt la fel de înflăcărați și dornici să-i convingă pe ceilalți de dreptatea lor. Am citit articolul „Argument contra competiției”, și am ajuns la o concluzie: competiția, în orice formă, face parte din natura noastră umană, din instinctul de supraviețuire. A renunța la ea este o intervenție puternică, poate parte a „civilizării” necesare unei conviețuiri armonioase. Dar totuși, pentru ca acest scop să fie atins, toți cei implicați trebuie să fie de acord. Altfel vom avea un grup dominant care se va impune foarte ușor în fața celor care refuză competiția.

Am inventariat, așadar, câteva idei legate de competiție, și le voi numerota, nu pentru că ordinea lor are vreo importanță, ci pentru a vă fi mai ușor să le comentați. Nu mi-am propus un articol exhaustiv, dar aș vrea ca la final, cu ajutorul părerilor voastre, să avem cât mai multe nuanțe ale acestei idei de competiție.

  1. Cum să ne alegem liderii dacă nu prin competiție? Cei care ne conduc trebuie, prin definiție, să fie capabili să ne reprezinte. Le delegăm putere și responsabilitate, iar ei trebuie să decidă în numele nostru ceea ce este util și favorabil comunității. Vedem în jurul nostru ce rezultate dezastruoase are falsa competiție electorală, care nu ia în seamă capacitățile individului, ci structura și ierarhia unei liste guvernate de interese obscure. Ar fi o soluție să existe „examene pentru parlamentari”? Și un prag de trecere? Am putea alege fără a lua în calcul competiția?
  2. Jocurile copilăriei, la modul cel mai general sunt bazate pe competiție. La ce folosește jocul? Copilul se antrenează emoțional pentru a face față frustrărilor de mai târziu. Educația prin frustrare nu este o lecție plăcută, însă e o lecție ce trebuie învățată. Să luăm de exemplu un copil care nu știe ce e aceea frustrare. Care ajunge la adolescență fără să experimenteze acest lucru. Se va îndrăgosti, și „celălalt” nu îi va răspunde ci, pe criterii arbitrare, alege pe altcineva. Ce nivel de frustrare va atinge acest copil? Și cum îi va face față?
  3. Jocul didactic – introdus ca metodă de învățare încă de la grădiniță, este un alt tip de joc: are scop, obiective, presupune o sarcină didactică, include elemente de joc, dar vizează în principal învățarea. Îl transformăm în competiție? Cine câștigă-știe și cine nu știe-pierde? Sau acceptăm greșeala, cu condiția să învățăm din ea? Până unde respectăm regulile? Dacă le-am stabilit inițial, acestea se aplică tuturor, până la final. Sau intervenim și le schimbăm, pentru că unii copii nu sunt capabili să-și gestioneze emoțiile și dăm bulină tuturor, să se simtă bine?6
  4. Cum împăcăm criza de prestigiu, caracteristică vârstei preșcolare și școlare mici, cu ideea de competiție? Suntem capabili să apreciem fără să apostrofăm și umilim? Căci aici găsesc eu probleme de funcționare a competiției… Putem să renunțăm la etichete? Știm să aplicăm învățarea prin cooperare?
  5. Competiția sportivă versus fairplay. Sunt copii care fac sport de performanță. Privind programul unui astfel de copil, eu îl consider adult fără copilărie. Mi se pare prea mult… dar sportul nu este separabil de competiție. Înseamnă competiție. Olimpiadele la vechii greci însemnau competiție. Și în continuare, chiar și „for fun”, orice joc sportiv înseamnă competiție, dacă ții un scor. Și singur dacă joci tenis la perete, ești în competiție cu tine, cel din minutele anterioare. Mișcarea în schimb poate fi distractivă. Mersul pe bicicletă în paralel, plimbarea pe munte, dar mișcarea nu înseamnă sport.
  6. Concursurile școlare.  Ah, aici sensul e… nici nu am cuvinte. Sunt cele de fațadă, în care le dăm diplome tuturor, amăgindu-i să se creadă buni, când de fapt nu sunt. Și sunt cele dure, care triază, și dau o șansă în plus, elimină, sau cele care fac doar o analiză a nivelului. Le încurajăm sau nu? Cât de realistă trebuie să fie propria imagine a personalității? Contează cum ne vedem noi? Cum ne văd ceilalți? Cum suntem de fapt? Mai participăm sau nu?

Sunt, mai sus, o sumedenie de întrebări, care să ne țină ocupați zile în șir, și nu la toate dețin un răspuns. Însă mă gândesc că supraviețuirea unei specii se face prin competiție. Exemplarele mai puternice, mai capabile, domină un teritoriu mai vast, au primele acces la resurse, își aleg poziția și sunt cei care decid. Exemplarele mai slabe, necompetitive, sunt cele care se supun și acceptă ceea ce rămâne.

Societatea umană nu cred că este, chiar și în al treilea mileniu de civilizație, departe de această structură. În jungla umană a adulților, spre care ne creștem și îndreptăm copiii, e bine sau nu să fii competitiv?
Cum să crești un copil curajos, Alfie Kohn
Am făcut, la început, o trimitere către o traducere a unui articol aparținând lui Alfie Kohn, cu care nu sunt în totalitate de acord. Va fi așadar o adevărată provocare pentru mine participarea la a doua conferință din 21 mai, „Argument împotriva competiției”, mai ales că, după cum vedeți mai sus… întrebări am o sumedenie.

 

Halal concursuri școlare…

Știu că pornesc aceste rânduri cu generalizări, poate nedrepte. Că voi considera o categorie mare, de cadre didactice, din care nu se poate alege așa ușor grâul de neghină. Îmi cer anticipat scuze celor care nu se încadrează în generalizările de mai jos, știu că sunt, și am tot respectul pentru munca lor. Dar sunt și practici care nu-și au locul, sunt sub demnitatea unul cadru didactic model, așa cum îl văd și îl consider eu. Și azi mă refer la concursurile școlare, de ce tip vreți, dar de creativitate mai ales, cu duiumul în această perioadă pre-pascală. Că, de ce nu, dă bine să participi!

Noi suntem în goană nebună după adeverințe. Suntem ahtiați să avem „dosare”, să „dăm bine în hârtii”, pentru că, nu-i așa, munca la catedră se măsoară cantitativ. Și trec peste colecțiile de diplome în alb, care circulă pe net – să nu-mi spuneți că nu, că mi-a picat în mână o arhivă de-asta! – cu care se falsifică participări, asta e deja minciună și furt, două valori ce nu vor produce nicio schimbare în societate; și ajung la participările false la concursuri.

Umila mea părere este că sunt concursuri pentru „nume de copii”, nu pentru copii. Avem o obsesie bolnavă pentru perfecțiune, să fie cel-mai-cel produsul înscris. Întrebarea mea e una singură:

Ce învață, stimabilă doamnă, copilul acela căruia îi colorați / pictați / decupați dumneavoastră pentru concurs?

De ce e copilul acela la școală/grădiniță? Să mi-l învățați dumneavoastră să fure și să trișeze? Așa mi-l pregătiți pentru viață? Bună, rea, „frumoasă”, „nereușită”, e lucrarea lui. Juriul va decide, dacă nu merită, nu câștigă. Dacă nu se străduiește suficient, nu trece mai departe. Poate că nu depun profesorii un jurământ al lui Hipocrate,  dar bun-simț nu mai există?

Cum vă permiteți să lucrați dumneavoastră fișa copilului, pentru că e numele lui pe ea, doar ca să aruncați praf în ochii părinților, și să-i îmbătați cu false reușite și performanțe ale copilului? Ca apoi să ne mirăm cum a picat bac-ul…

Din fericire nu e vorba aici de copilul meu. Ceea ce fac de ani de zile pe acest site se vede. Știe că nu trebuie să trișezi, că nu valorează nimic o diplomă obținută fără muncă. Că la concursuri uneori câștigi, alteori pierzi, dar e o fotografie din viața lui, care nu-l caracterizează în întregime. Da, suferi, dar te întărești și mergi mai departe.

Este vorba de alți copii, ai altor părinți, care probabil habar n-au… Pentru că, împreună cu colegele mele, am ajutat niște copilași să participe la un concurs „de Paști”. Piticul repartizat mie s-a descurcat. Eu – pe o foaie, el pe alta, imitându-mă. N-a ieșit nici Da Vinci, nici Picasso. Dar pentru un copil mic, frustrat că ceilalți se joacă în fața lui, pe covor, și el trebuie să lucreze în plus, pentru că „vrea doamna la concurs”, s-a descurcat. În schimb, colegele mele au primit dispoziție „să coloreze ele, așa, cum face copilul, ca să iasă lucrarea”!

Mă bucur că uneori mă stăpânesc mai bine decât sper, și că știu să-mi țin gura. Dar sentimentul de dezgust pe care l-am trăit este cu mult peste ceea ce pot descrie aici.

Și dacă îmi poate explica cineva, logic, că n-am de ce să simt gust amar, poate voi înțelege. Și să nu-mi spuneți că așa e sistemul. Sistemul suntem noi, și noi îl putem schimba. Doar să vrem!

martisoare cusute paiete

Copiii pot. Doar să ai răbdare să le explici, și curaj să-ți asumi reușita lor.

În orar: alergat prin ploaie și suflat în fluier

N-o luați chiar mot-a-mot, dar nici foarte departe de adevăr nu e. Miercuri seară am participat la o discuție publică, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, organizată de Secom® România, în  cadrul Maratonului pentru sănătate, pe tema „Infecțiile respiratorii la copil”. N-am să reiau ceea ce a povestit deja Bogdana, ci câteva idei care mi-au rămas mie în minte.

  • E normal ca un copil sănătos să răcească de 6-7-8 ori pe an (deși nu sunt foarte sigură de 8!)

De aici însă avem de-a face cu adevărate cazuri de paranoia printre părinți, mai ales la primul copil, și mai ales când acesta este mic. În primul rând, îl înfofolim bine, și nu-i dăm fularul jos de la gură decât când se poate schimba în costum de baie. Dacă nu are trei rânduri de căciuli nu iese din casă, și nu cumva să deschizi geamul că îl trage curentul. Paranoia se extinde în comunitate.

Profesorul din învățământul preșcolar/școlar mic, conform tuturor normelor în vigoare, trebuie să scoată copilul afară zilnic, pe parcursul întregului an școlar (nu pe viscol sau furtună, deși e o experiență unică!) Mai mult, orice proiect de lecție/activitate începe cu „aerisirea sălii de clasă”. Dar… aici intervine paranoia de mai sus. Ticăloasa aia de la grădiniță deschide INTENȚIONAT fereastra, să-i îmbolnăvească, să mai stea și acasă, să fie mai puțini… ba îi scoate și afară, când sunt 10 grade, nu 50!, și răcește copilul!! Și uite cum ajungi tu părinte să ai copilul o lună bolnav, o lună sănătos, ba chiar mai puțin. Cu nițică matematică, verifici că de fapt ai un copil sănătos… și care, după ce va testa un an cam tot ce se poate în materie de medicamente, după intrarea în comunitate, va deveni din ce în ce mai rezistent.

* Asta dacă nu cumva e nevaccinat, acolo fiecare părinte decide după mintea și educația pe care o are. Când citești pe net o informație, o treci prin filtrul propriu, mai gros sau mai subțire după cum ai avut șansa să ți-l formezi.

  • Copiii se scot afară pe orice vreme. 

Ninge? Super! Plouă? Hăinuțe adecvate și nimic mai distractiv. Noroi? Doamne, ce distracție!! Știți cum se fac pocnitori din noroi? Știți care e senzația când noroiul ți se strecoară printre degetele de la picioare? Știți cum e să stângi în pumn o grămadă de noroi? Știți cum e să alergi prin ploaie? Dacă nu știți, n-aveți idee ce ratați… ar trebui să le încercați, fără să vă mai gândiți atât ce zice „ăla” de lângă voi. Murdărirea este bună, și aș zice că are rostul ei.

Și nu mai cereți atâta să luați copilul curat de la grădiniță/școală. Că nu e păpușă de porțelan, să-l găsești cum l-ai lăsat. Dacă are tricoul pătat de ciorbă, înseamnă că învață să mănânce singur. Dacă are pantalonii murdari în genunchi, înseamnă că a căzut și învață să se ridice!

  • Instrumentele de suflat dezvoltă aparatul respirator și ajută la apărarea împotriva infecțiilor.

Afirmația aparține unei profesoare de la liceul de muzică. Știu ce înseamnă să educi respirația pentru cântat. Chiar dacă nu face copilul acest exercițiu învățând să cânte la un instrument, a avea un instrument de suflat rămâne cea mai mare distracție. Însă… sincer, câți o luați razna când are în mână un fluier, ori nu vă suiți pe pereți când începe să chinuie o muzicuță?? Da, și eu, nu mă laud că rezist prea mult! La eveniment copiii au primit cadou fluiere, și până acasă am crezut că înnebunesc. Dar eram în aer liber, și au promis că încetează la intrarea în bloc. Însă când mă tot rugam de ei să mai reducă volumul, mi-au dar replica serii: Ai fost acolo și n-ai înțeles nimic! A spus că întărim plămânii și suntem mai sănătoși! Cum au auzit ei discuția, când erau după colț, la joacă, nu știu! Dar au auzit… m-au întrebat dacă n-am avut și eu când eram mică. Ba da, am avut. Pentru scurt timp, căci i-a făcut mama aripi! Vezi, ai spus că tu n-o să faci ceea ce nu-ți plăcea când erai mică! (O, Doamne, mai dă-mi putere, să mai rezist!)

DSCN0025

Nu știu încă dacă au aflat și vecinii că avem o pereche de „păsărele” în casă. (Că la cap nu stau toate la cuibul lor știu deja) . Însă în seara aceasta, când i-am explicat Irisucăi cum că, dacă pui apă, ciripește, a decis s-o ia mâine la școală, că are „muzică”, să le arate și colegilor, și să le povestească ce-a auzit la eveniment… (Doamna M., sper sincer că mai rezistați cu toate ideile pe care Iris le aduce de-acasă!)

În schimb ideea ei m-a făcut să mă gândesc cum ar fi dacă una din pauze ar fi „pauza de suflat”. La orice vârstă. Să suflăm în fluiere/orice altceva până cedează obrajii. Ar fi o gimnastică incredibilă pentru musculatura bucală (mai ales pentru cei mici care încep să articuleze), și un moment de relaxare/descărcare pentru cei mai măricei. Și așa n-au ce face în pauză… Iar o pereche de căști industriale poate rezolva problema adultului.

S-ar mai adăuga și o pauză de ieșit afară și alergat, și nu pe culoar, cum se întâmplă în multe locuri…

Cam asta cu cele utile. Închei în două fraze. Alături de Secom® au contribuit la reușita evenimentului Mămica Urbană și Mama Pan, iar de copii s-a ocupat în mod excepțional Learning Hub. Andrei este extrem de cârcotaș și greu de mulțumit, și dacă a doua zi el încă îmi spunea că s-a distrat, avem o mare bilă albă de dat!

Dacă vă interesează informațiile strict medicale pe care le-am primit referitoare la infecțiile respiratorii, le pot adăuga, doar să-mi lăsați un mesaj.

Întâlnirile au loc bilunar, consultați pagina Secom pentru a vedea programul viitor.

În piele de… elev „centrat”!

Motto: Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem! (Ion Creangă, Harap-Alb)

Acest articol face parte din seria „haz de necaz”. Însă, dacă stau să analizez toate cele prin care trec, zi de zi, îmi dau seama ce lecție importantă îmi servește viața… Mai deunăzi am început cursurile, și una din materii este destinată să mă învețe o altfel de lecție. Materia în sine, nu profesorul.

Așadar, scopul a jumătate dintre lecții este dezvoltarea abilității/priceperii/deprinderii/  de a pune pe picioare un… blog! Am răbdat, am executat aproape instant cerințele afișate pe tablă, și în timp record, când unii nici nu deschiseseră browser-ul, aveam pagina creată. Mă duc frumos și îi explic coordonatorului că doresc să-mi dea obiectivele viitoare, și, dacă se poate, să mă evalueze pe segmentul acesta și să trec la modulul următor, care chiar e o noutate pentru mine și abia aștept să văd dacă poate face ce-mi trece mie printre urechi. Îi explic că blogging fac de 7 ani și mai bine, și că pentru mine e o joacă de copil ce îmi cere… iar timpul e prețios, prefer să mi-l consum învățând ceva util.

(De-aici… dacă aveam scaun, era minunat!) „Dar ai blog pe Blogger?” – Nu, platforma lor nu îmi satisface nevoile. Am wordpress, pe server propriu, și mă ocup de tot, de la mentenanță la creație. – „Aaa, nu, trebuie pe blogger. WordPress e pentru specialiști.” Moment în care m-am blocat. Așa că a continuat. „Și dacă te pricepi așa de bine, care e problema? Înseamnă că nu vei avea probleme cu temele!” De parcă temele erau problema mea!

Mi-am luat coada între picioare, mi-am promis că nu voi mai deschide gura (deși stau prost la promisiunile făcute mie însămi), și m-am dus la loc. Și am rumegat intens… bucățică cu bucățică.

Cloud 1

Mai am un pic și ajung la catedră. Până acolo, joci cum ți se cântă! N-aveți nici cea mai mică idee cât de greu este să renunț la libertatea pe care am învățat-o aici pe blog, de a spune liber ce gândesc, fără teamă de represalii… Îmi este atât de dor să zbor, încât fiecare clipă în colivia sistemului omoară câte-un pic din mine…

Să revenim. De ce am ales titlul de elev „centrat”. Tot, sau aproape tot din ceea ce învăț, spune că trebuie să răspunzi nevoilor fiecărui copil, că trebuie să ajungem (bine, se presupune că suntem!) la învățământ centrat pe elev. Că trebuie să fii acolo pentru cei care sunt sus, și să-i ajuți să crească și mai frumos, dar și să îl ridici pe cel care este jos. În realitate… nici nu vreau să comentez. Însă nu mă pot abține să nu observ cât de puțin se aplică, chiar și la noi, la nivel de formare de profesori, acest principiu. Să presupunem că la clasa pregătitoare observi că unii nu știu să țină foarfeca, iar alții decupează filigran. Ce le dai de lucru? Să taie fâșii în linie dreaptă? Toți? Sau… unii fac deja adunări cu sute, că vin din sistem Montessori, iar eu îi oblig să scrie tabla adunării cu 1… moment în care am rescris cumva, în minte, dialogul de mai sus.

  • Ionel Popescu: Doamna, eu pot face niște adunări mai grele? La grădiniță calculam 563+211!
  • Doamna: Nu, Ionel, calculează 2+1! Care e problema? Ar trebui să le faci imediat!

Așadar, când Ionel îmi va spune că pentru el e prea ușoară sarcina, eu ar trebui să mai stau nițel, și să văd ce știe cu adevărat Ionel. Să-l provoc să-și depășească limitele, să simtă satisfacție în învățare, nu să se plictisească, și să considere că la școală „nu face nimic nou”. Nu este vina lui că Gigel a stat acasă cu bunica, și nu știe să asocieze numărul cu cantitatea până la 10… Ionel vine la școală să învețe, la fel ca și Gigel. Doar că rolul meu ca profesor este să le ofer amândurora ceva de învățat. Și nu va fi același lucru, pentru că Ionel și Gigel sunt diferiți.

Profesorii sunt acuzați deseori că nu sunt empatici. Că nu sunt capabili să se pună în pielea elevului, și să înțeleagă ce simte… ei bine, am primit, pe pielea mea, o lecție de empatie. Ce-am simțit când mă întorceam la locul meu? Frustrare, neputință, umilință, plafonare… și eu sunt capabilă să-mi identific sentimentele primare. Copilul nu cunoaște decât combinația lor: FURIE.

Și ce face cu ea? Și-o revarsă asupra școlii… unde nu mai vrea să meargă…

 

(Paranteză finală: pierderea aceasta de timp este pe banii mei… căci cursurile nu sunt gratuite, dar sunt obligatorii în pachet…)

Rezolvați problema! Soluția în trecut

Cele ce le veți citi mai jos sunt de fapt – așa cum v-am obișnuit, răspunsul meu la una din provocările de la școală, una aparent simplă, dar care necesita un moment de meditație. Trebuia identificată o problemă a școlii românești în momentul de față, și să identificăm pentru aceasta cinci soluții, nu găsite de mine, ci de predecesori. Nu mă hotărâsem încă să fac publică tema, dar marți, la dezbaterea planului cadru pentru gimnaziu, mi-am dat seama că tema mea este foarte aproape de două probleme discutate acolo.

Prima dintre ele a fost importanța studierii istoriei în școală. De ce e important să cunoaștem istoria? Fie că e istorie națională, fie că e istorie a pedagogiei, cum este în cazul meu acum, învățăm istoria pentru că aceasta întotdeauna se repetă, și probleme cu care ne confruntăm acum și par imposibile au de fapt o soluție deja testată. Și sper ca cele ce urmează să fie un argument care să susțină afirmația.

A doua problemă a fost aceea a formării valorilor, misiune la care școala românească este deficitară. Și acest lucru s-a spus, timid, la dezbaterea de marți. Tema mea tocmai aici s-a oprit: Educația morală și formarea de valori în școala românească contemporană

A identifica o problemă a sistemului actual de învățământ nu părea la prima vedere un demers dificil, într-un sistem care de 20 de ani se zbate să-și găsească cursul, și mai ales sensul. Probleme sunt la orice nivel, din orice unghi am privi, de la ghiozdanele de 10 kg ale școlarilor mici, la lipsa de viziune a celor care sunt responsabili cu trasarea direcțiilor pentru viitor, privind organizarea sistemului. Un demers așadar simplu, pe care cei mai mulți privitori, dinăuntru sau din afară, sunt capabili să îl realizeze. Însă adevărata dificultate apare atunci când trebuie identificate soluțiile problemei, căci este mai ușor să condamni și să arăți cu degetul decât să propui rezolvări, și mai ales să le pui în aplicare.

Am căutat sensul acestui sistem, și am aruncat o privire pe produsele sale. Cum am caracteriza acum un copil, ajuns în pragul tinereții, care a ieșit din sistem? De ce îi condamnăm și judecăm atât de puternic pe tinerii care s-au confruntat cu primul lor examen de maturitate, și au ieșit mai mult sau mai puțin șifonați din această luptă? Ce le lipsește lor de fapt? Am ajuns la concluzia că s-au trezit, în pragul celui de-al treilea deceniu de viață, neînarmați cu valori autentice, că nu știu cum să se raporteze la lumea înconjurătoare, și nici nu au reușit să-și individualizeze personalitatea astfel încât să se diferențieze între cei asemeni lor la momentul în care pornesc singuri pe drumul vieții. Este sau nu școala responsabilă de educația morală a copiilor? Mai formează astăzi școala valori?

La o rapidă privire asupra principalelor curente pedagogice am constatat că s-au pierdut, cel puțin începând cu al doilea război mondial, elementele fundamentale ale educației și culturii: valorile, cele care stau la baza alcătuirii spiritului (Eduard Spranger, 1839-1922). Îmi este teamă să mă gândesc la afirmația lui Émile Durkheim (1858-1917), potrivit căreia omul realizat prin educaţie este cel pe care societatea îl solicită. Ar însemna că societatea românească este la un asemenea nivel încât omul de care are nevoie este gol, neadaptat și nepregătit.

Am căutat, tot în istoria recentă, o soluție la această problemă a educației morale, dar a fost zadarnic, în ciuda faptului că educația civică se studiază încă de acum 25 de ani. Am reușit să creăm forma, însă fondul încă nu există, nu am descoperit aplicabilitatea practică a acestei discipline pentru copii, a rămas o disciplină ca oricare alta, la care au de realizat teme și de trecut o evaluare. Am căutat aceste soluții în timpurile întunecate de vreme, când lumea era mai mult barbară decât educată, și le-am găsit ușor, dar și cu un gust amar. La ce bun să cunoști istoria, dacă nu devine o lecție pentru prezent?

Comenius (1593-1670) milita pentru o educație morală autentică, în condițiile în care considera că menirea omului pe acest pământ are trei scopuri: erudiția, moralitatea și pietatea, prin moralitate înțelegând întreaga comportare internă și externă[1] a sa. De asemenea, considera esențială necesitatea unei solidarități între credința intimă și comportamentul exterior, precum și unitatea dintre cuvânt și faptă în educație (cât de departe suntem în prezent!), și trasa de pe acum triunghiul funcțional școală-familie-societate, accentuând că exemplul dat de prieteni, părinți, profesori completează instrucția organizată. Încă de pe atunci el vedea rezolvarea problemelor unei societăți aflate în suferință prin educație atentă a viitoarelor generații, și recunoștea faptul că valorile nu se creează, ele se transmit prin puterea exemplului și exercițiului: „adevărul [se învață] prin spunerea adevărului[2], copilul „să iubească binele și să nu se lase sedus de ceea ce este rău. Să facă ceea ce trebuie făcut și să nu admită ceea ce trebuie evitat.”[3] Comenius propunea ca educația morală să înceapă încă din prima treaptă a învățământului, așa cum îl vedea organizat – schola materna -, pentru a fi continuată și în treapta următoare, schola vernacula. Era subliniat rolul esențial pe care îl are școala în disciplinarea copiilor, considerând că „o școală fără disciplină e ca o moară fără apă”, adică este incapabilă să producă educație. Prin formarea sa teologică, el a asociat educației morale și pe cea religioasă, viața de după moarte fiind, în concepția sa, idealul către care se îndreaptă omul, și în ceea ce privește atingerea acestuia, educația morală era esențială.

Asocierea educației morale cu educația religioasă nu apare doar la Comenius, ea va răzbate secolele, făcându-se însă diferența între îndoctrinare religioasă, bazată doar pe însușirea preceptelor – fapt caracteristic educației teologilor, și adoptarea valorilor creștine în viața cotidiană. Tocmai aceste valori sunt evidențiate de Comenius că ar putea sta la baza unei republici creștine, în care oamenii să fie uniți prin cunoaștere și credință.

François de Salignac de La Mothe-Fénelon, archevêque de Cambrai (1651-1715)

François de Salignac de La Mothe-Fénelon, archevêque de Cambrai (1651-1715), pictor: Joseph Vivien. Sursa foto

Și François Fénelon (1651-1715) se oprește asupra educației morale, și mai ales a metodelor prin care aceasta se realizează. Așadar, se va avea grijă să se combată defectele prin exemple, arătându-le copiilor mai degrabă binele decât reprimându-le comportamentele rele. Considera că „buna purtare constă în a îndepărta orice discurs inutil și a spune cât mai mult în puține cuvinte”[4] și că femeile „au cea mai importantă contribuție la moravurile bune sau rele ale aproape întregii societăți” [5] datorită timpului petrecut acasă cu copiii în perioada timpurie a educației acestora. Dintre valorile pe care acestea le puteau forma fac parte chibzuința, hărnicia, evlavia.

O adevărată pledoarie pentru educația morală am regăsit-o la John Locke (1632-1704). El consideră că educația stă la baza formării „oamenilor de caracter”. Pe primul plan se situează virtutea, urmează prudența (inteligența practică), apoi cunoașterea bunelor maniere și abia la urmă instrucția propriu-zisă. Virtutea este o condiție pentru realizarea fericirii umane și o garanție a îndeplinirii datoriilor morale. Pentru a forma aceste valori sunt necesare trei tipuri de educație: educația fizică, educația morală și educația intelectuală, și acestea sunt și cele trei părți ale operei sale Câteva cugetări asupra educației. De remarcat că spațiul dedicat educației mo

By Sir Godfrey Kneller - 1. Unknown2. derivate work of File:Godfrey Kneller - Portrait of John Locke (Hermitage).jpg (from arthermitage.org), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=110128

By Sir Godfrey Kneller – 1. Unknown2. derivate work of File:Godfrey Kneller – Portrait of John Locke (Hermitage).jpg (from arthermitage.org), Public Domain,

rale este mai amplu decât celelalte două la un loc, ceea ce vorbește despre importanța acordată acesteia. Educația morală presupune impunerea autorității parentale sau profesorale, întâi prin frică și sfială, mai târziu prin prietenie și iubire. Părinții sunt cei care adoptă calea de mijloc, dar fără a recurge la pedeapsa corporală, John Locke considerând că aplicând copilului un tratament de sclav – supus prin forță – îi formezi un caracter de sclav, ostil oricărei încercări de educație. În locul acesteia recomandă folosirea stimei ca recompensă și a disprețului educatorului ca pedeapsă de ordin moral.

Cele mai eficiente modalități de educație morală valorifică sentimentele superioare ale omului. Convorbirea rațională duce la înțelegerea, respectarea și aplicarea normelor însușite. „După cum tăria trupului stă în putința de a suporta greutățile, tot așa este și cu tăria minții. Marele principiu și temelia tuturor virtuților și valorilor este posibilitatea omului de a-și stăvili propriile dorințe și de a se opune propriilor lui porniri, pentru a urma numai ce mintea îi spune că este bun, chiar atunci când dorințele l-ar îndrepta spre alte căi.”[6]

 

By Maurice Quentin de La Tour - Unknown, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=24158

By Maurice Quentin de La Tour – Unknown, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=24158

J.J. Rousseau (1712-1778) aduce o nouă perspectivă asupra educației copilului, mai ales în ceea ce presupune formarea valorilor. El consideră că cea dintâi educație trebuie să fie negativă: „nu a transmite virtutea sau adevărul, ci a păzi inima de viciu și spiritul de eroare”, este scopul educației, care lasă copilul să se dezvolte liber. Considerând că omul se naște perfect, iar societatea îl strică, am ajunge la o concluzie periculoasă. Aplicată mot-a-mot, teoria sa educațională ar avea azi ca rezultat niște sălbatici neadaptabili. Făcând tranșant diferența între educația

băieților și cea a fetelor, consideră că educația morală a primilor trebuie să înceapă de la 15 ani, odată cu manifestarea pasiunilor. Copilul va fi îndrumat spre realizarea unor fapte bune și spre înfrânarea pasiunilor. Milă, generozitate, prietenie, dreptate și dragoste, acestea sunt valorile care trebuie transmise. Tot acum se face și educația religioasă, importantă prin consecințele practice, de ordin moral, cum spuneam și mai devreme, prin adoptarea valorilor, și nu prin îndoctrinare. Pentru femei, educația religioasă poate începe mai devreme, iar dintre valorile esențiale ce trebuie formate sunt virtuozitatea, blândețea, înțelegerea. Recunoaște rolul pe care femeia îl are în formarea viitoarei generații, de aceea este necesar ca și aceasta să beneficieze de educație, căci viața morală depinde într-o mare măsură de mediul în care se formează individul.

 

Rămânând în acest spațiu al familiei și al importanței sale în educația morală a copiilor, regăsim și la J. H. Pestalozzi (1746-1827) subliniat rolul de temelie în formarea morală autentică pe care îl deține mediul familial. De asemenea, cele trei direcții educaționale menționate și de J. Locke – intelectuală, fizică și morală – sunt considerate esențiale în educația elementară a copiilor. Din punctul de vedere al lui Pestalozzi, omenirea parcurge trei vârste: vârsta naturală, socială și morală, ultima întemeiată pe tăria morală și autodeterminare. Puterea morală îl determină să fie demn.

Educația morală se face pe o linie ascendentă, de la cercul familiei la mediul social apropiat, prin luarea în considerare a valorilor întregii omeniri. Casa părintească va forma valori precum recunoștința și încrederea, spiritul de datorie, de ascultare și dreptate. Școala întărește spiritul comunitar, extinzând și contextualizând comportamentele formate în familie la întreaga omenire. Însă Pestalozzi nu face legătura între educația morală și cea religioasă, probabil și pentru că în perioada primei jumătăți a secolului al XIX-lea deja societatea se scinda de biserică, chiar dacă în esență rămânea religioasă.

Educația morală are așadar ca scop formarea caracterului copilului, și, ca în orice demers, calea de mijloc este cea mai potrivită: nici educație liberă, cum propune Rousseau, nici autoritară, ci o „disciplină liberă”, pe care G.G. Antonescu (1882-1953) o consideră singura capabilă să reunească caracterul formativ cu cel organicist în realizarea educaţiei.  Deoarece disciplina liberă se întemeiază pe convingeri iar acestea nu se pot forma la vârstele mici ale copiilor, acesta propune începerea demersului prin formarea voinței copilului. Aceasta se va asigura prin apelul la supraveghere, pedeapsă, recompensă şi exemplu, urmând ca ulterior să se formeze convingerile. Convingerea are un triplu caracter: rațional, afectiv şi volitiv, antrenând întreaga viața psihică şi aflându-se în centrul personalității.

 

Așadar, soluțiile propuse de predecesorii noștri pentru problemele actuale sunt simple: reevaluarea rolului familiei în educație, stabilirea clară a modalităților de atingere a idealului educațional prin sistemul de educație formală, în concordanță cu cerințele societății, acceptarea rolului principal pe care școala îl are în educația morală, nu numai intelectuală a copiilor. Pare atât de simplu, și în același timp imposibil de aflat unde anume s-au pierdut toate acestea. Mă aventurez să consider că revoluția industrială este cea care a produs această întorsătură în educație, când omul de care societatea avea nevoie era unul util pe un anumit segment. Că valorile s-au pierdut pe calea societății concurențiale, când cantitatea a devenit pentru o perioadă mai importantă decât calitatea. Probabil momentul în care era nevoie de mai multă mână de lucru a fost mai important ceea ce știe și cum știe să facă copilul, nu ceea ce este el. În fabrică personalitatea acestuia nu era necesară, doar supunerea și controlul. Societatea s-a lăsat așadar purtată de valul de entuziasm și și-a redefinit, poate fără să conștientizeze, finalitățile.

Dacă societățile occidentale și-au revenit, oarecum, din vâltoarea secolului XIX, societatea românească nu pare a da semne vizibile de ieșire din criza educațională. După industrializare a urmat perioada comunistă, în care valorile și personalitatea au fost anulate de „noile valori socialiste”, care promovau un om nou, supus, necesar sistemului, dar inutil lui însuși. Suntem încă în această căutare a esenței, a ceea ce ne definește, pentru a ne integra apoi, ca indivizi, în societate. Încă nu reușim să ne desprindem de latura cantitativă, de a ști cât mai mult, din toate domeniile. Nu reușim nici să ne identificăm înclinațiile, și să alegem ceea ce avem nevoie pentru a deveni unici. Dezvoltarea halucinantă a tuturor domeniilor științei ne-a demonstrat că este imposibil să-i mai înveți pe toți toate, dar este esențial ca indivizii să împărtășească aceleași valori pentru a asigura progresul.

Este un exercițiu prea dureros să analizez la ce valori, sau mai bine zis la ce non-valori sunt expuși copiii astăzi, căci valorile se transmit prin puterea exemplului. Părinții nu mai au „timp” (sau nu știu cum) să asigure educația în familie, și copiii sunt înrolați în „sistem” de la cele mai fragede vârste. Și aici găsesc superficialitate, neseriozitate, munca de mântuială, minciună și falsitate. Cum altfel să judeci un om aflat la catedră care trișează în propria formare, cooptând copiii în acest demers, ori toleranța privind evaluarea copiilor? O evaluare corectă și obiectivă este cea care dă nivelul calitativ al unui sistem de învățământ. Și ajungem iar la valori: sinceritate, corectitudine, adevăr. Este nevoie de un efort imens, al fiecăruia, de a decide calea corectă, pentru a reuși să aducem școala românească pe un făgaș normal.

 

Lucrări orientative:
Cucoș, C., Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Locke, J., Câteva cugetări asupra educației, Editura Didactică și Pedagogică, București,  1971
Rousseau, J.J., Emile, sau Despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973
Suchodolski, B., Pedagogia și marile ei curente filozofice. Pedagogia esenței și existentei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1960

Note:

[1] C. Cucoș, Istoria pedagogiei, p.133, apud Comenius, Didactica Magna, 1970, p. 24.
[2] Ibidem, p.126, apud Comenius, Didactica Magna ,1970, p. 294.
[3] Ibidem, p. 131, apud Comenius, Pampaedia, 1977, E.D.P., p. 27.
[4] Ibidem, p. 137, apud Fenelon, Despre educația fetelor, 1920, Paris, Librairie Hachette, p. 122.
[5] Ibidem, p. 5-6.
[6] J. Locke, Câteva cugetări asupra educației, p.20.

Dezbaterea națională – planul cadru pentru gimnaziu

Am asistat azi la dezbaterea publică națională asupra proiectului de plan-cadru pentru clasele V-VIII. Întrunirea a avut loc în sala Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București, și au participat ministrul învățământului, Adrian Curaj, directorul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, dr. Adrian Fartușnic, inspectori generali, reprezentanți ai profesorilor universitari și preuniversitari, societăților științifice, ONG-urilor, părinților, elevilor, ai tuturor celor implicați în procesul educațional.

Întâlnirea a avut ca punct central cele trei proiecte de plan cadru pentru gimnaziu, mai pe înțelesul tuturor, structura disciplinelor pe ani de studiu, sau, și mai simplu, ceea ce veți găsi peste doi ani în orarele copiilor de gimnaziu. Puteți găsi ușor pe net și variantele discutate, pe site-ul ISE, analize și păreri din toate categoriile. Am ales să particip privind lucrurile din mai multe puncte de vedere: fost elev amețit de reformele de după revoluție, profesor de istorie, care a prins reforma din 1998, părinte de copil de 10 si 12 ani, dezamăgit de sistem și de căutarea zilnică a unui sens pe drumul către școală, student și viitor profesor pentru învățământul primar, care va intra la catedră o dată cu trecerea la gimnaziu a primei generații „reformate”.

dezbatere_nationala_plan_cadru_gimnaziu_1

Ministrul Învățământului Adrian Curaj

 

Îmi este cumplit de greu să rezum ceea ce s-a discutat, voi reda mai jos, așa cum am surprins în notițele de la eveniment, părerile participanților. Sper să fiți îngăduitori cu tonul ironic pe care mi l-am permis în unele cazuri (cu lipsa diacriticelor, căci am scris pe telefon, și cu prescurtările 🙁 ). Ca aprecieri generale, mai ales că m-am uitat și prin articolele deja apărute pe net, sunt dezamăgită de nivelul superficial de  informare. Ministrul a asistat la prima parte a întâlnirii, la pauză a fost „vânat” la propriu de cele 7 televiziuni prezente, pentru ca, la reluarea discuțiilor, să nu mai fie niciunul prezent (ministrul va fi cu siguranță informat de reprezentanții săi din sală, dar ceilalți… și-au făcut cele 3 minute de reportaj și au plecat). De asemenea, îmi voi păstra dreptul de a cere celor care iau cuvântul la tribună în astfel de reuniuni să vorbească corect românește. Este și motivul pentru care am ironizat fostul ministru Ecaterina Andronescu. Nu este posibil ca din a doua frază să zgârii urechile nefolosind „pe care” în exprimare. Am un profund respect pentru reprezentanții minorităților naționale la discuții, care au folosit o limbă română impecabilă! Regret enorm că nu am reținut numele, nici moderatoarea discuției nu l-a pronunțat corect, nici eu nu l-am înțeles.

O observație și la nivelul organizării. Moderatorul întâlnirii a fost complet depășit, vorbitorii nu au respectat decât în foarte rare cazuri cele 3 minute disponibile pentru luarea de cuvânt. Nu neg, unii dintre aceștia chiar au avut un discurs construit, cu o densitate fantastică a informației, cum a fost cazul prof. Dan Potolea, care a prezentat punctul de vedere al Departamentului de Formare a Profesorilor din Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Dar au fost și derapaje, ceea ce mi-a demonstrat de ce nu suntem capabili să punem în practică bunele intenții: pentru că noi nu știm, la niciun nivel aproape, să respectăm regulile. Oricât de deranjante ar fi, ne considerăm mai presus de ele. Și ajung în felul acesta la intervenția unuia dintre cei prezenți, care spunea că școala românească nu mai formează valori…

Am remarcat, aproape în toate discuțiile, adusă mereu în discuție calitatea corpului profesoral în ansamblul lui, calificarea acestuia și resursele umane insuficiente. Totuși, până la ministru inclusiv, toți sunt conștienți că oamenii responsabili cu „reforma” sunt cei aflați, în final, la catedră, că ei sunt cei care trebuie să-și depășească limitele, să ceară mai mult de la ei în primul rând, și apoi de la ceilalți din jurul lor. Am auzit inclusiv despre consilierea tinerilor care ajung în „sistem”, și descoperă că nu sunt născuți pentru această meserie: să caute alt loc de muncă.

Momentele „tensionate” din public, și care au tot apărut menționate în articole, au fost de fapt unul singur, în timpul discursului acad. Marius Andruh, care a ironizat orele alocate noilor educații, prin timpul necesar: nu este nevoie de un an întreg de studiere a drepturilor copilului, sunt suficiente două ore. Tonul a deranjat o doamnă – care nu s-a prezentat și a intervenit necivilizat în discuție – și care a protestat, căci avem copiii cei mai abuzați din Europa. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Poate că un an de zile este mult, dar am putea să facem un modul de un semestru (discipline modulare s-au mai adus ulterior în discuție, și după părerea mea nu e deloc rea!), iar educația pentru drepturile copilului trebuie făcută simultan și părinților, dacă vrei să aibă efect, ori să organizezi, la nivel național, o organizație asemănătoare celei norvegiene, care să apere într-adevăr copilul.

Lectură plăcută!


 

– Si a inceput. Cele trei variante sunt atat de laudate prin eforturile depuse, de parca sunt „trei, Doamne, si toti trei”

– Dl ministru Curaj a luat cuvantul. 6 camere sunt cu „ochiul” pe el. Lauda existenta dialogului cu toate partile implicate, si importanta lui in luarea deciziilor.

Ia uite. Vara aceasta va fi un congres al invatatorilor, caci ei sunt cei care trebuie sa porneasca cu dreptul in invatamantul centrat pe elev.

– Sistemul trebuie sa functioneze ca ansamblu…. Pornind de la 3 ani.

– Nu se poate discuta de competente doar pe cicluri. Noi nu stim inca cum arata profilul absolventului de gimnaziu.

dezbatere_nationala_plan_cadru_gimnaziu_2

– Suntem preocupati de ce sa nu lipseasca, nu de ce au nevoie copiii. Nu putem vorbi de educatie pe bucati.

– Trebuie investit in consilierea celor trei parti implicate in educatie: părinți, profesori, elevi. Iar fara o relatie de respect la adresa scolii nu vom progresa.

– Cei care au „certitudini” nu pot intra in dialog. Trebuie sa accepti ca poate exista si o alta solutie decat a ta ca sa poti progresa.

 

– La tribuna, Abramburica. „Pe care” o stim…

– Mvai, imi dau lacrimile. Il citeaza pe Ken Robinson.

Nu mai spune… Vrem performanta de la sistemul de invatamant… Si ne punem intrebari asupra scopurilor educatiei si redefinirea acestora… Spre conturarea unei personalitati capabile sa se integreze in societate.

*N-am dat demult pe la biserica, dar asa aduce a predica a-tot-stiutoare ca-mi vine sa ies sa iau o gura de aer.

– Scoala trebuie sa dea societatii personalitatile necesare progresului economic.

– Scoala trb sa aiba un rol social, in asigurarea echilibrului social. Daca parintele e multumit de ceea ce face copilul la scoala, munceste mai cu spor.

– Scoala trb sa fie permanent deschisa spre societate. In dialog cu aceasta. Si sa existe o personalizare a educatiei, sa tinem cont de nevoile fiecarui copil.

Si uite cum ajunge la nativii digitali, desi le spune „nascuti cu IT in vene” . of

– Scoala s-a transformat si din pricina tehnologiilor informatice

– *Uite ca vrea platforme de invatare online pentru personalizarea educatiei. Normal. Calculatorul „vede” personalitatea copilului.

– E-learningul ar trebui sa acorde aceeasi sansa la educatie… *Dadada. Imediat ce vor avea toti copiii calculator si net acasa!!!

– Si sustine Abramburica ca nu trb sa umblam la nr de ore, ci la continuturi. Ca orele sunt echilibrate. *Ministrul rade ironic.

 

– Urmeaza Adrian Diaconu, deputat

*De 3 minute n a spus nimic… doar mulțumiri și felicitări în comisie

– Comisia camerei deputatilor saluta eforturile tuturor

– Echilibru intre discipline si nr de ore e dificil de realizat… Succes tuturor… *Blablabla… Chiar nu vad de ce s a deranjat sa se ridice de pe scaun…

 

– Dr Ciprian Fartusnic, directorul ISE, despre elaborarea planurilor cadru

– Nu stim ce poate face educatia pentru realizarea planului de tara.

– De ce avem nevoie de un nou plan cadru si cum il dezvoltam?

– Desi reforma a patruns teoretic in planul cadru de la invatamantul primar, ele n au ajuns inca in clase… *True!

– *chiar nu inteleg de ce se tooot prezinta cum s-au elaborat planurile. Care sunt nevoile societatii identificate si la care au vrut sa raspunda.. Asta as vrea sa aud

– Dialogul deschis a deschis cutia Pandorei. Specialistii trb sa lucreze cu publicul

– Copilul are nevoie de experiente de invatare autentice, in care sa-si descopere inclinatiile si in clasa a VIIIa sa aleaga constient.

– Si se discuta suficienta celor 8 competente europene

– Sunt ele sau nu adecvate societatii romanesti?

*Doamne, ne punem ACUM intrebari ce facem cu copiii de a treia??? Ca pentru ei se discuta acum planul cadru…

– Bun, am inteles, ne au consultat pe toti, la judet, online . dar se tine si cont de cele 18.000 de opinii exprimate? Din mediul urban sunt doua treimi

– Reconsiderarea nr de ore la istorie

– Multe lucruri interesante din analiza propunerilor, pe care le voi adauga pe blog.

– Neaparat trb incluse si noile educatii. Cu educația pentru drepturile de autor sunt total de acord.

– Ce facem cu CDS… Care nu functioneaza nici acum

dezbatere_nationala_plan_cadru_gimnaziu_3

dezbatere_nationala_plan_cadru_gimnaziu_4

– Se trece la interventiile din public in functie de inscrierile la cuvant. Trei minute. Concis. Argumentat. Solutii.- Tema 1. Interdisciplinar in planurile cadru.

 

Acad. Marius Andruh. (chimist)

  • – Avem cu cine? Elevi avem, dar avem profesori care sa faca fata noilor provocari? In curand nu mai avem fizic profesori, mai ales la liceu din cauza celui de al doilea master didactic
  • – Limba latina la rural… Mai bine nu mai facem decat sa faca un suplinitor necalificat
  • – La rural e nevoie de duble specializari
  • – Scoala nu trebuie sa fie nici o joaca nici un joc. Trebuie sa fie un lucru serios pentru elev
  • – Joaca trb sa fie un tertip al celui cu har didactic care sa ii dea copilului impresia de „joaca”
  • – *dânsul a predat chimie, la liceu.
  • – Pericolul google in ceea ce priveste competentele digitale. Falsa impresie de invatare
  • Nu merge asa (sala rade)
  • – Tot ce ne inconjoara e chimie… Deci chimia e cea mai importanta… Deci vrem 10 ore de chimie
  • – Este impotriva amestecarii stiintelor. Autorul unui astfel de manual ar trb sa fie un geniu.
  • – Altfel, sa scriem fiecare doua pagini in functie de specializare, nu inseamna integrare si interdisciplinaritate.
  • – Cine se apuca sa faca o reforma n-o sa spuna ca a lui nu e ok… smile emoticon
  • – De ce sa invete un an de zile care sunt drepturile copilului. In 2 ore le rezolvi.
  • – Reactioneaza sala, pentru ca avem cei mai abuzati copii din Europa.
  • – Se cer scuze publice pentru ironizarea drepturilor copilului.
  • – Studentul roman nu are in formarea lui studiul individual. Trb format mai devreme.
  • – Sunt inscrise la cuvant cca 40 pers.

 

Iasi. Camelia Gavrila. Inspector general.

  • – Trb sa mentinem echilibrul intre a fi europeni cu orice pret si identitatea nationala.
  • – E nevoie de interdisciplinaritate, gandire democratica, toleranta religioasa
  • – * nicio sansa de respectare a celor trei minute… N am idee daca apuc sa vad finalul dezbaterii…
  • – Echilibrul intre cognitiv-afectiv-aplicativ trb mentinut in gimnaziu
  • – Optionale – cel putin doua, pt a incuraja diferentele dintre copii. Sa nu ne grabim sa luam decizii.

 

Dnul Florin Colceag (matematician, „antrenorul de genii”)

  • – Noi nu avem timp sa discutam reformele. Cum sa inlocuiesti istoria cu „cultura si civilizatie”?
  • – Suntem aproape de al 3 lea razboi mondial, trebuie sa cunoastem si sa intelegem istoria
  • – Copiii vor limbi staine ca sa plece din tara
  • – Trebuie sa ii educam sa ramana
  • – Trebuie sa ii intrebam si pe copii ce vor, dar trb sa le asiguram o plaja larga de optiuni, nu intr-o scoala, ci intr-o retea de scoli, nu poti baga intr-o scoala tot
  • – De ce sa nu facem limba dacă, nu latina? Argumente gasim pentru orice

 

Dnul Marius Nistor, lider sindicat Spiru Haret

  • – Sustin reforma, caci rezultatele elevilor o cer, e necesara si pentru parinti si pt profesori. Dar toti trebuie sa participe. Si incepem cu corpul profesoral, care pune in practica reforma
  • – Elevii nu se plang de timpul petrecut la scoala, ci de cum il petrec
  • – Profesorii au nevoie de materiale suport ca sa sustina lectii moderne
  • – „Dati-mi ce-mi trebuie si va fac o lectie cum trebuie”
  • – ( unii au si nu folosesc, oare stie domnul?)
  • – Specializarile pure trebuie sa dispara din formarea profesorilor, dublele specializari sunt esentiale in interdisciplinaritate
  • – Reforma se bazeaza pe increderea cadrelor didactice
  • – Nu exista discipline mai importante. Toate sunt.

Deputat *numele neinteles, reprezentat al minoritatilor (maghiare si nu numai)

  • – Invatamantul minoritar are profesori pregatiti, dar sunt afectati de orice modificare, caci au 4 ore in plus fata de ceilalti.
  • – * dnul vorbeste impecabil limba romana,
  • – efortul copiilor este foarte mare in sistemul acesta pentru a realiza competentele lingvistice ale majoritatii.
  • – Cum sa creezi competente digitale in rural? Daca nu au calculatoare?
  • – Militeaza pentru decizie la nivel local, si sa nu neglijee efortul copiilor minoritati.

 

(pauză 15 minute)

 

Dnul prof.univ. Dan Potolea, Univ. Bucuresti, FPSE, Dep. Formarea Profesorilor.

  • – Prezinta viziunea departamentului.
  • – Nu poti discuta reforma fara sa pui in discutie cadrul legislativ si institutional al invatamantului
  • – Proiectia curriculara trebuie sa fie concomitenta, nu succesiva. Ar trebui gandit acum si cel de liceu, dacă tot nu le-am făcut pe toate trei odată
  • – Planurile cadru ar trebui facute dupa programele disciplinelor, acolo trebuie decis cat trebuie alocat fiecareia. Se porneste de la proiect, elaborarea programelor, si apoi stabilirea planului cadru
  • – Exista competente generice care nu sunt cuprinse in cele 8 de baza
  • – Stiintele trebuie predate integrat din punct de vedere al cunoasterii.
  • – Integrarea si transdisciplinaritatea trebuie sa porneasca de la conexiunile dintre discipline
  • – Organizare modulara la unele discipline, pe semestru. Nu au nevoie de un an.
  • – (*Dnul ministru a plecat la pauza de la dezbateri. La fel și jurnaliștii și camerele)
  • – La optionale elevii le aleg pe cele mai putin solicitante, rezulta o pregatire putin performanta. Trb sa avem grija ce le propunem.

 

Adrian Dragnea – educatie fizica si sport

  • – Sport=orice forma de activitate motrica ce duce la educatie
  • – Sub trei lectii de ed.fizica pe saptamana corpul copiilor nu reactioneaza, astfel incat sa produca schimbari majore
  • – * Mens sana in corpore sano
  • – La nivel universitar trebuie introdusa ed. Fizica, și studenții au nevoie.

 

Dna Stanescu Mihaela Dinu – societatea de chimie

  • – Problema resurselor umane, atat la elevi, dar mai ales la profesori
  • – Stiinta se poate face si la gimnaziu, mai mult sau mai putin integrat
  • – E-learningul e bine-venit, insa nu poate suplini natura experimentala a unor stiinte

 

Prof. Dorina Roganzi(?), lb. Romana. Gimnaziu, Bucuresti

  • – Analizeaza principiile aplicate planul cadru.
  • – Problema competentelor TIC
  • – Intercultularitate la 11 ani, cand ei nu citesc?
  • – Educatia social civica trb sa cuprinda noile educatii de la clasa a VII
  • – Resursa umana pentru socio-umane: sunt specializati la liceu, cu doua discipline, predau patru… Si li se cere acum sa predea noua disipline
  • – Copiii vin de la primar fara sa stie si sa citeasca, si la gimnaziu nu se mai poate repara
  • – Latina sustine invatarea gramaticii romane
  • – Gramatica ar trebui sa se studieze si la liceu
  • – Romana+istorie+latina= identitate nationala

 

Dnul Serban Iosifescu presedintele ARACIP

  • – Ar trb continuat planul cadru de la primar.
  • – Suntem tributari planului unic
  • – Noi nu avem curba lui Gauss, avem dreptunghiul lui Gauss, o dictatura a majoritatii
  • – Noi excludem minoritatile si diferentele
  • – Evaluarile nationale ar trb sa incurajeze diferentele
  • – Pregatirea resurselor umane
  • – In invatamant trebuie sa ramana oamenii cu vocatie
  • – Anul viitor vom vedea, prin feedbackul evaluarilor nationale, daca reforma are efect

 

Iulian Cristache presedintele Asociatiei Parintilor din România

  • – Importanta este calitatea profesorilor
  • – Centrarea pe elev, la scoala trb sa invete de placere
  • – Diferenta intre stiinte si non-stiinte (*râsete puternice în sală… doamne…)

 

Mihai Manea inspector de specialitate istorie

  • – Planul cadru nu trebuie vazut prin prisma numarului de ore
  • – Istoria – criza de predare sau nu?
  • – De ce avem nevoie de istorie? Pt ca este necesar in conturarea profilului identitar al romanului.
  • – Europa cere „unitate in diversitate”, Nu europeni
  • – Copiii nu stiu imnul si nu saluta steagul

 

Prof * – geografie

  • – Integrata in educatia ecologica, si intelegerea schimbarilor actuale, al migratiilor
  • – E nevoie de mai multe ore la a 5a si a 8a, pt formarea competentelor cheie si a asimilarii cunostintelor necesare la liceu
  • – Necesara salarizarea decenta a profesorilor
  • – Geografie + istorie + lb. romana = bagajul necesar in liceu
  • – Demersul ministerului trebuie sa aiba un rezultat concret.

 

Alexandru Manta – asociatia elevilor de la Constanta

  • – Optionalele – importante in desavarsire elevilor
  • – Fiecare elev sa urmeze ce vrea el, nu ce decide majoritatea clasei

 

Catalin Lava, Universitatea Babes-Bolyai Cluj

  • – Mai multe variante de plan care sa functioneze in paralel, insa cine alege varianta?
  • – Cresterea riscului inegalitatilor scolare
  • – Cum armonizezi standardele de evaluare daca ai planuri diferite
  • – Problema continuturilor abordate
  • – Facem sau nu pilotare pentru acest plan cadru? Sau iar facem la nivel national?
  • – Cultura umanista asigurata de limba latina
  • – Cultura umanista schimba modul de gandire a omului. Stiintele exacte contribuie la crearea de executanti
  • – Noile educatii pot fi integrate in lectiile de istorie *

 

Teodor Georgescu Univ. Bucuresti

  • – Limba latina a fost scoasa pentru ca nu are cine sa predea. Nu desfiintam anestezia pentru ca nu avem anestezisti.
  • – Noi stam aici si dezbatem in amfiteatru ca urmare a culturii greco romane
  • – Asta trebuie sa i invatam pe copii. Sa ne uitam ce se intampla in Siria

 

Amalia Serban asistenta medicala si sanatate publica, consilier

  • – Educatia pt sanatate in trunchiul comun
  • – Informarea corecta este esentiala in dezvoltarea unor comportamente sanatoase
  • – Optionalele nu pot rezolva problema expunerii constante si pe termen lung

 

Liviu Franca, prof.univ.

  • – Prof. Latina, decanul facultatii se limbi straine
  • – (* nicio televiziune nu mai inregistreaza, au disparut la pauza, odata cu ministrul)
  • – Pastrarea limbii latine, introducerea chiar de la a VII-a
  • – Renuntarea la limba latina este un atac direct la identitatea nationala.

 

– Prof. **(?) – sustine invatarea programarii in scoala

  • Tehnologiile s au schimbat
  • – Sa nu punem problema resurselor cand vorbim de laboratorul de informatica
  • – Didactic.ro: scoala trebuie sa fie altfel, sa jungem la scoala creativa. Nici enciclopedica. Nici practica.
  • – Profesorii de informatica: trebuie schimbata ideea despre TIC. Conceptul trebuie nuantat. Sa invatam si algoritm si programare, nu doar utilizare de pc.

 

Prof. Victor Manz -Tudor Vianu, Bucuresti. Proiectarea algoritmilor poate fi depasita la momentul terminarii scolii.

  • – Studiul algoritmilor este util invatarii la toate materiile, inca din primar

 

(Moderarea discutiei este aproape inexistenta)

 

Doru Iamandei – APOR, Corneliu Popa -APOR Iasi

  • – Dorim schimbarea, care sa vizeze binele copiilor nostri
  • – Spre ce se indreapta invatamantul romanesc?
  • – Care este competenta analistilor?
  • – Competenta proiectantilor planului cadru –  Prof. Cucos, de la Iasi, nu e implicat…
  • – Cum vor fi parintii asigurati de aplicarea reformei
  • – Cum se va evalua pe parcurs reforma si corecta la nevoie
  • – Cum se vor face evaluarile
  • – Care sunt criteriile
  • – Religia- singura disciplină „autorizata” de parinti

 

Bogdan Teodorescu – secretar Societatea de Stiinte Istorice din România

  • – Cadrul legislativ este nefunctional
  • – Plan cadru este un pilot, va fi definitivat intr-un moment neclar
  • – Politicile educationale nu pot ajunge la un punct terminal fara o sustinere politica. Exista garantii ca incheiem reforma?
  • – Istoria este necesara pentru anticiparea realitatii in aceste vremuri imprevizibile
  • – Profesorii de istorie nu trebuie sa mai cerseasca ora, trebuie sa o primeasca pentru ca e nevoie de ea

 

Mariana Arnautu – World Vision Romania

  • – Facilitarea tranzitiei de la primar la gimnaziu
  • – Competentele de scris-citit trebuie dobandite la acest moment
  • – Dezvoltarea psihologica a copiilor poate fi realizata si cu ajutorul orelor de consiliere la gimnaziu
  • – Utilizarea tehnologiilor in predare

 

Liviu Iancu – doctorand istorie

  • – Nimeni nu vorbeste despre formarea de valori in invatamant
  • – Istoria este cea care poate ilustra prin exemple procesul formarii valorilor unor cetateni responsabili.
  • – * doar studentii de la istorie sunt in salaei sunt singurii interesați (nu chiar, eu sunt de la FPSE)

 

Prof. *(?)-

  • – accent pe metacunoastere.
  • – Nu exista o materie serioasa cu o ora pe saptamana.