Ne mutăm sau nu în… nori?

Întrebarea este cât se poate de serioasă. Au ajuns nevoile noastre în ceea ce privește tehnologia la un nivel atât de înalt încât să avem nevoie să „ne mutăm” de pe computerele personale în spațiul virtual? Se pare că acesta este de fapt ultimul pas în ceea ce privește tehnologia, pas pe care, mai conștient sau nu, am început deja să-l facem de multă vreme.

O întrebare banală – folosești cloud? Normal, te gândești, și spui… nu. Căci nu ai nimic instalat cu această denumire.

La o privire mai atentă, îmi dau seama că folosesc principiul de cloud în tot ceea ce înseamnă activitate personală.

În primul rând, mailul. Gmail. Contul este online, accesibil de pe orice terminal. Dar este setat, același cont, IMAP pe telefon și POP3 pe laptop. Cu alte cuvinte, două terminale de pe care îl pot accesa oricând, oriunde. Dacă aveam tabletă, probabil era setat și acolo. Ca orice persoană, silită sau nu de împrejurări, am mai multe conturi de gmail – al meu personal și cele folosite la școală. Cum fac să fiu la curent cu toate…? Simplu… toate sunt redirecționate către o singură adresă de mail, cea principală.

Când a apărut Dropbox mi-am zis că e o aiureală. În nici o lună de la activarea contului am ajuns să nu pot trăi fără el. Am, ce-i drept, mai multe conturi, pentru fiecare terminal câte unul, fiecare cu setările lui, foldere în sharing… De pe telefon urcă pozele, și se descarcă singure în laptop, când ambele dispozitive au legătură wi-fi. Mențin legătura cu părinții și transferăm fișierele fără să le mai atașăm la mail (și n-a fost lucru ușor să le explic cum funcționează!). În plus, este un mod facil de a coordona activitatea cu colegii, așezând frumos, în arbore de foldere tematice, materialele utile.

Însă, mai presus de acestea, sistemul cloud poate ușura munca profesorului la catedră, fie în relația cu părinții, de la care trebuie colectate date, fie pentru a asigura transparența documentelor din colectiv (liste de la comitetul de părinți, contribuții etc.) O aplicare practică a acestuia ar putea duce, în viitor, la eliminarea dosarelor cu hârtii – portofoliul învățătoarei. Un sistem organizat de sharing în interiorul unității școlare poate pune virtual, la dispoziția directorului, pentru fiecare clasă, toate documentele școlare necesare, de la planificări, proiecte, tabele, până la ultimele detalii necesare. În plus, acestea ar fi disponibile oricând, fără a mai fi nevoie de timp irosit pentru solicitarea acestora. Însă pentru acest lucru… nu a sosit probabil încă „momentul”.

Dar cel pe care am ajuns să-l folosesc intensiv este Google Drive, în toate variantele sale. În primul rând, este foarte util la lucrul în grup de la distanță. Avem de realizat o prezentare .pps. Creăm documentul, folosim chat-ul în paralel, fiecare scrie, și ceilalți văd în timp real modificările. Documentul poate fi apoi accesat de pe orice computer pentru a fi prezentat. În plus, îl putem arăta și altora, prin „Share”, dar numai cu opțiunea de vizualizare, nu și de editare.

Sistemul cloud are însă un mare dezavantaj, acela al obligativității legăturii la rețea/internet, absolut necesară. Nu se poate realiza un sistem real dacă legătura nu este suficient de puternică și stabilă, astfel încât activitatea să se poată desfășura cursiv, fără întreruperi. Pe de altă parte, se pune și problema securității documentelor aflate în cloud, securitate care trebuie să crească exponențial cu importanța acestora (instituțiile importante din țară folosesc rețele închise pentru a nu se expune atacurilor informatice).

Însă mai este un aspect, acela al pregătirii individului de a renunța la propriul calculator, capabil să-i satisfacă cerințele, la a-și muta toată activitatea online. Ce faci dacă nu ai legătură la internet? Sistezi activitatea?
Personal prefer să nu fiu dependentă de alți factori de mediu, sau să reduc cât mai mult influența acestora asupra activității mele. Nu sunt încă pregătită să dispun doar de un ecran și o tastatură și să-mi desfășor toată activitatea online. Totuși, dacă condițiile de folosire a softurilor cu licență devin restrictive, atunci soluțiile oferite de sistemul cloud sunt cele care pot fi oricând folosite fără probleme.

Ca să răspund întrebării din titlu, locuința din „nori” este în regulă, pentru mine, dar ca locuință „sezonieră”, nu permanentă. Dar fiecare face o analiză de nevoi și decide.

Vise plăcute - Carte de colorat pentru adulţi

Tableta grafică – instrument sau moft pentru profesori

Tableta grafică este cu totul alt instrument decât tabletele care au împânzit de ceva ani piața, și sunt în topul „jucăriilor” pe care copiii și le doresc. Să lămurim:

Ce este o tabletă grafică?

Este un dispozitiv de lucru ce se atașază la un calculator pentru a realiza creații grafice. Dacă vă este ușor să desenați pe hârtie cu ajutorul creioanelor, o tabletă grafică face acest lucru disponibil digital.

Însă nu despre utilizarea ei de către graficieni profesioniști am decis să scriu azi, ci despre cum poate ușura tableta grafică viața unui amator. Folosesc de 10 ani un model Wacom Bamboo, care acum nu mai este pe piață, însă nu am dat atunci mai mult de 100 eur. Investiția a fost una destinată să-mi ușureze munca la clasă, mai ales că nu întotdeauna reușeam să găsesc pe net materialele de care aveam nevoie, exact în forma în care voiam eu să le utilizez cu copiii.

Tableta grafica XP-PEN Star G640, 6x4", OSU, 8192 niveluri presiune, include 20 Varfuri, compatibila Semnatura Digitala

Dacă ați fost la medicul de familie de curând, de când s-au dat cardurile de sănătate, sunt sigură că ați semnat folosind o tabletă grafică (e drept, foarte mică!), folosind un pen.

Pen-ul atașat tabletei funcționează teoretic ca un mouse, dar arată ca un creion gros, și are în plus senzor de presiune. Dacă apeși mai tare, linia trasată este mai groasă. Ecranul tabletei mele este a6. Există și mai mari, însă pentru începători nu este nevoie. Pen-ul se folosește ca un creion obișnuit, ușurând munca. Se conduce precum o biclicletă: nu te uiți la roată/la ce scrii, ci la ecranul calculatorului. Formarea deprinderii utilizării lui necesită o investiție de timp, exerciții, până când coordonarea oculo-motorie funcționează fără probleme.

La ce am folosit eu tableta?

În primul rând, pentru a colora desene, prelucra/retușa fotografii, pentru lecțiile de la clasă și pentru blog. (Dacă ați încercat să colorați cu mouse-ul în Paint, și ați simțit un enorm disconfort, ar trebui să încercați odată cu o tabletă grafică, și nu veți regreta).
Apoi, am realizat mici desene, atât cât îndemânarea îmi permite. De multe ori retușam sau simplificam fișe găsite pe net, care aveau prea multe detalii, sau elemente inutile mie în desfășurarea lecției.
Poate fi folosită pentru a scrie, de mână, texte, în cazul în care nu găsiți un font care să vă satisfacă nevoile.
Am folosit-o și pentru relaxare, aveți mai jos o planșă de colorat din cartea Vise plăcute, pe care am realizat-o cu ajutorul tabletei grafice:

Ce a mai fost, de-a lungul timpului, tableta mea? 

„Jucărie” pentru copii. Nu o jucărie oarecare, ci una cu care ei au învățat să deseneze „pe calculator”. Și, cu cât și-au dorit desene mai complexe, cu atât au învățat să folosească mai multe din opțiunile programelor de grafică. Au început, ca orice copil, cu Paint, până când nevoile lor au crescut, și au început cu programe de grafică superioare, arătându-le, de fapt, cum poți transforma calculatorul într-o unealtă utilă pentru realizarea temelor la școală, unde au dus, printate, creațiile lor.

Punctul de apogeu al unei astfel de tablete o reprezintă cea cu display full hd, care se transformă exact într-o coală de hârtie, pe care poți desena. Dar prețurile acestora nu se justifică la nivel didactic (cca 10.000 lei).

Prețurile se învârt la 3-500 lei, în funcție de performanțe.
Recomandări: eMag, evoMag, ItGalaxy, Cel.

Ce trebuie reținut este că tableta grafică pentru profesori e cam nivelul de bază al utilizării ei, așa că nu vă aruncați la investiții foarte mari. E drept că cele pe care și vezi ceea ce scrii sunt de vis și fac cu ochiul, însă nu lucrăm grafică pentru panouri stradale.
Succes!

Trenul cu 4 diferente, joc logic pentru preșcolari

Jocuri matematice cu forme geometrice pentru preșcolari și clasa pregătitoare

Când Andreiul meu a început să meargă la grădiniță, problema jucăriilor nu a fost una ușor de rezolvat. Nu aveam seif acasă, și nu-mi permiteam să dau foarte mulți bani, iar dacă îi investeam, atunci trebuia s-o fac cu cap. Printre seturile achiziționate atunci a fost și o trusă logică tip LOGI II. Nu știam, ca mamă, exact cum se folosește, însă îmi aminteam că am avut-o și eu la grădiniță și acasă, că mă jucam cu formele geometrice, construind tot felul de peisaje abstracte. Cumva am intuit cu el ce-aș putea face cu trusa: comparații  de mărime și grosime, sortări de piese după formă, culoare. Le foloseau și la grădiniță, și cumva m-am mulțumit atunci cu această variantă de joc.

Anul acesta, al doilea de facultate, am aflat (pentru mine, ca mamă, prea târziu) ce se putea face cu acest joc. Am constatat că între timp am mai pierdut din piese (și a fost un chin să-mi confecționez 4 din fimo, au ieșit stâmbe, și probabil o să-mi iau o nouă trusă). Dar am avut și câteva aplicații de realizat pentru cursul de didactică, și dintre toate subiectele, cele cu forme geometrice au fost preferatele mele.

Pentru realizarea capitolului de jocuri din portofoliu am folosit volumul de mai jos, pe care l-am achiziționat înainte de a reuși să fac rost de bibliografia recomandată. Dar, chiar și așa, mi se pare că expune clar și la obiect jocuri ce pot fi făcute cu copiii de vârste mici, nu numai cu forme geometrice, cum aveam eu nevoie, ci și cu alte tipuri de material, pentru cei în criză de idei acasă.

Revenind la trusa Logi, am folosit-o pentru jocul celor două cercuri, jocul celor trei cercuri, trenul cu 1, sau 2, 3, 4 diferențe. Pe lângă acestea sunt și altele, derivate, pe care le găsiți în volum. Alcătuirea de mulțimi, asocierea obiectelor după una sau mai multe proprietăți comune, compararea, sortarea, serierea, nu sunt deloc simple, chiar dacă jocurile par „banale”. Însă aceste jocuri solicită foarte mult și adultul de lângă copil.

La grădiniță m-am lovit deseori de noțiuni de matematică la opțional. După curs mi-am dat seama destul de repede de ce unele activități practice nu „ies” – pentru că copiii nu stăpânesc cum trebuie noțiunile… iar eu ceream de la ei prea multă matematică pe care nu și-o însușiseră. Așadar lecțiile mele practice au inclus și aceste elemente, și lucrurile au început să meargă mai bine.

Am avut și ocazia să lucrez direct cu un băiețel de 5 ani, aflat în vizită, tocmai când eu îmi pregăteam piesele și materialele pentru susținerea portofoliului. Mergea la grădiniță, dar nu văzuse niciodată piesele, și nu lucrau cu ele. A cooperat fantastic, însă după joc eram amândoi terminați de oboseală, iar eu mă gândeam cum ar fi posibil să faci jocul cu 30 de copii simultan…

Jocul celor trei cercuri

Jocul celor trei cercuri l-am ilustrat într-o prezentare, pe care o puteți vedea mai jos. Copilul trebuie să așeze piesele – triunghiuri, cercuri, pătrate și dreptunghiuri (la grupa mare!), roșii, galbene și albastre, mici, mari, groase și subțiri, după trei reguli, în trei cercuri care se intersectează, zonele de suprapunere fiind destinate pieselor cu proprietăți comune. De reținut că la grupa mică se folosesc două forme – cerc și pătrat, la mijlocie se adaugă triunghi, la grupa mare – dreptunghi, și, dacă grupa permite, oval și romb, iar jocul se adaptează la condiții.

Se poate lucra cu mai puține, depinde de copil, câtă răbdare are să sorteze piesele, sunt totuși 48… Jocul cu două cercuri este similar, având două cercuri – două reguli.

Trenul cu diferențe

Mai mult mi-a plăcut „trenul” cu o diferență (și cu 2, 3, 4). Regula este simplă: se așază o locomotivă. Piesa care urmează – primul vagon – trebuie să aibă o singură diferență (sau în funcție de tipul de joc – 2/3/4) față de locomotivă. Dacă locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, și acceptăm o singură diferență, piesa următoare poate fi:

  • orice altă formă decât cerc, dar mare, roșu și gros.
  • cerc, roșu și gros, dar mic.
  • cerc, mic, gros, dar galben sau albastru.
  • cerc, mic, roșu, dar subțire.

Dacă trenul trebuie să aibă două diferențe, copilul trebuie să „nege” două dintre caracteristici. Același exemplu – locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, urmează un vagon:

  • orice altă formă decât cerc, mic, dar roșu și gros (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mic, roșu, gros).
  • orice altă formă decât cerc, subțire, dar roșu și mare (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mare, roșu, subțire).
  • orice altă formă decât cerc, galben sau albastru, dar gros și mare.

Combinațiile pot continua de aici în multiple variante, este aproape imposibil să le scriu pe toate. Algoritmul se aplică identic pentru 3 și 4 diferențe, iar pe măsură ce numărul de diferențe crește, numărul de posibilități scade. Jocul poate continua până la epuizarea tuturor pieselor/posibilităților, sau poate avea, de la început, un număr limitat de vagoane.

Puteți confecționa piesele și din hârtie, iar pentru cele „groase” să folosiți un carton cu ajutorul căruia copilul să simtă diferența de grosime, dar cred că munca pentru a le decupa face cei 15 lei, cât costă trusa pentru copii (atenție, are piese mici ce pot fi înghițite!)

Mai jos am aranjat câteva „trenulețe”, pentru care puteți pregăti și decorul, într-o activitate anterioară. Pentru a nu induce copilul în eroare, nu folosiți pentru colorare roșu, galben și albastru, și lăsați vagoanele goale.

Trenul cu o diferență, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu o diferență (o singură caracteristică diferită): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, roșu, gros, mic; Vagon 2: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 3: pătrat, galben, subțire, mic (este subliniată diferența față de elementul anterior.)

Trenul cu 2 diferențe, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu două diferențe (două caracteristici diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 2: pătrat, galben, subțire, mare; Vagon 3: cerc, albastru, subțire, mare (sunt subliniate diferențele față de elementul anterior.)

Trenul cu 3 diferențe, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu trei diferențe (trei caracteristici diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: pătrat, galben, subțire, mic; Vagon 2: pătrat, albastru, gros, mare; Vagon 3: triunghi, albastru, subțire, mic (sunt subliniate diferențele față de elementul anterior).

Trenul cu 4 diferente, joc logic pentru preșcolari

Trenul cu patru diferențe (toate carateristicile diferite): Locomotiva: cerc, roșu, gros, mic; Vagon 1: triunghi, albastru, subțire, mare; Vagon 2: pătrat, galben, gros, mic; Vagon 3: cerc, roșu, subțire, mare.

Alte jocuri

Un ultim joc pe care l-am inclus în portofoliu, și pentru care mi-am confecționat cu ajutorul unui prieten piese mai mari, din plexiglass, a fost „Trăistuța Veronicăi”. Piesele – pe care copilul le cunoaște (care sunt mari, care sunt mici, care este „gros” și care este „subțire” – caracteristici care nu se pot stabili decât prin comparație), sunt introduse într-un săculeț. Cu ochii închiși, copilul extrage din săculeț o piesă, pe care trebuie să o pipăie, și să stabilească caracteristicile: ce formă este, dimensiune și grosime. Dacă a răspuns corect, deschide ochii și spune și culoarea.

Un joc didactic trebuie, dincolo de sarcina sa educațională, să rămână pentru copil un joc, adică o activitate în care el se simte bine și se implică de plăcere. Dacă vreți ca învățarea prin joc să aibă succes, aveți răbdare și nu vă enervați când nu reușește. Inventați și schimbați tactica. Pentru cadrele didactice care mă urmăresc, articolul poate părea simplu. Dar pentru părinții dornici să se joace acasă cu copilul, nu este deloc. Dar dacă nu vă plac copiii uitați în fața televizorului, provocați-i.

Doi lei dai, doi lei face

Un joc de cuvinte, dar și dacă îl aplici mot-a-mot, tot este corect. Mai ieri am dat o comandă la elefant, au apărut noi volume în seriile Supraviețuitorii și Exploratorii, și copiii le voiau. S-au mai adăugat încă vreo două, și-mi lipseau 2 lei ca să primesc cadou încă un volum din Agatha Christie. Așa că am căutat ceva de fix doi lei, ca să am suma…

Nu îmi place să cumpăr cărți pe care nu le-am răsfoit înainte, și în niciun caz educaționale. Dar am luat un „Caiet de scriere”, cu grupurile de litere ghe, ghi, che, chi, am presupus că, dacă e ok, îmi va folosi pe viitor, la clasă. Seria de caiete de doi lei (și 80 de bani, dar cu reducere e 1.70) are 8 volume… în care sunt grupate toate literele alfabetului.

Prima reacție când l-am deschis a fost să-l returnez. Poți face asta cu orice produs achiziționat online, în termen de 10 zile. Dar pentru 2 lei nu merita deranjul… De ce să-l returnez…?

  • este pentru „exersat scrierea și citirea”, ceea ce înseamnă că întâi scriem, și apoi citim. La clasa pregătitoare întâi se lucrează foarte mult pentru educarea auzului fonematic, și în niciun caz nu le dai copiilor să scrie rânduri de litere, căci se desenează (nu se scriu!!). El trebuie doar să le recunoască! Poți să-i dai pagini de reviste, scrise mari, să taie litera solicitată acolo unde o recunoaște… La ce bun să învețe să scrie cu litere de tipar, pentru ca apoi, peste un an, să-i ceri să uite tot și să o ia de la capăt cu litere de mână? Compania „munca în zadar”. Exact asta este.
  • Pe piață există o mulțime de fonturi, care mai de care mai jucăușe, rotunjoare, sucite și răsucite. Dar dacă vrei să-l înveți să citească, folosești fontul din abecedar. Caietul este un fel de struțo-cămilă între un font de tipar, mai rotund, cu înclinații spre cele de mână, de nu ai literele nici de tipar, dar nici de mână! De exemplu, imaginea de mai jos: A mic nu este nici de mână, căci nu are „sprijin” la stânga, și oușorul este cerc toată ziua, în timp ce E mic este clar litera de tipar.
  • Liniatura folosită nu este nici pe departe cea  indicată atunci când începi să înveți să scrii…e un „dictando junior”, de sfârșit de clasa a II-a. Copilul face cel mult exerciții de urmărire a conturului, dar sunt destule exemple când modelul depășește liniatura. Deci o urmărim sau nu?
  • Mai potrivit ar fi fost un caiet cu desene, cum sunt cele din partea de sus, în care copilul să exerseze doar folosirea instrumentului de scris pe un contur dat. La ce bun să scrii 6 rânduri, de exemplu, cu „j”? Din care unul este după linia punctată, pe celelalte ar trebui să le scrii singur? De tipar, normal, deși primul exercițiu din caiet îl intuiește pe „j” mic de mână.
  • Tot pentru a spori confuzia, literele apar suprapuse. Ce caută, de exemplu, codița lui „j” sub „o”?
  • O bilă albă trebuie s-o dau pentru alegerea cuvintelor cu grupuri de litere. Aici apar singure în silabă, pentru identificarea corectă a sunetelor.
  • Exercițiile sunt completate la final cu scriere de propoziții. Nu sunt rele, caietul este al șaptelea, și sunt deja „învățate” toate literele (8 are x, y, w și q). Dar chiar nu scăpăm de etichetare nici în exemple…? Radu nu este deloc un băiat bun. Și cireașa de pe tort aici este folosirea ortogramelor în propoziții… mult, mult prea devreme!

I-_20160630_0001

Nu știu dacă v-am ajutat să economisiți doi lei, dar poate observațiile vă sunt de ajutor pentru categoria „pe ce să nu dai banii”. Încercând să faci un lucru bun acasă, și să exersezi cu copilul, fără să-ți dai seama, îi faci rău.

Bănuiesc că vreți să vedeți și cum arată la pene minunea… scuze, la copertă. Este AICI.

Managementul clasei de elevi. Aplicatii pentru gestionarea situatiilor de criza educationala

100 de idei care funcționează la clasă

Fiecare examen din sesiune a adus cu sine o provocare de lectură. Poate că, dacă ar fi existat notițe, m-aș fi conformat obiceiului de a aprofunda ceea ce mi-am notat. Însă… cursurile (făcute) au fost puține, materia am considerat-o de importanță majoră, așa că am încetat să mai pregătesc examenul, și am ales să mă pregătesc pe mine, pentru orice îmi va aduce viitorul. Am luat o lucrare ce se recomanda oarecum singură, pe tematica cursului, aparținând unui profesor de la noi, și am trecut la citit: Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză educațională (Romiță B. Iucu), apărută la Polirom. Lucrarea este prea teoretică pentru așteptările mele, drept urmare, din lectura de astă iarnă n-a rămas prea mare lucru, exceptând un ultim capitol, pe care vi-l recomand, cu sfaturi directe pentru organizarea activității la clasă, lucruri de bun-simț, pe care eu le-am mai întâlnit în lucrările de parenting, mai ales în cele privitoare la comunicarea cu copiii.

Acest capitol avea ca referință bibliografică o lucrare în limba engleză,  100 Ideas that work! Discipline in the classroom, de Sharon R. Berry. Discuțiile pe marginea acesteia sugerau că aici aș putea găsi răspunsurile pe care volumul de față nu mi le oferise în forma în care îmi doream, adică soluții concrete. Am discutat despre acest capitol cu câteva colege, și una dintre ele a reușit, prin metoda am-un-prieten-cu-un-prieten-dincolo-de-graniță, să aducă în țară cartea de pe Amazon, la un preț decent, căci altfel taxele de transport sunt prea mari, și pe book-depository, unde transportul e gratuit oriunde în lume, nu o aveau.

Am trecut peste faptul că autoarea lucrează într-o școală arondată unei biserici, și am considerat că regulile referitoare la autoritate pot fi înțelese și prin prisma statului de drept în care funcționăm, și ale cărui reguli trebuie să le respectăm. Mi-am dat seama, citind regulile, că cea mai mare parte a acestora apar pe scurt în lucrarea citată mai sus, în rezumat chiar (altfel bănuiesc că s-ar încadra la traducere & copyright).

Exemplu:

Puneți în valoarea propriile capacități manageriale. (R. Iucu, op.cit., p. 254)

(Sigur, dacă mi le-aș cunoaște, și aș ști exact la care din ele se referă…)

Demonstrate leadeship. Be definite. Be in control. Be directive. You are the teacher, and the students will look to you for guidance. They are quick to pick up such problems as indecisiveness and disorganization. Lack of good preparation and clear direction are open invitation for problem behaviors. (S. Berry, op.cit., p. 4)

Sfaturile continuă pe aceeași linie, cu observații la extremele ce pot fi atinse ușor, și derapaje, chiar dacă intențiile sunt cele mai bune. Sunt analizate metodele – recompense, lucru în grup, atât cu părțile lor bune, dar și cu ceea ce pot provoca. Dar cel mai mult se insistă pe comunicare, feedback și respect de ambele părți. Am căutat chiar versetele din Biblie, citate la un moment dat, și corelându-le, am ajuns la următoarea concluzie pentru folosirea acestora: orice copil este bun de la natură, și asta este ceea ce trebuie să vedem în el. De asemenea, este o operă neterminată, și rolul acesta trebuie îndeplinit la școală, prin educație.

Nu pot însă a fi de acord cu modelul de supunere absolută pe care acest tip de educație religioasă îl impune. Una dintre ideile recomandate include apelul la anumite versete, afișate în clasă, care să ajute la menținerea ordinii, însă mereu am considerat că poți spune același lucru cu alte cuvinte, cu nuanțe mult mai tolerante, care să nu așeze deasupra capului copiilor un destin fatal.

Mai interesante mi s-au părut sfaturile legate de modalitatea cea mai profitabilă de a contacta părinți și a-i implica în rezolvarea unei probleme. Trebuie evitate cuvinte ca „Ionel a fost imposibil azi” sau „Ionel mă scoate din minți”. Ca să-i ai aliați, nu copilul trebuie să fie problema. A raporta mereu părinților aceste probleme nu duce decât la a le crea impresia că abilitățile tale de profesor pot fi puse sub semnul întrebării. Nu părinții trebuie să rezolve problemele de disciplină din clasă, acolo, ca profesor, trebuie să te descurci. Și chiar dacă părintele îți spune că poți să apelezi la pedepse fizice, evită să faci asta, nu este o soluție și, legal, poți avea mari probleme.

O propunere extrem de radicală vine la final, dată din perspectiva unei școli arondate bisericii: după ce s-au făcut toate încercările posibile de a recupera un copil (inclusiv apel la psihiatru sau chiar mai mult, dacă copilul are probleme reale – ceea ce la noi este imposibil), se poate ajunge la exmatriculare, conform regulamentului școlar, pe principiul că nu sacrifici o clasă pentru un singur copil.

Ultima sugestie este, așa cum spuneam, des întâlnită în strategiile eficiente de comunicare: vorbește la persoana întâi și spune ce simți: Mă simt…. când văd că tu… . De asemenea, tot la capitolul comunicare pozitivă, este încadrată înlocuirea lui „Este bine” cu feedback mai puternic, din seria „Te descurci foarte bine”.

Nu știu dacă se va traduce cartea și la noi, probabil, așa cum a procedat autorul mai sus menționat, ar trebui prelucrată puțin, pentru a se potrivi sistemului de învățământ de masă de la noi. Suntem, cel puțin în faza de formare, supra-saturați de teorie, și soluțiile practice sunt foarte puține. Dacă ai noroc, inspirație, le descoperi în practică. Altfel… provocările prezentului sunt atât de diverse, încât cu greu le poți face față de unul singur, și când vom renunța la poziția din care „eu știu mai bine” (fie că e vorba de părinte, profesor sau elev), și vom începe să dialogăm, vom avea succes.

video proiector acer pico

Din viitor: video-proiector de dimensiunea palmei

Este destul de clar pentru mulți că spațiul educațional nu va mai rămâne prea mult timp în afara evoluțiilor tehnicii, deși constat cu tristețe că lecțiile cu suport IT sunt încă considerate „lecții model”. Personal mie îmi este mult, mult mai ușor să pregătesc un astfel de material, și să-mi ușurez munca. Dau ca exemplu lecțiile de abilități practice, unde îmi trebuie undeva la 10-15 minute să mă filmez, liniștită, acasă, realizând proiectul, mai adaug altă jumătate de oră de editare video, și am un suport gata de a fi folosit ori de câte ori voi avea nevoie de acea tehnică, fără a mai irosi timp și materiale de fiecare dată. Totuși, indiferent de abilitățile mele de lucru la calculator, fără aparatura necesară proiecției la clasă nu aș face mare lucru…

Sectorul 3 are șansa să fie „dotat” de primărie cu tehnică la clasă, deși, din auzite, știu destui care nu le folosesc. Și mai mult, la grădinița unde am făcut practică semestrul acesta, doamna respectivă ne spunea cu mândrie că nu știe să umble la calculator. De ce avea proiector de 20 de milioane agățat de tavan?? Ca să lase, normal, copiii la televizor. Eu nu știu în ce sector voi merge, deși stau în 3, și ce voi avea „norocul” să am deja în clasă. Însă știu că de proiector nu mă pot lipsi. Prima soluție este ca pentru cel bătrânior pe care îl am să pot achiziționa de la fondul clasei un bec, nici el prea ieftin. Însă a doua soluție, la care îndrăznesc să visez, și care ar plasa lecțiile cu adevărat în mileniul 3, este un video-proiector de buzunar, mic cât o fotografie 10×15.

Am ales ca exemplu pentru a satisface curiozitatea, comparând un pic versiunile existente pe piață, ceva ce mi-aș lua (cu prima ocazie sparg o bancă 😀 , dar poate se mai ieftinesc într-un an până chiar am nevoie) videoproiectorul Acer Pico C205 LED, WVGA, pentru că este mic, ușor, portabil. În funcție de buget puteți alege, bine-nțeles, orice alt model.

Ca să nu mai adaug că nu e nevoie să mai car 5kg în plus (proiectorul vechi) plus alte 3 (laptopul), căci pot proiecta direct de pe tetefon,  cu  Android 4.2 sau  Windows 8.1 prin cablul MHL . Are și wireless, prin adaptorul MHL wireless.
Poate proiecta pe distanță scurtă, până la ecran fiind necesară o jumătate de metru sau maxim 4m. Diagonala maximă a imaginii proiectate este de 2.5m. Are difuzoare incluse, și nu funcționează cu lampă (care are o durată de viață mai mică) ci cu LED, având o funcționare de până la 30.000 de ore.

Mai multe detalii despre astfel de dispozitive aici: eMag, evoMag.
Sursă foto: emag.ro

muscata

Să crești o floare… un copil

Între flori și copii există o legătură: în momentul în care îi vezi „înflorind”, ai un sentiment unic de reușită. Nu se compară cu nimic altceva.

muscataN-am mai avut mușcate de când eram copil. Aveam din cele clasice, roșii-portocalii, și făcusem rost, nu mai știu cum, de o „bulgăroaică”. N-am idee dacă așa se chema, dar era mov și foarte frumoasă. Anul acesta nu știu ce m-a apucat, și-am vrut să am, din nou, mușcate. Era simplu să le iau de la florărie, se găsesc pe toate drumurile, dar nu sunt omul care să o ia pe calea cea ușoară. Din vorbă-n vorbă, o colegă ce stă prin preajma capitalei, s-a oferit să-mi aducă niște altoi. Au ajuns la mine într-o zi toridă, după drumuri de kilometri, și cu mențiunea nu știu cât de bine le-a făcut!

Lecția era simplă, le pui în apă, aștepți câteva zile, le dau rădăcinuțele, le pui în pământ. Însă, precum ursul cu coada în baltă, așa au stat și mușcatele mele… degeaba. Au trecut zile, au trecut săptămâni, s-a făcut luna… și nu dădeau semne nici că renunță la luptă, dar nici că le crește ceva. Metodele clasice n-au dat rezultate. Nimic din ceea ce știam nu mergea. Și, dacă ele n-au renunțat, n-am făcut-o nici eu. Am decis să încerc altceva. Le-am înfipt direct în pământ și le-am udat bine. Am privit mugurii de creștere cu disperare în primele zile, apoi prima săptămână; mângâiam frunzele și le simțeam viguroase, până s-a văzut clar că le e bine: cresc. Una a abandonat lupta, era cea mai mică și mai firavă. După primele frunzulițe, au apărut primii muguri de flori. De o săptămână îl pândesc, ieri i-am zărit culoarea, și azi am atins-o… am reușit!

Mi-am dat seama că munca mea cu mușcatele seamănă foarte mult cu cea de la catedră. Când primești o clasă, n-ai nici cea mai mică idee de unde vin, ce știu, ce pot, ce traume au suferit copiii deveniți acum „ai tăi”. Îi tratezi pe toți la fel, așa cum știi sigur că ar trebui să dea rezultate. Și pare să meargă. Totuși, la un moment dat constați că nu e așa. Că lucrurile nu sunt ceea ce ar trebui să fie, și vine momentul deciziei: ce faci? Continui cu aceleași metode, pentru că experiența îți spune că așa trebuie făcute lucrurile, și cu siguranță vor da rezultate, pentru că au mai făcut-o în X cazuri, sau schimbi macazul și încerci altceva, nou, diferit. N-ai idee dacă va merge, dar ar putea. Nu merge pentru toți, și e un semn că trebuie să lucrezi diferențiat.

Muncești, pui suflet, vezi reacții, și te trezești într-o bună zi că ai ajuns acolo unde ți-ai propus inițial, doar că pe un drum mai lung, mai greu, cu totul altul decât îți ți-ai planificat la început. Și mai constați un lucru: satisfacția reușitei este mult, mult mai mare decât îți imaginasei. N-ai avut nevoie decât de puțin curaj să ieși din tipare și să încerci altceva.

Un profesor de bun-simț

Sunt câteva lucruri despre meseria de profesor pe care eu le-am învățat în casă, de la ai mei. Părinții mei au fost profesori, și, chiar dacă pe coclaurii unde încercau ei să se lupte cu mințile ce nu se lăsau luminate nu au avut șansa să aibă copii cu potențial olimpic, ca să-și pună în palmares diplome și dosare, au fost profesori buni. Dar ceea ce au avut, cu mult peste un foarte mare număr de profesori pe care i-am cunoscut, a fost bunul-simț.

Tata e omul care nu a lipsit de la ore nici când nu mai avea voce, aerul fierbea sau viscolea. Știu că primul concediu medical și l-a luat acum 10 ani, după vreo 30 de stat la catedră, pentru o intervenție chirurgicală, că nu s-a nimerit doctorul în vacanță… știu că o scotea din minți pe mama, că punea „școala” mai întâi, dar el e omul care și-a făcut meseria. Nu pentru că îl obliga cineva, și nici nu-i păsa ce făceau ceilalți. El intra la oră la fix, își făcea lecția, atât cât îi țineau curelele pe elevi… Nu stătea la fumat, nu-i plăceau colegii care trăgeau chiulul. Nu a cerut clase „bune”, pentru că acolo muncești mai puțin și e viața mai ușoară, el lua ce îi revenea, și îi ducea până în clasa a VIII-a să treacă examenul (Dar, na, de unde nu e, nici el nu cerea, că nici Domnul n-o face…). Nu a acceptat niciodată la meditații copii din clasele la care preda, pe motiv că a-i cere așa ceva înseamnă a-l acuza că nu-și face treaba la oră. Ceea ce făcea el la clasă, și modul în care lucra cu copiii, și suplimentar dacă voiau, era suficient. El are conștiința împăcată.

L-am avut profesor la „home-schooling”, pentru că la școala unde mergeam am avut „norocul” ca la matematică să am o debutantă mai mult gravidă în primii doi ani, și apoi mai mult prin concedii medicale, cu te-miri-ce suplinitor liber și neinițiat în ale matematicii venea pe-acolo să nu ne omorâm în orele libere… Am lucrat cu el din clasa a V-a până într-a VIII-a, și mai apoi de câte ori am avut nevoie, inclusiv acum, la facultate, și-i datorez enorm din ceea ce sunt.

Mama mi-a fost profesoară de chimie. Trec peste faptul că e o mare prostie să iei la clasă propriul copil, și că, încercând să-i faci un bine, îl izolezi și îl soliciți peste puterile lui. A fost, cu obiectivitate, un profesor autoritar. La ea nu mișca nimeni, dar își făcea treaba, și ori învățai, ori nu. De la fix la fără 10, nu ieșea înainte, nu stătea peste, și, cu tot stilul ei, a avut mereu partea de laborator în lecție, nu a sărit un experiment, a cutreierat țara cu acizi în borcănașe pe tren, ca să aibă cu ce să le arate copiilor la școală lumea nevăzută a chimiei. Nu a făcut rabat de la calitate, indiferent cât de jos sau de sus era nivelul elevilor. Dacă se întâmpla să aibă nevoie de un liber, îl trimitea pe tata să-i țină orele. I-am ținut și eu câteva, când eram studentă. Dar nu i-a găsit nimeni copiii pe coridor vreodată, să-i întrebe ce oră au… și ei să spună că nu știu unde e profa de chimie…

Au lucrat 15 ani împreună, apoi la școli diferite, și ceea ce se întâmplă în mediul școlar a făcut mereu parte din viața mea. Suplinitori, calificați sau nu, care își bat joc de copii, profesori care trag la măsea și nu-și fac orele, oameni care intră la fără un sfert și dau lucrare, ori citesc ziarul când se conspectează… o întreagă liotă de oameni care n-au ce căuta la catedră, dar pentru care se găsea un loc… De la ai mei am învățat că tu răspunzi în primul rând în fața conștiinței tale, că a te duce fără să-ți pregătești lecția e lipsă de respect pentru tine, pentru copii… și că, indiferent de salariu, de copii nu-ți bați joc, dacă ai decis să te duci la catedră.

Am ajuns la rândul meu să am în mână un catalog, și-am întâlnit oameni din toate categoriile despre care ai mei povesteau. Au trecut 15 ani de când un coleg „mai în vârstă” mi-a trântit ușa cancelariei în nas, că cine sunt eu să mă duc la oră când se sună, că a făcut directoarea scandal după ce eu și încă doi plecam la clasă și restul stăteau la țigară… Mi s-a cerut să-l trec pe cutăriță, că e rudă cu nu-știu-cine, și i-am trecut pe toți, că așa era corect, dacă „trebuie”. Eram copil, debutant la catedră, și așa silă mi-a făcut sistemul, că am hotărât să plec. Mi-au trebuit alți 15 ani să hotărăsc că locul meu e în școală… și cum am vrut la „cei mici” – după tot ce-am trăit cu blogul de 8 ani, m-am întors și pe băncile facultății, pentru a doua specializare. Pentru că n-am vrut să fiu „suplinitor necalificat”, așa cum mă încadrau ca învățător, deși sunt profesor cu acte în regulă.

Cum e să fii student la 30+? Cum e să vii în sistem după ce ai lucrat în privat? Eu știu că la opționalele mele, dacă copiii nu se simt bine, nu le place ce fac, nu simt că le e util, nu vin. Implicit, nu plătesc. Nu le caut în coarne, nu le fac eu lucrările ca să iau ochii părinților, se duc acasă fix cu ce sunt în stare să facă într-o oră. Și muncesc de-mi sar capacele pentru fiecare bănuț pe care îl câștig (și dau și statului jumătate, ca PFA…)

M-am trezit din nou studentă într-un sistem haotic, în care orele mai mult nu se țin, în care sfertul academic este ceva… cum să-i spun, devenit nu arhaic, ci antic și de demult. A intra la oră la fix este de domeniul SF-ului (da, am 4 excepții pe listă, dar cu o floare nu se face primăvara), dar a intra la fix o oră după ce se „sună” devine mai realist. A nu veni deloc este și mai aproape de realitate… și a-ți face „treaba” este se pare o pretenție exagerată în anul 2016, (în universitate de stat, plătită), într-un moment când vorbim despre reformă, învățare eficientă, centrare pe elev, evaluare formatoare…

Dar nu mi-am închipuit – niciodată! –  în viața mea, că este posibil să nu vii tu, ca profesor, la examen. Să știi că ai examen, să nu dai un telefon, să nu răspunzi la telefon, să nu dai niciun semn, de parcă este „locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Mă depășește… (pur și simplu nu-mi revin din șoc), așa ceva chiar poate exista.

De fapt, acesta este sistemul. Locul unde toate merg „și așa”, pentru că sunt tolerate, acceptate, înghițite, și nimeni nu face/spune nimic, de frica consecințelor. Pentru că, în fond, acei oameni care trebuie să-și facă treaba au pâinea și cuțitul, și sunt puțini cei care pot lua taurul de coarne și să-l pună jos. Nu sunt un om extraordinar, sunt un om capabil și cu multă voință, și poate n-aș trece un examen cu notă foarte mare, în condiții drastice, dar l-aș lua, cu o notă bunicică. Dar sunt și mulți care preferă să tacă, să treacă ca rățușca prin apă prin facultate, decât să încerce să ia cât de mult se poate în acești ani de formare care nu se mai întorc niciodată.

Și mai mult, mă depășește modul în care cei responsabili cu formarea viitorilor profesori pentru învățământul primar și preșcolar răspund în fața conștiinței lor. Cum poți tu să dai undă verde unui om pe care nu l-ai testat? Pe care nu l-ai pregătit? I-ai da pe mână propriul copil? De ce îi dai pe mână copiii altora? Cum îți permiți să le sacrifici viitorul?

Am văzut în filmele SF cum doi oameni se ating și-și transferă amintiri. Aș vrea să le pot transmite celor responsabili o amintire a mea, când Andrei era clasa a III-a, și doamna lor a intrat în concediu de maternitate. A venit o suplinitoare… Am deschis caietul de matematică. Fata nu știa să facă împărțirea cu rest! A fost momentul în care cu greu m-am stăpânit, căci i-aș fi sucit gâtul ca la porumbei. Cum ai tu atâta tupeu, cât ești de nemâncat încât să sacrifici o generație de copii cu neștiința ta? Iar acum, când văd de fapt că problema pleacă din altă parte… îmi dau seama că era o victimă nevinovată.

Într-o zi caniculară, când 100 de oameni au așteptat în van profesorul să apară, apoi au plecat, m-am răcorit un pic… Există, totuși, și nivelul acesta, „academic”, în care îți permiți să dispari… și să nu vii la examen…

liniatură tip 1

A copia și a transcrie

Recunosc că în momentul în care am decis să fac a doua facultate mi-am propus două scopuri: primul, să mă reîntorc la prima mea dragoste, munca cu copiii, pe care, într-o formă sau alta, am făcut-o și după ce am ieșit oficial din sistem. Al doilea a fost acela că simțeam eu nevoia unei specializări, și investiția am perceput-o ca un plus de valoare pe care îl aduc blogului. De-a lungul timpului am intuit multe lucruri, altele le-am citit, dar acești doi ani de facultate mi-au mai deschis ochii în unele privințe… și au mai adăugat, ce-i drept, și multe dezamăgiri și înghițituri amare la cele deja existente în viața de zi cu zi.

Azi am avut un examen greu, și nu greu din punct de vedere al informației, ci pentru că îl consider vital pentru toată activitatea ce va urma. Nu am învățat pentru examen, m-am chinuit să învăț pentru mine, pentru ce voi fi și ce voi face. Și e al naibii de greu să înveți pentru tine, mai ales dacă ești perfecționist din fire. Îți dai seama că ai nevoie de mai mult dintr-o categorie, că vrei să știi mai mult despre altele… că ai nevoie de feedback și de exercițiu, să vezi dacă ceea ți-ai propus poate merge ori ba. Poate nu e nevoie să reinventezi roata, doar că nu ai ajuns în magazinul cu acel tip de roți…

Și gustul amar al zilei a fost dat de sensurile de bază ale cuvintelor a copia, a transcrie. Le-am întâlnit la exercițiile de scriere de la clasa I. A copia înseamnă să scrii, cu litere de mână, un cuvânt/text ce apare în aceeași formă. A transcrie înseamnă să scrii cu litere de mână un text prezentat cu litere de tipar. Dictare – să scrii ceea ce-ți spune o altă persoană, și autodictare – să scrii un text păstrat în propria memorie.

liniatură tip 1

Ca să mă liniștesc, pe drum, făceam următoarele analize…

  • Un caiet pe care scrie „exerciții de copiere pentru elevi”, dar toate cuvintele sunt scrise de tipar, are o problemă.
  • O sarcină de genul „Transcrieți din memorie” iarăși e dubioasă, eu nu-mi dau seama dacă memoria mea reține cu litere de mână sau de tipar!
  • A acuza un om, la examen, că „copiază”, când folosește un text tipărit, e greșit, căci el transcrie. Copiază doar dacă și-a făcut fițuici, sau folosește propriile notițe… și-l poți acuza doar dacă îl prinzi…

Acum, pentru că știu că mă citesc și foarte mulți părinți care nu au nimic de-a face cu bucătăria sistemului de învățământ, închei cu câteva enunțuri pe care mi le-am subliniat cu marker fosforescent, și mi-am propus să le țin minte:

  • Exercițiile de scriere, date ca pedeapsă, deformează scrisul și sunt inutile.
  • Tema, la primar, nu depășește 10 minute x nivelul clasei.
  • 3-4 rânduri de liniuțe/litere sunt suficiente.
  • După 15 min. de scriere copilul trebuie să facă pauză.
  • Greșelile se îndreaptă, nu se corectează.
  • Nu rupi foaia, căci din greșeli înveți.
  • Caietul nu trebuie să fie imaculat.
  • Nu bifezi tema ca „făcută” dacă n-ai verificat-o.

C-o fi bine… că nu… oi trăi și oi vedea. Dar mi se par suficient de logice. Dacă sunt mult pe lângă drum, trageți-mă de mânecă, argumentat. Critică constructivă, vă rog.

 

Extremele lui „îmi cer scuze”

Am constatat că în ultimul timp „îmi cer scuze” este luat în batjocură, în ambele sensuri, și nu îmi dau seama încă ce mă deranjează mai tare: falsa existență a acestuia sau pur și simplu că este ignorat de parcă nici n-ar fi existat.

De ce avem nevoie de „îmi cer scuze”? Pentru a detensiona o situație care nu este propice grupului social. Stăteam de vorbă cu Andrei… îmi povestea un incident, și, afectat, spunea „Nici măcar nu și-a cerut scuze! Ceilalți l-au obligat, și a aruncat așa… câteva cuvinte… fără valoare.”

Apoi, am avut o a doua situație, în care persoanele înțelegeau prea bine valoarea acestor cuvinte, au fost copleșite de ele, și n-au putut să le adreseze. Decât false, mai bine o atitudine spășită. Un progres necesar, dar nu și suficient.

 

Însă în relațiile dintre adulți lucrurile nu se desfășoară chiar așa simplu. Copiii azi se ceartă, mâine se împacă. Adulții nu. Adulții nu uită, acceptă scuzele, dar țin minte. Dar acest comportament, tolerat, duce la schimbare de atitudine… din păcate, nu pozitivă. Să luăm, de exemplu, cazul în care întârzii repetat la clasă. Vă grăbeați să ajungeți la ora profesorilor care constant veneau târziu? Știam clar în liceu, și mai apoi la facultate, în ce pauză poți sta la chioșc peste clopoțel, să ajungi în față când „fraierii” o zbugheau la clasă. Și știam când clopoțelul trebuie să te prindă în bancă deja.

Oamenii se împărțeau în mai multe categorii… cei care își cereau scuze, și cei care nu. Cei care și le cereau sincer, pe lângă 1000 de temenele, și făceau tot posibilul să nu se mai repete, și cei care, cu aceeași sinceritate, le cereau de fiecare dată. Sau cei care le cereau fals, de ochii noștri. Știam. Dar le cereau, de dragul convenției sociale.

Însă cel mai mult te enervau cei care soseau, „ca o floare”, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu o scuză, nu o părere de rău, de parcă ceasul lor merge normal, tu ești cumva înaintea timpului, și fizic, și cu pretențiile. Este un acord social tacit acela de a-ți da toată silința să ajungi la o întâlnire, și, la primul semn pe care îl ai că nu poți fi punctual, să anunți. Dacă la 8 trebuie să fii acolo, nu anunți la 8.30 că nu poți ajunge. Cel târziu la 8 știi deja că nu ești unde ar trebui să fii… sau la 7.45 poți să-ți dai seama că un drum de 45 min nu se poate face în 15… poți suna chiar la 7.45, anunți că ora estimativă este 8.30. Poate și celălalt este nepunctual, dar el ajunge la 8.15. Nu mai aleargă să-și rupă gâtul…

ceasuri

Când cei care te așteaptă sunt subordonați, când le e jenă să aplice „sfertul academic”, și tu ajungi la 9.30 să stai 20 de minute, fără a schița vreo părere de rău, acuzând și lipsa cruntă de „timp” pentru a face cele necesare, este dincolo de orice limită a lui „îmi cer scuze”. Pe care oricum nu le ceri.

Când ești subordonat, taci. Pentru că nu ai nicio cale să-i spui omului că pretențiile tale la bun simț sunt undeva mai sus de piciorul broaștei, unde se situează ale lui.

Și, ca de obicei, nu te trezești, ca adult, decât când ți-o spune un copil de 12 ani… E și un sfert. Nu plecăm? Sfertul academic a trecut.

Unde s-a rătăcit sfertul academic al bunului simț…?