Câți copii trebuie să fie într-o clasă…?

Circula mai deunăzi pe facebook o glumă, „câți pitici ai”. La mine era cam cum mă așteptam, „nimeni nu și-a făcut curaj să mi-i numere”. Eu mi-i știu, puțini, dar buni. Și unul dintre aceștia e legat de numărul de copii care pot fi înscriși în clasă, fie ea la grădiniță, fie ea la școală. Ca de obicei, ca români, stăm bine la capitolul teorie. Am mai scris aici pe această temă, dar azi mă simt cumva „obligată” să completez… Legea învățământului spune că:

Art. 63. — (1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;
b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;
c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;
d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;
e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

Am avut ocazia de a asculta o persoană aflată de partea cealaltă a baricadei, din inspectorat. S-au pus întrebări, dintre cele mai diverse… dar cea care mie mi-a răsucit cuțitul în rană a fost cine e vinovat pentru clasele de 35 de copii? Ca să aflu că de vină sunt cadrele didactice care acceptă acest lucru. Că nimeni nu te poate obliga să lucrezi cu 10 copii în plus, GRATUIT. Am stat și m-am simțit de parcă mă uitam acum 25 de ani la Beavis and Butt-Head, cu replica aceea a lor… „he-he-he-da-da-așa-e”. Pentru că asta e realitatea. Muncești cu 10 copii în plus, corectezi 10 teste în plus, pregătești 10 materiale în plus, 10 rapoarte de evaluare, 10 fișe psihopedagogice, consumi un timp pentru care nu ești plătit. Și când faci muncă neplătită, înseamnă că faci voluntariat (că doar o faci de bună voie)…

Doamna respectivă ne-a explicat că legea este lege. Și că, în momentul în care ai și un copil în plus pe lista clasei, trebuie să semnezi o declarație pe propria răspundere că accepți acea clasă în formulă mărită. Tu, așadar, ca profesor, accepți cu mânuța ta să muncești gratis pentru statului român, afectând în mod direct calitatea procesului de care vor beneficia ceilalți copii din clasă. Iar părinții joacă în aceeași horă. Acceptând mai mulți copii, donează din timpul copilului lor celorlalți.

Ce poate face cadrul didactic „fericit” cu o asemenea situație… prima treaptă este să notifice în scris Consiliul de Administrație al unității, să semnaleze situația (sic! de parcă profesorul a făcut lista aia…) și să ceară respectarea legii. Într-o țară normală la cap (ceea ce nu mă amăgesc că e cazul nostru) nu numai că nu s-ar fi ajuns aici, dar situația s-ar remedia în această fază. Dacă nu este găsită înțelegere, următorul for este Inspectoratul școlar, apoi Sindicatul și pânzele albe se găsesc la minister… Așadar, trebuie doar să cerem respectarea legii, politicos și ferm, pentru că nimeni nu-și va asuma în scris să nu o facă.

Iar aici m-am abținut să nu râd… pentru că tot în mentalul nostru colectiv e adânc înrădăcinată atitudinea de „cap plecat”. Capul plecat sabia nu-l taie. Tu, ca profesor, poți schimba situația! Dar… și aici e un mare „dar”. Ce-ți asumi de fapt? Îți asumi rolul de oaie neagră în școală/grădiniță. Îți asumi să ai nevoie de ajutor și nimeni să nu ți-l dea, să fii refuzat din ambiție, să ai împotriva ta directorul, poate chiar și inspectorul, că te-ai găsit tu, absolvent cu caș la gură (vorbim de persoanele prezente la discuție), să revoluționezi sistemul. Dar (iar!) nu pot să nu mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă la finalul anului școlar, în iunie, sindicatul ar notifica oficial autoritățile că în toamnă nu se va mai accepta încălcarea legii din acest punct de vedere. Și că toți cei în cauză vor depune hârtiile necesare pentru a fi respectat numărul de copii la clasă prevăzut prin lege. Visez frumos, nu?

Replica doamnei a fost la înălțime: „Asta este micime umană. Și despre asta nu vreau să vorbim”. Doar că în țara asta mai există (încă destui) și oameni care vor să respecte legea și să îndrepte lucrurile. Și pe ei trebuie să-i cauți.

Vuiesc știrile de profesori care vor să-și ia arme, de școli cu păduchi (deși au venit copiii după trei săptămâni de stat acasă, da?), de cei 4% din PIB care n-or să ajungă niciodată în școli; avem școli fără curent și lista de probleme pare fără sfârșit. Ce-ar fi să începem să rezolvăm problemele care țin direct de noi? Să încetăm să mai muncim degeaba… sau să nu ne mai văităm că e prea mult de muncă, dacă ne-o asumăm.

Întrebările de-aici (sper că nu retorice, chiar aș vrea să știu dacă a încercat cineva, și mai ales dacă a reușit micșorarea efectivului clasei) nu sunt doar pentru profesori. Sunt un semnal de alarmă și pentru părinți. La școală, copilul vostru are, prin lege, dreptul la două minute din timpul profesorului (discutăm matematic, pentru clasele primare). Acceptând clase de 35 de elevi, timpul acesta scade cu un sfert. De ce continuăm să acceptăm?

Îmi spun că cei care n-au plecat în afară, n-au căutat altă viață în sisteme deja funcționale, n-au rămas doar din lipsă de perspective și, dacă tot au rămas, vor să schimbe țara asta. De dragul copiilor. Că doar n-am rămas doar să stingem lumina…

este o carte

La serbare, cu cântec înainte

Nu îmi plac serbările. N-am ce să fac, nu îmi plac și pace. Consider că este un moment ale cărui beneficii (da, recunosc, există) sunt puse în umbră de părțile mai puțin bune… Pe care, de ochii lumii, alegem să le înghițim, cu ceva mai multă apă.

Sunt – știu – o provocare pentru copil, aceea de a vorbi în fața unui public, de a face față emoțiilor, de a le controla. Dar dacă vrei cu adevărat să educi acest lucru, atunci creează momente adevărate, în care copilul să aibă într-adevăr o contribuție personală, și aceasta să nu însemne doar exersarea memoriei și a calităților oratorice. Poate exersa această abilitate și prezentând o temă, un proiect, o carte, o poate face oricând, și cu mult mai multă substanță decât dau cele patru versuri și un cântecel la serbare.

Apoi, dacă tot trebuie să fie un moment festiv, măcar să fie cu acte în regulă. Adică scenă, sală de festivități, cortină, decoruri, culise, organizare în toată regula. Atunci îi pui la încercare spiritul întreprinzător, capacitatea de adaptare, de inovație. Îmi amintesc că la grădiniță puneam în scenă Scufița Roșie, și nu aveam „căsuță” pentru bunicuța. Am luat din fața farmaciei suportul de biciclete – cele ca o prismă triunghiulară, l-a pus doamna pe scenă pe 4 scaune de bucătărie, l-am acoperit cu o pătură roșie, ca acoperiș, și eram încântați!! E drept că lupul și bunicuța erau întinși pe o pătură în fața căsuței, dar am găsit o soluție! Emoția aceea, când se ridică cortina și sala aplaudă, nu se compară nici pe departe cu sălile mici de clasă, înțesate până la refuz de părinți și bunici, de scăunelele copiilor înghesuite într-un colț în jurul bradului.

Nu adaug cheltuielile, enorme după părerea mea, cu costume fel de fel… de parcă se mută ZOO la școală. Sunt de acord cu personajele, dar măștile se pot confecționa chiar de copii în orele de AVAP. Și va fi cel mai frumos costum pe care l-a avut vreodată, pentru că e făcut de el! Să luăm fulgii de nea, spre exemplu, că sunt celebri la serbarea de iarnă: Dragi părinți, / Vă rog să trimiteți pentru ora viitoare de abilități 1m panglică albă lată și 1m tul alb. Vom confecționa un tutu. Ce dacă nu vor fi perfecte fustițele? Și? Nu ne mai oprim din goana asta după perfecțiune?

Serbările țin cu orele. Rar, foarte rar am văzut una scurtă. Stai drept. Nu plânge. Nu te foi. Vai de tine dacă te ridici să bei apă, că doar după ce stai într-o sală cu alte 60 de suflete, nu te-ai încălzit… Matematic, la 30 copii x 2 minute + 5 colinde = 1h 30 min garantat. Și nu, nu-mi plac serbările de genul acesta.

Vorbeam cu o prietenă, că n-a putut „scăpa” de serbare de gura părinților. Cum adică, să nu faci serbare??? Ei uite-așa. Eu n-o să fac. Eu fac atelier, pe echipe de trei. Obligatoriu un părinte în echipa de lucru, poate și al doilea, ori un frate. Concurs de ce vreți… confecționat 5m de beteală, trei globuri și un înger, habar n-am ce mi-o trece prin cap. Dacă ești dispus să dai un milion pe închiriat costum, vreo 20 pe materiale va fi și mai ok. Și învață să lucrezi în echipă, să faci un plan de lucru… Normal, fond muzical adecvat, poate și ciocolată caldă și ceva fursecuri, dacă vor. Ba poate mă gândesc și la ceva reprezentații pe echipe, la momente artistice. Să-și mai aducă și părinții aminte câte un colind-două, nu? Să-și „gestioneze” și ei emoțiile…

Am avut serbare la școală. Deși avem în serie oameni extrem de talentați, nu știu cum s-a făcut, că am improvizat programul în două-trei zile. Celălalt an beneficia de cântăreț profesionist, cu o voce dumnezeiască, plus relații la teologie, de-au adus vreo 10 băieți cu „voce”. Partea lor de program a fost un „clasic” de Crăciun memorabil. Frumos, dom’le, tare frumos! Îmi venea să plâng… când știam că urmăm! În glumă propusesem cu ceva timp înainte să facem teatru de umbre pe tema „Este o carte”, inspirată de volumul cu același nume apărut la editura Gama. Glumă-glumă, dar s-a aprobat. Am muncit la proiect trei oameni, eu cu proiectul, M. a decupat, și împreună cu R. am improvizat. Pentru prima experiență de acest gen a ieșit bine. Prima dată când încerc. La prima replică îmi tremurau așa de tare mâinile, că nu reușeam să prin șoarecele de pânză. Apoi era să scap și măgarul, și microfonul. Am mai sărit o replică, dar dacă la final s-a aplaudat, înseamnă că publicul nu s-a prins. Aceeași piesă – de data aceasta făcută pps și proiectată, am testat-o a doua zi pe copii de clasa a IIIa. Și le-a plăcut!!! Ba chiar au râs în hohote! Alegerea n-a fost rea, și de data asta chiar m-am bucurat. Acum am simțit cu adevărat că efortul a meritat.

Imagini din culise. Simularea cu umbre - de la repetiție.

Imagini din culise. Simularea cu umbre – de la repetiție.

Serbarea a fost salvată de câteva colege care și-au luat inima în dinți. O chitară, un flaut, un alt colind – pe care l-am ilustrat noi tot cu umbre – , un dans (norocul nostru, o avem pe A., dansatoare), și-am bifat și anul acesta activitatea. Însă tot nu-mi plac serbările. Mai repede mi-aș lua toată clasa și-aș pleca la colindat. Ori aș face petrecere la școală, să se relaxeze și copiii…

Și nu, nu-mi plac serbările făcute pentru că „trebuie”!

*Mulțumiri Dianei S., de la editura Gama, care mi-a pus în mână cartea. În câteva rânduri cuprinde un adevăr dureros al generației de azi, și mi-a făcut mare, mare plăcere, să pot vorbi despre această Carte și altfel decât o fac aici, pe blog.

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Manual de istorie, clasa a IVa (1)

La începutul lunii am răspuns rugăminții de ajutor a unui prieten care are în această lună o sarcină grea: aceea de a propune un manual pentru clasa a IVa, clasă care, începând cu anul școlar viitor, va avea o nouă programă, bazată pe formarea de competențe, și nu pe obiective, cum s-a lucrat până acum. Această clasă este seria de sacrificiu a noii reforme, clasă care n-a avut niciodată, la 15 septembrie, manuale noi pe bancă. Este seria cadrelor didactice care au răspuns, așa cum au putut, enormei provocări de a se descurca la catedră legate la ochi, și de mâini, și de picioare, care a făcut fișe până târziu în noapte, materiale, și au suplinit lipsa manualelor până la momentul sosirii acestora. Și apoi au continuat să facă același lucru, pentru că manualele erau departe de a fi un instrument de lucru așa cum și l-ar fi dorit.

În dorința de a ajuta, am alcătuit un chestionar online (îl puteți accesa dacă ați predat de curând la clasa a IVa, nu l-am închis) și am rugat toți profesorii de învățământ primar din lista mea de facebook să răspundă la întrebări. Nu au fost puține, în doar 24h, și le mulțumesc tuturor celor care au tăiat din timpul propriu pentru a oferi feedback. Mi-am petrecut dimineața citind, și deocamdată nu sunt „decât” 15 de pagini, mesaje care, cu siguranță, vor fi un duș extrem de rece pentru viitorii autori care le vor primi. Problemele ridicate sunt multe, și personal mi se aprind toate beculețele… în curând mă voi lovi din plin de toate aceste probleme.

Întrebările, cu răspuns deschis, sunt:

  1. Ce manual ați utilizat pentru orele de istorie ultima dată când ați abordat la clasă această disciplină?
  2. Cât de satisfăcut/ă ați fost de acest manual?
  3. Care au fost problemele pe care le-ați întâmpinat în utilizarea materialului din manual?
  4. Care au fost problemele întâmpinate de copii în utilizarea manualului?
  5. Ce ați avea nevoie să includă viitorul manual de istorie în forma tipărită?
  6. Dar în forma digitală?

Și… iată concluzii preliminare de analiză (unele dintre ele cred că se pot aplica tuturor manualelor, nu neapărat de istorie):

Manualul folosit de aproape jumătate dintre cei care au răspuns este cel de la Aramis. Însă, pe o scală de la 1 la 10, gradul de satisfacție dat de manual nu diferă față de celelalte. „Notele” acordate au fost următoarele:

  • Carminis (o mențiune) 6
  • Corvin ( de la Deva) (o mențiune) 10 (combinat cu materialele de la Fundația 2000+)
  • editura Sigma (o mențiune) 1
  • editura Ana (4 mențiuni) 3
  • editura Corint (5 mențiuni) 2.8
  • editura Didactică și Pedagogică (7 mențiuni) 4.28
  • editura Aramis (24 mențiuni) 4.29

Mă abțin de la comentarii, căci, judecând numai manualele cu cel puțin 2 mențiuni, s-a picat, la modul cel mai trist, acest examen. Motivele sunt multe, și, deocamdată, în această prima parte a articolului (intenționez ca, la final, să realizez un raport de cercetare cu toate datele), aș enumera:

  • programa școlară lipsită de logică. Este vorba de cea veche, care își dorea să ofere o viziune globală asupra istoriei. Și asta la 10 ani, când mulți dintre ei nu au nici o viziune locală a mediului în care trăiesc, când gândirea este încă bine ancorată în concret, iar operațiile de abstractizare abia dacă dau semne că există, le cerea să facă paralele între istoria națională și universală, figuri marcante, perioade reprezentative… Partea bună este că programa s-a schimbat. A fost publicată programa nouă de istorie, aprobată prin ordin de ministru nr. 5003 / 02.12.2014. (Acum aș vrea o explicație, :), de ce în octombrie, pe site-ul ministerului, era încă programa veche, și abia acum, de curând, a fost publicată cea nouă? Că doar are un an de când stă în sertar…
    Am căutat, pe net, grupul de lucru implicat realizarea programei (menționat la final): Carmen Tomescu (profesor istorie, gimnaziu), Daniela Beșliu (consilier psihopedagogic), Mirela Popescu (profesor istorie, liceu), Emoke Bukkosi (profesor istorie, gimnaziu), Ciuperceanu Marian (învățător), Laura Elena Căpiță (cercetător), Doru Dumitrescu (inspector general). Am lecturat programa, și, din punctul meu de vedere, e mult, mult mai bine. Cât de bine, vom vedea în anul școlar următor, când o vom testa. Însă cel puțin din punct de vedere al acestui document, lucrurile ar trebui să se îmbunătățească substanțial.
  • conținutul neadecvat vârstei copiilor. Aici reproșurile au fost multe, și le consider justificate. Toate converg spre ideea că istoria este o poveste. Copiii sunt acum la vârsta poveștilor, și astfel înțeleg lucrurile. Iar din manual povestea lipsește cu desăvârșire. Așadar a urmat o muncă titanică din partea profesorilor, să pună în aplicare principiul accesibilității și adaptării la specificul vârstei, și să „traducă” aceste texte pe înțelesul lor. Au fost folosite din plin lecturile istorie – Dumitru Almaș (aș recomanda și Petru Demetru Popescu), și o recomandare din partea mai multor profesori, ca material extrem de util la clasă, (mai ales pentru suportul animat) este cd-ul educațional de la editura Edu, pe tema Istorie. Am răsfoit acum cuprinsul, este realizat pe vechea programă, de aceea sper că, odată cu publicarea celei noi, adaptarea va fi rapidă și, dacă toamna viitoare nu ne va aduce manuale, măcar materialele suport și făcute cu cap să ne ajute.
  • conținut provocator, care să trezească curiozitatea și dorința de a învăța. Dacă facem un sondaj, la orice vârstă, cu întrebarea „îți place istoria?”, veți afla că, cel puțin trei sferturi, spun NU. Pentru că, pentru mulți, istoria a fost și rămâne o înșiruire de date. Și este greșit. Istoria înseamnă fapte, oameni, relații. Datele le găsești oricând, în orice tabel cronologic. Doar că trebuie să știi pe cine cauți. Puși în fața unei cantități impresionante de informație, fără a avea capacitatea de a organiza și structura, fără a deține abilitatea de a lucra cu timpul istoric, copilul este copleșit și renunță.
  • necorelarea conținuturilor cu celelalte discipline. Ioi, și aici doare! Ce am nevoie eu la istorie: de matematică – axa numerelor întregi, cifrele romane, geografie – orientare pe hartă, citirea hărții… Bun, nu se poate. Copilul nu știe. Descurcă-te fără. Atunci ce sens are să pui un tabel cronologic, în prima lecție, din care copilul să nu priceapă nimic?? La ce bun să delimitezi secolele, numerotate cu cifre romane, când acestea nu se fac atât de devreme? Cum ai pretenția ca într-o lună, copilul să-ți arate cele trei Țări române, când el încă n-a învățat despre Carpați? Aștept, cu nerăbdare, să văd noile conținuturi pe această temă!
  • manualul digital este o nouă provocare. Am văzut câteva studii, despre utilizarea la clasă a celor existente. Concluzia – puțini profesori o fac. Însă de ce nu o fac, nu prea răspunde nimeni! Toți sar că nu ai cum, cât timp nu ai cu ce. (Curent electric, de exemplu). Sunt calculatoare, dar nu poți întoarce monitorul spre clasă, și să te aștepți să vadă și să fie atent și cel din ultima bancă. Faci rost de proiector, și te rogi să fie prins în tavan, ca să nu se împiedice nimeni de fire. Și când reușești să apeși toate butoanele, constați că manualul e identic cu cel tipărit, sau ceea ce include e inutilizabil. Am văzut, la CLR, utilizat manualul digital pentru lectura model a textului. Nu știu dacă eu aș face-o, pentru că vocea era stridentă și rece, intonația puțin perceptibilă, lectura prea rapidă pentru nivelul copiilor.
    Revenind la sugestiile de istorie, în manualul digital s-a propus și realizarea unor lecții model – prezentări .ppt, utilizabile. Nu știu în ce măsură timpul îmi va permite, și cum se va intersecta acest lucru cu respectarea drepturilor de autor, dar voi încerca, pe cât posibil, să dau o mână de ajutor la acest capitol, și să pot publica aici pe blog, la rubrica de istorie, astfel de sugestii.

Mă opresc cu analiza de această dată, o cercetare calitativă, aproape un focus-grup virtual este o muncă copleșitoare. În încheiere am să citez câteva colege (îmi pare rău că nu am solicitat în chestionar și numele, pentru a le putea atribui, m-am gândit că fiind anonim profesorii se simt mult mai liberi să vorbească):

Manualul să fie scris pentru copii, nu pentru învățător sau părinte.

Ar fi foarte bine să se ocupe de manualele de la ciclul primar profesorii de la învățământul primar, nu profesorii universitari. Dumnealor să conceapă materiale pentru studenți.

Dacă vreți ca generațiile care vor urma să cunoască istoria acestei țării și importanța unor date istorice trebuie să aveți grijă ce scrieți în acele manuale!

Eu am propus ca autorii de manual să se întoarcă la nivelul de practică pedagogică, și să lucreze la clasă cu manualul pe care îl proiectează. Sunt sigură că nu va mai trebui să le spunem noi ce nu e în regulă…

Ce le lipsește profesorilor de azi…

 

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea  venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

 

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

  • Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

  • Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)

 

Discuții despre învățământul de ieri și de azi

Iris are azi ca temă fragmentul din Amintiri din copilărie despre școala din sat. Și cum, ca orice text prelucrat, aproape iese din context, au apărut întrebările… și răspunsurile pe măsură, dar parcă prea „la zi”:

  • Unde era învățătorul lor, de se întâmplau lucrurile astea? Păi unde să fie… la oaste. Și nu aveau altul, că sistemul ducea lipsă de cadre… nu avea cine, nu erau nici suplinitori.
  • Ce căuta preotul la școală? Venea ca suplinitor.
  • Aaa, deci el era învățătorul acum!! Și venea rar…. cam cum vin și acum la clasă profesorii de religie! Da, mamă, cam așa. Mai mult nu vin decât vin! (Mai ales preoții de la țară!!)
  • De ce învățau după cărți de biserică? Nu aveau manuale? Nu… Creangă, îți amintești, a făcut primul abecedar!
  • De ce bătea popa copii? N-a învățat și el că nu așa îi înveți carte, de frică?

No, hai, acum, dați răspunsul, că pe mine m-a încuiat!

Uite cum ajung copiii să se gândească la școala ideală… comparând metode de educație. Am mai dialogat… dacă mama lui Nică accepta așa tratament, dacă eu aș accepta să i se întâmple ei așa ceva. Și până unde vor merge metodele moderne?

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Mi-am amintit cu această ocazie de un articol, despre implicarea preoților de la sate în dezvoltarea învățământului primar în secolul XIX în România. Un articol, dealtfel, foarte interesant, o cercetare istorică pentru care voi cere permisiunea de publicare. Însă, ca o concluzie desprinsă de-acolo, au avut, la început o contribuție importantă, pentru că era singurii „alfabetizați” din acea lume. Însă lipsa de pregătire pedagogică și psihologică i-a scos treptat din sistem, pe măsură ce au apărut învățători calificați. Dar… au rămas atâtea lucruri neschimbate, că mă uimește și pe mine comparația!

 

religia_la_scoala

Religia la școală. Mituri și metodologii

Tema religiei la școală este una capabilă să ridice și să răscoale nația română mai ceva ca sesiunea de alegeri parlamentare, însă, dacă una ne distruge viitorul pe următorii patru ani, prima ni-l distruge pe termen lung, făcând din viitoarea generație un popor obedient, nu care stă cu fruntea sus, și își privește demn în față partenerii europeni.

Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli, și în niciun caz în forma actuală, cu calificative/note. Într-o altă concepție, cu admis/respins, ar putea fi mai aproape de adevăr. Însă nimeni, niciodată, nu are dreptul să măsoare, în orice formă, cantitatea de credință, transpusă în cunoștințe de dogmă religioasă. Nu sunt de acord cu multe care se întâmplă în această țară. De exemplu, de ce la început de an școlar se lălăie în grup Tatăl nostru, dar nu se intonează imnul de stat al României? Pentru ce ne pregătim, noi, de fapt? Pentru ce mergem la școală?

Eu nu-mi trimit copiii la școală să stea în genunchi lângă bancă. Nu vreau să se roage înainte de o lucrare de evaluare. Vreau să învețe să caute informația, să o judece prin prisma proprie, să aleagă apoi ce îi e util și ce nu. Eu îl cresc permițându-i să greșească, fără teama că va fi pedepsit. Refuz să îi bag în cap, încă de la vârsta la care crede tot ce spun adulții, că trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, și greșeala îl aruncă în flăcările iadului.

Toamna aceasta s-a întâmplat și o „minune”. Îi spun așa, pentru că în statul nostru de drept reglementările vin precum în basme. Întâi dăm legea, cum aruncă zmeul buzduganul înainte. Însă cale de 6 luni. Toată lumea află, știe, dar efectiv ce se întâmplă e o abrambureală totală. Până sosește și zmeul, în cazul nostru, metodologia de aplicare a hotărârii Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 669/2014, care a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Pornind de la dreptul fundamental garantat prin constituție, acela numit „libertatea conștiinței”, la nivel de credință, de orice tip, nimeni și nimic nu ți se poate impune. Suntem un stat laic, nu teocratic, și acest lucru trebuie respectat și la nivel de educație.

Ce se dispune prin metodologia de aplicare…

  1. Cei care doresc să studieze religia la școală o vor face, conform cultului de care aparțin, și recunoscut de stat (Legea 489/2006), lucru care se specifică clar în cererea depusă în acest sens. Dacă școala nu le poate oferi acest curs, se va studia în comunitatea religioasă din care face parte, absențele și notele fiind apoi comunicate și trecute în catalog.
  2. Cei care nu frecventează cursul, din decizie proprie, sau pentru că nu le este accesibil, vor avea situația încheiată fără această disciplină, adică o medie mai puțin.
  3. Depun cerere doar părinții/tutorii copiilor care doresc să urmeze acest curs.
  4. Dacă de la o clasă nu sunt destui copii care doresc să urmeze cursul, se realizează clase simultane, pentru a avea numărul minim de elevi prevăzut de lege pentru organizarea unui curs.
  5. Profesorii care vor preda aceste cursuri trebuie să aibă calificările necesare și să se „angajeze” să urmeze programa.
  6. Pentru elevii care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unităţile de învăţământ stabilesc prin propriul regulament de organizare şi funcţionare activităţile pe care aceştia le pot desfăşura, spaţiile în care se desfăşoară activităţile, precum şi responsabilităţile privind asigurarea supravegherii şi siguranţei elevilor, în perioada în care ceilalţi elevi ai clasei participă la ora de Religie. (Art. 10)
  7. Cei care nu pot participa la cursurile cultului propriu, pot participa ca audienți la cursurile altui cult organizate în școală, după ce depun o cerere în acest sens, și nu vor fi evaluați.
  8. Absenţa elevului care nu a solicitat frecventarea orei de Religie de la activităţile prevăzute la art. 10 şi 11 exonerează cadrul didactic/personalul didactic auxiliar care asigură organizarea/desfăşurarea/supravegherea activităţii de orice tip de răspundere. (Art. 12.)

Au apărut, bine-nțeles, și reacții, mai ales ale BOR, care își vede astfel amenințată opera de îndobitocire păstorire a viitoarei generații. Cum spuneam și mai devreme, suntem stat de drept, ministerul hotărăște, inspectoratele aplică, iar judecățile de valoare emise de BOR nu au aplicabilitate.

Sunt necesare așadar câteva lămuriri, mergând pe numerotarea de mai sus:

  1. Cei care depun cerere de a opta pentru acest curs o fac pentru anul școlar în curs, nu pentru toată durata studiilor. Dacă cererea a fost făcută pentru anul trecut, ea trebuie reînnoită pentru anul acesta, în cazul în care opțiunea se menține. În funcție de numărul de cereri primite, unitățile de învățământ anunță catedrele disponibile pentru acel an în curs. Această declarație a patriarhului nu are nicio valoare, părinții copiilor care nu doresc să urmeze cursul nu trebuie să depună nicio cerere în acest sens, chiar dacă anul trecut au participat. Este o aberație menită să facă presiune asupra părinților, și care dă naștere la abuzuri, precum acesta.
  2. Media la religie nu este menită a crește media generală. Încetați să vă trimiteți copiii la școală pentru note! Este iarăși un handicap al societății noaste, o limită în gândire. Dacă participarea la curs este însoțită de un 10, atunci de ce pierdeți acel timp? Învățați ceva? Vă folosește în formarea propriului sistem de valori? Cultivăm încă acea mentalitate de „fă-te că muncești”? Când vor învăța copiii să își asume responsabilitatea, dacă așa îi creștem de mici?!
  3. Nu vrei să urmezi cursul, nici să-l audiezi, nu depui cerere de niciun fel, și nu ai ce căuta în clasă. Orice încercare a profesorului de a aborda/convinge copilul este un abuz.
  4. Dacă de la o clasă sunt 10 elevi, de la clasa paralelă 10, se face una singură, de 20. E drept că în acest caz, profesorul în cauză va avea plătită o singură oră, nu două, dar asta nu este problema părinților.
  5. La nivel de calificare, aș cere în plus, pentru cadrele care urmează să intre cel puțin la cursurile primare, specializare pe psihologia copilului mic, dezvoltarea gândirii la această vârstă. Nu de alta, dar cursul de psihologie generală inclus la facultatea de teologie în modului psihopedagogic este apă de ploaie față de provocările acestei vârste. Cât despre angajamentul de a urma programa… altă chichiță. Am citit programa, și în linii mari este digerabilă. Însă lasă prea multă libertate, și permite excesele. După mine, este obligatoriu, nu e la nivel de „angajament”.
  6. Școala este așadar obligată (în sfârșit scrie negru pe alb!!!) să asigure programe alternative, pentru copiii care au acest curs în mijlocul orarului și nu îl frecventează. Cum o va face… depinde de implicarea și dorința unităților de a aduce un plus în formarea copiilor, sau de a-și bate joc în continuare. Ce este însă cu siguranță adevărat sunt următoarele:
    • părinții nu trebuie să vină să stea cu copilul în timpul acelei ore.
    • copilul nu poate fi umilit și ținut pe culoar (a se vedea și declarația drepturilor copilului, la care România a aderat de ani buni.)
  7. Copiii rămân în clasă doar dacă există o cerere depusă în acest sens.
  8. Dacă copilul nu a optat pentru participarea la curs, și lipsește de la activitățile alternative oferite de școală, este responsabilitatea părintelui. Bănuiesc că știți că, dacă se întâmplă ceva cu un copil la ora la care el trebuia să fie la școală, și nu este consemnată absența în catalog, responsabilitatea revine cadrului didactic. Ei bine, acest articol 12 spune că, dacă, de exemplu, copilul are religie prima sau ultima oră, și nu participă la activități, ori pleacă acasă, orice i s-ar putea întâmpla în acea oră nu este responsabilitatea cadrului didactic.

M-am lungit, însă sunt sătulă până peste cap de toate aberațiile care se întâmplă, deși legile sunt aceleași pentru toți.

Copiii mei se încadrează la articolul 12. Au prima și, respectiv, ultima oră, și vin acasă. Sper ca școlile să se organizeze repede, și ceea ce le oferă să fie suficient de provocator pentru a-i determina să rămână, însă mă îndoiesc.

În speranța că nu aveți probleme, nu vă simțiți hărțuiți și abuzați, vă recomand (în București), săptămâna aceasta, Festivalul Științei, organizat ca în fiecare an de ASUR. Programul este disponibil aici, și activitățile se desfășoară până duminică, 3 octombrie.

Mitul temei pentru acasă

Mitul temei pentru acasa - Alfie Kohn

Mitul temei pentru acasa – Alfie Kohn

Tema – deosebit de provocatoare – este titlul ultimei lucrări traduse la noi de Elena Irimia. Originalul lui Alfie Kohn a apărut în 2007. Din nefericire pentru mine, nu am apucat să citesc încă volumul, rămas luna aceasta pe lista de achiziții, căci prioritare sunt manuale, auxiliarele, culegerile cerute copiilor la școală 🙁 … Dar dezbaterea prilejuită de lansarea volumului, mai ales după intervenția autorului pe skype, a fost destul de aprinsă.

Discuția a pornit, normal, de la utilitatea temelor în sistem. Totuși, un lucru nu s-a spus, nu putem compara sistemul american și pe cel românesc. Acolo programul de după-amiază al copiilor include și aprofundarea subiectelor discutate în acea zi și temele pentru acasă ar fi probabil deja ceva mult prea „în plus”. La noi însă… numărul mare de copii la clasă, cantitatea de informație nestructurată și neintegrată, timpul limitat și cheltuit haotic, toate duc la imposibilitatea de a ajunge la aprofundare cu fiecare copil. Cumva tema pentru acasă ar trebui să compenseze acea învățare personalizată, care la noi nu se face, și care cade astfel în sarcina părintelui, prin… tema pentru acasă.

Iarăși, un lucru de care nu se ține cont: pentru marea masă a populației școlare, este suficient să asiguri baza, competențele și deprinderile. Însă există în sistem și extremele: cea de jos, unde copiii cu deficiențe de învățare chiar au nevoie de ajutor și intervenție suplimentară, pentru a-i ajuta să se „ridice” la un nivel satisfăcător, și cea de sus, elita, nivelul de performanță, unde munca suplimentară este secretul succesului. Însă pentru aceste două extreme, care își asumă investiția de timp, nu poți sacrifica restul. Ce nu se spune este că în sistemul american aceste extreme sunt integrate în clase speciale, în care regimul de muncă e altul, și obiectivele de asemenea. Pentru ceilalți, „normali”, se practică ceea ce spuneam.

La noi e încă teoria aceasta, să ai în clasă copii cu capacități cât mai diferite, să ai și tu unul măcar cu care să lucrezi. După părerea mea, este o mare greșeală, pentru că nu apuci, efectiv, să personalizezi mesajul transmis pentru fiecare, să ajungi să-i cunoști atât de bine încât să răspunzi nevoilor fiecăruia. Da, e drept, e mai ușor să lucrezi cu o clasă majoritară de copii „buni”, însă vei ajunge fără să vrei în rolul prepeliței. Ți se rupe sufletul, dar pe unii îi vei lăsa în urmă. Adevărata capacitate a unui dascăl se vede în momentul în care reușești, acolo unde nimic nu-ți era favorabil, să faci să se „vadă” acel an la școală. E ușor să lucrezi când ai materiale, instrumente și copii deschiși la minte. Dar să lucrezi în mediul rural, cu copii care vin la școală pentru acel corn cu lapte, poate au un caiet și un pix, iar tu trebuie să-i înveți să scrie și să citească, să le trezești pasiunea pentru lectură și pentru cunoaștere, să uite că nu știu ce e acela televizor, darămite tabletă și calculator.

Iarăși, avem o societate nefuncțională. Școlile noastre nu pregătesc absolvenți pentru viață, fac ceea ce un celebru personaj a spus în direct la revoluție: „fă-te că lucrezi!”. Așa ne facem noi de mulți ani că ne implicăm, dar de fapt copiii, la 18 ani, nu au nici cea mai mică viziune despre viață și ceea ce-și doresc. Mi se pare absurd să aud tineri spunând că au dat la facultatea X pentru că așa au vrut părinții. La 18 ani mi se pare incredibil să nu dispui de propria voință, cât să-ți alegi un drum în viață – bun, prost, e decizia ta, ești capabil să o iei.

Și atunci, din disperarea de a-i oferi copilului toate alternativele, îl copleșim cu cerințe, transformate în cantități insuportabile de teme. Nu suntem capabili să ne mulțumim cu normalul, vrem performanța. Paralel însă, ceea ce sistemul oferă acum nu este un „normal”. Deși nu se promovează oficial concurența, sistemul de ierarhizare de la sfârșitul ciclului gimnazial – la o vârstă încă tulbure – îi aruncă pe copii într-o cursă nebună nu spre a reuși, ci spre a nu-și rata șansa la un viitor „normal”. Nu există o egalitate de șanse, un standard școlar la care să ne raportăm. Ne aruncăm brambura în sistem și nu știm cum să culegem mai mult.

Am prins ședințe cu părinții la care aceștia cereau teme suplimentare, pe motiv că copiii se plictisesc acasă. N-am râs, pentru că era de plâns. Niciun copil normal nu se plictisește atât de tare încât să vrea teme (doar părinții nu știu să petreacă timp cu ei!). Este doar pasiunea nebună a părinților de a-i împinge în față, de a-i vedea „primii”. Copiii mei nu sunt primii în clasă, dar sunt excepționali pentru mine, prin îmbinarea calităților lor. Avem suișuri și coborâșuri, lucruri „de recuperat”, pentru că, ce să facem, n-am fost destul de inspirată să emigrez la timp și trebuie să supraviețuim sistemului de aici, care ne judecă cu răbojul, nu ne evaluează competențele. Am fugit de-o școală, pentru că n-am considerat „normală” atitudinea de toleranță față de indisciplină, neseriozitate și nesimțire. Am vrut și vreau în continuare pentru ei o școală în care profesorii să intre la ore la fix și să pună măcar un strop de pasiune în ceea ce fac. Cât vor reuși ei în acest mediu relativ normal… vom vedea.

Însă temele pentru acasă rămân un subiect fierbinte. Cine ține cont că la pregătitoare copiii nu trebuie să aibă teme? Că până în clasa a IVa temele nu trebuie să depășească 15-20′ la o materie? Ce se întâmplă în programele de after-school, care, pe lângă temele copiilor de la școală, mai adaugă și „culegeri” suplimentare să le umple copiilor orele state acolo și să satisfacă orgoliul părinților, măsurat în taxa plătită? Iar tot ritmul acesta nebun ne livrează o „enciclopedie” incapabilă să argumenteze, să ia o decizie, să arunce o minge sau să aprindă un chibrit…

Alfie Kohn spunea în prezentarea sa că pentru temele de acasă sunt responsabili părinții și profesorii deopotrivă, într-un cerc vicios pe care unul din ei trebuie să-l oprească. M-am gândit atunci la temele de la pregătitoare. Cum ar fi ca tu, ca părinte, să te duci la școală, și să spui „Copilul meu nu va face temele”, pentru că la această vârstă nu se dau teme. Să continui? Celebrele teme de vacanță… toată vara copiii stau cu gândul la TEMA de care nu s-au apucat și cu care îi va prinde toamna… toate încununate de sperietoarea testelor de evaluare inițială din toamnă, care, de ținut minte, nu se trec în catalog!

Nu știu dacă este și în carte, însă se vorbea de o nouă instituție: protecția consumatorului de educație. Cum ar curge aici reclamațiile… Dacă doriți cartea, este disponibilă aici: Books-Express, eMag.

De curiozitate, ați avea „curajul” să cereți profesorilor mai puține teme?

 

Mergem la școala normalului!

Chiar înainte să înceapă școala am văzut pe unul din grupurile de învățători de pe facebook o clasă decorată care părea desprinsă dintr-o poveste. Toate colegele care au reacționat atunci erau pe linia „așa ceva nu se poate să existe la noi”, spunându-i minune sau atribuindu-i alte calificative de gen.

A început școala și odată cu ea și scandalul. Pe scurt, clasa Disney de la Liceul pedagogic Timișoara nu este „normală”.

clasa-disney-pedagogic-7-500x375

Sursă foto și declarație: oradetimis.ro (sunt mult mai multe imagini disponibile)

Am atras atenția asupra faptului că normalitatea este cea care trebuie să predomine, nu este normal să îi îndepărtăm pe copii de realitate. Nu este un lucru care să nu poată fi apreciat, este un lucru frumos, dar școala ar trebui să le ofere copiilor stabilitate, un mediu egal, nediscriminatoriu, în care copilului să i se  ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise. Am fost în mijlocul lor, am avut o poziție despre ceea ce am identificat la fața locului, un lucru este clar, ne bucură priceperea lor și arta pe care au dovedit-o în a pregăti sălile de clasă, au fost extraordinari, dar e normal să păstrăm limitele și normalitatea, a declarat pentru oradetimis.ro, Aura Danielescu, inspectorul școlar general al ISJ Timiș.

Așadar, inspectoratul se scandalizează că, la un liceu pedagogic, care teoretic ar trebui să și experimenteze alternative educaționale, din fonduri private, se realizează un decor care, dincolo de aspectul de poveste, este și practic. Zidul din spate ascunde dulăpioarele copiilor, rafturile cu rechizite sunt în „scorburi”, și ne uităm la tabla spre căsuța piticilor. Nu se spune văd nimic de proiectorul instalat, bănuiesc din aceiași bani, deasupra tablei.

Dacă tot milităm la nivel oficial pentru o școală a normalului, de ce în marea majoritate a școlilor românești nu există acest „normal” la care să ne raportăm? În mediul rural – „un mediu egal, nediscriminatoriu” – sunt școli care au toalete afară, nu au apă curentă, se încălzesc cu lemne. Sunt școli unde băncile au și 100 de ani. Sunt școli unde părinții cumpără la început de an bănci, perdele, dulapuri. Comentez în continuare: „…copilului să i se  ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise.” – sigur, o lume în care îl punem în genunchi la școală, îi spunem că Darwin e un impostor, că trebuie să se supună și să nu gândească. La care „normal” ar trebui să ne raportăm? Declarația celor de la ISJ Timiș dă dovadă de un mod limitat de gândire, un „pat al lui Procust” care domină spațiul de decizie românesc, cel puțin la nivel educațional.

După ce că nu sunt în stare să le asigure copiilor manuale, că i-au transformat în cobai ai unor reforme făcute cu picioarele și din mers, au un tupeu fantastic să ne vorbească despre „normalitate”. Mie nu mi se pare „normal” ca, atunci când, prin lege, învățământul este numit „gratuit”, să cumpăr manuale, pentru că cele de la școală sunt într-o stare jalnică. Nu mi se pare normal să cumpăr cretă, proiector, dulapuri, și tot ce mi-au mai auzit urechile la început de an școlar. Nu mi se pare normal să citesc în manualul de istorie de-a patra, pe care Iris îl folosește anul acesta, că România și-a depus candidatura la aderarea în UE, și să argumenteze de ce se dorește acest lucru. Nu mi se pare normal să avem un învățământ depășit de realitățile în care trăim, și să mai citesc că folosirea magnetofonului la clasă este „mijloc modern de învățare”.

Nu e normal să existe clase cu 36 de copii, la ciclul primar, când în legea educației – art. 63, (1) c), se spune că o clasă de nivel primar are în medie 20 de copii, nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25!

Mă bucur că undeva, pe pământ românesc există 28 de copii (am numărat scăunele din poză) care se duc de plăcere la școală, și, la clasa pregătitoare, se simt bine și nu regretă grădinița. Cei de la inspectorate, ministere, alte comitete și comiții, să-și tină părerile pentru ei, până când vor fi în stare să ne ofere un normal în care să ne simțim respectați, și nu abuzați la orice decizie.

Știu ce se va întâmpla în continuare: clasa nu va fi „demolată”, însă pariez că în toamnă se va da o circulară prin care se interzice cadrelor didactice să intervină în „normalul” clasei. Fără derapaje de la linia de partid, da?

Ca să închei „vesel”… se potrivește bancul următor:

În cimitir, groparul sapă liniștit. Dintr-un mormânt se ridică un schelet. Încearcă să-l sperie, însă el își vede de treabă. Văzând că n-are succes, scheletul se îndreaptă spre gard și dă să sară.
Dintr-odată se trezește cu ditamai lopata după ceafă.
Groparul: Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!

(orice asemănare cu personajele și faptele reale nu este deloc întâmplătoare 🙂 )

 

sedinta_parinti

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

sedinta_parinti

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

  • Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
  • În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
  • Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

    2. Organizarea

  • După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
  • Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
  • Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

  • Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
  • Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
  • Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
  • Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

  • Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
  • Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
  • Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
  • Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
  • Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din  Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

Este o carte, editura Gama

Tabletă versus carte. Dilemă în educație.

Uneori am impresia că „planetele” se aliniază în unele zile, și parcă cer ele câteva rânduri… Azi mi-am prezentat una din temele de semestru, temă pe care nu aș fi reușit s-o fac fără ajutorul vostru, cei care mă urmăriți. Așadar, dacă ați răspuns la chestionarul privind folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare, verificați mailul (în cazul în care mi l-ați lăsat, sau lăsați-mi un mesaj, dacă sunteți interesați) pentru a vedea rezultatele cercetării.

O concluzie ce transpare din tot studiul – deși există dorință: este încă foarte greu să integrăm mijloacele tehnologice în procesul de învățare. Nu vorbesc aici despre materiale suport, care pentru un sfert de oră să le capteze atenția. Vorbesc despre abordarea lecției având la îndemână instrumente moderne. Știu că ar însemna muncă… și am văzut pe pielea mea. M-am apucat să pregătesc o lecție de istorie pentru clasa a IVa, pe tema „Uniunea europeană”. Ei bine, manualul e din 2006, adică dinainte ca România să adere. Pot folosi manualul? Nu. Hărți? Atlasele cam tot de pe-atunci sunt. În schimb am avut la dispoziție lucrări precum Vino să cunoști Uniunea europeanăsau materiale primite la centrul Uniunii europene din București. Și, pe lângă multiplicat câteva pentru un joc cu harta mută, mi-a fost mai ușor să fac repede o prezentare utilă toată ora, și care m-ar scuti în același timp de scris schema pe tablă, căci am realizat-o treptat în slide-uri, cu iconiță specială „scriem în caiet”. Deodată un suport pentru întreaga oră a devenit soluția tuturor problemelor mele cu materialele… în plus am integrat și link către imnul Uniunii. Acum 15 ani aș fi spus că e o lecție ultra-modernă, acum mi se pare atât de „normală” și deloc ieșită din comun că parcă e o a doua natură.

La fel cred că se simt și copiii. Au enorma șansă de a avea acces la niște instrumente de învățare extraordinare. Doar că cineva – și aici e problema, nu știm cine – trebuie să-i ajute să nu mai vadă tabletele, telefoanele, calculatoarele, ca jucării. M-am amuzat teribil la afirmația unui participant la dezbaterile de azi: părinții au inventat pentru copiii mici o suzetă miraculoasă – le dai telefonul/tableta și tac instant, nu mai deranjează cu orele. Ei bine, dacă atunci când erau mici le dădeați suzeta… poate vă gândiți la afirmația aceasta.

Putem transforma procesul de învățare. Doar că nu trebuie să căutăm mereu calea cea mai ușoară. Calea corectă presupune multă muncă, multă pregătire, timp investit, și nu neapărat bani.

Am să închei cu o recomandare: un volum de care m-am îndrăgostit instant la târgul de carte, și pe îl văd folosit cu grupurile de copii, atunci când încercăm să-i motivăm pentru lectură. Este o carte, apărută la editura Gama, este dilema în imagini expresive a două personaje care nu-și găsesc calea comună, cumva personificarea luptei dintre generațiile tradiționaliste și cele IT de azi. Nu trebuie să fie o luptă în care unul să câștige și unul să piardă, ci una din care fiecare să afle mai mult despre celălalt și să iasă amândoi în câștig.

  • Ce-ai acolo?Este o carte, editura Gama
  • Este o carte.
  • Și… cum derulezi mai jos?
  • Nu derulez. Dau pagina. Este o carte. […]
  • Postezi pe blog cu ea?
  • Nu. Este o carte.[…]
  • Poate să dea sms-uri?
  • Nu.
  • Să scrie pe Tweeter?
  • Nu.
  • Are wi-fi?
  • Nu.[…]
  • Deci… ce mai știe cartea asta să facă? Are nevoie de parolă?
  • Nu. 
  • De un nume de utilizator?
  • Este o carte! […]
  • Nu-ți face griji, o pun la încărcat când termin!

Este o carte, editura Gama

Și acum, la final, întrebarea de baraj: cum folosiți aceste „device-uri” cu copilul? Suzetă IT? Instrument de învățare?