Îmi e greu cumva să accept cursul nou pe care l-am imprimat vieţii mele în acest an. Îmi e greu mai mult să mă adaptez noilor cerinţe, programului, solicitărilor, mult mai variate decât am îndrăznit eu să anticipez. Totuşi, calitatea principală a fiinţei umane este faptul că are un caracter educabil si adaptabil la mediu :), aşa că nu-mi rămâne decât să mă descurc…
Dintre noile „task-uri”, cele care îmi fac cea mai mare plăcere sunt acelea care ţin cont de latura mea creativă, dar şi cele care mă provoacă să stau cu laptopul pe picioare şi să scriu. Articolul de mai jos este o temă, realizată pe un subiect impus. Mă bucur că am avut libertatea de a scrie un articol de popularizare, şi nu mi s-a cerut o variantă ştiinţifică. Trebuie să recunosc că, deşi scriu aici pe blog de foarte multă vreme, a fost prima dată când am scris şi am citit apoi unui public pe care la final l-am putut privi. Pe voi, cititorii mei virtuali, nu vă pot „privi” decât dacă îmi permiteţi, prin comentariile la articole; aşa îmi daţi voie să văd reacţia, să ascult criticile.
Mi-a părut rău să las articolul de mai jos pe o foaie, într-un dosar, aşa că am ales să-l public. După ce veţi parcurge textul, dacă aveţi timp, aş vrea să acceptaţi provocarea temei.

Cultivarea spiritului de toleranţă în grupurile de copii

Mă hazardez în acest moment să spun că, în ciuda tendinţelor de „civilizare” pe care toţi ni le dorim integrate în viaţa noastră cotidiană, nicăieri nu suntem învăţaţi să fim toleranţi, să acceptăm diversitatea, faptul că alţi indivizi pot fi altfel, în propriul lor mod, şi că poate acel mod îi face speciali. Nu tolerăm deviaţiile de niciun tip, şi ne este mult mai uşor să marginalizăm şi să etichetăm decât să integrăm, să tolerăm şi să acceptăm.

În funcţie de valorile unei societăţi într-un anumit punct al dezvoltării sale istorice, persoanele diferite, indiferent prin ce natură, au primit un tratament special. Fie erau eliminate fizic, ca în cazul nou-născuţilor spartani, care nu ar fi putut satisface idealul militar al cetăţii, ori consideraţi „posedaţi” de diavol şi arşi pe rug de către Inchiziţie. Ulterior, curiozitatea ştiinţifică, probabil inspirată de Umanism, Renaştere, şi în cele din urmă circulaţia ideilor iluministe, i-au transformat în subiecţi de cercetare, izolaţi şi supravegheaţi.

Indiferent de atitudine, societatea a împins la extreme aceste categorii de persoane. În zilele noastre, prin măsurile legislative, se încearcă o altă extremă: integrarea totală. Dacă nu s-a reuşit într-o extremă, nu înseamnă că se va reuşi în cealaltă, pentru că nu se încearcă schimbarea valorilor ce stau la baza comportamentelor sociale de astăzi. Nu cred că am învăţat să căutăm calea de mijloc.

Aş da ca exemplu simplu reacţia grupurilor de copii la o simplă corectare a unei deficienţe de vedere cu ajutorul ochelarilor. Chiar dacă nu mai este ceva rar întâlnit, extrem de mulţi copii purtând ochelari (accesul la serviciile medicale ajută la depistarea precoce a problemelor), grupul reacţionează negativ. O reacţie puternică apare şi în cazul deficienţelor fizice. Pot argumenta aici cu un exemplu: băieţel, născut fără palma stângă, din cauza unui pliu placentar. Este capabil, în proporţie foarte mare, să se descurce cu toate sarcinile şcolare. Reacţia colectivului este împărţită: sunt colegi care îl ajută – eventual să se îmbrace, să-şi strângă lucrurile, dar şi copii care îl evită, cu scuza nu are o mână. Toleranţa se învaţă în familie. Dacă ţi-ai obişnuit copilul cu sintagme de genul „nu te joci cu el că e ţigan/handicapat/bolnav”, i se pare normal şi lui să elimine din anturaj, pur arbitrar, o persoană diferită.

Un alt exemplu este atitudinea copiilor şi a colectivului de părinţi faţă de integrarea la grădiniţă a unui copil cu deficienţe de atenţie şi învăţare, cu un comportament relativ agresiv. S-au făcut eforturi, dar reacţia spre excludere a semănat doar cu un foc mocnit, ce aştepta doar scuza – pala de oxigen – pentru a se impune. O criză, care i-a speriat pe ceilalţi copii, a dus la eliminarea acestuia din comunitate.

Toleranţa este relativ cultivată şi în literatura pentru copii, şi am ales două exemple: Heidi, fetiţa care luptă cu cu propriul ei deficit de învăţare, dat de lipsa accesului la educaţie, şi care, totodată, trebuie să o ajute pe Clara – fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile, izolată şi ţinută ascunsă de familie, să se simtă normală. Un al doilea exemplu, care mi se pare mult mai aproape de realitatea de azi, este Puiul lui Brătescu-Voineşti. Prepeliţa reacţionează aşa cum o face şi societatea noastră actuală. Îl ajută, îl acceptă, până la momentul final, când este nevoită să plece cu puii normali. Este ceea ce se întâmplă acum, atitudinea pe care noi o avem faţă de persoanele cu nevoi speciale: dăm minim, atât cât este nevoie să nu ni se spună cumva, de către ţările europene, că îi ignorăm, fără a ezita să-i abandonăm şi să-i sacrificăm la nevoie.

Nu ştiu în ce măsură toleranţa ar putea fi învăţată prin intermediul bisericii, şi cât de mult putem trece peste anumite „valori” impuse de aceasta. Nu a evaluat încă nimeni impactul social al actualei educaţii religioase din şcoli, axiomele profund intolerante încastrate în minţi atât de fragede, precum cea „fă-ţi prieteni asemeni ţie”, dar exemplele pot continua, mergând până la considerarea deficieţelor ca fiind rezultatul practic al păcatelor. Cum poate o instituţie, care tranşează lucrurile simplu, între Rai şi Iad, supunere şi nesupunere, să cultive ideile democraţiei, variaţiei de opinii şi de opţiuni pe care o societate modernă, în secolul XXI, ar trebui să le aibă?

Ca o concluzie, toleranţa va trebui s-o învăţăm singuri, printr-un efort imens de autoeducare, autoimpunere a unor noi valori, şi respect faţă de drepturile tuturor indivizilor. Democraţie înseamnă că libertatea personală se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea altui individ. Trebuie să i-o respecţi, dacă vrei ca a ta să fie respectată.

Mi-aş dori, dacă puteţi, să daţi alte exemple din literatura pentru copii prin care sunt încurajaţi să accepte parteneri de joacă cu deficienţe. Circula pe net acum vreo cateva luni un clip – îmi pare rău că nu-l găsesc acum – cu un copil paralizat, care mergea la o şcoală normală, iar o fetiţă se ambiţiona să se joace cu el. Surprindea minunat ceea ce se petrecea dincolo de masca exterioară, aparent insensibilă a băieţelului din scaunul cu rotile. Gândindu-mă la această temă, mi-am amintit de „Căţeluşul şchiop”… cum credeţi că influenţează poezia? Personal nu-mi place partea de etichetare, „copil urât şi rău”, şi nici cea de resemnare şi auto-izolare a căţeluşului.
Aştept cu nerăbdare reacţiile, şi voi reveni cu o completare, căci Irisuca mea tocmai ce mi-a arătat zilele trecute o temă foarte frumoasă la civică (clasa a IIIa), tocmai pe această temă.

Edit (multumesc, Cristina Neacsu!)

Am fost tentată să încep acest articol cu problema arzătoare a lipsei manualelor la clasele I şi a IIa, însă subiectul este atât de dezbătut că aproape nu mai are sens. Plus că mai mult ne pricepem să vorbim decât să luam atitudine. Problema pe care eu o am legată de manuale este cea a stării acestora, în cazul celor distribuite gratuit, şi felul în care ne educăm copiii să se poarte cu o carte.

Îmi amintesc cum aşteptam cu emoţie pe vremuri prima zi de şcoală, zi în care urma să împărţim manualele. Doamna învăţătoare, apoi dirigintă, aveau reguli bine ştiute de toţi: se realiza un tabel, în ordinea descrescătoare a mediilor, şi coloane disponibile pentru toate manualele. Manualele noi se distribuiau primele, şi nu soseau prea multe la fiecare clasă. Apoi, tot în ordinea mediilor, fiecare venea în faţă şi îşi alegea cărţile, din cele vechi. Dacă aveai noroc, găseai cărţi în stare foarte bună. La finalul anului, predam manualele după acelaşi tabel. Dacă îţi lipsea una, sau era în stare jalnică, o plăteai. În plus, doamna ni le verifica. Nu aveam voie să scriem cu stiloul pe ele, temele le puteam însemna doar cu un X, cu creionul… doamne fereşte să facem altceva… chiar şi aşa, tot se strângeau o mulţime de linii şi liniuţe care, în ultima zi de şcoală, în ziua în care se predau manualele, trebuiau şterse. Cine le curăţa de-acasă, îşi preda manualele repede… Cine nu… stătea până le ştergea, lipea – pe unde erau rupte, şi aştepta să-i semneze doamna de „ok”, ca să le poată aşeza apoi frumos, pe materii, teanc lângă teanc, în faţa clasei. La final, precum furnicile înşirate, cu câte un pachet de cărţi în braţe, mergeam în sala desemnată drept depozit peste vară şi le aşezam pe clase. Ne uitam cu jind la clasa următoare, cum arătau manualele ce vor deveni peste două luni ale noastre.

Acum, din ce-am văzut la ai mei pitici, e un haos total. Se dau, se strâng, nimeni nu se uită la ele, şi chiar dacă se uită, nu zice nimeni nimic. Nu sunt obligaţi să le îmbrace, temele se rezolvă direct pe ele, cu stiloul. Ce contează că la toamnă cartea va ajunge la alt copil, care nu o va putea folosi?! Copiii se poartă cu manualele de parcă ar fi caietele de lucru, pe care ei scriu direct. Iar autorii nu se gândesc că acele manuale sunt, totuşi, transmisibile. De ce să creezi exerciţii cu spaţii de completat, dacă acela este un manual? Sunt sigură că aţi văzut cu ce manuale vin copiii acum de la şcoală. Ştiţi că învăţământul este gratuit. Totuşi, aţi cumpărat manuale. Eu le-am cumpărat mai ales pe cele de matematică, din motivul deja expus mai sus. I-am cerut să scrie cu creionul numai dacă este nevoie, şi apoi să şteargă. Ei aş. A uitat. I le-am îmbrăcat, şi le dezbrăca pe ascuns, că nu e la modă văz-Doamne… Dar dacă de la şcoală s-ar pune piciorul în prag… ar mai arăta aşa? Unde greşim?

Şi… cum este posibil, în 2014, să ai pretenţia să mai lucrezi după un manual din 2005?! Şi bordurile se schimbă mai des de-atât… nu?

Anul acesta Iris are două manuale de la Andrei, restul de la şcoală, în stare bună. Jalnic este cel de matematică, care stă în bancă şi e numai „orientativ”. Andrei abia a primit câteva manuale. N-am văzut printre ele limba română, şi aştept cu nerăbdare şedinţa cu părinţii, unde vom afla probabil ce şi cum mai urmează. Ale voastre cum sunt?

Manuale scolare disponibile online: Elefant, Libris, eMag, Litera, ALL, librarie.net, AdevarulShop, BookCity.

Parcă proverbul era „peştele de la cap se-mpute”, nu? Ei bine, nu am avea parte de atenţii şi cadouri în noul an şcolar dacă nu ar fi persoane entuziasmate de-a dreptul să facă astfel de surprize. Pentru că, nu-i aşa, obiceiul pe la noi e să oferi, ceva, acolo, măcar simbolic, pentru că nu-ştiu-ce-cutumă spune că decazi în ochii celuilalt dacă te duci cu mâna goală.

Să luăm cazul primei zile de şcoală. Cum să te duci cu mâna goală? Să n-ai tu acolo, o floricică cât de mică? Stai aşa, nu poate fi mică! Dacă e mică, nu sare în ochi! Trebuie musai să fie mai mare. Să facem un calcul: 30 copii x 15 lei buchetul (minim) = 450 lei. Doamna primeşte aşadar în prima zi o sumă consistentă, pe care în trei zile o aruncă la coş, asta dacă nu face fericite vecinele de palier, văduve de mai bine de 10 ani, şi care n-au atins o floare de la ultima înmormântare… care cască ochii… oare vine de la primărie? A, nu, e prima zi de şcoală. La prima şedinţă, când consumabilele de bun-simţ, gen cretă, tonner, hârtie etc., ajung la sume similare (nu comentăm că primăriile nu le plătesc, aşa cum ar trebui), toată lumea vorbeşte pe la colţuri că e mult… (Nu adăugăm rechizitele).

Cel mai interesant mi se pare atunci când se oferă un buchet din partea clasei. Se cotizează, se organizează, vine ziua cea mare, buchetul imens e pe catedră… dar tocmai iniţiatorii proiectului mai scot din bancă un buchet şi păşesc ţanţoşi spre catedră. Ceilalţi sunt fraierii din mulţime, care au pus botul. Ei se remarcă şi plusează. Ce câştigă?

E un gest frumos să oferi o floare. Dacă e frumos, de ce nu-l aplici la propriu: o floare?

Se dă următorul scenariu ipotetic… la prima şedinţă cu părinţii, doamna vă spune că nu îi plac florile de nicio culoare. Că tolerează în clasă 2-3 ghivece, dar că în cazul acesta copilul devine responsabil cu udatul vietăţii decorative. Dar că nu îi plac buchetele, mici, mari, nu contează… şi că a i le oferi înseamnă de fapt să o obligaţi să le dea mai departe persoanelor întâlnite în drum spre casă. Cum vă simţiti? Este un răspuns sincer la un gest. E politicos ca atunci când primeşti un cadou să zâmbeşti, orice s-ar afla în cutie. Dar este ok să încurajeze un gest care nu-i face plăcere? Cum reacţionaţi? Veţi crede că glumeşte şi veţi continua să trimiteţi flori?

V-aţi gândit vreodată, la cel mai serios mod, ce-şi doreşte cu adevărat în prima zi de şcoală?

Edit, 2015: Scenariul nu este ipotetic, aici aveți caz real.

Circulă de ceva vreme (adică cam de când a început anul şcolar) pe net o imagine, scoasă dintr-un instrument didactic, care se pare că a indignat enorm de multă lume, pusă pe fapte mari… La început am ignorat, căci furtunile în pahar de obicei nu mă tentează, dar îmi „place” cum toată lumea tresaltă de nervi pentru povestea cu „lama”.

Că manualele sunt pline de tot felul de minunăţii, nu neagă nimeni. Că se pot face mult mai bine, e adevărat. Că avem acum două serii de elevi în şcoli fără manuale şi nu iese nimeni în stradă, şi mai adevărat. Vai, dar povestea cu „lama” trebuie înfierată! şi la TV, neapărat!

Părinţii care au stat în clasa I, primul semestru, cu abecedarul în braţe lângă copil, nu vor reacţiona la textul de mai sus. De ce? Pentru că ei ştiu că literele se învaţă pe rând. Cu fiecare nouă literă, creşte numărul de cuvinte, apoi propoziţii, pe care le poate compune copilul, care pot fi incluse într-un text sau într-o dictare. Am zis că e ireal să te chinui în stilul acela, dar când ajungeam la dictare, şi la limitele impuse… Doamne… mulţumeam fiecărei zile care trecea şi mai aducea o literă nouă!

Textul de mai sus, dacă nu mă înşel, este un exerciţiu la litera „ă”. După ordinea din abecedar pe care o am eu – a, m, u, n, i, e, r, c, o, l, ă -, fix aceste litere se folosesc. Vă provoc, dacă sunteţi aşa indignaţi, să alcătuiţi voi, cu literele de mai sus, un text cursiv, de câteva propoziţii. Atenţie, nu aveţi voie să folosiţi nici ortograme. După primul text, treceţi la al doilea, şi pentru caietul auxiliar, şi pentru caietul de la afterschool. Abia apoi căutaţi cui aparţine materialul tipărit, şi faceţi o propunere de îmbunătăţire.

Problema cu textul de mai sus e alta: copiii habar n-au ce e o lamă. Nu mai există de vreo 10 ani… nici bunicul, care se încăpăţâna să folosească vechiul lui aparat de ras, nu mai are. O văd doar în poza din abecedar. Cum taie o lamă? Generaţia 30+, care a mai stat şi singură pe-acasă, ştie cu siguranţă, că doar, dacă nu-ţi mergea ascuţitoarea, dădeai fuguţa la baie, luai „o lamă nouă”, şi rezolvai problema. Dacă nu aveai Pic, şi trebuia să ştergi discret urma de cerneală din caiet, tot o lamă foloseai, apoi radiera. Am mers cu lama în penar la şcoală… şi nu ne-am tăiat între noi.

Reacţionau şi părinţii noştri, un Ai grija! mereu îl puneau în propoziţie. Dar noi am fost generaţia cu cheia de gât, care era cu mult mai capabilă decât generaţia de azi să identifice un pericol. Da, noi aveam lamă… copiii noştri nici nu ştiu cum arată! Aveţi grijă, sunt în clasa I copii care nu ştiu nici ce este acela ac, aţă, nu le identifică utilizarea din imagini. Acolo de ce nu se reacţionează?!!?

PS. Bănuiesc că niciun părinte de elev clasa I în acest an şcolar nu e indignat de imagine, pentru că nu s-a lovit de ea în manual. În acel manual desprins din povestea „Hainele noi ale împăratului”!

Pentru a descarca fisierul, dati click pe imagine.

Am început ieri să las libere gândurile, şi, cu cât le las mai mult, îmi dau seama că se lovesc de lucruri care nu îmi sunt tocmai pe plac. Azi le voi lăsa un pic pe tărâmul punctualităţii, pentru că tot este prima săptămână de şcoală, şi cei mai mulţi dintre cititorii mei sunt părinţi sau cadre didactice.

Punctualitatea este, după părerea mea, o calitate care se educă, şi care ţine în mare, mare măsură, de gradul de civilizaţie. Îl admirăm toţi pe Carol I, primul nostru rege, dar câţi ştim ceea ce l-a enervat cumplit când a venit în România? Faptul că punctualitatea era o noţiune atât de abstractă încât aproape lipsea cu desăvârşire. A mers până acolo încât le-a făcut cadou oamenilor politici ai vremii ceasuri, poate aşa reuşeau să înţeleagă noţiunea de „întâlnire programată”. Nu mă hazardez să trag de aici concluzia că suntem un popor necivilizat, ci că trebuie să învăţăm că punctualitatea este o dovadă de respect pentru celălalt. Trec de introducere, şi ajung la subiectul principal: punctualitatea la şcoală. Cele mai dure legi de punctualitate le-am primit de la profesori. Ai întârziat, ai absenţă. Tragedia era când începeau să se strângă… Erau scutiţi de această lege colegii care veneau la şcoală cu trenul, şi care, oricât de devreme s-ar fi trezit, nu aveau cum să facă trenul să zboare. Dar dacă în cele mai multe cazuri ei ajungeau în timp util (şi se trezeau la 5, 6 dimineaţa!), noi, cei din oraş, ce scuză aveam? Ne trezeam la 7.15… şi nu aveam „timp”.

Am ajuns la catedră, şi, la rândul meu, aplicam regula. Intram în clasă când suna clopoţelul, şi în mai puţin de două săptămâni nu am mai avut întârziaţi, pentru că au înţeles că absenţa rămâne, iar faptul că e coadă la chioşcul de peste drum nu e problema mea. Apoi am schimbat regula: mai poţi intra în clasă cât timp strig catalogul, după care nu-ţi permit să mă mai deranjezi, nici pe mine, nici pe colegii care vor să fie atenţi. Iar tu rămâi cu absenţă nemotivată. De vreo 4 ani sunt părinte de şcolar, şi, dacă încerc ceva, e să-mi învăţ copiii punctuali.

Merg uneori la şcoală şi mă enervează la culme părinţii care „mai au ceva de discutat cu doamna”, deşi clopoţelul a sunat. Nu mă interesează că n-ai găsit X model de caiet, sau ce idee ţi-a venit ţie azi-noapte pentru serbarea de peste două luni. Tu, părintele acela vorbăreţ, iei 10 minute de matematică din ora copilului meu, şi laşi 20 de copii nesupravegheaţi, pentru că o ţii de vorbă pe doamna pe culoar. Îmi este jenă de fiecare dată când trebuie să o reţin pe doamna în pauză, pentru că acea pauză îi aparţine. Poate vrea să bea o gură de apă, poate vrea să se întindă pe fotoliu în cancelarie, să îndulcească o durere de spate. Poate pur si simplu vrea 3 minute de linişte. Îmi cer scuze de fiecare dată, şi încerc să fiu scurtă. Pentru că încerc să stau în papucii dânsei… Dar câţi încearcă?!

Apoi îmi vin în minte pretenţiile părinţilor. Cum adică să laşi copiii nesupravegheaţi în pauză? Nu, tu eşti acolo pe post de poliţist, pentru că eu, părintele, sunt incapabil să-mi educ copilul să nu se comporte ca-n junglă. Pentru că eu nu l-am învăţat ce înseamnă respectul: să-şi respecte colegii, să se poarte civilizat, să nu distrugă bunurile lui sau ale altora. Respectul se câştigă sau se impune. Iar punctualitatea este o dovadă de respect.

Punctualitatea este însă o calitate solicitantă. În primul rând, trebuie să vrei să ajungi la timp. Apoi trebuie să anticipezi toate piedicile, să reacţionezi şi să corectezi deriva. Dacă ştii că e trafic, pleci mai devreme. Dacă nu se poate rezolva, schimbă mijlocul de transport. Ce-aţi spune dacă, la şcoală, aţi primi de la învăţătoare trei cupoane de întârziere pe semestru? După ce le consumi, nu mai intri la oră decât la pauză? De câte ore petrecute pe culoarul şcolii ar fi nevoie să înveţi să ajungi la timp?

Nu sunt ceas elveţian, mi s-a întâmplat şi mie să deschid ochii şi să constat că telefonul a murit în timpul nopţii şi n-a sunat. Am teleportat copiii la şcoală, cu indicaţii clare, cum să bată la uşă, să ceară scurt scuze şi permisiunea de a intra, şi să deranjeze cât mai puţin când se dezbracă şi îşi scot lucrurile din ghiozdan. Eventual să şi explice doamnei la pauză că a fost un accident. Cu musca pe căciula aşteptam verdictul la prânz… ca să-mi spună că-mi fac prea multe probleme, X şi Y vin mereu pe la şi jumate… Doamna ce zice?! „Nimic!”

Ei bine, dacă nu vă place că în tara asta merge şi aşa, şi ştiţi că de regulă întârziaţi, treziţi-vă mai devreme. Eu sper să existe cât mai multe doamne care să pună piciorul în prag. Undeva există o limită. Trebuie doar s-o trasăm.

15 septembrie. Zi cu mari emoții, zi pe care o aștepți și o urăști în același timp. Singura mea zi, copil, cu adevărat fericită, a fost în clasa I, când aveam ghiozdan roșu cu Albă ca Zăpada, adus de tata de la Capitală, și au mers cu mine ambii părinți. În rest, am fost mereu singură, exceptând a VII-a și a VIII-a, când mama a predat la mine în școală.

Este motivul pentru care azi dimineață inima mea s-a rupt în două… pentru că am ales între cei doi copii ai mei. M-am frământat toată vacanța, de când știam că vor merge la școli diferite. Am ales să merg cu Andrei, după ce mi-am făcut o mie de procese de conștiință, că el e primul copil, că se spune că pentru primul ai mereu o slăbiciune. Am ales să merg cu el pentru că era terminat de emoție, pentru că mergea la școală nouă, cu colegi noi, la gimnaziu. Aproape că am plâns când am auzit că ambele festivități sunt la ora 9 și nu s-a inventat încă teleportarea.

Ne-am trezit devreme. Am trezit-o pe Iris, i-am împletit părul. Andrei a mâncat, apoi ne-am îmbrăcat repede, toți, ca la armată. La 8 eram gata și am făcut poza noastră de început de an, cu amândoi. Iris ne-a spus pa… un pic tristă, un pic emoționată. Ea e „mare”. Merge singură la școală. Pe doamna o știe, prietenii o așteaptă, a fost ok cu înțelegerea. La sfârșitul anului am zis că merg cu ea, dar mă rog ca festivitățile să nu se suprapună, să merg la amândoi! Pentru prima dată mi-am dat seama ce ușor e să fii singur la părinți, ai parte de toată atenția!

Apoi am mai realizat ceva… toți părinții au liber în prima zi de școală, numai cadrele didactice nu! Trebuie să fie acolo, să zâmbească, să-i îmbrățișeze pe cei mici, să fie judecate, criticate de părinți, bunici, cățel, purcel, dacă s-au prezentat în standarde! Câți ne gândim că undeva e un copil care ar da orice ca, înainte de a intra în clasă, să simtă căldura și încurajările din ochii mamei?! Cei care ne conduc, și care sunt atât de generoși cu măsurile populare și cu acordarea de zile libere pentru te-miri-ce minune, sunt curioasă, cum mi-ar onora mie dreptul de a cere liber?

Azi, când am pășit iar cu emoție în curtea școlii, cu o mânuță în mână, inima s-a risipit pe asfalt și i-am strâns repede cioburile și le-am pus la loc. În curând, parcă prea curând, mă voi întoarce la catedră. Va trebui ca în prima zi de școală să zâmbesc, să-mi îmbrățișez elevii și să nu mă gândesc că nu țin de mână bucățica din sufletul meu. Alinarea a sosit exact de unde nu mă așteptam. Mami, când o să te întorci tu la școală, în prima zi, eu o să merg cu tine, să-ți cunosc „copiii”.

Felicit cu această ocazie toate cadrele didactice pline de suflet și pasiune care astăzi și-au deschis inima pentru alți 30 de copii, care s-au pregătit, cu mari eforturi, pentru a-i întâmpina cu zâmbetul pe buze. Vă doresc ca în acest an să aveți parte de un comitet de părinți care să vă înțeleagă și să vă susțină, pentru că salariul dumneavoastră nu este bugetul clasei și undeva există o limită, trebuie doar s-o trasați. Dacă munca ne-o asumăm, cu mult peste cele 8 ore pe zi, din care 4 la școală, restul nu ar trebui să fie problema noastră.

Aveți dreptate, nu este nici problema părinților, dar trăim din nefericire într-o țară în care nimănui nu-i pasă decât teoretic. Luați cu înțelepciune deciziile între ce e musai necesar și lucruri de care vă puteți lipsi. Băncile nu trebuie să fie noi, dar acuarelele trebuie cumpărate. Nu e nevoie de perdele imaculate, dar de tonner la imprimantă, da. Se poate face carte și cu Abecedar și un caiet tip I, cum am făcut eu. Opțiunile sunt ale părinților, dacă, dincolo de tăblița cu cretă, decid să-și ducă singuri copiii în mileniul III, când cei care ne conduc îi țin în secolul XVIII.

Îmi este greață când ascult acum la știri cum se acuză: „cadrele didactice au fost cumpărate” de edituri și bagă pe gât părinților auxiliare și manuale. Iris a venit de la școală fără manual de matematică, pentru că cele de la școală sunt atât de rupte, încât nu pot fi folosite. Doamna speră să se descurce cu un auxiliar. Voi vedea mâine ce se decide la ședința cu părinții. Dar, ca profesor, după ce am trecut prin teoria manualelor alternative, (și dincolo de metodica ce-l pune pe primul loc pe lista instrumentelor de la clasă), nu pot să accept un astfel de sacrificiu. M-am felicitat că Iris a sărit clasa pregătitoare și nu suntem acum clasa a II-a… habar n-am ce făceam!

Dragi părinți, când sunteți indignați de sistem, când nu vă place că unul și altul decid după cum îi taie capul și suferă copilul, poate vă gândiți că, din 4 în 4 ani, ați ales greșit, mai ales dacă ați stat acasă și ați ales să nu vă pese. De la revoluție încoace experimentăm, tăiem, ne batem cu pumnul în piept și nu facem nimic! De ce să vă pese? Pentru că la ședința cu părinții sunt mereu aceleași fețe. Pentru că pe la școală, pe măsură ce copilul crește, dați din ce în ce mai rar. Pentru că am auzit azi, la careu, pentru prima dată, în introducerea rostită de director, Vă reamintesc că în această unitate fumatul este interzis. Pentru că le-ați cultivat copiilor ideea că la catedră stă un fraier pe un salariu de *****, care nu merită respect și că nu ai nevoie de școală ca să ai succes.

Câți știți cu ce s-au îmbrăcat copiii azi în prima zi de școală, și pe ce au cheltuit banii de „pachet”? Vi se pare greu de respectat un cod de culoare (și uniforma vă revoltă), dar nu e niciodată prea târziu să înveți respectul. Am ascultat azi imnul țării noastre, pus pe stație, cu microfonie, în timp ce adolescenți „revoltați”, îmbrăcați de paradă, ignorau momentul. Sunt momente în care ar trebui să intonăm singuri imnul național. De ce? Pentru că pe stadion fotbaliștii îl cântă. Pentru că pe podium gimnastele o fac fără să le fie rușine. Nouă ne este… pentru că nu știm să ne respectăm.

În zilele următoare veți merge – sper – la ședințele cu părinții. Înainte de a arunca o bancnotă și a răsufla ușurați că gata, v-ați făcut datoria și în acest an școlar, gândiți. Gândiți în grup, cum puteți lua decizii economice rentabile pentru întreaga clasă. Nu toți au același număr de zerouri disponibile și calculați și timpul pe care părinții lui X și Y îl cheltuiesc când fac voluntariat la clasă și merg cu mașina personală să cumpere, pentru toți, materiale. Dacă considerați că în țara asta se poate, demonstrați făcând, nu arătând cu degetul!