1, 8… acele date „fatale” de martie

„Vacanța lui Firea” a făcut foarte mulți oameni fericiți. Au scăpat de chinul zilei de 1 martie, acela de a presta, conform obiceiului, mărțișorul pe la școală și grădiniță. Nu mi-am obligat copiii să le ofere, i-am lăsat să decidă ei dacă vor să o facă. În fiecare an Andrei se trezea pe 28 februarie că vrea și el până la urmă să ofere… anul acesta a fost de-a dreptul în extaz că a scăpat de chin. Iris în schimb a muncit enorm, s-a chinuit să facă mărțișoare personalizate profesoarelor pe care le place, a căutat modele și le-a cusut ea. Când s-a anunțat vacanța era deja gata cu ele și mai că nu bocea de oftică. Cum adică să nu le dea?! Las’ că le dă ea, nu contează ce zi e, a muncit prea mult. Și le-a dat, pe fiecare, cu dedicație. Eu m-am distrat pe margine, uitându-mă la ea cum caută simboluri legate de disciplina pe care o predau. Diriga a primit o pisicuță, a auzit ea că îi plac pisicile, dar cel mai mult mi-a plăcut al doamnei de fizică.

#mărțișoare

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on Mar 3, 2018 at 10:12am PST

În ce mă privește, n-am șters încă din amintire mărțișoarele de dinainte de revoluție, cele care veneau la cutiuță transparentă, din pânză presată. Primea mama câte 2-3 sacoșe, le desfăceam și-mi făceam coronițe din ele. Tot atunci mi-am dat seama cât de inutilă este irosirea asta total aiurea de bani, aruncați pur și simplu pe fereastră, dintr-un gest devenit aproape mecanic. Și dacă mi-e silă de-a dreptul de ceva în țara asta e obiceiul tâmpit de a da doar pentru că „așa se face”.

Așadar, în toamnă, când m-am reîntors la catedră, m-am străduit din toate puterile ca în ce mă privește să se înțeleagă clar că sunt împotriva acestor obiceiuri. Nu îmi plac brațele de flori care mor sau cadourile făcute ca să-ți stea ție neuronul liniștit că ți-ai făcut datoria că „așa trebuie”. Normal că unii sunt oameni de înțeles, pricep când le explici și îi rogi frumos să nu te facă să te simți prost. Alții… trebuie să le mai explici de câteva ori. Am explicat și la ședință, cu exemple, cât de aiurea a fost situația și cât de prost s-au simțit în primul rând copiii. Nu, dom’le, cum adică să nu vii cu o floare?! Da, se poate. La școlile din afară cum se poate?! Și cum să ne schimbăm dacă nici atunci când ni se spune verde în față nu înțelegem?

Dar aveam totuși speranța că voi „scăpa” de situații de genul acesta. Lămurisem cu copiii încă de când am pus toți băieții să le facă mărțișoare fetelor din clasă că, în ce mă privește, primesc cu mare drag orice mărțișor făcut de la zero de ei. Și atât. Cea mai mare parte au înțeles, iar prima zi de martie la școală a fost una de mare bucurie pentru mine. Nu știu cum să zic, dar mi-am făcut panou cu ele și așa mi-e drag să le privesc… pentru că știu că acel timp consumat să le facă e împletit cu un gând către mine.

Bineînțeles că au existat și excepții. A lucrat copilul, dar hai să strecurăm o zambilă pe lângă… (Urăsc zambilele de București. Pentru că bunica mea avea la țară curtea plină de flori. Veneau „comercianții” și le luau de la poartă cu 10 bani, pe nimic, și le vindeau la oraș de 10 ori mai scump. Așa că nu, nu suport, când știu cu cât drag oamenii de la țară le cresc… )

Revenind, discuțiile dintre copii erau delicioase: „Ce faci mă cu zambila? Nu știi ce regulă are doamna?” Nu știu dacă îmi venea să râd sau să plâng că am fost incapabilă să explic (mai clar decât credeam eu că am făcut-o) că nu e cazul… însă ziua a avut și cele două momente ale ei de care probabil îmi voi aduce cu drag aminte peste ani. După zambilele pe care le-am salvat temporar de la moarte punându-le în apă, a mai apărut o floare. Așteptându-se cumva la reacția mea – încântată de produsul confecționat, dar cu obiecții la planta sacrificată – am avut parte de un moment de sinceritate de nota 10: Doamna, a zis mama că, dacă nu mă înțeleg cu dumneavastră, să o păstrez pentru doamna X. Am bătut palma, i-am zis că sunt 100% de acord cu propunerea, i-am zis să o pună în apă că moare până vine doamna, și-am rămas foarte buni prieteni. Însă nu acesta este momentul de apogeu.

Aproape de ora 8:00, la care invariabil îmi încep ora, apare o fetiță, cu un buchet frumos. Mititica m-a văzut că m-am albit… s-a albit și ea. Dar ce să facă, era soldat în misiune. Cu pași mici a venit, eu nu mai știam dacă are sens să mai comentez văzând ce figură are ea. Cu o față aproape plânsă începe să-mi spună… Doamna… vă rog eu mult… trebuie să le luați… nu pot să le duc înapoi… să știți că m-am chinuit… i-am spus lu’ mama că eu trebuie să vă fac ceva… dar nu… nu m-a ascultat… și i-am zis că eu trebuie să fac floricele… dar ea s-a dus și tot le-a cumpărat… nu m-am înțeles cu ea, doamna… vă rog să mă credeți…

M-a pufnit râsul. Ce era să mai zic?! Le-am alăturat celorlalte victime, am râs amândouă și am rugat-o să fie mai convingătoare data viitoare, căci nu mai vreau să ne simțim așa.

Când a trecut 8 martie am zis slavă Domnului că nu le-a trecut totuși prin minte să se apuce de strâns bani, luat cadouri sau alte tâmpenii care „se poartă” prin școlile românești. Că doar sunt în sistem de când m-am născut și de la an la an mi se mai zbârlește părul de ce aud: vouchere de milioane, rate plătite, bijuterii… Și tot sper că la un moment dat ne vom da seama cât de ridicoli suntem și vom înceta. Apreciez mai mult să mă ajuți cu materiale pentru copii, cu un drum la poștă, cu un top de hârtie, cu orice are legătură directă cu activitatea la clasă. Dar nu cu atenții și cadouri care chiar nu-și au rostul. Dacă ne dorim să schimbăm lucrurile… de ce nu începem să le schimbăm cu noi?

Da, știu, e șocant când întâlnești pe cineva care nu vrea să primească nimic. Dar dacă tot ai avut norocul ăsta, de ce nu apreciezi omul, și tot încerci să-l faci să se simtă prost?

Perforator fluture, sau cum să nu arunci banii în vânt

Facebook e de-a dreptul minunat. Afli o mulțime de lucruri, îți faci prieteni care uneori intră și în viața ta reală. Însă cel mai simplu e să afli acolo de „afaceri avantajoase”. Știu că e greu să fii la catedră, salariul este așa cum este, constat pe pielea mea. Orice bănuț în plus e mană cerească și respect toate colegele care nu se mulțumesc cu salariul și muncesc ceva peste, orice, pentru a rotunji venitul. Fie că sunt ore la after-school, meditații, teme cu copiii, suntem persoane creative care pot face multe lucruri!

Însă n-aș putea să descriu ce reacție am avut când am văzut inițiative în căutare de „fraieri”. De exemplu, să vinzi fluturi făcuți cu perforatorul la 10 lei setul de 30 de bucăți. Am multe, foarte multe articole despre unelte de art&craft menite să ușureze viața unui profesor, fie la grădiniță sau la școală… și am spus tot de atâtea ori că există soluții mult mai avantajoase.

Pentru unii e într-adevăr simplu să ceri părinților să scoată 10 lei din buzunar, să iei 30 de fluturi și să lipești câte unul pe felicitare. WOW, insecta chiar arată super cu aripile ușor îndoite, nu? Știu că arată extraordinar, pentru că am văzut, la ultimul atelier, 50 de copii în delir din cauza lor! Mai jos aveți o poză, apropo de „cantitatea de fluturi” necesară pe un „mărțișor”.

Ca idee, 30 de fluturi din coală de 80g îi făceam în cel mult 4 minute, hai 5. Puneam trei coli simultan și tăiam. Din carton ar dura mai mult, căci nu risc cu mai mult de o singură foaie de 160g. Câți fluturi am avut la acel atelier?? Vreo 3/4 au rămas pentru alte activități… Câte flori? Câte frunze?? Cât mi-a luat să le fac?? Cam o oră, înainte de eveniment! Farfurii pline, ca cea din imagine, erau 12. Și pentru că este o asociație la care banii vin din donații sau cei 2% din salariu, era important să ne descurcam ieftin cu materialele. Așa că am „investit” într-un top de hârtie colorată, vreo 10 cartoane, aracet. Am folosit ghilotina metalică, tocătorul de hârtie și perforatoarele. Plus muncă și suflet!

Foto: Asociația Cercetașilor Tradiționali din România

Perforatorul îl găsiți prin mai toate magazinele de art&craft. Am recomandat daco, pentru că au prețuri ok pe piață, e 51 lei. Știu că îl au și alții, la 53 lei, la 88 lei, la 59 lei din ce-am găsit repede pe net, dar puteți adăuga în comentarii alte linkuri utile dacă știți.

Am făcut și mărțișoare la școală: cât mi-a luat să fac niște floricele? Dacă am perforatorul, se rezolvă foarte repede. Am însă „lipsă” destule modele pe care mi le doresc și pe care le achiziționez în timp. Da, se pot face lucruri frumoase cu ele… mai ales la copiii mici, care nu știu să decupeze, dar nu numai! Și cum știu că decupatul este muncă de bază la educatoare, când trebuie să producă materiale pentru copii (căci părinții nu se înghesuie să ajute, știu din experiență!!) am povestit ce folosesc când vreau să fac economie de timp și efort.

Doar vă rog… când vreți să investiți în ceva, investiți cu cap! Nici părinții nu au sac fără fund și dacă tot cereți bani pentru ceva, măcar să vadă că gândim, nu risipim!

Iar dacă tot vreți să porniți o afacere, veniți măcar cu idei muncite și originale… nu cu chestii de genul acesta, prin care profitați de naivitatea/necunoștința unora dintre noi… totuși, cred că suntem în domeniul ăsta să schimbăm lucrurile prin educație 🙁

Decor de primăvară la școală

Săptămâna de „vacanță” pe care doamna primar s-a gândit să ne-o dea în București mi-a dat rău de tot planurile peste cap. Nu pun că Dumnezeu știe când o să reușesc să recuperez și că timpul acesta probabil anulează acele guri de aer pe care le mai strecurasem prin program, să mai fac și altceva cu copiii… dar unde stăteam liniștită cu decorul de primăvară, că e timp, uite că Idele lui martie bat la ușă și la mine în clasă niciun semn de schimbare de anotimp…

So, cum trebuia făcut ceva, dar din criza de timp, nu prea am când să pun copiii să decupeze, am executat repede niște cumpărături și am rezolvat cu niște flori și insecte din spumă. Seturile au câte 8 piese, și chiar mi s-au părut foarte ieftine, ținând cont cât sunt de mari și materialul din care sunt făcute. Am luat flori, fluturi, albine și buburuze. Primele două sunt simple, celelalte sunt autocolante. Dar nu le-am folosit așa, le-am lipit și pe ele tot cu patafix pe fereastră și cu lipici pe ghirlandă, să le pot recupera mai ușor.

Ieri am rămas peste program la școală și m-am apucat să improvizez, cu foarfeca în mână, decorațiunile. Iarba a mers instant. Ce simetrie, ce poveste, tăiam direct. Apoi a urmat o sesiune de bocet, căci am constatat că perforatorul cu flori pe care îl împrumutasem cuiva a cedat la a doua ștanțare. Dar dacă n-am văzut nimic când mi l-a adus… e bun returnat. Am perforatoare de ani de zile, am băgat în ele o groază de bani, și nu au pățit nimic, folosite corect. Din zecile pe care le am, două au cedat, pentru că au fost trântite de copii. Ce mai conta, eram cu iarba „tunsă” și fără flori, iar perspectiva de a decupa atâtea îmi dădea fiori. M-am chinuit așadar cu ce rămăsese din perforator să ștanțez totuși, și am reușit, de bine de rău… dar florile sunt uneori incomplete, căci zbura și hârtie și tot când încercam eu să-l apăs. Așa că florile din iarbă sunt… slăbuțe. De departe totuși arată satisfăcător.

Apoi am scos fluturii filigran decupați de fete. În vacanța intersemestrială am fost în activitate și, pe lângă cei convocați la recuperare la matematică (din care doar unul a „sacrificat” vacanța), au venit și fetele dornice să facă altceva. Inventar: 8 bucăți. Încă doi dacă mai aveam, puteam lipi câte unul pe fiecare fereastră! Poate le mai conving, căci decupatul cu cutterul „cel periculos” a început să le placă. Sper vineri să mai fac niște tablouri ca cele deja agățate de jaluzele, chiar cu toți, cu flori din benzi de hârtie.

După ce am executat cât de cât ferestrele, m-am apucat de ghirlanda de la tablă. Normal că insectele mele arătau jalnic așa singure înșirate pe ață, iar de decupat și aranjat frunze nu mai aveam niciun chef. Deja urcasem și coborâsem de atâtea ori de pe scaun că îmi ajunsese. Așa că am tăiat cu ghilotina niște „spini”, i-am aranjat cât de artistic am putut în buchețele și i-am lipit pe ață. Acum să văd ce pun totuși „altfel” la capete… (Tot acum am văzut și că am steagul strâmb. Bine că am stema nouă a României!)

Cum stați cu decorațiunile? Și ce soluții ieftine și rapide ați mai găsit?

Ikea – sau despre educație, altfel

Când a apărut Ikea în România, prima dată, ni s-a părut ceva „wow”. Oamenii ăștia nordici îți arătau, cu schemă pe hârtie, că ești deștept și poți economisi ceva montând singur acasă chiar piese complicate de mobilier. Cu aceeași artă îți pun la dispoziție în magazin creioane, unități de măsură, sacoșe, pliante… tot ce ai nevoie. Doar că scrie deasupra să le lași la ieșire.

Acum, să fim la fel de serioși, cel puțin o dată s-a întâmplat să rămâi cu creionașul ăla prin buzunar, nu-i așa? Bine, nu e o tragedie, dacă îți propui să nu se mai repete. În timp am întâlnit cazuri și cazuri… românește, dacă se poate, de ce să nu iei? Așa a lucrat românul în fabrică, dacă nu venea cu ceva acasă, muncea de fraier. Clasicul banc cu mașina de cusut de la Cugir nu are nevoie de reluare. Am auzit și pe alții care au făcut un „bine” unor copii din margine de oraș și le-a dus câte-un pumn de creioane de la Ikea, că n-au cu ce să scrie… Păi… săracii, taman de educație aveau nevoie și gestul nu era unul de laudă. Poate mergeau și ei la Ikea… și nu se iau acasă…

Însă povestea creioanelor de la Ikea nu este la sfârșit și nici în cele mai SF scenarii nu mi-aș fi închipuit episodul la care a ajuns. Îmi pregăteam una din lecțiile de abilități. De obicei mă filmez realizând demonstrația. E mult mai ușor să pun proiectorul să ruleze filmul și eu să privesc copiii. Din expresia lor îți dai seama cine a înțeles și cine nu, rulez iar filmul… uneori îl las și toată ora în looping, se mai uită cei mai puțin îndemânatici când uită ce au de făcut. De data aceasta eram contra-timp, tare aș fi scurtat timpul de pregătire. Deschid manualul digital, cu speranța sinceră că măcar acum îmi va fi de ajutor. (Ca o paranteză, cu o lecție în urmă nu fusese, ceea ce au filmat era diferit de ceea ce explicau pe hârtie…)

Aproape că era perfect filmulețul, dar parcă ceva nu se potrivea. În film folosea ca unealtă… un creionel inscripționat Ikea! Editura și lanțul de magazine nu au nimic în comun… dar totuși, din milioanele de creioane pe care fiecare le are pe-acasă, chiar ăsta era cel mai potrivit pentru a ilustra într-un manual o tehnică de lucru unor copii de 9 ani?? Cu mesajul subliminal… că e ok să ai acasă creioane de la Ikea? Așa că am renunțat la film. Mă descurc și fără.

Știu, sunt cârcotașă. Dar uneori nu mă pot abține.

Foto By McLeod (Own work) [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html), CC-BY-SA-3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/) or CC BY-SA 2.5-2.0-1.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.5-2.0-1.0)], via Wikimedia Commons

Sperietoarea din clasă

Titlul este simplu și caută răspuns la o întrebare: de ce ai sta tu, profesor de învățământ primar, în clasă, în timpul orelor celorlalți profesori (engleză, religie, ed.fizică), pe motiv că fără tine acolo orele nu se pot desfășura?

Încerc să înțeleg, pentru că am primit și eu aceeași propunere, spusă mai mult ca o cerință. Să vii să stai și tu acolo, că eu nu pot să lucrez cu ei așa! Nu se potolesc! Stai un pic, că nu înțeleg. Tu ești profesor, ca și mine. Ești plătit să susții la clasa („mea”) o activitate. Vii în fața mea și te declari incapabil să strunești o clasă de copii???

Personal aș fi intrat în pământ de rușine… adică vreau salariul, vreau să am „servici”, dar să vină altul să facă jumătate din munca mea. Gratis. Pe timpul lui. Hai că poate fraierul pică în plasă! Soluția: mă apuc să mai citesc niște cărți, mai întreb câțiva colegi, prieteni, caut soluții, sparg ora cu momente de recaptare, fac ceva, chiar dacă pare misiune imposibilă… dar să te duci cu tupeu la un coleg și să-i propui să stea pe post de paznic/sperietoare ca să te faci că muncești… e prea mult. În cele din urmă, povestea s-a sfârșit așa cum anticipam. A renunțat. Când nu poți, nu poți. Lași pe altul să încerce. Însă tot nu înțeleg de ce avem oameni care acceptă acest statut.

La un curs acum câțiva ani am reținut un lucru: învață să definești problema. A cui este problema că X nu își poate ține ora la clasa mea? Este problema lui. Atunci el trebuie să și-o rezolve. Eu îi pot acorda sprijin, din seria „vezi că copilul cutare reacționează bine la stimuli pozitivi, sau se concentrează mai puțin decât ceilalți, îi trebuie altă ocupație”. Dar nu să îi fac eu liniște la oră!

Deci, de ce?

Ar trebui să fie trei categorii de răspunsuri: profesori care acceptă, profesori care nu acceptă, părinți. Sunt chiar curioasă ce părere aveți. Este sau nu „sperietoare” profesorul rămas la clasă? Este sau nu necesară prezența lui acolo?

Când tehnica are picioare scurte

Când ești mic și decizi ce vrei să faci cu viața ta, parcă ții lumea în mână. Apoi, după ce ai decis, faci o listă cu „Do & Do not” pentru când vei ține tu cu adevărat frâiele vieții tale. Unul din lucrurile pe care l-am urât întotdeauna, în toți cei aproape 20 de ani de școală, a fost momentul în care faci teme pentru a le arunca în neant… profesorul nu le verifică, nu ai feedback, nu știi dacă e bine sau e rău… frustrarea aceasta există din clasele primare și nu a încetat nici la facultate. Câte „proiecte” și „portofolii” am predat, dar care nu s-au întors cu nicio virgulă adăugată…

Așa că mi-am promis mie, mai bine teme mai puține, dar corectate, decât o tonă de hârtie mâzgălită. Să mai adaug cu cât zel făceam sutele de probleme din vacanțe? Și ce dezamăgită eram când nu primeam feedback? Lauda nu mă încălzea cu nimic… Dar le făceam. Mai ales când au apărut și culegerile cu răspunsuri… măcar le verificam eu. Și ce mă mai enervau cei care dădeau răspunsurile doar selectiv…

Acum nu mai sunt în bancă, sunt printre bănci. Temele sunt… mai multe, mai puține, depinde cum e ziua. La matematică cel puțin mă dau peste cap să nu verific doar că există tema, ci să o corectăm. Așa văd și eu cine se descurcă și cine nu. Și tot nu îi vezi pe toți, căci e greu să ajungi la performanța, ca părinte, să nu te bagi. Nu se pun note pe teme. Dar cine a greșit iese la tablă și rezolvă. Cumva tema e momentul meu de feedback… a înțeles sau nu ceva copilul din lecție? Tema este momentul în care ești doar tu și o provocare, o dovedești sau nu? Temele nu sunt date pentru a fi aduse rezolvate corect, ci pentru a provoca copilul să se descurce…

Azi aveam la matematică „ZUZU”. Sau cum au botezat copiii de miercuri încoace lecțiile despre înmulțirea a două numere formate din zeci și unități – „lecțiile despre iaurt”. Ca în orice clasă, copiii sunt distribuiți pe toată curba lui Gauss… Unul dintre copii, situat la extremitatea stângă, lipsește de trei zile. Ratase lecția. Știam că va fi depășit de situație, căci mișcă încet la tabla înmulțirii. Acasă nu are cine să-i explice. Deci aveam o problemă, cum fac recuperez din mers conținutul… îmi zic că nu-i nimic, azi am consolidare, a doua oră în care stăm și înmulțim de înnebunim, să învățăm să le așezăm unele sub altele, ce înmulțim, ce adunăm … dacă ies 22 la tablă și verbalizează procesul, e imposibil ca atunci când îi vine rândul să nu aibă măcar o idee despre ce e vorba…

Cu planul făcut, începe ora. Surpriza maximă, o văd cu coada ochiului că bifează într-o veselie rezultatele citite de colegi. De obicei nu-și face temele, așa că surpriza era și mai mare. Pentru câteva minute mai că încep să cred în miracole. Așa că cer caietul. Într-adevăr exercițiile erau scrise, cu rezultatele lângă. Însă la temele pentru acasă cer mereu calcul scris. Mai toți au telefoane și știu să folosească calculatorul. Cum încă nu știu să facă proba prin împărțire, i-am încurajat ca, după ce termină tema, să o verifice, dacă pot, și așa. Normal, în caiet nu erau calcule…

Întreb unde sunt. Le-am făcut pe o ciornă. Trec peste faptul că nu le-am permis ciorne, le-am zis mereu să scrie direct pe caiet (și aici fac o paranteză… de ce să faci calcul scris pe ciornă și apoi să îl copiezi pe caiet?! Ca să scrii de două ori?! Muncă inutilă! Ca să arate „bine”? Obsesia perfecțiunii. Din greșeli se învață… și a tăia cu o linie e permis și la examene!)… De ceva vreme, de câte ori nu găsesc calculele scrise, notez „efectuat cu calculatorul”. Numai că copilul susținea în continuare, cu acea mască de sinceritate pe care numai la vârsta asta o poți afișa, ba jurându-se pe toate cele, că a făcut pe bune calculele pe o ciornă și a scris rezultatele, fără niciun ajutor!

Nu e prima minciună pe care mi-o „vinde” așa… deci am scos copilul frumușel la tablă, să efectueze una din operații. Calcul scris. Nu i-a ieșit nici primul produs parțial… de parcă eu nu știam că nici înmulțirea cu o cifră nu a impresionat atât de tare încât să învețe algoritmul. Dar am lăsat timp de gândire… apoi am întrebat cum se explică tema perfectă… le-am făcut cu calculatorul…

Și uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei azi tot planul meu de bun samaritean, cum să ajuți un copil care „nu reușește”. Care copil n-a putut să vină nici în vacanță, când i-am făcut program de recuperare, care e prea „ocupat” să rămână vinerea, după ore… Așa că mi-am zis și eu că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă și că binele cu de-a sila nu se face... Și încă ceva de ținut minte: nu poți salva pe toată lumea și în niciun caz pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar cine știe, poate până la urmă… există miracole! Poate data viitoare chiar are tema făcută…

Și marmota… învelea ciocolata…

În lipsă de marmotă, am veveriță curioasă.

Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.

Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.

Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot a găsit o soluție!

Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.

M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.

Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…

Copiii și tema la alegere

Cele mai comode variante de a trece prin viață sunt cele în care ți se spune ce să faci, punct cu punct. Îl iei apoi în brațe pe „n-am avut de ales” și mergi mai departe. Se întâmplă uneori ca drumul pe care ai mers să fie și singura opțiune, sau mai bine zis, cea care estompează aproape total celelalte variante. Însă de cele mai multe ori ai de ales și aceasta implică responsabilitate, decizie și asumarea consecințelor. Bune sau rele, ele întotdeauna există.

Una dintre criticile pe care le-am primit a fost că dau teme „la alegere”, sau „dacă vor”. Normal că, oricât ar fi de mic, copilul trebuie să învețe să decidă. Îmi amintesc unul dintre sfaturile aplicabile cu copii foarte mici, care nu se pot decide ce vor. Multitudinea de stimuli este copleșitoare pentru mințile lor micuțe și atunci opțiunile trebuie limitate. Un copil care face crize în fiecare dimineață căci nu se hotărăște cu ce să se îmbrace la grădi este ușor de liniștit dacă (eventual de seara) are de ales: iei bluza roșie sau cea galbenă? Fără alte negocieri. Pe măsură ce crește și își definește identitatea, poate avea preferințe și decide în funcție de acestea.

Să nu uităm însă de cauzalitate… nu este încă suficient de dezvoltat să înțeleagă relația cauză-efect. Mă amuză copios părinții care insistă, mai ales la preșcolari, să explice stufos că, dacă faci X, se întâmplă Y, Z… Școlarii însă, mai ales spre sfârșitul ciclului primar, sunt suficient de capabili să identifice urmările unui act, ale unei acțiuni. Așadar știi că ceea ce faci – ori nu faci – va avea niște urmări. Dacă tu ți le asumi, ești împăcat cu ele, ai luat o decizie și suporți consecințele. Bineînțeles că cele mai dureroase sunt cele care au implicații pe termen lung și care mai greu se pot anticipa.

Să luăm și cazul cu „cel puțin x exerciții”. Mai ales înainte de o evaluare, este varianta mea preferată. Se tot vorbește despre dezvoltarea, la elevi, a capacității de autocunoaștere, de a știi ce știi. Urmează să fie evaluate o sumă de cunoștințe și deprinderi. Le ai sau nu? Alegi să rezolvi sarcina minimă? Îți va da acest efort certitudinea că le stăpânești? Sau în loc să alegi unul, pentru a bifa sarcina, alegi să rezolvi mai multe? Indiferent de decizie, rezultatele vor arăta dacă decizia a fost bună sau rea. Ești mulțumit de rezultat? Puteai mai mult? Dacă da, ce trebuia să faci? Cel mai dificil lucru este să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Cel mai ușor e să dai vina pe altul, că nu te-a forțat să lucrezi suficient…

Așadar, alegerea implică responsabilitate, calcularea riscurilor, implicațiilor și asumarea rezultatelor, ceea ce consider mult mai util pentru viitor. Alegeri mai ușoare sau mai dificile va face mereu, de la cei cu care îți petreci timpul până la cum îți organizezi viața. Însă deprinderea de a alege nu e înnăscută, trebuie formată. Cum altfel dacă nu prin sarcini simple, aparent fără implicații majore?

Lucruri utile la școală: grafice și tabele

Printre cele mai chinuite lecții se numără, normal, cele cu grafice și tabele. Sunt destul de greu de înțeles de copii și numai după ce ajung ei să le facă pe primele parcă-parcă se mai risipesc problemele. Normal că o singură lecție dedicată nu ajunge și îmi dau silința să le arăt și cum se folosesc când țin diverse evidențe legate de ei, sau să le utilizăm în rezolvarea exercițiilor, chiar dacă nu se specifică acest lucru. Azi însă am ajuns la citit grafice… și mi-am amintit cum, acum doi ani parcă, s-a dat la capacitate un grafic din care copilul trebuia să extragă datele. Discutam cu ei despre probleme după imagini, tabele sau grafice. Cum cea cu graficul părea să îi pună pe gânduri, am zis să-l construim noi, poate văzându-l cum se completează, îl înțeleg.

Am mai făcut apoi unul… în care ne-am imaginat că avem o grădină cu flori, și marcăm cu bare colorate câte avem din fiecare. Am tablă clasică, cu cretă, și am reușit să trasăm niște bare minunate cu creta pusă pe lungime. În timp ce îl făceam pe acesta, mi-a venit ideea cum să îi scot pe toți la tablă și să facem cu adevărat ceva practic.

De Crăciun am „vorbit” cu Moșul (da, serios, știu că puștii mei stau pe internet și mai citesc pe-aici) să le aducă în pachetele de la școală câte un număr din „Portalul Magic”. Eu le-am făcut jurnale de lectură. Pe pagina 1 este o poză găsită pe internet, cu căsuța din copac, pe pagina 2 o listă cu volumele, în care ei completează data la care au citit cartea și apoi câte o pagină dedicată, pe care completează titlul, destinația călătoriei, ce a învățat din acest episod, ce cuvinte nu a înțeles și a căutat în dicționar. Pagina 21 este una de compunere, „Dacă aș putea folosi Portalul, eu…”, iar coperta 4 – pentru desen, să facă propria lor versiune de portal.

Ideea mi-a venit după ce am avut la Gaudeamus, în toamnă, atelier pe această colecție la Editura Paralela 45. Copiii au avut atunci ca sarcină doar ceea ce am cerut pe ultima copertă, însă mi-aș fi dorit enorm să fie o activitate mai lungă, să aibă timp să citească și să reconstituim călătoria… în imagini! Pe ai mei nu am vrut să-i pun să deseneze, ci doar să scrie un pic.

Dacă vă întrebați cum citește un copil toate volumele… e simplu. Face schimb. Fiecare s-a semnat pe cartea lui, și la final se va întoarce la el. Dimineața în clasă începe distracția. Cine are carte la schimb? Am vrut să îi oblig să comunice și să colaboreze. Nimeni nu poate termina jurnalul (recompensat cu Fb la română) dacă nu va colabora cu toți ceilalți. Discuți, negociezi, programezi, estimezi timpul… exercițiul se anunță mai lung decât credeam eu. Unii sunt curioși, vor mai multe, schimbă mai repede, alții… ca de obicei.

În colțul nostru de bibliotecă (care e mai bogat decât cea a școlii pentru acest segment de vârstă), am stabilit unde se pun cărțile terminate. Așa cei care vor o carte văd mai repede dacă sunt disponibile. Amuzant e când cei care vor carte stau și pândesc cine se duce să mai pună una… și verifică repede dacă au citit-o sau nu. Dacă înveți din ele? Eu zic că da. Istorie, prin călătoriile imaginare în timp, sau destul de multe despre lume animalelor și ceea ce ne înconjoară. Încă nu a ajuns la mine niciun jurnal, însă am aflat exact cum stăm cu lectura.

Și așa revin la grafic. Am desenat axele. Începuseră deja cu „doamna, cu ce e graficul”, eu așteptam să văd dacă se prind. Pe ordonată am început să marchez încet 2, 4, 6, … 20. Când m-am oprit la 20 am avut și prima exclamație: „Nuuu seeee poateeeee… e Portalul!!” Am trecut apoi pe abscisă inițialele fiecăruia dintre cei prezenți – că doar e final de semestru, de ce să vii? – și i-am invitat pe fiecare să marcheze sincer câte au citit. A fost mai mult decât amuzant, mai ales când stăteau cu sufletul la gură să și citească graficul, să vadă câte a marcat fiecare. Deh, meteahnă națională, din seria cu capra vecinului.

L-am lăsat pe tablă, cu indicații clare să nu cumva să șteargă tabla, pentru că mâine compunem probleme… de exemplu, câte volume au citit fetele, câte băieții, câte prima jumătate a catalogului, și sper să mai vină și ei cu idei de sortare. Mi-a plăcut când i-am întrebat ce concluzie pot spune ei, uitându-se la grafic. „…că citim cam puțin!” Nooo, daaaa, așa e!

Un singur regret am. În acest exercițiu, în care ar fi trebuit să aplicăm și ce am învățat la civică, apropo de cum avem grijă de lucruri, aici – cărți împrumutate… Așteptările mele au fost cam mari… unele deja circulă cu foi lipite de ceai ori alte băuturi, ori cam șifonate. Dar, cum îmi tot spune prietena mea, să văd și partea plină a paharului!

Comper 2018 – cireașa de pe tort

Acum mulți mulți ani scriam aici pe blog despre primele ediții ale COMPER-ului, concurs care a făcut atunci o bună impresie. Am apreciat când au renunțat, după numai un an, la introducerea taxei mascate de culegere și puteau participa, gratuit, toți copiii. După încă câteva ediții, lucrurile parcă se mai calmaseră, subiecte accesibile, copiii erau fericiți că primeau o diplomă, aveai la îndemână un mod rapid de a testa repede, comparativ, un nivel, așa cum nu îți este permis prin calificative.

Așa că am așteptat, ca și în alți ani, să vină „comper-ul”. Adică cu calm, fără stres. Fiind nouă în școală, mi s-a comunicat că nu trebuie decât să trimit mail la mentor cu copiii și… gata, nu trebuie să-i înscriu eu, doar să fiu prezentă în ziua examenului. Am vrut să nu stresez copiii, cu vai, avem comper, ne dăm peste cap. Dar modificările de program trebuiau anunțate, așa că le-am zis. La română a mai fost cum a mai fost, însă… matematica a pus capac.

Om de bun simț, am zis că sunt la zi cu planificarea, orice ar da din materia semestrului întâi nu are cum să îi ia prin surprindere pe copii… Da, e drept, am câțiva numărați pe degete care pot mai mult. O mare majoritate care sunt ok, câțiva care, oricât s-ar strădui, rămân la deprinderile de bază… Dar și unii care pot, dar au impresia că ulciorul merge de multe ori la apă, nu sunt atenți și rezolvă superficial.

Știind că au mai fost cazuri cu barem greșit, cum am ajuns și am văzut subiectele am fost pe punctul să-l anulez. Le-am rezolvat, să fiu sigură că nu mi se pare mie, la prima vedere, că suntem în semestrul al II-lea și nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Era simplu să decid eu ce nu pot face și să le dau răspunsurile, însă am și copii isteți, care provocați suficient ar putea să treacă de bariere. Am estimat undeva la 60-70 de puncte media posibilă a rezolvărilor și le-am spus și copiilor să nu se panicheze, cei care au făcut subiectele anul acesta n-au deschis manualele și nu știu unde am ajuns… Așa că să facă și ei ce pot.

De exemplu, înmulțirea cu ZUxU peste 100, sau înmulțirea cu 10, 100, 1000… care în manualul de la intuitext nu e în semestrul I. Împătritul și Marina cea uitată la rând la bilete au fost floare la ureche față de problemele cu cascadă de întrebări în planul de rezolvare, culminând cu cele două probleme de excelență. 17 se rezolva, cu proprietăți ale egalităților… dar încă n-am ajuns aici. Însă număr necunoscut combinat cu suma lui Gauss… la clasa a III-a… a fost prea mult…

Așa că am lăsat lucrurile să meargă, cu „ce-o fi, o fi”. De dimineață, înainte de concurs, le-am zis să se gândească ce facem la adunare la trecere peste ordin… 67+53… trecem la sute, ordinul următor. Am bifat 87 x 8… apoi cum să explici în 3 minute înmulțirea cu 10 a unui număr de două cifre, în așa fel încât să nu-mi dau cu stângul în dreptul în lecția de după vacanță. Adică da, e ușor să îi spui „adăugăm un zero”, însă ajungi să înveți mecanic și nu aici voiam să ajung. De bine de rău, am trecut și peste asta.

Venea cireașa de pe tort. Suma lui Gauss. Formule? Exclus. Am scris pe tablă o sumă simplă, să vedem cum facem. Nu mă așteptam, dar au și reușit, să fie acolo floricica de adus primăvara.

În rest – dezamăgire totală a copiilor. Nu le-am spus rezultatele acolo unde erau depășiți. Mi se pare stupid, în cursa asta după hârtii fără valoare, inclusiv mult-doritele diplome, să le mai spui și ce să încercuiască. Nepoata mea, la pregătitoare… ne-a povestit cum a fost la primul test din viața ei… doamna ne citea, și dacă nu știam ce să încercuim, ne spunea ea. Pe cine mințim? Aaa, că avem scor bun… și la ce ne folosește?! Le tot repet că vreau de la ei alte lucruri, dacă tot ne pierdem timpul cu subiecte aiurea:

să învețe să se concentreze la un subiect, să rezolve, neapărat să se verifice și să nu mai dea lucrările în 20 de minute, cum au făcut la română. Se grăbesc așa și la evaluările curente de la clasă, parcă e concurs cine predă primul lucrarea. Să te verifici, să corectezi… zici că e tortură, nu au răbdare și greșesc.
să nu mai șteargă. Ai o grilă de răspunsuri, marchezi pe ea abia când ești sigur. Dacă nu, stai, te gândești, notezi pe subiecte, dar nu pe foaia finală. Aici încă nu răzbim… Decât poate dacă o să elimin pic-ul din penar, căci altfel nu știu cum o să reușesc să îi determin să accepte că pot greși. Nu vor și pace să taie cu o linie ce au greșit. Am greșit, m-am corectat, merg mai departe.
tactici când nu știi răspunsul. Da, din păcate, trebuie să îi înveți și asta. De ce? Simplu… pentru că la examene ai copii care din 3 ore scriu pe ciorne două ore și jumătate, apoi nu au timp să transcrie. Nu știu să-și dozeze timpul. Nu știi un răspuns, treci mai departe. Rezolvi tot ce poți, apoi te întorci. Dacă tot n-ai nicio idee, te apuci și verifici soluțiile. Dacă ai 4 posibile rezultate, înlocuiești și vezi care se potrivește.
ultima, pe care n-am avut ce să fac, dar le-am spus-o… Dacă n-ai nici cea mai mică idee, nu dai gol un test grilă. Ai 4 șanse să nimerești răspunsul. Nu poți da cu banul, că nu ai la examen o monedă, însă poți număra, poți încercui după numerele tale norocoase, orice… „la nimereală”, cum spun ei. Dar un test grilă nu se dă nemarcat.

Mă bucur că am dat pe vremuri examenul de permis și-am văzut cum se corectau grilele pe loc, cu șablon. Am decupat repede unul, după barem, suprapuneam cu grila copiilor, unde era corect, coloram cu markerul, apoi număram repede punctele. Am terminat de calculat în cca 10 min, spre fericirea copiilor care au aflat imediat.

Apoi, de parcă nu dădusem ziua peste cap, am mai sacrificat o oră să rezolvăm problemele. Pe unele le-au greșit nejustificat, așa că am luat grilele, am făcut o listă cu cine ce a greșit, și i-am scos pe rând la tablă… Apoi am încheiat subiectul și n-am mai făcut o tragedie din asta. Au greșit. Învățăm.

Dar încă e o enigmă totală pentru mine de ce e mai grav un punctaj la un test oarecare, rupt de realitate, decât faptul că nu știe să ia un pix din cutia de pixuri aflată trei metri mai la dreapta și se uită pe pereți când nu are cu ce să scrie… Nu poate lua o decizie simplă, de estimare: îmi ajunge sau nu locul rămas din pagină să scriu începutul lecției? Sunt ultra-dependenți, se împiedică în șireturi, dar nu reacționează să se aplece să le lege dacă nu le spui. Sigur, nu vor fi toți matematicieni, dar oameni practici, politicoși și de bun-simț au toate șansele. Suma lui Gauss nu te va ajuta să estimezi dacă poți urca mașina de spălat cu liftul la etajul 10 unde locuiești.

Concluzia… aș vrea să terminăm cu goana după titluri și diplome și să vedem mai bine ce putem face prin forțe proprii. Să nu ne mai desenăm o falsă imagine de sine, și să ne blocăm la „găina e animal carnivor”, dar să facem crize că la 9 ani nu am lucrat suplimentar suma lui Gauss.

Iar despre comper… numai bine, la următorul, dacă iar se sare calul ca acum (de la colega mea știu că și la a patra a fost aceeași situație 🙁 ), mă gândesc pur și simplu renunț.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii