Mitul temei pentru acasă

Mitul temei pentru acasa – Alfie Kohn

Tema – deosebit de provocatoare – este titlul ultimei lucrări traduse la noi de Elena Irimia. Originalul lui Alfie Kohn a apărut în 2007. Din nefericire pentru mine, nu am apucat să citesc încă volumul, rămas luna aceasta pe lista de achiziții, căci prioritare sunt manuale, auxiliarele, culegerile cerute copiilor la școală 🙁 … Dar dezbaterea prilejuită de lansarea volumului, mai ales după intervenția autorului pe skype, a fost destul de aprinsă.

Discuția a pornit, normal, de la utilitatea temelor în sistem. Totuși, un lucru nu s-a spus, nu putem compara sistemul american și pe cel românesc. Acolo programul de după-amiază al copiilor include și aprofundarea subiectelor discutate în acea zi și temele pentru acasă ar fi probabil deja ceva mult prea „în plus”. La noi însă… numărul mare de copii la clasă, cantitatea de informație nestructurată și neintegrată, timpul limitat și cheltuit haotic, toate duc la imposibilitatea de a ajunge la aprofundare cu fiecare copil. Cumva tema pentru acasă ar trebui să compenseze acea învățare personalizată, care la noi nu se face, și care cade astfel în sarcina părintelui, prin… tema pentru acasă.

Iarăși, un lucru de care nu se ține cont: pentru marea masă a populației școlare, este suficient să asiguri baza, competențele și deprinderile. Însă există în sistem și extremele: cea de jos, unde copiii cu deficiențe de învățare chiar au nevoie de ajutor și intervenție suplimentară, pentru a-i ajuta să se „ridice” la un nivel satisfăcător, și cea de sus, elita, nivelul de performanță, unde munca suplimentară este secretul succesului. Însă pentru aceste două extreme, care își asumă investiția de timp, nu poți sacrifica restul. Ce nu se spune este că în sistemul american aceste extreme sunt integrate în clase speciale, în care regimul de muncă e altul, și obiectivele de asemenea. Pentru ceilalți, „normali”, se practică ceea ce spuneam.

La noi e încă teoria aceasta, să ai în clasă copii cu capacități cât mai diferite, să ai și tu unul măcar cu care să lucrezi. După părerea mea, este o mare greșeală, pentru că nu apuci, efectiv, să personalizezi mesajul transmis pentru fiecare, să ajungi să-i cunoști atât de bine încât să răspunzi nevoilor fiecăruia. Da, e drept, e mai ușor să lucrezi cu o clasă majoritară de copii „buni”, însă vei ajunge fără să vrei în rolul prepeliței. Ți se rupe sufletul, dar pe unii îi vei lăsa în urmă. Adevărata capacitate a unui dascăl se vede în momentul în care reușești, acolo unde nimic nu-ți era favorabil, să faci să se „vadă” acel an la școală. E ușor să lucrezi când ai materiale, instrumente și copii deschiși la minte. Dar să lucrezi în mediul rural, cu copii care vin la școală pentru acel corn cu lapte, poate au un caiet și un pix, iar tu trebuie să-i înveți să scrie și să citească, să le trezești pasiunea pentru lectură și pentru cunoaștere, să uite că nu știu ce e acela televizor, darămite tabletă și calculator.

Iarăși, avem o societate nefuncțională. Școlile noastre nu pregătesc absolvenți pentru viață, fac ceea ce un celebru personaj a spus în direct la revoluție: „fă-te că lucrezi!”. Așa ne facem noi de mulți ani că ne implicăm, dar de fapt copiii, la 18 ani, nu au nici cea mai mică viziune despre viață și ceea ce-și doresc. Mi se pare absurd să aud tineri spunând că au dat la facultatea X pentru că așa au vrut părinții. La 18 ani mi se pare incredibil să nu dispui de propria voință, cât să-ți alegi un drum în viață – bun, prost, e decizia ta, ești capabil să o iei.

Și atunci, din disperarea de a-i oferi copilului toate alternativele, îl copleșim cu cerințe, transformate în cantități insuportabile de teme. Nu suntem capabili să ne mulțumim cu normalul, vrem performanța. Paralel însă, ceea ce sistemul oferă acum nu este un „normal”. Deși nu se promovează oficial concurența, sistemul de ierarhizare de la sfârșitul ciclului gimnazial – la o vârstă încă tulbure – îi aruncă pe copii într-o cursă nebună nu spre a reuși, ci spre a nu-și rata șansa la un viitor „normal”. Nu există o egalitate de șanse, un standard școlar la care să ne raportăm. Ne aruncăm brambura în sistem și nu știm cum să culegem mai mult.

Am prins ședințe cu părinții la care aceștia cereau teme suplimentare, pe motiv că copiii se plictisesc acasă. N-am râs, pentru că era de plâns. Niciun copil normal nu se plictisește atât de tare încât să vrea teme (doar părinții nu știu să petreacă timp cu ei!). Este doar pasiunea nebună a părinților de a-i împinge în față, de a-i vedea „primii”. Copiii mei nu sunt primii în clasă, dar sunt excepționali pentru mine, prin îmbinarea calităților lor. Avem suișuri și coborâșuri, lucruri „de recuperat”, pentru că, ce să facem, n-am fost destul de inspirată să emigrez la timp și trebuie să supraviețuim sistemului de aici, care ne judecă cu răbojul, nu ne evaluează competențele. Am fugit de-o școală, pentru că n-am considerat „normală” atitudinea de toleranță față de indisciplină, neseriozitate și nesimțire. Am vrut și vreau în continuare pentru ei o școală în care profesorii să intre la ore la fix și să pună măcar un strop de pasiune în ceea ce fac. Cât vor reuși ei în acest mediu relativ normal… vom vedea.

Însă temele pentru acasă rămân un subiect fierbinte. Cine ține cont că la pregătitoare copiii nu trebuie să aibă teme? Că până în clasa a IVa temele nu trebuie să depășească 15-20′ la o materie? Ce se întâmplă în programele de after-school, care, pe lângă temele copiilor de la școală, mai adaugă și „culegeri” suplimentare să le umple copiilor orele state acolo și să satisfacă orgoliul părinților, măsurat în taxa plătită? Iar tot ritmul acesta nebun ne livrează o „enciclopedie” incapabilă să argumenteze, să ia o decizie, să arunce o minge sau să aprindă un chibrit…

Alfie Kohn spunea în prezentarea sa că pentru temele de acasă sunt responsabili părinții și profesorii deopotrivă, într-un cerc vicios pe care unul din ei trebuie să-l oprească. M-am gândit atunci la temele de la pregătitoare. Cum ar fi ca tu, ca părinte, să te duci la școală, și să spui „Copilul meu nu va face temele”, pentru că la această vârstă nu se dau teme. Să continui? Celebrele teme de vacanță… toată vara copiii stau cu gândul la TEMA de care nu s-au apucat și cu care îi va prinde toamna… toate încununate de sperietoarea testelor de evaluare inițială din toamnă, care, de ținut minte, nu se trec în catalog!

Nu știu dacă este și în carte, însă se vorbea de o nouă instituție: protecția consumatorului de educație. Cum ar curge aici reclamațiile… Dacă doriți cartea, este disponibilă aici: Books-Express, eMag.

De curiozitate, ați avea „curajul” să cereți profesorilor mai puține teme?

Mergem la școala normalului!

Chiar înainte să înceapă școala am văzut pe unul din grupurile de învățători de pe facebook o clasă decorată care părea desprinsă dintr-o poveste. Toate colegele care au reacționat atunci erau pe linia „așa ceva nu se poate să existe la noi”, spunându-i minune sau atribuindu-i alte calificative de gen.

A început școala și odată cu ea și scandalul. Pe scurt, clasa Disney de la Liceul pedagogic Timișoara nu este „normală”.

Sursă foto și declarație: oradetimis.ro (sunt mult mai multe imagini disponibile)

Am atras atenția asupra faptului că normalitatea este cea care trebuie să predomine, nu este normal să îi îndepărtăm pe copii de realitate. Nu este un lucru care să nu poată fi apreciat, este un lucru frumos, dar școala ar trebui să le ofere copiilor stabilitate, un mediu egal, nediscriminatoriu, în care copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise. Am fost în mijlocul lor, am avut o poziție despre ceea ce am identificat la fața locului, un lucru este clar, ne bucură priceperea lor și arta pe care au dovedit-o în a pregăti sălile de clasă, au fost extraordinari, dar e normal să păstrăm limitele și normalitatea, a declarat pentru oradetimis.ro, Aura Danielescu, inspectorul școlar general al ISJ Timiș.

Așadar, inspectoratul se scandalizează că, la un liceu pedagogic, care teoretic ar trebui să și experimenteze alternative educaționale, din fonduri private, se realizează un decor care, dincolo de aspectul de poveste, este și practic. Zidul din spate ascunde dulăpioarele copiilor, rafturile cu rechizite sunt în „scorburi”, și ne uităm la tabla spre căsuța piticilor. Nu se spune văd nimic de proiectorul instalat, bănuiesc din aceiași bani, deasupra tablei.

Dacă tot milităm la nivel oficial pentru o școală a normalului, de ce în marea majoritate a școlilor românești nu există acest „normal” la care să ne raportăm? În mediul rural – „un mediu egal, nediscriminatoriu” – sunt școli care au toalete afară, nu au apă curentă, se încălzesc cu lemne. Sunt școli unde băncile au și 100 de ani. Sunt școli unde părinții cumpără la început de an bănci, perdele, dulapuri. Comentez în continuare: „…copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise.” – sigur, o lume în care îl punem în genunchi la școală, îi spunem că Darwin e un impostor, că trebuie să se supună și să nu gândească. La care „normal” ar trebui să ne raportăm? Declarația celor de la ISJ Timiș dă dovadă de un mod limitat de gândire, un „pat al lui Procust” care domină spațiul de decizie românesc, cel puțin la nivel educațional.

După ce că nu sunt în stare să le asigure copiilor manuale, că i-au transformat în cobai ai unor reforme făcute cu picioarele și din mers, au un tupeu fantastic să ne vorbească despre „normalitate”. Mie nu mi se pare „normal” ca, atunci când, prin lege, învățământul este numit „gratuit”, să cumpăr manuale, pentru că cele de la școală sunt într-o stare jalnică. Nu mi se pare normal să cumpăr cretă, proiector, dulapuri, și tot ce mi-au mai auzit urechile la început de an școlar. Nu mi se pare normal să citesc în manualul de istorie de-a patra, pe care Iris îl folosește anul acesta, că România și-a depus candidatura la aderarea în UE, și să argumenteze de ce se dorește acest lucru. Nu mi se pare normal să avem un învățământ depășit de realitățile în care trăim, și să mai citesc că folosirea magnetofonului la clasă este „mijloc modern de învățare”.

Nu e normal să existe clase cu 36 de copii, la ciclul primar, când în legea educației – art. 63, (1) c), se spune că o clasă de nivel primar are în medie 20 de copii, nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25!

Mă bucur că undeva, pe pământ românesc există 28 de copii (am numărat scăunele din poză) care se duc de plăcere la școală, și, la clasa pregătitoare, se simt bine și nu regretă grădinița. Cei de la inspectorate, ministere, alte comitete și comiții, să-și tină părerile pentru ei, până când vor fi în stare să ne ofere un normal în care să ne simțim respectați, și nu abuzați la orice decizie.

Știu ce se va întâmpla în continuare: clasa nu va fi „demolată”, însă pariez că în toamnă se va da o circulară prin care se interzice cadrelor didactice să intervină în „normalul” clasei. Fără derapaje de la linia de partid, da?

Ca să închei „vesel”… se potrivește bancul următor:

În cimitir, groparul sapă liniștit. Dintr-un mormânt se ridică un schelet. Încearcă să-l sperie, însă el își vede de treabă. Văzând că n-are succes, scheletul se îndreaptă spre gard și dă să sară.
Dintr-odată se trezește cu ditamai lopata după ceafă.
Groparul: Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!

(orice asemănare cu personajele și faptele reale nu este deloc întâmplătoare 🙂 )

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

2. Organizarea
După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

Tabletă versus carte. Dilemă în educație.

Uneori am impresia că „planetele” se aliniază în unele zile, și parcă cer ele câteva rânduri… Azi mi-am prezentat una din temele de semestru, temă pe care nu aș fi reușit s-o fac fără ajutorul vostru, cei care mă urmăriți. Așadar, dacă ați răspuns la chestionarul privind folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare, verificați mailul (în cazul în care mi l-ați lăsat, sau lăsați-mi un mesaj, dacă sunteți interesați) pentru a vedea rezultatele cercetării.

O concluzie ce transpare din tot studiul – deși există dorință: este încă foarte greu să integrăm mijloacele tehnologice în procesul de învățare. Nu vorbesc aici despre materiale suport, care pentru un sfert de oră să le capteze atenția. Vorbesc despre abordarea lecției având la îndemână instrumente moderne. Știu că ar însemna muncă… și am văzut pe pielea mea. M-am apucat să pregătesc o lecție de istorie pentru clasa a IVa, pe tema „Uniunea europeană”. Ei bine, manualul e din 2006, adică dinainte ca România să adere. Pot folosi manualul? Nu. Hărți? Atlasele cam tot de pe-atunci sunt. În schimb am avut la dispoziție lucrări precum Vino să cunoști Uniunea europeană, sau materiale primite la centrul Uniunii europene din București. Și, pe lângă multiplicat câteva pentru un joc cu harta mută, mi-a fost mai ușor să fac repede o prezentare utilă toată ora, și care m-ar scuti în același timp de scris schema pe tablă, căci am realizat-o treptat în slide-uri, cu iconiță specială „scriem în caiet”. Deodată un suport pentru întreaga oră a devenit soluția tuturor problemelor mele cu materialele… în plus am integrat și link către imnul Uniunii. Acum 15 ani aș fi spus că e o lecție ultra-modernă, acum mi se pare atât de „normală” și deloc ieșită din comun că parcă e o a doua natură.

La fel cred că se simt și copiii. Au enorma șansă de a avea acces la niște instrumente de învățare extraordinare. Doar că cineva – și aici e problema, nu știm cine – trebuie să-i ajute să nu mai vadă tabletele, telefoanele, calculatoarele, ca jucării. M-am amuzat teribil la afirmația unui participant la dezbaterile de azi: părinții au inventat pentru copiii mici o suzetă miraculoasă – le dai telefonul/tableta și tac instant, nu mai deranjează cu orele. Ei bine, dacă atunci când erau mici le dădeați suzeta… poate vă gândiți la afirmația aceasta.

Putem transforma procesul de învățare. Doar că nu trebuie să căutăm mereu calea cea mai ușoară. Calea corectă presupune multă muncă, multă pregătire, timp investit, și nu neapărat bani.

Am să închei cu o recomandare: un volum de care m-am îndrăgostit instant la târgul de carte, și pe îl văd folosit cu grupurile de copii, atunci când încercăm să-i motivăm pentru lectură. Este o carte, apărută la editura Gama, este dilema în imagini expresive a două personaje care nu-și găsesc calea comună, cumva personificarea luptei dintre generațiile tradiționaliste și cele IT de azi. Nu trebuie să fie o luptă în care unul să câștige și unul să piardă, ci una din care fiecare să afle mai mult despre celălalt și să iasă amândoi în câștig.

Ce-ai acolo?
Este o carte.
Și… cum derulezi mai jos?
Nu derulez. Dau pagina. Este o carte. […]
Postezi pe blog cu ea?
Nu. Este o carte.[…]
Poate să dea sms-uri?
Nu.
Să scrie pe Tweeter?
Nu.
Are wi-fi?
Nu.[…]
Deci… ce mai știe cartea asta să facă? Are nevoie de parolă?
Nu.
De un nume de utilizator?
Este o carte! […]
Nu-ți face griji, o pun la încărcat când termin!

Și acum, la final, întrebarea de baraj: cum folosiți aceste „device-uri” cu copilul? Suzetă IT? Instrument de învățare?

De ce ne ducem și „muncim” la grădiniță

Rar îmi ies din fire, și reușesc și să mă abțin și să-mi țin gura. Am primit chiar un compliment de la o prietenă, care îmi spunea că a tras aer în piept, așteptând să izbucnesc, și a fost uimită să vadă că tac. Pentru că – asta e, îmi dau seama când e momentul în care energia ar fi consumată în zadar, și n-aș reuși să schimb nimic. Azi am reușit performanța a doua oară, cu aceeași persoană. Doar că am constatat că tristețea care mă cuprinde în acest moment e de durată…

Am asistat azi la lecția demonstrativă a unei colege. Nu sunt importante detaliile, ci ideea că copiii (grupa mare) au reușit să confecționeze o rachetă. Mare!! Erau încântați, nu conta cât de dreaptă, bine lipită era, era racheta LOR. Abia așteptau să se joace cu ele, să fie ei cosmonauții care conduceau racheta. Putem să le luăm acasă?? Normal că puteți! Cum era să-i spun că a lucrat degeaba, nu are dreptul să se joace cu creația lui?

Ei bine, se poate! Legea în clasă nu o fac studenții la practică, ci „doamna”. Cum au decolat vreo 5 rachete, care se alergau vesele pe covor (doar stătuseră mai bine de 45 min pe scăunele), a intervenit imediat regula și autoritatea: toată lumea pune racheta sus pe dulap, le luați acasă vineri. Ce plânsete, ce satisfacție de a-ți crea singur o jucărie, și mai ales, ce e aia să vrei să te joci cu ea?? Nu aveți voie să vă jucați cu ele, că le stricați!! Așa, și? Nu de-asta le-au făcut? Ce le mai arătați părinților când vin? Ei bine, eu dacă mi-aș fi luat copilul fericit, cu o rachetă dezlipită, pe care o băgăm în service amândoi, mai ales că el a confecționat-o și știe cum s-o repare, aș fi mai mult decât încântată!! Dar nu, rachetele trebuie să stea sus, la „expoziție”, să nu care cumva orgoliul părinților la ora amiezii să aibă de suferit! Habar n-aveam că pentru părinți muncim la grădiniță! Sau așa am ajuns să ne măsurăm calitatea muncii depuse?

Am lăsat în clasă niște copii triști. Ei își doreau din tot sufletul să se joace cu rachetele…

Mi-am amintit de ceșcuțele mele de carton. Fetele deja începuseră jocul de servire a ceaiului, și decupau chiar cu mai mult zel sorbind printre picături ceai imaginar din ceșcuțele gata lipite. Așa că azi am plecat și eu cu un pic din tristețea lor. La noi și grădinița a devenit prea serioasă. Nici aici nu avem voie să ne jucăm!!

PS. Racheta este confecționată din tuburi de carton, reciclate, iar vârfurile sunt improvizate din semicercuri. Motoarele de jos au fost în cele din urmă fixate cu scoch.

România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

„Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.

A-l avea sau nu pe Mos Craciun la serbare?!

Nu ştiu ce se întâmplă anul acesta, poate atrag eu poveştile negative, dar nu aud decât variante „horror” despre moşi-crăciuni. Ba sunt îmbrăcaţi ca vai de ei, ba mai bine tac decât să scoată te-miri-ce păsărele… încât bieţii copii abia dacă mai ştiu ce să mai creadă! Şi cum atât prestaţia de 2 lei, cât şi cadourile, sunt suportate cu stoicism de părinţi, stau şi mă întreb: pentru ce…? Spiritul Crăciunului e departe de acest show ieftin…

Aşa că mă gândesc foarte serios ca la viitoarea-mea-primă-serbare moşul să devină mai modern decât le trece părinţilor prin cap, şi să avem un chat plăcut pe skype. O să-l înţeleg că e ocupat şi nu are timp de plimbări înainte de Ajun, dar că se rupe de la munca din fabrică să stea un pic cu noi de vorbă. Materiale necesare: un laptop, un stick de net, un proiector (până aici nimic greu), şi un moş amabil care la ora X să fie disponibil pe skype, de preferat nu în izmene, poate cu un decor fain în spate, să ne salute, poate să asculte un cântecel-două, şi să promită că nu-i ratează pe copii în noaptea de Ajun.

Şi uite-aşa am făcut şi serbare, cu moş punctual, amabil, care nu dă găuri suplimentare la buget şi nu creează frustrări inutile. E o idee de afacere, poate chiar de viitor, dacă ne mai destupăm la minte şi nu ne mai agăţăm disperaţi de obiceiuri care ar trebui schimbate. Şi care ar intra în ton cu copiii noştri atât de „tehnici”. Pentru că, dacă pe-ăsta de vine îl trag de barbă, şi îţi vine cu smocul de puf să-ţi demonstreze că e fals (e trăită anul trecut), pe cel de pe skype… tare aş vrea să văd cum îl testează!

Vă doresc să scăpaţi repede de duhurile rele ale serbărilor abia încheiate, şi mirosul de sarmale şi cozonaci să vă aducă buna dispoziţie!

Serbarea de Craciun

Pe oriunde mă uit pe net văd poze de la serbări. Toată lumea e gătită, veselă, şi aşteaptă sărbătorile, se pozează cu familia, cu Moşul, ce mai, o nebunie completă! Mie personal îmi plac două tipuri de serbări: acelea unde există sală de festivităţi la şcoală, scenă, cortină, culise, şi copiii înţeleg ce înseamnă un spectacol, program, punere în scenă (e o experienţă unică, pe cuvânt!), sau cele în care copiii se simt bine, nu părinţii, chiar mici petreceri improvizate la clasă. Variantele în care „dar de ce i-aţi dat fiicei lui X poezie mai lungă decât fiicei mele” sau „de ce al meu deschide o singură dată gura” mă lasă rece, şi sunt total împotriva lor. De ce? Pentru că, şi dacă numeri silabele, tot nu vei împăca pe toată lumea… mai ales dacă vor sta claie peste grămadă în clasă, lovindu-se şi călcându-se pe picioare să-şi fotografieze mai bine odorul, fără să le pese de ceilalţi părinţi, care vor acelaşi lucru.

Mi se pare mai practic să-i laşi pe copii să se grupeze, dacă vor, nu e obligatoriu, şi să aleagă ei ce vor să prezinte: un cântec, o scenetă, să vină ei cu idei. Nu doamna să împartă zeci de hârtiuţe, cărora să le pierdem numărul şi ordinea… Încă ceva, la fel de „practic”. Dacă nu poţi chema un Moş Crăciun ca lumea, mai bine nu chemi deloc. Unul cu costum de 2 lei nu ţine decât la vârsta de 2-3 ani, nu de pe la 5… când au o mulţime de întrebări şi suspiciuni. Adică unul la care să-i vezi barba neagră pe dedesubt şi flanelul atârnând este jalnic. Mai repede pui un mesaj video de la moşul… sau deschizi o „cameră” din oraşul lui Moş Crăciun, să vezi de ce e ocupat şi n-a ajuns. Din punctul meu de vedere, e mai practic să nu ajungă. Şi aşa lista de cadouri e lungă, unul în minus tăiat de la serbare nu e de ici de colo.

Ce nu-mi mai place mie la serbări: toată lumea dă din colţ în colţ să strângă bani, să-i ia doamnei cadou. Că doar merită, nu? Sunt total anti acestui obicei! Nu pentru că legal se încadrează la dare/luare de mită sau primire de foloase necuvenite, ci pentru că e timpul să evoluăm şi să lăsăm de-o parte proastele obiceiuri… În primul rând, doamna e acolo pentru că acea muncă îi dă satisfacţie. În plan secund, şi-a asumat acel job/salariu, şi, dacă veniturile trebuie rotunjite, caută alte soluţii. Fii creativă, organizează cursuri, dă meditaţii, timpul liber permite. Dar nu aştepta plicul sau săpunul şi perechea de ciorapi…

Dar mai mult decât asta mă deranjează cei care consideră ca trebuie să dai. Nu trebuie deloc. Este problema ta, nu ai sau nu vrei din principiu sau pur şi simplu vrei să-i iei copilului ceva în plus de sărbători. Şi nimeni nu are dreptul să te acuze, să te hărţuiască sau să te arate cu degetul pe acest principiu.

E o luptă care trebuie dusă de ambele părţi ale baricadei. Pe de-o parte, să spui NU de la catedră. Pe de alta, să ai curajul să te opreşti.

Şi pentru că toată lumea povesteşte de la serbări, am să vă povestesc şi eu de la a mea. Nu, nu am avut poezie de spus. Doar am cântat. Mi-am dat cu părerea unde mi-a fost cerută, şi am contribuit cu copilul din dotare la organizarea unui număr de dans. Am crezut că e o glumă ideea de serbare de Crăciun la facultate, şi n-am luat-o în serios. Dar a ieşit fain, a fost o experienţă frumoasă după mulţi ani în care n-am mai participat decât ca spectator. A fost deasemenea prima dată când Iris a venit cu mine la serbarea mea. Când ea a stat în sală cu camera şi s-a chinuit să nu rateze momentele (n-am ce să vă arat, aşa că întelegeţi). A fost dezamăgită că nu m-am implicat mai mult, că n-am fost spiriduş în scenetă. Că n-am dansat. Dar m-a susţinut. Ce i-a lipsit serbării să fie perfectă? Câteva din cele de mai sus…

Dar ceea ce a făcut deliciul serbării, pentru Iris, au fost căluţii aduşi în curtea facultăţii de A.C.S. Ecvestia. Am prins un moment destul de liber, şi Iris s-a plimbat cu Timi pe săturate. Dacă ar fi putut, l-ar fi luat acasă. Noi trebuia să învăţăm despre hipoterapie. Şi mulţi trebuie să înveţe să nu se teamă de cai.

Cam atât cu serbările. Andrei e mare, nu are serbare. Iris nu face decât o petrecere mâine, în clasă.

Serbări frumoase, dacă nu le-aţi terminat!

Cum ne descurcam cu rechizitele scolare

Şcoala a început cam de multicel, ne apropiem deja cu paşi mari de prima vacanţă intersemestrială – pentru preşcolari şi ciclul primar, aşa că poate articolul meu e uşor depăşit… ei bine, mă gândesc că omul gospodar îşi face vara sanie, aşa că niciodată nu e prea târziu.

Nu îmi fac vise să cred că vom ajunge, cel puţin în următorii 50 de ani, la un sistem de învăţământ decent, pe una dintre cele două variante. Prima, poate cea mai de dorit, funcţională din câte ştiu în ţările nordice, este aceea în care statul chiar se implică în educaţie, iar toate materialele necesare în procesul de învăţare sunt asigurate de la buget.

A doua este cea a taxei percepute de instituţiile şcolare, printr-un sistem transparent, gândit în favoarea elevului, în care plăteşti taxa X, şi în rest nu te mai doare capul. Ar fi poate varianta cea mai frumoasă, mai ales că s-ar rezolva, oficial, problema fondului clasei/şcolii, sau ce se mai percepe acum.

Vreau să mă opresc la rechizite, şi problema este la fel de spinoasă şi la grădiniţă, şi la şcoală.

Aş vrea o listă, şi aceasta ţinând cont de strictul necesar, şi nu de ceea ce consider „mofturi”. De exemplu, dotarea sălilor cu mobilier, calculator, proiector etc. este sarcina primăriei, nu a părinţilor. Dar plastilina, creioanele, au rămas în zona de umbră… iar tradiţia românească plasează în sarcina părinţilor achiziţiile de toamnă. În schimb, din experienţele pe care le-am până acum, colectivele de părinţi nu sunt capabile să discute, să delege şi să aibă încredere, pentru a lua, economic vorbind, cea mai bună decizie.

Nici cadrele didactice nu sunt – o bună parte dintre ele cel puţin – suficient de informate, autoritare, sau buni manageri pentru a da sfaturile potrivite organizării. Să fim serioşi, părinţii se cunosc la prima şedinţă, nu deţin abilitatea copiilor de a-şi face prieteni noi în 2 minute, fiecare priveşte cu neîncredere şi habar n-ai cine e individul acela care se oferă voluntar. Plus că suntem obişnuiţi să gândim că toată lumea urmăreşte ceva, are un interes, să te oferi doar pentru copii nu e o variantă acceptată.

Pentru a evita cheltuielile inutile, cel mai rentabile decizii mi se par achiziţiile de grup, lăsând la o parte mentalitatea cum că celălalt foloseşte mai mult. Voi da mai jos exemple… poate experienţele vă sunt folositoare.

Acuarelele

Dacă mergeţi pe tempera/guaşe, un set cu 6 culori, borcănele, un set ajunge la 10-20 lei. Să spunem 15. La 20 de copii în clasă, numai acuarelele vor costa 300 lei. Unele culori se vor termina mai repede – cum e alb, albastru, şi veţi mai cumpăra cel puţin un set până la finalul anului. Am învăţat la grădiniţă, de la educatoarea Irisucăi, am propus apoi la şcoală la ambele clase: culori la 1000ml, pe care le-am achiziţionat după cum ne-a fost la îndemână (varianta 1)

Chiar şi pentru mai multe culori, tot nu ajungeam la suma ce se aduna cheltuită individual. În plus, prima serie cumpărată în clasa I ne-a ajuns până la sfârşitul clasei a II-a, când am mai cumpărat doar alb, galben, roşu şi albastru. Vom mai vedea dacă anul viitor, într-a patra, mai e nevoie să cumpărăm, probabil vom folosi variantele de 500ml.

Care au fost punctele bune, pe lângă cel economic? Copiii au învăţat să lucreze în grup, folosind o planşetă principală. Puneau culori atât cât le era necesar, nu făceau risipă. Combinau culori pe altă planşetă, nu amestecau culorile în borcanul mare. Pe lângă aceasta, nu le mai cărau la şcoală/nu le mai uitau acasă, căci erau tot timpul în dulapul din clasă.

Creioanele colorate

Au fost cumpărate (de data aceasta doar la grădiniţă am experimentat) cutii cu 6, 12 şi mai multe culori, în aşa fel încât cele mai folosite să fie mai multe, cel puţin una pentru fiecare copil, iar nuanţele secundare, folosite mai rar, să fie mai puţine. Se foloseau cu un singur pahar la măsuţă. Pe lângă creioane, o ascuţitoare electrică de calitate este mană cerească. Dacă nu ştiţi ce vorbesc, încercaţi să ascuţiţi de azi pe mâine 300 de creioane cu o ascuţitoare normală. 🙁

Personal eu prefer creioanele compacte, fără lemn (dar nu cerate) care nu se ascut. Dar mi se pare normal ca doamna – învăţătoare sau educatoare – să dea frumuşel creioanele acasă la ascuţit fiecărui părinte, şi nu să ascută până nu se mai poate spăla pe mâini din cauza bătăturilor. Referitor la calitate, povestea creioanelor e lungă. Cele ieftine nu sunt o soluţie. Lemnul este prost, mina este spartă bucăţele, le arunci aproape la fel de repede cum te-ai hotărât să le cumperi…

Hârtie creponată

Aici mi se pare cea mai mare greşeală să-şi cumpere fiecare câte un pachet. Este decizia cadrului didactic pentru câte proiecte va folosi materialul, de ce culori are nevoie. Există pe piaţă pachete cu mai multe sau mai puţine culori, ba chiar se pot cumpăra monocrome. 3-4 seturi pentru toată clasa s-ar putea să fie mai mult decât suficiente. Am încercat să mă gândesc la ce-am folosit-o eu de-a lungul timpului… cred că am făcut pomişori de toamnă, şi ceva flori, mi se pare chiar şi struguri. Le-am folosit din plin la realizarea panourilor din clasă, îmbrăcam plăcile de polistiren şi le decoram.

Hârtie glasată, colorată, cartoane colorate

Se aplică, ca mai sus, folosirea raţiunii. Sunt pachete pe culori, sau asortate, variante atât de diverse, mult mai ieftine la top decât cumpăratul la 1.5 lei-2 lei bucata de la librărie. În plus, nu mai trăim înainte de ’90, când, dacă nu cumpărai la începutul anului tot ce e nevoie, rămâneai fără… acum se găsesc pe toate drumurile, ba chiar o mulţime de oferte. Poţi oricând, discutând cu comitetul de părinţi, să mai cumperi dacă este nevoie.

De exemplu, facem felicitări de Crăciun cu brăduţi şi Moş-Crăciun. Avem nevoie de verde, două coli de copil, roşu, alb etc. Se termină culorile din top, rămân altele. Dar primăvara ne trebuie iar verde… şi mult. Se ia un top separat, doar pe această culoare. Personal prefer colile colorate pe ambele feţe şi nu hârtia glasată, cel puţin până copiii învaţă să decupeze şi să folosească raţional materialul.

E drept că, pentru ca acest sistem să funcţioneze, trebuie ori tu, cadrul didactic, să-ţi sacrifici timpul, ori să ai parte de două-trei mămici pe care voluntariatul la clasă nu le deranjează şi să te ajute la nevoie. La fel se poate lucra şi cu plastilina, disponibilă şi în pachete monocrome.

În contextul ultimelor acuzaţii şi a suspiciunilor ce planează asupra cadrelor didactice, ajungi, mai repede sau mai încet, să nu-ţi mai pese. Să se descurce fiecare cum poate. Elevul să aibă materialele la el pentru îndeplinirea sarcinilor… Aşa ajungi ca proiecte frumoase, simple, să nu poată fi realizate… pentru că nimeni nu găseşte doar 3 bile de polistiren, o pălărioară, ba chiar şi săniuţă de lemn ca să poţi avea o activitate deosebită la şcoală…

N-am înşirat mai mult.

Mai sunt o sumedenie de lucruri necesare, de bun simţ, care pot transforma atmosfera de învăţare într-una plăcută pentru copii. Toţi vrem să ne vedem copilul venind fericit acasă şi povestind plin de entuziasm ce lucru minunat a făcut azi cu mânuțele lui şi cum a învăţat despre vulcani făcând un experiment, ori să scoată dintr-un plic cea mai minunată felicitare de 8 martie pe care ai văzut-o vreodată.

Dar… căci e şi un „dar” aici, dacă tot interesul pe care tu, ca părinte, îl ai, este să scoţi o bancnotă la început de an, cârcotind pe la colţuri că e prea mult, şi să se ocupe alţii, tu ţi-ai făcut datoria, nu-ţi mai pasă… Nu vom ajunge prea departe. Vom cotiza în continuare, oficial sau neoficial, pentru că vrem – unii dintre noi – să învăţăm altfel, dar nu doar de bani este nevoie.

Poate e o idee ce pare „nebună”, dar într-un an şcolar sunt 40 de săptămâni, sau pe-acolo. Cred că îi poate veni rândul fiecărui părinte să aibă „săptămâna” lui în care e părintele de serviciu. Cel care se ocupă de cele necesare la clasă. De ce unii pot merge să cumpere X şi Y şi tu nu? Copilul tău e tot în acea clasă.

Mă gândesc în principal la orele de abilităţi/lucru manual, când voluntariatul la curs ar fi mai mult decât bine-venit. Câte două mămici, cu rândul, la o clasă de 25 de elevi, pot transforma radical activitatea… Sau tăticul lui X, care în drum spre casă, poate ridica o comandă deosebită de materiale… E mult? Prea mult efort? Poate, dacă ne aşteptăm ca şcoala să se descurce singură, lucrurile să se întâmple şi fără noi.

Nu se întâmplă. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile care nu ne convin. Trebuie doar să vrem şi să gândim, să căutăm soluţiile, căci ele există.

Să vă întreb cu cât aţi contribuit la fondul clasei? Sau câţi părinţi se implică? Câţi critică, dar nu mişcă un deget? Ori… când aţi fost ultima dată să cumpăraţi ceva necesar la şcoală, fie ea şi o bucată de panglică?

Sau, dacă sunteţi cadru didactic, cât aţi cheltuit din ultimul salariu pentru că vă era jenă să mai sunaţi casierul clasei pentru 5 lei cât costau 3 şireturi de pus pe colajul de joi? Ori 2 lei pentru paiete la mercerie…? Sau cum v-aţi rupt mâinile cu coletul de la poştă, cu caiete pentru copii, pentru că nimeni nu se întreabă cum ajung ele pe bănci? Se descurcă doamna, nu?

Întrebările nu sunt retorice şi le puteţi completa. Aşa poate vom vedea mai bine lumea în care trăim.

Suntem sau nu toleranti?

Îmi e greu cumva să accept cursul nou pe care l-am imprimat vieţii mele în acest an. Îmi e greu mai mult să mă adaptez noilor cerinţe, programului, solicitărilor, mult mai variate decât am îndrăznit eu să anticipez. Totuşi, calitatea principală a fiinţei umane este faptul că are un caracter educabil si adaptabil la mediu :), aşa că nu-mi rămâne decât să mă descurc…
Dintre noile „task-uri”, cele care îmi fac cea mai mare plăcere sunt acelea care ţin cont de latura mea creativă, dar şi cele care mă provoacă să stau cu laptopul pe picioare şi să scriu. Articolul de mai jos este o temă, realizată pe un subiect impus. Mă bucur că am avut libertatea de a scrie un articol de popularizare, şi nu mi s-a cerut o variantă ştiinţifică. Trebuie să recunosc că, deşi scriu aici pe blog de foarte multă vreme, a fost prima dată când am scris şi am citit apoi unui public pe care la final l-am putut privi. Pe voi, cititorii mei virtuali, nu vă pot „privi” decât dacă îmi permiteţi, prin comentariile la articole; aşa îmi daţi voie să văd reacţia, să ascult criticile.
Mi-a părut rău să las articolul de mai jos pe o foaie, într-un dosar, aşa că am ales să-l public. După ce veţi parcurge textul, dacă aveţi timp, aş vrea să acceptaţi provocarea temei.

Cultivarea spiritului de toleranţă în grupurile de copii

Mă hazardez în acest moment să spun că, în ciuda tendinţelor de „civilizare” pe care toţi ni le dorim integrate în viaţa noastră cotidiană, nicăieri nu suntem învăţaţi să fim toleranţi, să acceptăm diversitatea, faptul că alţi indivizi pot fi altfel, în propriul lor mod, şi că poate acel mod îi face speciali. Nu tolerăm deviaţiile de niciun tip, şi ne este mult mai uşor să marginalizăm şi să etichetăm decât să integrăm, să tolerăm şi să acceptăm.

În funcţie de valorile unei societăţi într-un anumit punct al dezvoltării sale istorice, persoanele diferite, indiferent prin ce natură, au primit un tratament special. Fie erau eliminate fizic, ca în cazul nou-născuţilor spartani, care nu ar fi putut satisface idealul militar al cetăţii, ori consideraţi „posedaţi” de diavol şi arşi pe rug de către Inchiziţie. Ulterior, curiozitatea ştiinţifică, probabil inspirată de Umanism, Renaştere, şi în cele din urmă circulaţia ideilor iluministe, i-au transformat în subiecţi de cercetare, izolaţi şi supravegheaţi.

Indiferent de atitudine, societatea a împins la extreme aceste categorii de persoane. În zilele noastre, prin măsurile legislative, se încearcă o altă extremă: integrarea totală. Dacă nu s-a reuşit într-o extremă, nu înseamnă că se va reuşi în cealaltă, pentru că nu se încearcă schimbarea valorilor ce stau la baza comportamentelor sociale de astăzi. Nu cred că am învăţat să căutăm calea de mijloc.

Aş da ca exemplu simplu reacţia grupurilor de copii la o simplă corectare a unei deficienţe de vedere cu ajutorul ochelarilor. Chiar dacă nu mai este ceva rar întâlnit, extrem de mulţi copii purtând ochelari (accesul la serviciile medicale ajută la depistarea precoce a problemelor), grupul reacţionează negativ. O reacţie puternică apare şi în cazul deficienţelor fizice. Pot argumenta aici cu un exemplu: băieţel, născut fără palma stângă, din cauza unui pliu placentar. Este capabil, în proporţie foarte mare, să se descurce cu toate sarcinile şcolare. Reacţia colectivului este împărţită: sunt colegi care îl ajută – eventual să se îmbrace, să-şi strângă lucrurile, dar şi copii care îl evită, cu scuza nu are o mână. Toleranţa se învaţă în familie. Dacă ţi-ai obişnuit copilul cu sintagme de genul „nu te joci cu el că e ţigan/handicapat/bolnav”, i se pare normal şi lui să elimine din anturaj, pur arbitrar, o persoană diferită.

Un alt exemplu este atitudinea copiilor şi a colectivului de părinţi faţă de integrarea la grădiniţă a unui copil cu deficienţe de atenţie şi învăţare, cu un comportament relativ agresiv. S-au făcut eforturi, dar reacţia spre excludere a semănat doar cu un foc mocnit, ce aştepta doar scuza – pala de oxigen – pentru a se impune. O criză, care i-a speriat pe ceilalţi copii, a dus la eliminarea acestuia din comunitate.

Toleranţa este relativ cultivată şi în literatura pentru copii, şi am ales două exemple: Heidi, fetiţa care luptă cu cu propriul ei deficit de învăţare, dat de lipsa accesului la educaţie, şi care, totodată, trebuie să o ajute pe Clara – fetiţa imobilizată în scaunul cu rotile, izolată şi ţinută ascunsă de familie, să se simtă normală. Un al doilea exemplu, care mi se pare mult mai aproape de realitatea de azi, este Puiul lui Brătescu-Voineşti. Prepeliţa reacţionează aşa cum o face şi societatea noastră actuală. Îl ajută, îl acceptă, până la momentul final, când este nevoită să plece cu puii normali. Este ceea ce se întâmplă acum, atitudinea pe care noi o avem faţă de persoanele cu nevoi speciale: dăm minim, atât cât este nevoie să nu ni se spună cumva, de către ţările europene, că îi ignorăm, fără a ezita să-i abandonăm şi să-i sacrificăm la nevoie.

Nu ştiu în ce măsură toleranţa ar putea fi învăţată prin intermediul bisericii, şi cât de mult putem trece peste anumite „valori” impuse de aceasta. Nu a evaluat încă nimeni impactul social al actualei educaţii religioase din şcoli, axiomele profund intolerante încastrate în minţi atât de fragede, precum cea „fă-ţi prieteni asemeni ţie”, dar exemplele pot continua, mergând până la considerarea deficieţelor ca fiind rezultatul practic al păcatelor. Cum poate o instituţie, care tranşează lucrurile simplu, între Rai şi Iad, supunere şi nesupunere, să cultive ideile democraţiei, variaţiei de opinii şi de opţiuni pe care o societate modernă, în secolul XXI, ar trebui să le aibă?

Ca o concluzie, toleranţa va trebui s-o învăţăm singuri, printr-un efort imens de autoeducare, autoimpunere a unor noi valori, şi respect faţă de drepturile tuturor indivizilor. Democraţie înseamnă că libertatea personală se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea altui individ. Trebuie să i-o respecţi, dacă vrei ca a ta să fie respectată.

Mi-aş dori, dacă puteţi, să daţi alte exemple din literatura pentru copii prin care sunt încurajaţi să accepte parteneri de joacă cu deficienţe. Circula pe net acum vreo cateva luni un clip – îmi pare rău că nu-l găsesc acum – cu un copil paralizat, care mergea la o şcoală normală, iar o fetiţă se ambiţiona să se joace cu el. Surprindea minunat ceea ce se petrecea dincolo de masca exterioară, aparent insensibilă a băieţelului din scaunul cu rotile. Gândindu-mă la această temă, mi-am amintit de „Căţeluşul şchiop”… cum credeţi că influenţează poezia? Personal nu-mi place partea de etichetare, „copil urât şi rău”, şi nici cea de resemnare şi auto-izolare a căţeluşului.
Aştept cu nerăbdare reacţiile, şi voi reveni cu o completare, căci Irisuca mea tocmai ce mi-a arătat zilele trecute o temă foarte frumoasă la civică (clasa a IIIa), tocmai pe această temă.

Edit (multumesc, Cristina Neacsu!)

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii