Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Manual de istorie, clasa a IVa (1)

La începutul lunii am răspuns rugăminții de ajutor a unui prieten care are în această lună o sarcină grea: aceea de a propune un manual pentru clasa a IVa, clasă care, începând cu anul școlar viitor, va avea o nouă programă, bazată pe formarea de competențe, și nu pe obiective, cum s-a lucrat până acum. Această clasă este seria de sacrificiu a noii reforme, clasă care n-a avut niciodată, la 15 septembrie, manuale noi pe bancă. Este seria cadrelor didactice care au răspuns, așa cum au putut, enormei provocări de a se descurca la catedră legate la ochi, și de mâini, și de picioare, care a făcut fișe până târziu în noapte, materiale, și au suplinit lipsa manualelor până la momentul sosirii acestora. Și apoi au continuat să facă același lucru, pentru că manualele erau departe de a fi un instrument de lucru așa cum și l-ar fi dorit.

În dorința de a ajuta, am alcătuit un chestionar online (îl puteți accesa dacă ați predat de curând la clasa a IVa, nu l-am închis) și am rugat toți profesorii de învățământ primar din lista mea de facebook să răspundă la întrebări. Nu au fost puține, în doar 24h, și le mulțumesc tuturor celor care au tăiat din timpul propriu pentru a oferi feedback. Mi-am petrecut dimineața citind, și deocamdată nu sunt „decât” 15 de pagini, mesaje care, cu siguranță, vor fi un duș extrem de rece pentru viitorii autori care le vor primi. Problemele ridicate sunt multe, și personal mi se aprind toate beculețele… în curând mă voi lovi din plin de toate aceste probleme.

Întrebările, cu răspuns deschis, sunt:

Ce manual ați utilizat pentru orele de istorie ultima dată când ați abordat la clasă această disciplină?
Cât de satisfăcut/ă ați fost de acest manual?
Care au fost problemele pe care le-ați întâmpinat în utilizarea materialului din manual?
Care au fost problemele întâmpinate de copii în utilizarea manualului?
Ce ați avea nevoie să includă viitorul manual de istorie în forma tipărită?
Dar în forma digitală?

Și… iată concluzii preliminare de analiză (unele dintre ele cred că se pot aplica tuturor manualelor, nu neapărat de istorie):

Manualul folosit de aproape jumătate dintre cei care au răspuns este cel de la Aramis. Însă, pe o scală de la 1 la 10, gradul de satisfacție dat de manual nu diferă față de celelalte. „Notele” acordate au fost următoarele:

Carminis (o mențiune) 6
Corvin ( de la Deva) (o mențiune) 10 (combinat cu materialele de la Fundația 2000+)
editura Sigma (o mențiune) 1
editura Ana (4 mențiuni) 3
editura Corint (5 mențiuni) 2.8
editura Didactică și Pedagogică (7 mențiuni) 4.28
editura Aramis (24 mențiuni) 4.29

Mă abțin de la comentarii, căci, judecând numai manualele cu cel puțin 2 mențiuni, s-a picat, la modul cel mai trist, acest examen. Motivele sunt multe, și, deocamdată, în această prima parte a articolului (intenționez ca, la final, să realizez un raport de cercetare cu toate datele), aș enumera:

programa școlară lipsită de logică. Este vorba de cea veche, care își dorea să ofere o viziune globală asupra istoriei. Și asta la 10 ani, când mulți dintre ei nu au nici o viziune locală a mediului în care trăiesc, când gândirea este încă bine ancorată în concret, iar operațiile de abstractizare abia dacă dau semne că există, le cerea să facă paralele între istoria națională și universală, figuri marcante, perioade reprezentative… Partea bună este că programa s-a schimbat. A fost publicată programa nouă de istorie, aprobată prin ordin de ministru nr. 5003 / 02.12.2014. (Acum aș vrea o explicație, :), de ce în octombrie, pe site-ul ministerului, era încă programa veche, și abia acum, de curând, a fost publicată cea nouă? Că doar are un an de când stă în sertar…
Am căutat, pe net, grupul de lucru implicat realizarea programei (menționat la final): Carmen Tomescu (profesor istorie, gimnaziu), Daniela Beșliu (consilier psihopedagogic), Mirela Popescu (profesor istorie, liceu), Emoke Bukkosi (profesor istorie, gimnaziu), Ciuperceanu Marian (învățător), Laura Elena Căpiță (cercetător), Doru Dumitrescu (inspector general). Am lecturat programa, și, din punctul meu de vedere, e mult, mult mai bine. Cât de bine, vom vedea în anul școlar următor, când o vom testa. Însă cel puțin din punct de vedere al acestui document, lucrurile ar trebui să se îmbunătățească substanțial.
conținutul neadecvat vârstei copiilor. Aici reproșurile au fost multe, și le consider justificate. Toate converg spre ideea că istoria este o poveste. Copiii sunt acum la vârsta poveștilor, și astfel înțeleg lucrurile. Iar din manual povestea lipsește cu desăvârșire. Așadar a urmat o muncă titanică din partea profesorilor, să pună în aplicare principiul accesibilității și adaptării la specificul vârstei, și să „traducă” aceste texte pe înțelesul lor. Au fost folosite din plin lecturile istorie – Dumitru Almaș (aș recomanda și Petru Demetru Popescu), și o recomandare din partea mai multor profesori, ca material extrem de util la clasă, (mai ales pentru suportul animat) este cd-ul educațional de la editura Edu, pe tema Istorie. Am răsfoit acum cuprinsul, este realizat pe vechea programă, de aceea sper că, odată cu publicarea celei noi, adaptarea va fi rapidă și, dacă toamna viitoare nu ne va aduce manuale, măcar materialele suport și făcute cu cap să ne ajute.
conținut provocator, care să trezească curiozitatea și dorința de a învăța. Dacă facem un sondaj, la orice vârstă, cu întrebarea „îți place istoria?”, veți afla că, cel puțin trei sferturi, spun NU. Pentru că, pentru mulți, istoria a fost și rămâne o înșiruire de date. Și este greșit. Istoria înseamnă fapte, oameni, relații. Datele le găsești oricând, în orice tabel cronologic. Doar că trebuie să știi pe cine cauți. Puși în fața unei cantități impresionante de informație, fără a avea capacitatea de a organiza și structura, fără a deține abilitatea de a lucra cu timpul istoric, copilul este copleșit și renunță.
necorelarea conținuturilor cu celelalte discipline. Ioi, și aici doare! Ce am nevoie eu la istorie: de matematică – axa numerelor întregi, cifrele romane, geografie – orientare pe hartă, citirea hărții… Bun, nu se poate. Copilul nu știe. Descurcă-te fără. Atunci ce sens are să pui un tabel cronologic, în prima lecție, din care copilul să nu priceapă nimic?? La ce bun să delimitezi secolele, numerotate cu cifre romane, când acestea nu se fac atât de devreme? Cum ai pretenția ca într-o lună, copilul să-ți arate cele trei Țări române, când el încă n-a învățat despre Carpați? Aștept, cu nerăbdare, să văd noile conținuturi pe această temă!
manualul digital este o nouă provocare. Am văzut câteva studii, despre utilizarea la clasă a celor existente. Concluzia – puțini profesori o fac. Însă de ce nu o fac, nu prea răspunde nimeni! Toți sar că nu ai cum, cât timp nu ai cu ce. (Curent electric, de exemplu). Sunt calculatoare, dar nu poți întoarce monitorul spre clasă, și să te aștepți să vadă și să fie atent și cel din ultima bancă. Faci rost de proiector, și te rogi să fie prins în tavan, ca să nu se împiedice nimeni de fire. Și când reușești să apeși toate butoanele, constați că manualul e identic cu cel tipărit, sau ceea ce include e inutilizabil. Am văzut, la CLR, utilizat manualul digital pentru lectura model a textului. Nu știu dacă eu aș face-o, pentru că vocea era stridentă și rece, intonația puțin perceptibilă, lectura prea rapidă pentru nivelul copiilor.
Revenind la sugestiile de istorie, în manualul digital s-a propus și realizarea unor lecții model – prezentări .ppt, utilizabile. Nu știu în ce măsură timpul îmi va permite, și cum se va intersecta acest lucru cu respectarea drepturilor de autor, dar voi încerca, pe cât posibil, să dau o mână de ajutor la acest capitol, și să pot publica aici pe blog, la rubrica de istorie, astfel de sugestii.

Mă opresc cu analiza de această dată, o cercetare calitativă, aproape un focus-grup virtual este o muncă copleșitoare. În încheiere am să citez câteva colege (îmi pare rău că nu am solicitat în chestionar și numele, pentru a le putea atribui, m-am gândit că fiind anonim profesorii se simt mult mai liberi să vorbească):

Manualul să fie scris pentru copii, nu pentru învățător sau părinte.

Ar fi foarte bine să se ocupe de manualele de la ciclul primar profesorii de la învățământul primar, nu profesorii universitari. Dumnealor să conceapă materiale pentru studenți.

Dacă vreți ca generațiile care vor urma să cunoască istoria acestei țării și importanța unor date istorice trebuie să aveți grijă ce scrieți în acele manuale!

Eu am propus ca autorii de manual să se întoarcă la nivelul de practică pedagogică, și să lucreze la clasă cu manualul pe care îl proiectează. Sunt sigură că nu va mai trebui să le spunem noi ce nu e în regulă…

Ce le lipsește profesorilor de azi…

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)

Discuții despre învățământul de ieri și de azi

Iris are azi ca temă fragmentul din Amintiri din copilărie despre școala din sat. Și cum, ca orice text prelucrat, aproape iese din context, au apărut întrebările… și răspunsurile pe măsură, dar parcă prea „la zi”:

Unde era învățătorul lor, de se întâmplau lucrurile astea? Păi unde să fie… la oaste. Și nu aveau altul, că sistemul ducea lipsă de cadre… nu avea cine, nu erau nici suplinitori.
Ce căuta preotul la școală? Venea ca suplinitor.
Aaa, deci el era învățătorul acum!! Și venea rar…. cam cum vin și acum la clasă profesorii de religie! Da, mamă, cam așa. Mai mult nu vin decât vin! (Mai ales preoții de la țară!!)
De ce învățau după cărți de biserică? Nu aveau manuale? Nu… Creangă, îți amintești, a făcut primul abecedar!
De ce bătea popa copii? N-a învățat și el că nu așa îi înveți carte, de frică?

No, hai, acum, dați răspunsul, că pe mine m-a încuiat!

Uite cum ajung copiii să se gândească la școala ideală… comparând metode de educație. Am mai dialogat… dacă mama lui Nică accepta așa tratament, dacă eu aș accepta să i se întâmple ei așa ceva. Și până unde vor merge metodele moderne?

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Mi-am amintit cu această ocazie de un articol, despre implicarea preoților de la sate în dezvoltarea învățământului primar în secolul XIX în România. Un articol, dealtfel, foarte interesant, o cercetare istorică pentru care voi cere permisiunea de publicare. Însă, ca o concluzie desprinsă de-acolo, au avut, la început o contribuție importantă, pentru că era singurii „alfabetizați” din acea lume. Însă lipsa de pregătire pedagogică și psihologică i-a scos treptat din sistem, pe măsură ce au apărut învățători calificați. Dar… au rămas atâtea lucruri neschimbate, că mă uimește și pe mine comparația!

Religia la școală. Mituri și metodologii

Biblia pe înțelesul copiilor – editura Curtea Veche; Istoria descoperirilor științifice – editura Orizonturi

Tema religiei la școală este una capabilă să ridice și să răscoale nația română mai ceva ca sesiunea de alegeri parlamentare, însă, dacă una ne distruge viitorul pe următorii patru ani, prima ni-l distruge pe termen lung, făcând din viitoarea generație un popor obedient, nu care stă cu fruntea sus, și își privește demn în față partenerii europeni.

Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli, și în niciun caz în forma actuală, cu calificative/note. Într-o altă concepție, cu admis/respins, ar putea fi mai aproape de adevăr. Însă nimeni, niciodată, nu are dreptul să măsoare, în orice formă, cantitatea de credință, transpusă în cunoștințe de dogmă religioasă. Nu sunt de acord cu multe care se întâmplă în această țară. De exemplu, de ce la început de an școlar se lălăie în grup Tatăl nostru, dar nu se intonează imnul de stat al României? Pentru ce ne pregătim, noi, de fapt? Pentru ce mergem la școală?

Eu nu-mi trimit copiii la școală să stea în genunchi lângă bancă. Nu vreau să se roage înainte de o lucrare de evaluare. Vreau să învețe să caute informația, să o judece prin prisma proprie, să aleagă apoi ce îi e util și ce nu. Eu îl cresc permițându-i să greșească, fără teama că va fi pedepsit. Refuz să îi bag în cap, încă de la vârsta la care crede tot ce spun adulții, că trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, și greșeala îl aruncă în flăcările iadului.

Toamna aceasta s-a întâmplat și o „minune”. Îi spun așa, pentru că în statul nostru de drept reglementările vin precum în basme. Întâi dăm legea, cum aruncă zmeul buzduganul înainte. Însă cale de 6 luni. Toată lumea află, știe, dar efectiv ce se întâmplă e o abrambureală totală. Până sosește și zmeul, în cazul nostru, metodologia de aplicare a hotărârii Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 669/2014, care a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Pornind de la dreptul fundamental garantat prin constituție, acela numit „libertatea conștiinței”, la nivel de credință, de orice tip, nimeni și nimic nu ți se poate impune. Suntem un stat laic, nu teocratic, și acest lucru trebuie respectat și la nivel de educație.

Ce se dispune prin metodologia de aplicare…

Cei care doresc să studieze religia la școală o vor face, conform cultului de care aparțin, și recunoscut de stat (Legea 489/2006), lucru care se specifică clar în cererea depusă în acest sens. Dacă școala nu le poate oferi acest curs, se va studia în comunitatea religioasă din care face parte, absențele și notele fiind apoi comunicate și trecute în catalog.
Cei care nu frecventează cursul, din decizie proprie, sau pentru că nu le este accesibil, vor avea situația încheiată fără această disciplină, adică o medie mai puțin.
Depun cerere doar părinții/tutorii copiilor care doresc să urmeze acest curs.
Dacă de la o clasă nu sunt destui copii care doresc să urmeze cursul, se realizează clase simultane, pentru a avea numărul minim de elevi prevăzut de lege pentru organizarea unui curs.
Profesorii care vor preda aceste cursuri trebuie să aibă calificările necesare și să se „angajeze” să urmeze programa.
Pentru elevii care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unităţile de învăţământ stabilesc prin propriul regulament de organizare şi funcţionare activităţile pe care aceştia le pot desfăşura, spaţiile în care se desfăşoară activităţile, precum şi responsabilităţile privind asigurarea supravegherii şi siguranţei elevilor, în perioada în care ceilalţi elevi ai clasei participă la ora de Religie. (Art. 10)
Cei care nu pot participa la cursurile cultului propriu, pot participa ca audienți la cursurile altui cult organizate în școală, după ce depun o cerere în acest sens, și nu vor fi evaluați.
Absenţa elevului care nu a solicitat frecventarea orei de Religie de la activităţile prevăzute la art. 10 şi 11 exonerează cadrul didactic/personalul didactic auxiliar care asigură organizarea/desfăşurarea/supravegherea activităţii de orice tip de răspundere. (Art. 12.)

Au apărut, bine-nțeles, și reacții, mai ales ale BOR, care își vede astfel amenințată opera de ~~îndobitocire~~ păstorire a viitoarei generații. Cum spuneam și mai devreme, suntem stat de drept, ministerul hotărăște, inspectoratele aplică, iar judecățile de valoare emise de BOR nu au aplicabilitate.

Sunt necesare așadar câteva lămuriri, mergând pe numerotarea de mai sus:

Cei care depun cerere de a opta pentru acest curs o fac pentru anul școlar în curs, nu pentru toată durata studiilor. Dacă cererea a fost făcută pentru anul trecut, ea trebuie reînnoită pentru anul acesta, în cazul în care opțiunea se menține. În funcție de numărul de cereri primite, unitățile de învățământ anunță catedrele disponibile pentru acel an în curs. Această declarație a patriarhului nu are nicio valoare, părinții copiilor care nu doresc să urmeze cursul nu trebuie să depună nicio cerere în acest sens, chiar dacă anul trecut au participat. Este o aberație menită să facă presiune asupra părinților, și care dă naștere la abuzuri, precum acesta.
Media la religie nu este menită a crește media generală. Încetați să vă trimiteți copiii la școală pentru note! Este iarăși un handicap al societății noaste, o limită în gândire. Dacă participarea la curs este însoțită de un 10, atunci de ce pierdeți acel timp? Învățați ceva? Vă folosește în formarea propriului sistem de valori? Cultivăm încă acea mentalitate de „fă-te că muncești”? Când vor învăța copiii să își asume responsabilitatea, dacă așa îi creștem de mici?!
Nu vrei să urmezi cursul, nici să-l audiezi, nu depui cerere de niciun fel, și nu ai ce căuta în clasă. Orice încercare a profesorului de a aborda/convinge copilul este un abuz.
Dacă de la o clasă sunt 10 elevi, de la clasa paralelă 10, se face una singură, de 20. E drept că în acest caz, profesorul în cauză va avea plătită o singură oră, nu două, dar asta nu este problema părinților.
La nivel de calificare, aș cere în plus, pentru cadrele care urmează să intre cel puțin la cursurile primare, specializare pe psihologia copilului mic, dezvoltarea gândirii la această vârstă. Nu de alta, dar cursul de psihologie generală inclus la facultatea de teologie în modului psihopedagogic este apă de ploaie față de provocările acestei vârste. Cât despre angajamentul de a urma programa… altă chichiță. Am citit programa, și în linii mari este digerabilă. Însă lasă prea multă libertate, și permite excesele. După mine, este obligatoriu, nu e la nivel de „angajament”.
Școala este așadar obligată (în sfârșit scrie negru pe alb!!!) să asigure programe alternative, pentru copiii care au acest curs în mijlocul orarului și nu îl frecventează. Cum o va face… depinde de implicarea și dorința unităților de a aduce un plus în formarea copiilor, sau de a-și bate joc în continuare. Ce este însă cu siguranță adevărat sunt următoarele:
- părinții nu trebuie să vină să stea cu copilul în timpul acelei ore.
- copilul nu poate fi umilit și ținut pe culoar (a se vedea și declarația drepturilor copilului, la care România a aderat de ani buni.)
Copiii rămân în clasă doar dacă există o cerere depusă în acest sens.
Dacă copilul nu a optat pentru participarea la curs, și lipsește de la activitățile alternative oferite de școală, este responsabilitatea părintelui. Bănuiesc că știți că, dacă se întâmplă ceva cu un copil la ora la care el trebuia să fie la școală, și nu este consemnată absența în catalog, responsabilitatea revine cadrului didactic. Ei bine, acest articol 12 spune că, dacă, de exemplu, copilul are religie prima sau ultima oră, și nu participă la activități, ori pleacă acasă, orice i s-ar putea întâmpla în acea oră nu este responsabilitatea cadrului didactic.

M-am lungit, însă sunt sătulă până peste cap de toate aberațiile care se întâmplă, deși legile sunt aceleași pentru toți.

Copiii mei se încadrează la articolul 12. Au prima și, respectiv, ultima oră, și vin acasă. Sper ca școlile să se organizeze repede, și ceea ce le oferă să fie suficient de provocator pentru a-i determina să rămână, însă mă îndoiesc.

În speranța că nu aveți probleme, nu vă simțiți hărțuiți și abuzați, vă recomand (în București), săptămâna aceasta, Festivalul Științei, organizat ca în fiecare an de ASUR. Programul este disponibil aici, și activitățile se desfășoară până duminică, 3 octombrie.

Mitul temei pentru acasă

Mitul temei pentru acasa – Alfie Kohn

Tema – deosebit de provocatoare – este titlul ultimei lucrări traduse la noi de Elena Irimia. Originalul lui Alfie Kohn a apărut în 2007. Din nefericire pentru mine, nu am apucat să citesc încă volumul, rămas luna aceasta pe lista de achiziții, căci prioritare sunt manuale, auxiliarele, culegerile cerute copiilor la școală 🙁 … Dar dezbaterea prilejuită de lansarea volumului, mai ales după intervenția autorului pe skype, a fost destul de aprinsă.

Discuția a pornit, normal, de la utilitatea temelor în sistem. Totuși, un lucru nu s-a spus, nu putem compara sistemul american și pe cel românesc. Acolo programul de după-amiază al copiilor include și aprofundarea subiectelor discutate în acea zi și temele pentru acasă ar fi probabil deja ceva mult prea „în plus”. La noi însă… numărul mare de copii la clasă, cantitatea de informație nestructurată și neintegrată, timpul limitat și cheltuit haotic, toate duc la imposibilitatea de a ajunge la aprofundare cu fiecare copil. Cumva tema pentru acasă ar trebui să compenseze acea învățare personalizată, care la noi nu se face, și care cade astfel în sarcina părintelui, prin… tema pentru acasă.

Iarăși, un lucru de care nu se ține cont: pentru marea masă a populației școlare, este suficient să asiguri baza, competențele și deprinderile. Însă există în sistem și extremele: cea de jos, unde copiii cu deficiențe de învățare chiar au nevoie de ajutor și intervenție suplimentară, pentru a-i ajuta să se „ridice” la un nivel satisfăcător, și cea de sus, elita, nivelul de performanță, unde munca suplimentară este secretul succesului. Însă pentru aceste două extreme, care își asumă investiția de timp, nu poți sacrifica restul. Ce nu se spune este că în sistemul american aceste extreme sunt integrate în clase speciale, în care regimul de muncă e altul, și obiectivele de asemenea. Pentru ceilalți, „normali”, se practică ceea ce spuneam.

La noi e încă teoria aceasta, să ai în clasă copii cu capacități cât mai diferite, să ai și tu unul măcar cu care să lucrezi. După părerea mea, este o mare greșeală, pentru că nu apuci, efectiv, să personalizezi mesajul transmis pentru fiecare, să ajungi să-i cunoști atât de bine încât să răspunzi nevoilor fiecăruia. Da, e drept, e mai ușor să lucrezi cu o clasă majoritară de copii „buni”, însă vei ajunge fără să vrei în rolul prepeliței. Ți se rupe sufletul, dar pe unii îi vei lăsa în urmă. Adevărata capacitate a unui dascăl se vede în momentul în care reușești, acolo unde nimic nu-ți era favorabil, să faci să se „vadă” acel an la școală. E ușor să lucrezi când ai materiale, instrumente și copii deschiși la minte. Dar să lucrezi în mediul rural, cu copii care vin la școală pentru acel corn cu lapte, poate au un caiet și un pix, iar tu trebuie să-i înveți să scrie și să citească, să le trezești pasiunea pentru lectură și pentru cunoaștere, să uite că nu știu ce e acela televizor, darămite tabletă și calculator.

Iarăși, avem o societate nefuncțională. Școlile noastre nu pregătesc absolvenți pentru viață, fac ceea ce un celebru personaj a spus în direct la revoluție: „fă-te că lucrezi!”. Așa ne facem noi de mulți ani că ne implicăm, dar de fapt copiii, la 18 ani, nu au nici cea mai mică viziune despre viață și ceea ce-și doresc. Mi se pare absurd să aud tineri spunând că au dat la facultatea X pentru că așa au vrut părinții. La 18 ani mi se pare incredibil să nu dispui de propria voință, cât să-ți alegi un drum în viață – bun, prost, e decizia ta, ești capabil să o iei.

Și atunci, din disperarea de a-i oferi copilului toate alternativele, îl copleșim cu cerințe, transformate în cantități insuportabile de teme. Nu suntem capabili să ne mulțumim cu normalul, vrem performanța. Paralel însă, ceea ce sistemul oferă acum nu este un „normal”. Deși nu se promovează oficial concurența, sistemul de ierarhizare de la sfârșitul ciclului gimnazial – la o vârstă încă tulbure – îi aruncă pe copii într-o cursă nebună nu spre a reuși, ci spre a nu-și rata șansa la un viitor „normal”. Nu există o egalitate de șanse, un standard școlar la care să ne raportăm. Ne aruncăm brambura în sistem și nu știm cum să culegem mai mult.

Am prins ședințe cu părinții la care aceștia cereau teme suplimentare, pe motiv că copiii se plictisesc acasă. N-am râs, pentru că era de plâns. Niciun copil normal nu se plictisește atât de tare încât să vrea teme (doar părinții nu știu să petreacă timp cu ei!). Este doar pasiunea nebună a părinților de a-i împinge în față, de a-i vedea „primii”. Copiii mei nu sunt primii în clasă, dar sunt excepționali pentru mine, prin îmbinarea calităților lor. Avem suișuri și coborâșuri, lucruri „de recuperat”, pentru că, ce să facem, n-am fost destul de inspirată să emigrez la timp și trebuie să supraviețuim sistemului de aici, care ne judecă cu răbojul, nu ne evaluează competențele. Am fugit de-o școală, pentru că n-am considerat „normală” atitudinea de toleranță față de indisciplină, neseriozitate și nesimțire. Am vrut și vreau în continuare pentru ei o școală în care profesorii să intre la ore la fix și să pună măcar un strop de pasiune în ceea ce fac. Cât vor reuși ei în acest mediu relativ normal… vom vedea.

Însă temele pentru acasă rămân un subiect fierbinte. Cine ține cont că la pregătitoare copiii nu trebuie să aibă teme? Că până în clasa a IVa temele nu trebuie să depășească 15-20′ la o materie? Ce se întâmplă în programele de after-school, care, pe lângă temele copiilor de la școală, mai adaugă și „culegeri” suplimentare să le umple copiilor orele state acolo și să satisfacă orgoliul părinților, măsurat în taxa plătită? Iar tot ritmul acesta nebun ne livrează o „enciclopedie” incapabilă să argumenteze, să ia o decizie, să arunce o minge sau să aprindă un chibrit…

Alfie Kohn spunea în prezentarea sa că pentru temele de acasă sunt responsabili părinții și profesorii deopotrivă, într-un cerc vicios pe care unul din ei trebuie să-l oprească. M-am gândit atunci la temele de la pregătitoare. Cum ar fi ca tu, ca părinte, să te duci la școală, și să spui „Copilul meu nu va face temele”, pentru că la această vârstă nu se dau teme. Să continui? Celebrele teme de vacanță… toată vara copiii stau cu gândul la TEMA de care nu s-au apucat și cu care îi va prinde toamna… toate încununate de sperietoarea testelor de evaluare inițială din toamnă, care, de ținut minte, nu se trec în catalog!

Nu știu dacă este și în carte, însă se vorbea de o nouă instituție: protecția consumatorului de educație. Cum ar curge aici reclamațiile… Dacă doriți cartea, este disponibilă aici: Books-Express, eMag.

De curiozitate, ați avea „curajul” să cereți profesorilor mai puține teme?

Mergem la școala normalului!

Chiar înainte să înceapă școala am văzut pe unul din grupurile de învățători de pe facebook o clasă decorată care părea desprinsă dintr-o poveste. Toate colegele care au reacționat atunci erau pe linia „așa ceva nu se poate să existe la noi”, spunându-i minune sau atribuindu-i alte calificative de gen.

A început școala și odată cu ea și scandalul. Pe scurt, clasa Disney de la Liceul pedagogic Timișoara nu este „normală”.

Sursă foto și declarație: oradetimis.ro (sunt mult mai multe imagini disponibile)

Am atras atenția asupra faptului că normalitatea este cea care trebuie să predomine, nu este normal să îi îndepărtăm pe copii de realitate. Nu este un lucru care să nu poată fi apreciat, este un lucru frumos, dar școala ar trebui să le ofere copiilor stabilitate, un mediu egal, nediscriminatoriu, în care copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise. Am fost în mijlocul lor, am avut o poziție despre ceea ce am identificat la fața locului, un lucru este clar, ne bucură priceperea lor și arta pe care au dovedit-o în a pregăti sălile de clasă, au fost extraordinari, dar e normal să păstrăm limitele și normalitatea, a declarat pentru oradetimis.ro, Aura Danielescu, inspectorul școlar general al ISJ Timiș.

Așadar, inspectoratul se scandalizează că, la un liceu pedagogic, care teoretic ar trebui să și experimenteze alternative educaționale, din fonduri private, se realizează un decor care, dincolo de aspectul de poveste, este și practic. Zidul din spate ascunde dulăpioarele copiilor, rafturile cu rechizite sunt în „scorburi”, și ne uităm la tabla spre căsuța piticilor. Nu se spune văd nimic de proiectorul instalat, bănuiesc din aceiași bani, deasupra tablei.

Dacă tot milităm la nivel oficial pentru o școală a normalului, de ce în marea majoritate a școlilor românești nu există acest „normal” la care să ne raportăm? În mediul rural – „un mediu egal, nediscriminatoriu” – sunt școli care au toalete afară, nu au apă curentă, se încălzesc cu lemne. Sunt școli unde băncile au și 100 de ani. Sunt școli unde părinții cumpără la început de an bănci, perdele, dulapuri. Comentez în continuare: „…copilului să i se ofere cunoștințele de care el are nevoie și nu neapărat o lume Disney, unde să trăiască vise.” – sigur, o lume în care îl punem în genunchi la școală, îi spunem că Darwin e un impostor, că trebuie să se supună și să nu gândească. La care „normal” ar trebui să ne raportăm? Declarația celor de la ISJ Timiș dă dovadă de un mod limitat de gândire, un „pat al lui Procust” care domină spațiul de decizie românesc, cel puțin la nivel educațional.

După ce că nu sunt în stare să le asigure copiilor manuale, că i-au transformat în cobai ai unor reforme făcute cu picioarele și din mers, au un tupeu fantastic să ne vorbească despre „normalitate”. Mie nu mi se pare „normal” ca, atunci când, prin lege, învățământul este numit „gratuit”, să cumpăr manuale, pentru că cele de la școală sunt într-o stare jalnică. Nu mi se pare normal să cumpăr cretă, proiector, dulapuri, și tot ce mi-au mai auzit urechile la început de an școlar. Nu mi se pare normal să citesc în manualul de istorie de-a patra, pe care Iris îl folosește anul acesta, că România și-a depus candidatura la aderarea în UE, și să argumenteze de ce se dorește acest lucru. Nu mi se pare normal să avem un învățământ depășit de realitățile în care trăim, și să mai citesc că folosirea magnetofonului la clasă este „mijloc modern de învățare”.

Nu e normal să existe clase cu 36 de copii, la ciclul primar, când în legea educației – art. 63, (1) c), se spune că o clasă de nivel primar are în medie 20 de copii, nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25!

Mă bucur că undeva, pe pământ românesc există 28 de copii (am numărat scăunele din poză) care se duc de plăcere la școală, și, la clasa pregătitoare, se simt bine și nu regretă grădinița. Cei de la inspectorate, ministere, alte comitete și comiții, să-și tină părerile pentru ei, până când vor fi în stare să ne ofere un normal în care să ne simțim respectați, și nu abuzați la orice decizie.

Știu ce se va întâmpla în continuare: clasa nu va fi „demolată”, însă pariez că în toamnă se va da o circulară prin care se interzice cadrelor didactice să intervină în „normalul” clasei. Fără derapaje de la linia de partid, da?

Ca să închei „vesel”… se potrivește bancul următor:

În cimitir, groparul sapă liniștit. Dintr-un mormânt se ridică un schelet. Încearcă să-l sperie, însă el își vede de treabă. Văzând că n-are succes, scheletul se îndreaptă spre gard și dă să sară.
Dintr-odată se trezește cu ditamai lopata după ceafă.
Groparul: Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!

(orice asemănare cu personajele și faptele reale nu este deloc întâmplătoare 🙂 )

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

2. Organizarea
După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

Tabletă versus carte. Dilemă în educație.

Uneori am impresia că „planetele” se aliniază în unele zile, și parcă cer ele câteva rânduri… Azi mi-am prezentat una din temele de semestru, temă pe care nu aș fi reușit s-o fac fără ajutorul vostru, cei care mă urmăriți. Așadar, dacă ați răspuns la chestionarul privind folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare, verificați mailul (în cazul în care mi l-ați lăsat, sau lăsați-mi un mesaj, dacă sunteți interesați) pentru a vedea rezultatele cercetării.

O concluzie ce transpare din tot studiul – deși există dorință: este încă foarte greu să integrăm mijloacele tehnologice în procesul de învățare. Nu vorbesc aici despre materiale suport, care pentru un sfert de oră să le capteze atenția. Vorbesc despre abordarea lecției având la îndemână instrumente moderne. Știu că ar însemna muncă… și am văzut pe pielea mea. M-am apucat să pregătesc o lecție de istorie pentru clasa a IVa, pe tema „Uniunea europeană”. Ei bine, manualul e din 2006, adică dinainte ca România să adere. Pot folosi manualul? Nu. Hărți? Atlasele cam tot de pe-atunci sunt. În schimb am avut la dispoziție lucrări precum Vino să cunoști Uniunea europeană, sau materiale primite la centrul Uniunii europene din București. Și, pe lângă multiplicat câteva pentru un joc cu harta mută, mi-a fost mai ușor să fac repede o prezentare utilă toată ora, și care m-ar scuti în același timp de scris schema pe tablă, căci am realizat-o treptat în slide-uri, cu iconiță specială „scriem în caiet”. Deodată un suport pentru întreaga oră a devenit soluția tuturor problemelor mele cu materialele… în plus am integrat și link către imnul Uniunii. Acum 15 ani aș fi spus că e o lecție ultra-modernă, acum mi se pare atât de „normală” și deloc ieșită din comun că parcă e o a doua natură.

La fel cred că se simt și copiii. Au enorma șansă de a avea acces la niște instrumente de învățare extraordinare. Doar că cineva – și aici e problema, nu știm cine – trebuie să-i ajute să nu mai vadă tabletele, telefoanele, calculatoarele, ca jucării. M-am amuzat teribil la afirmația unui participant la dezbaterile de azi: părinții au inventat pentru copiii mici o suzetă miraculoasă – le dai telefonul/tableta și tac instant, nu mai deranjează cu orele. Ei bine, dacă atunci când erau mici le dădeați suzeta… poate vă gândiți la afirmația aceasta.

Putem transforma procesul de învățare. Doar că nu trebuie să căutăm mereu calea cea mai ușoară. Calea corectă presupune multă muncă, multă pregătire, timp investit, și nu neapărat bani.

Am să închei cu o recomandare: un volum de care m-am îndrăgostit instant la târgul de carte, și pe îl văd folosit cu grupurile de copii, atunci când încercăm să-i motivăm pentru lectură. Este o carte, apărută la editura Gama, este dilema în imagini expresive a două personaje care nu-și găsesc calea comună, cumva personificarea luptei dintre generațiile tradiționaliste și cele IT de azi. Nu trebuie să fie o luptă în care unul să câștige și unul să piardă, ci una din care fiecare să afle mai mult despre celălalt și să iasă amândoi în câștig.

Ce-ai acolo?
Este o carte.
Și… cum derulezi mai jos?
Nu derulez. Dau pagina. Este o carte. […]
Postezi pe blog cu ea?
Nu. Este o carte.[…]
Poate să dea sms-uri?
Nu.
Să scrie pe Tweeter?
Nu.
Are wi-fi?
Nu.[…]
Deci… ce mai știe cartea asta să facă? Are nevoie de parolă?
Nu.
De un nume de utilizator?
Este o carte! […]
Nu-ți face griji, o pun la încărcat când termin!

Și acum, la final, întrebarea de baraj: cum folosiți aceste „device-uri” cu copilul? Suzetă IT? Instrument de învățare?

De ce ne ducem și „muncim” la grădiniță

Rar îmi ies din fire, și reușesc și să mă abțin și să-mi țin gura. Am primit chiar un compliment de la o prietenă, care îmi spunea că a tras aer în piept, așteptând să izbucnesc, și a fost uimită să vadă că tac. Pentru că – asta e, îmi dau seama când e momentul în care energia ar fi consumată în zadar, și n-aș reuși să schimb nimic. Azi am reușit performanța a doua oară, cu aceeași persoană. Doar că am constatat că tristețea care mă cuprinde în acest moment e de durată…

Am asistat azi la lecția demonstrativă a unei colege. Nu sunt importante detaliile, ci ideea că copiii (grupa mare) au reușit să confecționeze o rachetă. Mare!! Erau încântați, nu conta cât de dreaptă, bine lipită era, era racheta LOR. Abia așteptau să se joace cu ele, să fie ei cosmonauții care conduceau racheta. Putem să le luăm acasă?? Normal că puteți! Cum era să-i spun că a lucrat degeaba, nu are dreptul să se joace cu creația lui?

Ei bine, se poate! Legea în clasă nu o fac studenții la practică, ci „doamna”. Cum au decolat vreo 5 rachete, care se alergau vesele pe covor (doar stătuseră mai bine de 45 min pe scăunele), a intervenit imediat regula și autoritatea: toată lumea pune racheta sus pe dulap, le luați acasă vineri. Ce plânsete, ce satisfacție de a-ți crea singur o jucărie, și mai ales, ce e aia să vrei să te joci cu ea?? Nu aveți voie să vă jucați cu ele, că le stricați!! Așa, și? Nu de-asta le-au făcut? Ce le mai arătați părinților când vin? Ei bine, eu dacă mi-aș fi luat copilul fericit, cu o rachetă dezlipită, pe care o băgăm în service amândoi, mai ales că el a confecționat-o și știe cum s-o repare, aș fi mai mult decât încântată!! Dar nu, rachetele trebuie să stea sus, la „expoziție”, să nu care cumva orgoliul părinților la ora amiezii să aibă de suferit! Habar n-aveam că pentru părinți muncim la grădiniță! Sau așa am ajuns să ne măsurăm calitatea muncii depuse?

Am lăsat în clasă niște copii triști. Ei își doreau din tot sufletul să se joace cu rachetele…

Mi-am amintit de ceșcuțele mele de carton. Fetele deja începuseră jocul de servire a ceaiului, și decupau chiar cu mai mult zel sorbind printre picături ceai imaginar din ceșcuțele gata lipite. Așa că azi am plecat și eu cu un pic din tristețea lor. La noi și grădinița a devenit prea serioasă. Nici aici nu avem voie să ne jucăm!!

PS. Racheta este confecționată din tuburi de carton, reciclate, iar vârfurile sunt improvizate din semicercuri. Motoarele de jos au fost în cele din urmă fixate cu scoch.

România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

„Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii