România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

observator1

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

  • Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
  • În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
  • Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
  • BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

  • Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
  • Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
  • Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
  • Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
  • Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

  • „Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
  • Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.

A-l avea sau nu pe Mos Craciun la serbare?!

Mos Craciun, Mauri Kunnas, Editura Cartea CopiilorNu ştiu ce se întâmplă anul acesta, poate atrag eu poveştile negative, dar nu aud decât variante „horror” despre moşi-crăciuni. Ba sunt îmbrăcaţi ca vai de ei, ba mai bine tac decât să scoată te-miri-ce păsărele… încât bieţii copii abia dacă mai ştiu ce să mai creadă! Şi cum atât prestaţia de 2 lei, cât şi cadourile, sunt suportate cu stoicism de părinţi, stau şi mă întreb: pentru ce…? Spiritul Crăciunului e departe de acest show ieftin…

Aşa că mă gândesc foarte serios ca la viitoarea-mea-primă-serbare moşul să devină mai modern decât le trece părinţilor prin cap, şi să avem un chat plăcut pe skype. O să-l înţeleg că e ocupat şi nu are timp de plimbări înainte de Ajun, dar că se rupe de la munca din fabrică să stea un pic cu noi de vorbă. Materiale necesare: un laptop, un stick de net, un proiector (până aici nimic greu), şi un moş amabil care la ora X să fie disponibil pe skype, de preferat nu în izmene, poate cu un decor fain în spate, să ne salute, poate să asculte un cântecel-două, şi să promită că nu-i ratează pe copii în noaptea de Ajun.

Şi uite-aşa am făcut şi serbare, cu moş punctual, amabil, care nu dă găuri suplimentare la buget şi nu creează frustrări inutile. E o idee de afacere, poate chiar de viitor, dacă ne mai destupăm la minte şi nu ne mai agăţăm disperaţi de obiceiuri care ar trebui schimbate. Şi care ar intra în ton cu copiii noştri atât de „tehnici”. Pentru că, dacă pe-ăsta de vine îl trag de barbă, şi îţi vine cu smocul de puf să-ţi demonstreze că e fals (e trăită anul trecut), pe cel de pe skype… tare aş vrea să văd cum îl testează!

Vă doresc să scăpaţi repede de duhurile rele ale serbărilor abia încheiate, şi mirosul de sarmale şi cozonaci să vă aducă buna dispoziţie!

Serbarea de Craciun

Pe oriunde mă uit pe net văd poze de la serbări. Toată lumea e gătită, veselă, şi aşteaptă sărbătorile, se pozează cu familia, cu Moşul, ce mai, o nebunie completă! Mie personal îmi plac două tipuri de serbări: acelea unde există sală de festivităţi la şcoală, scenă, cortină, culise, şi copiii înţeleg ce înseamnă un spectacol, program, punere în scenă (e o experienţă unică, pe cuvânt!), sau cele în care copiii se simt bine, nu părinţii, chiar mici petreceri improvizate la clasă. Variantele în care „dar de ce i-aţi dat fiicei lui X poezie mai lungă decât fiicei mele” sau „de ce al meu deschide o singură dată gura” mă lasă rece, şi sunt total împotriva lor. De ce? Pentru că, şi dacă numeri silabele, tot nu vei împăca pe toată lumea… mai ales dacă vor sta claie peste grămadă în clasă, lovindu-se şi călcându-se pe picioare să-şi fotografieze mai bine odorul, fără să le pese de ceilalţi părinţi, care vor acelaşi lucru.

Mi se pare mai practic să-i laşi pe copii să se grupeze, dacă vor, nu e obligatoriu, şi să aleagă ei ce vor să prezinte: un cântec, o scenetă, să vină ei cu idei. Nu doamna să împartă zeci de hârtiuţe, cărora să le pierdem numărul şi ordinea… Încă ceva, la fel de „practic”. Dacă nu poţi chema un Moş Crăciun ca lumea, mai bine nu chemi deloc. Unul cu costum de 2 lei nu ţine decât la vârsta de 2-3 ani, nu de pe la 5… când au o mulţime de întrebări şi suspiciuni. Adică unul la care să-i vezi barba neagră pe dedesubt şi flanelul atârnând este jalnic. Mai repede pui un mesaj video de la moşul… sau deschizi o „cameră” din oraşul lui Moş Crăciun, să vezi de ce e ocupat şi n-a ajuns. Din punctul meu de vedere, e mai practic să nu ajungă. Şi aşa lista de cadouri e lungă, unul în minus tăiat de la serbare nu e de ici de colo.

Ce nu-mi mai place mie la serbări: toată lumea dă din colţ în colţ să strângă bani, să-i ia doamnei cadou. Că doar merită, nu? Sunt total anti acestui obicei! Nu pentru că legal se încadrează la dare/luare de mită sau primire de foloase necuvenite, ci pentru că e timpul să evoluăm şi să lăsăm de-o parte proastele obiceiuri… În primul rând, doamna e acolo pentru că acea muncă îi dă satisfacţie. În plan secund, şi-a asumat acel job/salariu, şi, dacă veniturile trebuie rotunjite, caută alte soluţii. Fii creativă, organizează cursuri, dă meditaţii, timpul liber permite. Dar nu aştepta plicul sau săpunul şi perechea de ciorapi…

Dar mai mult decât asta mă deranjează cei care consideră ca trebuie să dai. Nu trebuie deloc. Este problema ta, nu ai sau nu vrei din principiu sau pur şi simplu vrei să-i iei copilului ceva în plus de sărbători. Şi nimeni nu are dreptul să te acuze, să te hărţuiască sau să te arate cu degetul pe acest principiu.

E o luptă care trebuie dusă de ambele părţi ale baricadei. Pe de-o parte, să spui NU de la catedră. Pe de alta, să ai curajul să te opreşti.

Şi pentru că toată lumea povesteşte de la serbări, am să vă povestesc şi eu de la a mea. Nu, nu am avut poezie de spus. Doar am cântat. Mi-am dat cu părerea unde mi-a fost cerută, şi am contribuit cu copilul din dotare la organizarea unui număr de dans. Am crezut că e o glumă ideea de serbare de Crăciun la facultate, şi n-am luat-o în serios. Dar a ieşit fain, a fost o experienţă frumoasă după mulţi ani în care n-am mai participat decât ca spectator. A fost deasemenea prima dată când Iris a venit cu mine la serbarea mea. Când ea a stat în sală cu camera şi s-a chinuit să nu rateze momentele (n-am ce să vă arat, aşa că întelegeţi). A fost dezamăgită că nu m-am implicat mai mult, că n-am fost spiriduş în scenetă. Că n-am dansat. Dar m-a susţinut. Ce i-a lipsit serbării să fie perfectă? Câteva din cele de mai sus…

Dar ceea ce a făcut deliciul serbării, pentru Iris, au fost căluţii aduşi în curtea facultăţii de A.C.S. Ecvestia. Am prins un moment destul de liber, şi Iris s-a plimbat cu Timi pe săturate. Dacă ar fi putut, l-ar fi luat acasă. Noi trebuia să învăţăm despre hipoterapie. Şi mulţi trebuie să înveţe să nu se teamă de cai.

caluti

Cam atât cu serbările. Andrei e mare, nu are serbare. Iris nu face decât o petrecere mâine, în clasă.

Serbări frumoase, dacă nu le-aţi terminat!

Cum ne descurcam cu rechizitele scolare

Şcoala a început cam de multicel, ne apropiem deja cu paşi mari de prima vacanţă intersemestrială – pentru preşcolari şi ciclul primar, aşa că poate articolul meu e uşor depăşit… ei bine, mă gândesc că omul gospodar îşi face vara sanie, aşa că niciodată nu e prea târziu.

Nu îmi fac vise să cred că vom ajunge, cel puţin în următorii 50 de ani, la un sistem de învăţământ decent, pe una dintre cele două variante. Prima, poate cea mai de dorit, funcţională din câte ştiu în ţările nordice, este aceea în care statul chiar se implică în educaţie, iar toate materialele necesare în procesul de învăţare sunt asigurate de la buget. A doua este cea a taxei percepute de instituţiile şcolare, printr-un sistem transparent, gândit în favoarea elevului, în care plăteşti taxa X, şi în rest nu te mai doare capul. Ar fi poate varianta cea mai frumoasă, mai ales că s-ar rezolva, oficial, problema fondului clasei/şcolii, sau ce se mai percepe acum.

Vreau să mă opresc la rechizite, şi problema este la fel de spinoasă şi la grădiniţă, şi la şcoală. Aş vrea o listă, şi aceasta ţinând cont de strictul necesar, şi nu de ceea ce consider „mofturi”. De exemplu, dotarea sălilor cu mobilier, calculator, proiector etc. este sarcina primăriei, nu a părinţilor. Dar plastilina, creioanele, au rămas în zona de umbră… iar tradiţia românească plasează în sarcina părinţilor achiziţiile de toamnă. În schimb, din experienţele pe care le-am până acum, colectivele de părinţi nu sunt capabile să discute, să delege şi să aibă încredere, pentru a lua, economic vorbind, cea mai bună decizie. Nici cadrele didactice nu sunt – o bună parte dintre ele cel puţin – suficient de informate, autoritare, sau buni manageri pentru a da sfaturile potrivite organizării. Să fim serioşi, părinţii se cunosc la prima şedinţă, nu deţin abilitatea copiilor de a-şi face prieteni noi în 2 minute, fiecare priveşte cu neîncredere şi habar n-ai cine e individul acela care se oferă voluntar. Plus că suntem obişnuiţi să gândim că toată lumea urmăreşte ceva, are un interes, să te oferi doar pentru copii nu e o variantă acceptată.

Pentru a evita cheltuielile inutile, cel mai rentabile decizii mi se par achiziţiile de grup, lăsând la o parte mentalitatea cum că celălalt foloseşte mai mult. Voi da mai jos exemple… poate experienţele vă sunt folositoare.

Tempera 1000 mlAcuarelele. Dacă mergeţi pe tempera/guaşe, un set cu 6 culori, borcănele, un set ajunge la 10-20 lei. Să spunem 15. La 20 de copii în clasă, numai acuarelele vor costa 300 lei. Unele culori se vor termina mai repede – cum e alb, albastru, şi veţi mai cumpăra cel puţin un set până la finalul anului. Am învăţat la grădiniţă, de la educatoarea Irisucăi, am propus apoi la şcoală la ambele clase: culori la 1000ml, pe care le-am achiziţionat după cum ne-a fost la îndemână (varianta 1) Chiar şi pentru mai multe culori, tot nu ajungeam la suma ce se aduna cheltuită individual. În plus, prima serie cumpărată în clasa I ne-a ajuns până la sfârşitul clasei a II-a, când am mai cumpărat doar alb, galben, roşu şi albastru. Vom mai vedea dacă anul viitor, într-a patra, mai e nevoie să cumpărăm, probabil vom folosi variantele de 500ml. Care au fost punctele bune, pe lângă cel economic? Copiii au învăţat să lucreze în grup, folosind o planşetă principală. Puneau culori atât cât le era necesar, nu făceau risipă. Combinau culori pe altă planşetă, nu amestecau culorile în borcanul mare. Pe lângă aceasta, nu le mai cărau la şcoală/nu le mai uitau acasă, căci erau tot timpul în dulapul din clasă.

Creioanele colorate. Au fost cumpărate (de data aceasta doar la grădiniţă am experimentat) cutii cu 6, 12 şi mai multe culori, în aşa fel încât cele mai folosite să fie mai multe, cel puţin una pentru fiecare copil, iar nuanţele secundare, folosite mai rar, să fie mai puţine. Se foloseau cu un singur pahar la măsuţă. Pe lângă creioane, o ascuţitoare electrică de calitate este mană cerească. Dacă nu ştiţi ce vorbesc, încercaţi să ascuţiţi de azi pe mâine 300 de creioane cu o ascuţitoare normală. 🙁 Personal eu prefer creioanele compacte, fără lemn (dar nu cerate) care nu se ascut. Dar mi se pare normal ca doamna – învăţătoare sau educatoare – să dea frumuşel creioanele acasă la ascuţit fiecărui părinte, şi nu să ascută până nu se mai poate spăla pe mâini din cauza bătăturilor cu lichid. Referitor la calitate, povestea creioanelor e lungă. Cele ieftine nu sunt o soluţie. Lemnul este prost, mina este spartă bucăţele, le arunci aproape la fel de repede cum te-ai hotărât să le cumperi…

Copac din hartie creponataHârtie creponată. Aici mi se pare cea mai mare greşeală să-şi cumpere fiecare câte un pachet. Este decizia cadrului didactic pentru câte proiecte va folosi materialul, de ce culori are nevoie. Există pe piaţă pachete cu mai multe sau mai puţine culori, ba chiar se pot cumpăra monocrome. 3-4 seturi pentru toată clasa s-ar putea să fie mai mult decât suficiente. Am încercat să mă gândesc la ce-am folosit-o eu de-a lungul timpului… cred că am făcut pomişori de toamnă, şi ceva flori, mi se pare chiar şi struguri. Le-am folosit din plin la realizarea panourilor din clasă, îmbrăcam plăcile de polistiren şi le decoram.

Hârtie glasată, colorată, cartoane colorate. Se aplică, ca mai sus, folosirea raţiunii. Sunt pachete pe culori, sau asortate, variante atât de diverse, mult mai ieftine la top decât cumpăratul la 1.5 lei-2 lei bucata de la librărie. În plus, nu mai trăim înainte de 90, când, dacă nu cumpărai la începutul anului tot ce e nevoie, rămâneai fără… acum se găsesc pe toate drumurile, ba chiar o mulţime de oferte. Poţi oricând, discutând cu comitetul de părinţi, să mai cumperi dacă este nevoie. De exemplu, facem felicitări de Crăciun cu brăduţi şi Moş-Crăciun. Avem nevoie de verde, două coli de copil, roşu, alb etc. Se termină culorile din top, rămân altele. Dar primăvara ne trebuie iar verde… şi mult. Se ia un top separat, doar pe această culoare. Personal prefer colile colorate pe ambele feţe, şi nu hârtia glasată, cel puţin până copiii învaţă să decupeze şi să folosească raţional materialul. E drept că, pentru ca acest sistem să funcţioneze, trebuie ori tu, cadrul didactic, să-ţi sacrifici timpul, ori să ai parte de două-trei mămici pe care voluntariatul la clasă nu le deranjează şi să te ajute la nevoie. La fel se poate lucra şi cu plastilina, disponibilă şi în pachete monocrome.

În contextul ultimelor acuzaţii, şi a suspiciunilor ce planează asupra cadrelor didactice, ajungi, mai repede sau mai încet, să nu-ţi mai pese. Să se descurce fiecare cum poate. Elevul să aibă materialele la el pentru îndeplinirea sarcinilor… Aşa ajungi ca proiecte frumoase, simple, să nu poată fi realizate… pentru că nimeni nu găseşte doar 3 bile de polistiren, o pălărioară, ba chiar şi săniuţă de lemn ca să poţi avea o activitate deosebită la şcoală…

N-am înşirat mai mult. Mai sunt o sumedenie de lucruri necesare, de bun simţ, care pot transforma atmosfera de învăţare într-una plăcută pentru copii. Toţi vrem să ne vedem copilul venind fericit acasă, şi povestind plin de entuziasm ce lucru minunat a făcut azi, şi cum a învăţat despre vulcani făcând un experiment, ori să scoată dintr-un plic cea mai minunată felicitare de 8 martie pe care ai văzut-o vreodată. Dar… căci e şi un „dar” aici, dacă tot interesul pe care tu, ca părinte, îl ai, este să scoţi o bancnotă la început de an, cârcotind pe la colţuri apoi şi să se ocupe alţii, tu ţi-ai făcut datoria, nu-ţi mai pasă… Nu vom ajunge prea departe. Vom cotiza în continuare, oficial sau neoficial, pentru că vrem – unii dintre noi – să învăţăm altfel, dar nu doar de bani este nevoie.

Poate e o idee ce pare „nebună”, dar într-un an şcolar sunt 40 de săptămâni, sau pe-acolo. Cred că îi poate veni rândul fiecărui părinte să aibă „săptămâna” lui în care e părintele de servici. Cel care se ocupă de cele necesare la clasă. De ce unii pot merge să cumpere X şi Y, şi tu nu? Copilul tău e tot în acea clasă. Mă gândesc în principal la orele de abilităţi/lucru manual, când voluntariatul la curs ar fi mai mult decât bine-venit. Câte două mămici, cu rândul, la o clasă de 35 de elevi, pot transforma radical activitatea… Sau tăticul lui X, care în drum spre casă, poate ridica o comandă deosebită de materiale… E mult? Prea mult efort? Poate, dacă ne aşteptăm ca şcoala să se descurce singură, lucrurile să se întâmple şi fără noi.

Nu se întâmplă. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile care nu ne convin. Trebuie doar să vrem şi să gândim, să căutăm soluţiile, căci ele există.

Să vă întreb cu cât aţi contribuit la fondul clasei? Sau câţi părinţi se implică? Câţi critică, dar nu mişcă un deget? Ori… când aţi fost ultima dată să cumpăraţi ceva necesar la şcoală, fie ea şi o bucată de panglică?

Sau, dacă sunteţi cadru didactic, cât aţi cheltuit din ultimul salariu pentru că vă era jenă să mai sunaţi casierul clasei pentru 5 lei cât costau 3 şireturi de pus pe colajul de joi? Ori 2 lei pentru paiete la mercerie…? Sau cum v-aţi rupt mâinile cu coletul de la poştă, cu caiete pentru copii, pentru că nimeni nu se întreabă cum ajung ele pe bănci? Se descurcă doamna… nu?

Întrebările nu sunt retorice, şi le puteţi completa. Aşa poate vom vedea mai bine lumea în care trăim.

Suntem sau nu toleranti?

Îmi e greu cumva să accept cursul nou pe care l-am imprimat vieţii mele în acest an. Îmi e greu mai mult să mă adaptez noilor cerinţe, programului, solicitărilor, mult mai variate decât am îndrăznit eu să anticipez. Totuşi, calitatea principală a fiinţei umane este faptul că are un caracter educabil si adaptabil la mediu :), aşa că nu-mi rămâne decât să mă descurc…
Dintre noile „task-uri”, cele care îmi fac cea mai mare plăcere sunt acelea care ţin cont de latura mea creativă, dar şi cele care mă provoacă să stau cu laptopul pe picioare şi să scriu. Articolul de mai jos este o temă, realizată pe un subiect impus. Mă bucur că am avut libertatea de a scrie un articol de popularizare, şi nu mi s-a cerut o variantă ştiinţifică. Trebuie să recunosc că, deşi scriu aici pe blog de foarte multă vreme, a fost prima dată când am scris şi am citit apoi unui public pe care la final l-am putut privi. Pe voi, cititorii mei virtuali, nu vă pot „privi” decât dacă îmi permiteţi, prin comentariile la articole; aşa îmi daţi voie să văd reacţia, să ascult criticile.
Mi-a părut rău să las articolul de mai jos pe o foaie, într-un dosar, aşa că am ales să-l public. După ce veţi parcurge textul, dacă aveţi timp, aş vrea să acceptaţi provocarea temei.

Cultivarea spiritului de toleranţă în grupurile de copii

Mă hazardez în acest moment să spun că, în ciuda tendinţelor de „civilizare” pe care toţi ni le dorim integrate în viaţa noastră cotidiană, nicăieri nu suntem învăţaţi să fim toleranţi, să acceptăm diversitatea, faptul că alţi indivizi pot fi altfel, în propriul lor mod, şi că poate acel mod îi face speciali. Nu tolerăm deviaţiile de niciun tip, şi ne este mult mai uşor să marginalizăm şi să etichetăm decât să integrăm, să tolerăm şi să acceptăm.

În funcţie de valorile unei societăţi într-un anumit punct al dezvoltării sale istorice, persoanele diferite, indiferent prin ce natură, au primit un tratament special. Fie erau eliminate fizic, ca în cazul nou-născuţilor spartani, care nu ar fi putut satisface idealul militar al cetăţii, ori consideraţi „posedaţi” de diavol şi arşi pe rug de către Inchiziţie. Ulterior, curiozitatea ştiinţifică, probabil inspirată de Umanism, Renaştere, şi în cele din urmă circulaţia ideilor iluministe, i-au transformat în subiecţi de cercetare, izolaţi şi supravegheaţi.

Indiferent de atitudine, societatea a împins la extreme aceste categorii de persoane. În zilele noastre, prin măsurile legislative, se încearcă o altă extremă: integrarea totală. Dacă nu s-a reuşit într-o extremă, nu înseamnă că se va reuşi în cealaltă, pentru că nu se încearcă schimbarea valorilor ce stau la baza comportamentelor sociale de astăzi. Nu cred că am învăţat să căutăm calea de mijloc.

Aş da ca exemplu simplu reacţia grupurilor de copii la o simplă corectare a unei deficienţe de vedere cu ajutorul ochelarilor. Chiar dacă nu mai este ceva rar întâlnit, extrem de mulţi copii purtând ochelari (accesul la serviciile medicale ajută la depistarea precoce a problemelor), grupul reacţionează negativ. O reacţie puternică apare şi în cazul deficienţelor fizice. Pot argumenta aici cu un exemplu: băieţel, născut fără palma stângă, din cauza unui pliu placentar. Este capabil, în proporţie foarte mare, să se descurce cu toate sarcinile şcolare. Reacţia colectivului este împărţită: sunt colegi care îl ajută – eventual să se îmbrace, să-şi strângă lucrurile, dar şi copii care îl evită, cu scuza nu are o mână. Toleranţa se învaţă în familie. Dacă ţi-ai obişnuit copilul cu sintagme de genul „nu te joci cu el că e ţigan/handicapat/bolnav”, i se pare normal şi lui să elimine din anturaj, pur arbitrar, o persoană diferită.
ochelari
Un alt exemplu este atitudinea copiilor şi a colectivului de părinţi faţă de integrarea la grădiniţă a unui copil cu deficienţe de atenţie şi învăţare, cu un comportament relativ agresiv. S-au făcut eforturi, dar reacţia spre excludere a semănat doar cu un foc mocnit, ce aştepta doar scuza – pala de oxigen – pentru a se impune. O criză, care i-a speriat pe ceilalţi copii, a dus la eliminarea acestuia din comunitate.

Toleranţa este relativ cultivată şi în literatura pentru copii, şi am ales două exemple: Heidi, fetiţa care luptă cu cu propriul ei deficit de învăţare, dat de lipsa accesului la educaţie, şi care, totodată, trebuie să o ajute pe Clara – fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile, izolată şi ţinută ascunsă de familie, să se simtă normală. Un al doilea exemplu, care mi se pare mult mai aproape de realitatea de azi, este Puiul lui Brătescu-Voineşti. Prepeliţa reacţionează aşa cum o face şi societatea noastră actuală. Îl ajută, îl acceptă, până la momentul final, când este nevoită să plece cu puii normali. Este ceea ce se întâmplă acum, atitudinea pe care noi o avem faţă de persoanele cu nevoi speciale: dăm minim, atât cât este nevoie să nu ni se spună cumva, de către ţările europene, că îi ignorăm, fără a ezita să-i abandonăm şi să-i sacrificăm la nevoie.

Nu ştiu în ce măsură toleranţa ar putea fi învăţată prin intermediul bisericii, şi cât de mult putem trece peste anumite „valori” impuse de aceasta. Nu a evaluat încă nimeni impactul social al actualei educaţii religioase din şcoli, axiomele profund intolerante încastrate în minţi atât de fragede, precum cea „fă-ţi prieteni asemeni ţie”, dar exemplele pot continua, mergând până la considerarea deficieţelor ca fiind rezultatul practic al păcatelor. Cum poate o instituţie, care tranşează lucrurile simplu, între Rai şi Iad, supunere şi nesupunere, să cultive ideile democraţiei, variaţiei de opinii şi de opţiuni pe care o societate modernă, în secolul XXI, ar trebui să le aibă?

Ca o concluzie, toleranţa va trebui s-o învăţăm singuri, printr-un efort imens de autoeducare, autoimpunere a unor noi valori, şi respect faţă de drepturile tuturor indivizilor. Democraţie înseamnă că libertatea personală se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea altui individ. Trebuie să i-o respecţi, dacă vrei ca a ta să fie respectată.

Mi-aş dori, dacă puteţi, să daţi alte exemple din literatura pentru copii prin care sunt încurajaţi să accepte parteneri de joacă cu deficienţe. Circula pe net acum vreo cateva luni un clip – îmi pare rău că nu-l găsesc acum – cu un copil paralizat, care mergea la o şcoală normală, iar o fetiţă se ambiţiona să se joace cu el. Surprindea minunat ceea ce se petrecea dincolo de masca exterioară, aparent insensibilă a băieţelului din scaunul cu rotile. Gândindu-mă la această temă, mi-am amintit de „Căţeluşul şchiop”… cum credeţi că influenţează poezia? Personal nu-mi place partea de etichetare, „copil urât şi rău”, şi nici cea de resemnare şi auto-izolare a căţeluşului.
Aştept cu nerăbdare reacţiile, şi voi reveni cu o completare, căci Irisuca mea tocmai ce mi-a arătat zilele trecute o temă foarte frumoasă la civică (clasa a IIIa), tocmai pe această temă.

Edit (multumesc, Cristina Neacsu!)

Manualele scolare – ce a fost, ce este si ce va fi

Am fost tentată să încep acest articol cu problema arzătoare a lipsei manualelor la clasele I şi a IIa, însă subiectul este atât de dezbătut că aproape nu mai are sens. Plus că mai mult ne pricepem să vorbim decât să luam atitudine. Problema pe care eu o am legată de manuale este cea a stării acestora, în cazul celor distribuite gratuit, şi felul în care ne educăm copiii să se poarte cu o carte.

Îmi amintesc cum aşteptam cu emoţie pe vremuri prima zi de şcoală, zi în care urma să împărţim manualele. Doamna învăţătoare, apoi dirigintă, aveau reguli bine ştiute de toţi: se realiza un tabel, în ordinea descrescătoare a mediilor, şi coloane disponibile pentru toate manualele. Manualele noi se distribuiau primele, şi nu soseau prea multe la fiecare clasă. Apoi, tot în ordinea mediilor, fiecare venea în faţă şi îşi alegea cărţile, din cele vechi. Dacă aveai noroc, găseai cărţi în stare foarte bună. La finalul anului, predam manualele după acelaşi tabel. Dacă îţi lipsea una, sau era în stare jalnică, o plăteai. În plus, doamna ni le verifica. Nu aveam voie să scriem cu stiloul pe ele, temele le puteam însemna doar cu un X, cu creionul… doamne fereşte să facem altceva… chiar şi aşa, tot se strângeau o mulţime de linii şi liniuţe care, în ultima zi de şcoală, în ziua în care se predau manualele, trebuiau şterse. Cine le curăţa de-acasă, îşi preda manualele repede… Cine nu… stătea până le ştergea, lipea – pe unde erau rupte, şi aştepta să-i semneze doamna de „ok”, ca să le poată aşeza apoi frumos, pe materii, teanc lângă teanc, în faţa clasei. La final, precum furnicile înşirate, cu câte un pachet de cărţi în braţe, mergeam în sala desemnată drept depozit peste vară şi le aşezam pe clase. Ne uitam cu jind la clasa următoare, cum arătau manualele ce vor deveni peste două luni ale noastre.

manuale

Acum, din ce-am văzut la ai mei pitici, e un haos total. Se dau, se strâng, nimeni nu se uită la ele, şi chiar dacă se uită, nu zice nimeni nimic. Nu sunt obligaţi să le îmbrace, temele se rezolvă direct pe ele, cu stiloul. Ce contează că la toamnă cartea va ajunge la alt copil, care nu o va putea folosi?! Copiii se poartă cu manualele de parcă ar fi caietele de lucru, pe care ei scriu direct. Iar autorii nu se gândesc că acele manuale sunt, totuşi, transmisibile. De ce să creezi exerciţii cu spaţii de completat, dacă acela este un manual? Sunt sigură că aţi văzut cu ce manuale vin copiii acum de la şcoală. Ştiţi că învăţământul este gratuit. Totuşi, aţi cumpărat manuale. Eu le-am cumpărat mai ales pe cele de matematică, din motivul deja expus mai sus. I-am cerut să scrie cu creionul numai dacă este nevoie, şi apoi să şteargă. Ei aş. A uitat. I le-am îmbrăcat, şi le dezbrăca pe ascuns, că nu e la modă văz-Doamne… Dar dacă de la şcoală s-ar pune piciorul în prag… ar mai arăta aşa? Unde greşim?

Şi… cum este posibil, în 2014, să ai pretenţia să mai lucrezi după un manual din 2005?! Şi bordurile se schimbă mai des de-atât… nu?

Anul acesta Iris are două manuale de la Andrei, restul de la şcoală, în stare bună. Jalnic este cel de matematică, care stă în bancă şi e numai „orientativ”. Andrei abia a primit câteva manuale. N-am văzut printre ele limba română, şi aştept cu nerăbdare şedinţa cu părinţii, unde vom afla probabil ce şi cum mai urmează. Ale voastre cum sunt?


Manuale scolare disponibile online: Elefant, Libris, eMag, Litera, ALL, librarie.net, AdevarulShop, BookCity.

Despre cadouri si atentii la scoala. Florile

flori

Parcă proverbul era „peştele de la cap se-mpute”, nu? Ei bine, nu am avea parte de atenţii şi cadouri în noul an şcolar dacă nu ar fi persoane entuziasmate de-a dreptul să facă astfel de surprize. Pentru că, nu-i aşa, obiceiul pe la noi e să oferi, ceva, acolo, măcar simbolic, pentru că nu-ştiu-ce-cutumă spune că decazi în ochii celuilalt dacă te duci cu mâna goală.

Să luăm cazul primei zile de şcoală. Cum să te duci cu mâna goală? Să n-ai tu acolo, o floricică cât de mică? Stai aşa, nu poate fi mică! Dacă e mică, nu sare în ochi! Trebuie musai să fie mai mare. Să facem un calcul: 30 copii x 15 lei buchetul (minim) = 450 lei. Doamna primeşte aşadar în prima zi o sumă consistentă, pe care în trei zile o aruncă la coş, asta dacă nu face fericite vecinele de palier, văduve de mai bine de 10 ani, şi care n-au atins o floare de la ultima înmormântare… care cască ochii… oare vine de la primărie? A, nu, e prima zi de şcoală. La prima şedinţă, când consumabilele de bun-simţ, gen cretă, tonner, hârtie etc., ajung la sume similare (nu comentăm că primăriile nu le plătesc, aşa cum ar trebui), toată lumea vorbeşte pe la colţuri că e mult… (Nu adăugăm rechizitele).

Cel mai interesant mi se pare atunci când se oferă un buchet din partea clasei. Se cotizează, se organizează, vine ziua cea mare, buchetul imens e pe catedră… dar tocmai iniţiatorii proiectului mai scot din bancă un buchet şi păşesc ţanţoşi spre catedră. Ceilalţi sunt fraierii din mulţime, care au pus botul. Ei se remarcă şi plusează. Ce câştigă?

E un gest frumos să oferi o floare. Dacă e frumos, de ce nu-l aplici la propriu: o floare?

Se dă următorul scenariu ipotetic… la prima şedinţă cu părinţii, doamna vă spune că nu îi plac florile de nicio culoare. Că tolerează în clasă 2-3 ghivece, dar că în cazul acesta copilul devine responsabil cu udatul vietăţii decorative. Dar că nu îi plac buchetele, mici, mari, nu contează… şi că a i le oferi înseamnă de fapt să o obligaţi să le dea mai departe persoanelor întâlnite în drum spre casă. Cum vă simţiti? Este un răspuns sincer la un gest. E politicos ca atunci când primeşti un cadou să zâmbeşti, orice s-ar afla în cutie. Dar este ok să încurajeze un gest care nu-i face plăcere? Cum reacţionaţi? Veţi crede că glumeşte şi veţi continua să trimiteţi flori?

V-aţi gândit vreodată, la cel mai serios mod, ce-şi doreşte cu adevărat în prima zi de şcoală?

Edit, 2015: Scenariul nu este ipotetic, aici aveți caz real.

Dictionar scolar – util sau nu?

dictionare

Trăim într-o epocă atât de rapidă, că uneori ne ia ameţeala când ne lăsăm cuprinşi de toate cele ce ne înconjoară. Şcoala a început, mulţi dintre noi ne dăm peste cap ce anume să cumpărăm şi ce nu pentru copii… Există totuşi un element aproape obligatoriu în camera unui şcolar: raftul cu instrumente utile de-a lungul întregului parcurs şcolar, cărţi pe care profesorii le cer, şi de care elevul are nevoie în procesul de efectuare a temelor.

Hai să vedem, pe scurt, cam ce ar fi util pentru un elev. Menţionez că nu discutăm relativ la un anumit nivel şcolar, ci la modul general. Din lista de mai jos fiecare e liber să aleagă instrumentele de care are nevoie. Dar nu e o idee rea să faceţi iarna car şi vara sanie. Sunt, îmi veţi spune, o sumedenie de dicţionare online. Nimic nu se compară însă cu cartea de pe birou. Nu pretind că lista este completă, puteţi completa, prin comentarii:

  • DEX. Este cartea de căpătâi, care nu ar trebui să lipsească din nicio c(l)asă. După părerea mea, după ce învaţă corect ordinea literelor în alfabet, DEX-ul este următoarea etapă, şi ar merita o lecţie specială: cum căutăm cuvintele în dicţionar. Poate pentru clasa I e cam mult, dar un dicţionar pentru elevi e la fel de potrivit, mai ales că noile cunoştinţe vin însoţite, la rândul lor, de cuvinte noi.
  • Dicţionar de sinonime, dicţionar de antonime. Chiar dacă nu se învată termenul de „sinonim” şi „antonim”, exerciţiile care cer elevului cuvinte cu înţeles asemănător şi opus se fac de la începutul parcursului şcolar. Dacă învaţă să le folosească, temele vor deveni mult mai uşoare, mai ales când dau bătăi de cap…
  • Dicţionare de limbi străine, în funcţie de limba studiată la şcoală. Este imposibil să înveţi o limbă străină fără să ai în casă un dicţionar, român – X, X – român.
  • Atlas geografic, sau hărţi de perete. Pentru perete eu aş merge pe hărţi de geografie fizică, nu politică. Acestea din urmă nu e musai să fie detaliate. În schimb, pentru geografia României, o hartă mare este nepreţuită. La capitolul atlase, deşi sunt o mulţime editate, rămân fan al celor editate de ed. Didactică şi Pedagogică, după vechile tipare, şi nu cele noi, desenate să fie. După mine, harta nu este un desen-schiţă. Mi s-au părut ok şi cele care poartă marca Instituto Geografico DeAgostini, făcute la modul serios.
  • Atlas istoric. Poate nu sunt obiectivă, dar e nevoie şi de acesta. E drept că fără o cunoaştere a spaţiului discutat din punct de vedere geografic este greu să vorbeşti despre evoluţia istorică. Dar o imagine face cât 1000 de cuvinte, şi aici se încadrează şi hărţile de istorie.
  • Atlas botanic, atlas zoologic, atlas de anatomie – foarte utile pentru fixarea cunoştinţelor de la orele de biologie în funcţie de clasă.

Aş putea să continui şi pentru celelalte ştiinţe, dar deocamdată mă opresc doar la variantele pe hârtie şi la un sfat: dacă aveţi de făcut un cadou, întrebaţi părinţii… Poate e încă liber pe raft un capitol, şi îi veţi face un cadou util mai mulţi ani!

Eu am o lama noua

Circulă de ceva vreme (adică cam de când a început anul şcolar) pe net o imagine, scoasă dintr-un instrument didactic, care se pare că a indignat enorm de multă lume, pusă pe fapte mari… La început am ignorat, căci furtunile în pahar de obicei nu mă tentează, dar îmi „place” cum toată lumea tresaltă de nervi pentru povestea cu „lama”.

Că manualele sunt pline de tot felul de minunăţii, nu neagă nimeni. Că se pot face mult mai bine, e adevărat. Că avem acum două serii de elevi în şcoli fără manuale şi nu iese nimeni în stradă, şi mai adevărat. Vai, dar povestea cu „lama” trebuie înfierată! şi la TV, neapărat!

Părinţii care au stat în clasa I, primul semestru, cu abecedarul în braţe lângă copil, nu vor reacţiona la textul de mai sus. De ce? Pentru că ei ştiu că literele se învaţă pe rând. Cu fiecare nouă literă, creşte numărul de cuvinte, apoi propoziţii, pe care le poate compune copilul, care pot fi incluse într-un text sau într-o dictare. Am zis că e ireal să te chinui în stilul acela, dar când ajungeam la dictare, şi la limitele impuse… Doamne… mulţumeam fiecărei zile care trecea şi mai aducea o literă nouă!

lama

Textul de mai sus, dacă nu mă înşel, este un exerciţiu la litera „ă”. După ordinea din abecedar pe care o am eu – a, m, u, n, i, e, r, c, o, l, ă -, fix aceste litere se folosesc. Vă provoc, dacă sunteţi aşa indignaţi, să alcătuiţi voi, cu literele de mai sus, un text cursiv, de câteva propoziţii. Atenţie, nu aveţi voie să folosiţi nici ortograme. După primul text, treceţi la al doilea, şi pentru caietul auxiliar, şi pentru caietul de la afterschool. Abia apoi căutaţi cui aparţine materialul tipărit, şi faceţi o propunere de îmbunătăţire.

Problema cu textul de mai sus e alta: copiii habar n-au ce e o lamă. Nu mai există de vreo 10 ani… nici bunicul, care se încăpăţâna să folosească vechiul lui aparat de ras, nu mai are. O văd doar în poza din abecedar. Cum taie o lamă? Generaţia 30+, care a mai stat şi singură pe-acasă, ştie cu siguranţă, că doar, dacă nu-ţi mergea ascuţitoarea, dădeai fuguţa la baie, luai „o lamă nouă”, şi rezolvai problema. Dacă nu aveai Pic, şi trebuia să ştergi discret urma de cerneală din caiet, tot o lamă foloseai, apoi radiera. Am mers cu lama în penar la şcoală… şi nu ne-am tăiat între noi.

Reacţionau şi părinţii noştri, un Ai grija! mereu îl puneau în propoziţie. Dar noi am fost generaţia cu cheia de gât, care era cu mult mai capabilă decât generaţia de azi să identifice un pericol. Da, noi aveam lamă… copiii noştri nici nu ştiu cum arată! Aveţi grijă, sunt în clasa I copii care nu ştiu nici ce este acela ac, aţă, nu le identifică utilizarea din imagini. Acolo de ce nu se reacţionează?!!?

PS. Bănuiesc că niciun părinte de elev clasa I în acest an şcolar nu e indignat de imagine, pentru că nu s-a lovit de ea în manual. În acel manual desprins din povestea „Hainele noi ale împăratului”!

Suna clopotelul. Despre punctualitate

punctualitate

Pentru a descarca fisierul, dati click pe imagine.

Am început ieri să las libere gândurile, şi, cu cât le las mai mult, îmi dau seama că se lovesc de lucruri care nu îmi sunt tocmai pe plac. Azi le voi lăsa un pic pe tărâmul punctualităţii, pentru că tot este prima săptămână de şcoală, şi cei mai mulţi dintre cititorii mei sunt părinţi sau cadre didactice.

Punctualitatea este, după părerea mea, o calitate care se educă, şi care ţine în mare, mare măsură, de gradul de civilizaţie. Îl admirăm toţi pe Carol I, primul nostru rege, dar câţi ştim ceea ce l-a enervat cumplit când a venit în România? Faptul că punctualitatea era o noţiune atât de abstractă încât aproape lipsea cu desăvârşire. A mers până acolo încât le-a făcut cadou oamenilor politici ai vremii ceasuri, poate aşa reuşeau să înţeleagă noţiunea de „întâlnire programată”. Nu mă hazardez să trag de aici concluzia că suntem un popor necivilizat, ci că trebuie să învăţăm că punctualitatea este o dovadă de respect pentru celălalt. Trec de introducere, şi ajung la subiectul principal: punctualitatea la şcoală. Cele mai dure legi de punctualitate le-am primit de la profesori. Ai întârziat, ai absenţă. Tragedia era când începeau să se strângă… Erau scutiţi de această lege colegii care veneau la şcoală cu trenul, şi care, oricât de devreme s-ar fi trezit, nu aveau cum să facă trenul să zboare. Dar dacă în cele mai multe cazuri ei ajungeau în timp util (şi se trezeau la 5, 6 dimineaţa!), noi, cei din oraş, ce scuză aveam? Ne trezeam la 7.15… şi nu aveam „timp”.

Am ajuns la catedră, şi, la rândul meu, aplicam regula. Intram în clasă când suna clopoţelul, şi în mai puţin de două săptămâni nu am mai avut întârziaţi, pentru că au înţeles că absenţa rămâne, iar faptul că e coadă la chioşcul de peste drum nu e problema mea. Apoi am schimbat regula: mai poţi intra în clasă cât timp strig catalogul, după care nu-ţi permit să mă mai deranjezi, nici pe mine, nici pe colegii care vor să fie atenţi. Iar tu rămâi cu absenţă nemotivată. De vreo 4 ani sunt părinte de şcolar, şi, dacă încerc ceva, e să-mi învăţ copiii punctuali.

Merg uneori la şcoală şi mă enervează la culme părinţii care „mai au ceva de discutat cu doamna”, deşi clopoţelul a sunat. Nu mă interesează că n-ai găsit X model de caiet, sau ce idee ţi-a venit ţie azi-noapte pentru serbarea de peste două luni. Tu, părintele acela vorbăreţ, iei 10 minute de matematică din ora copilului meu, şi laşi 20 de copii nesupravegheaţi, pentru că o ţii de vorbă pe doamna pe culoar. Îmi este jenă de fiecare dată când trebuie să o reţin pe doamna în pauză, pentru că acea pauză îi aparţine. Poate vrea să bea o gură de apă, poate vrea să se întindă pe fotoliu în cancelarie, să îndulcească o durere de spate. Poate pur si simplu vrea 3 minute de linişte. Îmi cer scuze de fiecare dată, şi încerc să fiu scurtă. Pentru că încerc să stau în papucii dânsei… Dar câţi încearcă?!

Apoi îmi vin în minte pretenţiile părinţilor. Cum adică să laşi copiii nesupravegheaţi în pauză? Nu, tu eşti acolo pe post de poliţist, pentru că eu, părintele, sunt incapabil să-mi educ copilul să nu se comporte ca-n junglă. Pentru că eu nu l-am învăţat ce înseamnă respectul: să-şi respecte colegii, să se poarte civilizat, să nu distrugă bunurile lui sau ale altora. Respectul se câştigă sau se impune. Iar punctualitatea este o dovadă de respect.

Punctualitatea este însă o calitate solicitantă. În primul rând, trebuie să vrei să ajungi la timp. Apoi trebuie să anticipezi toate piedicile, să reacţionezi şi să corectezi deriva. Dacă ştii că e trafic, pleci mai devreme. Dacă nu se poate rezolva, schimbă mijlocul de transport. Ce-aţi spune dacă, la şcoală, aţi primi de la învăţătoare trei cupoane de întârziere pe semestru? După ce le consumi, nu mai intri la oră decât la pauză? De câte ore petrecute pe culoarul şcolii ar fi nevoie să înveţi să ajungi la timp?

Nu sunt ceas elveţian, mi s-a întâmplat şi mie să deschid ochii şi să constat că telefonul a murit în timpul nopţii şi n-a sunat. Am teleportat copiii la şcoală, cu indicaţii clare, cum să bată la uşă, să ceară scurt scuze şi permisiunea de a intra, şi să deranjeze cât mai puţin când se dezbracă şi îşi scot lucrurile din ghiozdan. Eventual să şi explice doamnei la pauză că a fost un accident. Cu musca pe căciula aşteptam verdictul la prânz… ca să-mi spună că-mi fac prea multe probleme, X şi Y vin mereu pe la şi jumate… Doamna ce zice?! „Nimic!”

Ei bine, dacă nu vă place că în tara asta merge şi aşa, şi ştiţi că de regulă întârziaţi, treziţi-vă mai devreme. Eu sper să existe cât mai multe doamne care să pună piciorul în prag. Undeva există o limită. Trebuie doar s-o trasăm.