Actor sau prefăcut la catedră?

Îmi propusesem să las acest moment pe mai târziu, dar azi, cu febra care stă să crească, n-am reușit. M-am dus la verificat cu un proiect de lecție, pentru o disciplină, a doua oră de predare pe care copiii o aveau. Da, ok, în teorie, dar nu cred că mi-a ieșit rău deloc. Și m-am ofticat la culme. Am scris 4 pagini, chiar și povestea pentru captarea atenției, de care legam tot conținutul, totul era o aventură, să rezolvăm o problemă, descriere pentru joc didactic… și toate astea n-au contat. A citit obiectivele, a zis ok, a pus o corectură la sarcinile de lucru asociate obiectivelor (deși e prima dată când văd așa ceva pe prima pagină, că trebuie scrise așa cum le dai copilului), a apreciat creativitatea temei pentru acasă (adică a sărit la final), și m-a luat la întrebări că… de ce nu am probă de evaluare.

Și de la cele 38-39 de grade, am simțit cum mă ia și mai tare cu călduri. În a doua oră a unei discipline, după o fișă de lucru, mai dai și probă de evaluare?? Să evaluezi ce?? Și așa conținutul puțin abia a stors niște teme pentru fișă, la evaluare ce să-i fac?? Aaa, și musai, să pun calificative! M-am enervat. Pe interior îmi sărise și tensiunea. Și n-am mai rezistat. I-am spus că nu știu cum procedează dânsa la catedră, însă eu, în a doua oră, nu am nici cea mai vagă intenție să fac altceva decât o evaluare continuă pe parcursul lecției, și să mă joc cu ei, că sunt mici! Și pentru calificative am timp tot semestrul, nu alerg să-mi completez rubrica în catalog. Ei nu, domnule, că proiectul ăsta era așa, ceva model. Hai pe bune! Dacă e un proiect pentru o anume lecție, o iei așa cum am proiectat-o. Nu, pe hârtie e una, la clasă e alta!

Și nu e prima dată când aud maxime de genul. Au mai fost. Mai tare decât cea de sus e că poți face obiective fără să cunoști conținutul unei lecții. Că e doar un exercițiu. Nu contează… nu? Sau când, exasperată de un obiectiv „perfect”, am cerut să-mi explice cum îl realizează cu toți elevii din clasă… am primit un răspuns care verifica cu totul altceva. Ceea ce ați verificat e de fapt alt obiectiv. Aaa, păi e prea puțin să scriem doar atât la un obiectiv, trebuie să fie mai mult!

Așadar, nu contează până la urmă să realizezi obiectivele propuse, contează să fie impresionant scrise. Și musai vreo 4-5, chiar dacă nu le poți realiza. De ce să nu ai unul și bun? Și chiar să îl realizezi, cu toți elevii?

Când show-ul contează mai mult

De toate astea s-a legat o luuungă discuție cu Iris. Săptămâna trecută au avut inspecție „mare” în scoală. Iar copila nu era doar supărată, era de-a dreptul revoltată de atitudinea profesorilor în această ipostază. Ce mi-au auzit urechile… e greu de descris. Însă acesta este un mesaj pentru toți cei care se pregătesc intensiv pentru o inspecție. Dacă de regulă nu faceți ceva altfel la clasă, nu vă dați peste cap când vine inspectorul, că vă compromiteți. Nu în ochii lor, oamenii ăștia deja sunt imuni la showurile bine regizate, că nici nu le mai văd, și bag mâna în foc că puțini chiar înțeleg ce văd. Vă compromiteți definitiv în fața elevilor, care văd, înțeleg, și judecă atât de realist situația.

Asta, normal, dacă vă pasă…

Profesorii au fost întorși pe toate părțile: care s-au prefăcut mai drăguți la inspecție, care au arătat că știu ce e aceea învățare prin joc, dar nu o fac, care au fost naturali, ca în toate orele lor, și nu s-a simțit că e inspecție…

Încă nu am, pentru ea, un răspuns. Dar îmi răsună în urechi o întrebare… Profesorii chiar ne cred proști?

Voi ce vă amintiți din inspecțiile pe care le-ați trăit? Că mi-e greu să cred că nu…

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network  și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.


Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment,  cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

Dacă cumva nu suntem stresați, apăi ne stresăm singuri

Ajung din ce în ce mai aproape de concluzia că, dacă nu suntem stresați, cu siguranță facem tot posibilul ca să adăugăm acest ingredient în viața noastră de zi cu zi. Acum vreo 5 ani și mai bine, când am intuit ce poate face tehnica din capitolul comunicare, pe orice palier, am avut impresia că am găsit rezolvarea multor probleme, ce păreau să stagneze inutil. Și totuși, acum stau pe gânduri și nu mai sunt așa sigură de opiniile mele.

Aplicațiile pe telefon sunt cel mai bun exemplu. Cred că suferim în masă de o paranoia a controlului, deși un nivel moderat de control nu mi se pare periculos. Am aplicație să supraveghez copiii, deși încerc să mă controlez și să nu mai verific unde sunt dacă nu am ceva de discutat cu ei. Chiar dacă se știu „supravegheați”, le-a intrat în reflex să ceară voie, să mă anunțe dacă întârzie, chiar dacă nu dau telefon, ci doar un mesaj scurt. La urma urmei, dacă ne uităm la filmele cu ultimele tehnici de luptă, atacuri cu drone și sateliți, ne cam dăm seama că supravegherea e peste tot, deci să nu ne mai îmbătăm cu apă rece…

Revin la comunicare, și în special la cea din spațiul școlar. Mi se pare normal ca profesorul (diriginte sau învățător) să comunice unui părinte, care să se ocupe de distribuirea mesajului. Cum la fel de normal mi se pare să existe un grup în care toți, inclusiv profesorul, să avem aceleași drepturi și să ne subordonăm unui singur subiect de discuție. Aici fiecare alege. Eu m-am gândit foarte serios ce voi alege, mai ales că septembrie bate la ușă și trebuie să mă hotărăsc.

Grupurile din social-media – o soluție

În primul rând, va fi un grup, unde să existe un pic de ordine, adică nu materiale la grămadă, pe care nu mai știi când și cum și mai ales de ce le-ai primit. Mi se pare normal să fiu în acel grup, și să nu existe grup paralel de părinți. La urma urmei, singurul lucru pe care părinții îl discută fără să participe „doamna” este cel legat de cadouri și surprize, cu care sper să-i liniștesc din prima zi, că nu e cazul. Și dacă reușesc să aduc aici și bârfele de pe la colțuri, care să se transforme în feedback constructiv, cred că am reușit!

De ce sunt adepta grupurilor: pentru că discuțiile se pot desfășura ordonat, pe subiecte, urmărești/participi la cele care te interesează.

WhatsApp și criza de supra-comunicare

Ce nu voi face, cu siguranță: grup pe whatsapp. Mi se pare cea mai hidoasă invenție ever, complet paralelă cu scopul unei comunicări eficiente. Până anul acesta nu am avut această „plăcere”, și după un semestru și ceva deja mi se ridică toate, de la tensiune la părul din cap când telefonul începe să zumzăie. Imaginați-vă (deși mi-e greu să cred că, dacă n-ați experimentat, mai durează mult), o adunătură de adulți, care n-au în comun decât odraslele într-o anumită clasă, și scopul dedicat al sacrificiului pentru binele acestora, care scriu pe chat… E 1 martie? Poze cu ghiocei, toată lumea adaugă, toată lumea mulțumește. E 8 martie? Idem. Postează cineva un mesaj, important dealtfel, urmează vreo 30-40 de mulțumiri, de cauți ca tâmpitul apoi să vezi ce ai ratat! Și dacă aveți impresia că e ușor să cauți într-o conversație în care sunt și ambii părinți ai împricinatului, vă amăgiți…  De-asta îmi plac grupurile de pe facebook. Vrei să mulțumești, dai like sau „love”, întrebi fix la problemă dacă n-ai înțeles ceva. Și atât.

Capac mi-a pus luna aceasta excursia clasei. Îi întrebam pe ai mei părinți cum era când plecam undeva. Ne suiau dimineața în autocar, veneam peste X zile, la ora stabilită, sau undeva pe acolo. Cum-necum, aflau ei dacă era ceva decalaj. Și, când ajungeam acasă, urma acel moment unic al developării pozelor/descărcarea în pc, poveștilor din tabără, atâtea câte aveam chef să le spunem. Să fim serioși, nu avem dreptul să știm și să vedem TOT!

Când drumul pavat cu intenții bune duce spre iad(ul comunicării)

Acum însă… a fost plecată clasa în excursie. Nu pun la socoteală că 4 copii nu au mers, deci automat nu eram interesată de ce se întâmpla pe grup, dar normal că, dacă telefonul încasa notificări, trebuia să deschid ca să le șterg, că doar mai vorbesc și eu cu prietenii, familia, și vreau să văd când apare mesaj nou.

În urma autocarului a plecat și un părinte, cu mașina. (De notat, pentru mine, ca profesor: nu pleci, ca la nuntă, cu părinți după tine!) Care părinte… a transmis aproape live toată excursia, cu poze și filme, cu comentarii…

Prima lovitură a fost cea la consumul de date. Cred că e prima lună când reușesc să-mi consum cei câțiva giga de trafic!! A doua a fost cea de nervi, căci la fiecare postare a reporterului, urmau aplauzele, mulțumirile și aclamațiile publicului, în replici repezi-curgătoare ca Ozana, de am zis săru’mâna când au ajuns întregi acasă! Apoi, când m-am liniștit oleacă, am zis merci că fii-mea n-a fost… și mă gândesc cât de inconfortabil ar fi fost pentru ea să fie toată ziua-bună ziua în fața camerei. Te înecasei cumva la masă? Nu te-ai pieptănat cum trebuie? Ți-au ieșit jumate din cele de pe tine din pantaloni? În caz că ai reușit să scapi un pic de atenția celor din jur, iaca, tot poporul te examinează pe albumul excursiei de pe whatsapp.

Pe bune acum, chiar trebuie să imortalizăm tot???

Ce vreau să pun pe lista regulamentului clasei

Prima regulă, nu pui poze public cu alți copii sau persoane care nu fac parte din familia ta. Și asta se referă și la mine. Am eu un pitic cu pozele publice, și cred că puteți număra pe degete ocaziile în care ați văzut poze cu mine. Exceptând câteva, sunt poze pe care eu nu le-aș fi pus, din X motive. Nu sunt nici fotogenică, și rar am dispoziția de a zâmbi la cameră… Așa că presimt că o să fac implozie dacă văd netul plin de poze de „început de an”.

Referitor la excursii, pe lângă faptul că nu am nici cea mai vagă intenție de a lua părinți cu mine, mai ales pe post de paparazzi, pozele se arhivează, se distribuie pe grup, fiecare păstrează ce consideră de cuviință cu propria odraslă, pentru arhiva lui, și atât. Că își face copilul selfie, sau își pune poză cu 2-3 prieteni, e alegerea lui. Și cred că niște lecții suplimentare despre cum respectăm intimitatea celorlalți trebuie neapărat trecute în planificare!

Socializarea între părinți

Consider că avem nevoie de stabilirea unor puncte comune de comunicare. La fel cum consider că poți descoperi că te înțelegi mai bine cu mama lui X, că și copiii se simt bine împreună. N-ai decât să ieși la cafea, să pleci în weekend… iar cu ceilalți să păstrezi o atitudine cuviincioasă, deschisă. Nu te interesează pe tine nici de ce copilul n-a mers în excursie, nici de ce nu vine cu mașina la școală. La fel cum, dacă tu îți permiți luna de pe cer, nu înseamnă că trebuie s-o servești zilnic, și că fără cinci stele deasupra capului nu se poate dormi…

O excursie nu înseamnă „cele mai bune condiții, nu pensiuni în care merg copiii în tabere de obicei”. Fițe și figuri. Ca să nu mai spun ce păreri există despre taberele la cort…

M-am răcorit, și mă opresc. La voi cum e? Cu comunicarea, excursiile…

Școala altfel pentru copiii altfel

Anul trecut, când ministerul așa-zisei educații românești a decis că poți fixa săptămâna altfel și în alt moment al anului școlar, am zisă că e de bine. Apoi, când am văzut regulile, mi-am dat seama că se împart alegerile între cei care riscă pe frig și cei care aleg căldura… Că libertatea este, de fapt, relativă și îngrădită.

Însă ceea ce nu-mi place este când scopul acestei activități este deturnat. Facem excursie de 3 zile la Sinaia, la super-hotel, super-condiții, și o justificăm cu „învățare”. Really, câți n-au văzut Peleșul? Câți n-au înțeles încă faptul că un muzeu nu se vede în grup masiv, că nu reții nimic, doar bifezi o listă?? Că educativ înseamnă și că nu faci poze cu blitz în muzeu…? … O excursie tematică bine organizată e altceva.

Însă… ce faci cu copiii care nu pot merge, din X motive, într-o astfel de excursie? Teoretic, îi alipești la o altă clasă din școală, cu care ei n-au (mai) nimic în comun. Sau măcar… cauți și pentru ei o soluție.

Anul acesta nu aveam de gând să mă implic în Școala Altfel, pentru că… sunt de-a dreptul copleșită de toate obligațiile pe care le am, și nu am nici cea mai vagă idee cum o s-o scot eu, într-o lună, la capăt. Însă la Iris sunt 4 copii care nu postează pe whatsup poze de la munte, cu trei zile neacoperite de un program (decât de teme, că doar au „timp liber”), și s-a rugat de mine să vin și să fac ceva cu ei. Ok, am zis că n-o fi foc, două ore, 4 copii, lejer pentru un atelier, la care am folosit materialele rămase de anul trecut de la Andrei, gata tăiate. Am pus repede în geantă toate uneltele necesare, câteva materiale în plus, că nu se știe niciodată, și-am purces la drum.

Jur că au fost cei mai cuminți copii ever!! Atât de tăcuți, vorbeau în șoaptă, se ajutau reciproc, ceva de nerecunoscut pentru etichetele care stau spânzurate în cele mai sumbre culori deasupra clasei! Dar se pare că e norocul meu, că „cine” putea să-mi întoarcă activitatea cu susul în jos nu a fost. După două ore, trebuia să mă opresc, să ajung la școală, însă… m-au rugat să le mai las uneltele. Nu făcuseră până acum nici țesut cu fâșii, nici quilling, nici filigran, așadar la final nu era gata decât o singură felicitare. Sper să le primesc și pe celelalte, căci au stat peste program.

Morala de azi:

Dragi profesori,

Indiferent cât vă doriți o excursie, dacă nu găsiți soluții/finanțare să plecați cu toți copiii, fiți creativi și căutați alte idei pentru programul din Școala Altfel. Și dacă decideți totuși să plecați ca prepelița cu puii capabili, pregătiți ceva și pentru ceilalți… nu-i faceți să se simtă abandonați. Ei asistă la toate pregătirile voastre, văd „lecțiile de zbor”… Și… chiar nu e vina lor!

Să pregătim profesorii de școală

Titlul de mai sus poate fi citit în două sensuri, primul, de a pregăti noi profesori, competenți, și care să ajungă la catedră într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, și, al doilea, mai aproape de concret, acela de a pregăti profesorul pentru prima zi de școală, cum se pregătesc elevii la fiecare început de semestru. Culmea, ambele abordări sunt valabile.

Participam deunăzi la o discuție conform căreia problemele actuale ale învățământului românesc pornesc de la formarea formatorilor, care, dacă ne luăm după proiectele pe hârtie și statistici sunt de-a dreptul minunate, avem profesori pregătiți după ultimele standarde. La mine în facultate de exemplu, dacă faci o medie, deja te duci la culcare liniștit, că viitorul e pe mâini bune. Numai că, dacă ajungi la concluzia aceasta, sigur ți-au căzut ochelarii de pe nas, ca profesorului din „Se caută o greșeală”, de Mircea Sântimbreanu. Însă am și colegi care se străduiesc, unii chiar cu sacrificii reale, să reușească. Semestrul trecut spuneam unui profesor că, și după acești alți trei ani de școală eu simt că am primit prea puțin, și ajung la catedră fără să fiu la un nivel satisfăcător – după pretențiile mele, deloc puține. Iar eu chiar m-am dat peste cap, nu m-am mulțumit să trec cu 5. Semestrul acesta o colegă s-a angajat, pentru prima dată la catedră. Am impresia că nu am învățat nimic în facultate, o iau de la zero. Și este unul dintre cei care au învățat. Dacă suntem de vină noi, ca „studenți”, dacă nu ne străduim destul… nu știu… însă avem prea puține modele reale.

Ajung, așadar, la prima zi de școală a semestrului, care de fapt e a doua, că luni avem liber. Marți. Începem cu un „liber”, căci seminarul nu se ține înaintea cursului. Habar n-am de unde a ieșit regula asta (sunt curioasă dacă este și pe statul de plată), în prima facultate, primul seminar, din prima săptămână a semestrului, era esențial. Nu lipseai sub nicio formă, pentru că acum se comunicau temele cursurilor și seminariilor, bibliografia aferentă fiecăruia (dacă lipseai, știai ce ai de recuperat). În plus, se specificau clar și pretențiile profesorilor, atât pentru curs, cât și pentru seminar, și, cel mai important, se împărțeau proiectele, se stabileau datele de susținere. Așa că, dacă voiai să ai cât de cât de unde alege, și să nu te trezești primul pe lista de prezentări, trebuia să fii acolo.

Experiența de a fi la a doua facultate, după 15 ani, nu este absolut deloc una pozitivă. Eram convinsă că lucrurile s-au schimbat în bine, însă… dezamăgirile se țin lanț.

Dacă pentru momentul de mai sus am fost totuși anunțați, pentru celelalte surprize ale zilei nu am fost deloc pregătiți…

Urma o întâlnire cu unul din profesorii pe care i-am văzut în alt semestru de 5 ori (din 14), în întâlniri struțo-cămilă de aproape trei ore, „îmbinat curs și seminar”, cu tot anul, că doar nu avem nevoie de activități practice și exerciții, o prelegere scurtă și la obiect este suficientă. Am mai scris despre șocul de a da „examenul” fără profesor, și eram chiar curioasă să văd cum se poate prezenta un astfel de om în fața a 100 de învățăcei după ce nu a anunțat absolut nimic, ori să transmită un mesaj cu o scuză oarecare pentru eveniment.  Ei bine… nu s-a prezentat! După vreo 2 ore de așteptare a sosit un mesaj „ne vedem săptămâna viitoare”. Scuze?! Da’ ce-s alea?! Inutil să spun că sfertul academic nu se putea aplica, căci, după cele 4 ore ce-i erau alocate, urma un curs despre care colegii mai mari ne-au spus deja că „nu e de glumă, profesorul e serios, poți să mori, dar să fii acolo”.

Așa că am înghițit în sec timpul acela – și am citit cam ce ne-a picat în mână – și am așteptat următorul curs…

Ca o paranteză, toate cuvintele care îmi curg acum pentru a caracteriza acest tip de comportament mi se par insuficiente. Parcă fiecare adjectiv este incapabil să descrie exact ceea ce aș vrea!

Surprizele însă nu s-au terminat. Marți, trei ceasuri rele.

Exasperați că nu sosește al doilea profesor, și panicați că la noi prezența contează (mai fac o paranteză, nu contează cât știi, contează că ai 3 absențe și ți se scade un punct din notă), am cerșit pe la colțuri numărul de telefon, s-a dat politicos mesaj, pentru a ne dovedi bunele intenții. Știam deja că suntem anul care a șocat cancelaria, că noi „chiar vrem să învățăm”…

Și acum, punctul culminant: secretarele sunt dom’le de vină, că nu i-au comunicat profesorului că are curs marți! Colegi murmurau păi dacă ăsta era ăla serios… ne-am lămurit. Așadar, exceptând cazurile în care ai secretară personală, angajată musai să-ți comunice ție unde și când să fii, pentru restul, mi se pare complet depășit. Atâta timp cât orarul se afișează pe site, cu câteva zile înainte de începerea semestrului, tu știi că ești angajat și că din data de începi lucrul, atât de entuziasmat ești încât nici nu verifici?? Îți faci programul pe o săptămână, și nu știi când vei avea cele 4 ore? Și nu era luni, să te ia prin surprindere, ca iarna în București, era deja marți. Cum să nu-ți pui tu întrebarea oare săptămâna asta ce fac?

Mi-e frică de un singur lucru: o să rămânem în țara asta și o să devenim imuni la orice. Nu ne va mai mira și nici șoca nimic, de la copiat la examene, plagiat în lucrări, nesimțire, bătaie de joc,  lipsă de bun simț. Dacă toate acestea se întâlnesc în mediu academic, acolo unde oamenii se presupune că au alte valori decât Floricica Dansatoarea, ce speranțe să mai avem că lucrurile vor fi altfel?!

Mai în glumă, mai în serios, când ne uitam ieri la ceas că trecuse o oră și nu aveam niciun semn, câțiva colegi mai glumeți spuneau să ne scriem pe foi #rezist, să le pliem pe bancă, și să așteptăm în continuare. Dacă intră în clasă…

Mă îndoiesc că ar schimba ceva!

Pe săptămâna viitoare! Deocamdată câteva flori, căci cu una… nu se face primăvara.

 

Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…

Evaluarea cantitativă, sau să ne facem că muncim

Una din aberațiile pe care mi-a fost dat să le aud în facultate, de la un profesor, a fost „la examen trebuie să scrii o pagină și jumătate la subiect, altfel nu l-ai rezolvat”. Afirmația a venit după ce, în anii anteriori, ne-am zbătut cu teoria evaluării, teoria instruirii, și chiar pe dinafara subiectului nu cred că eram nici eu, nici colegii care mai protestau, murmurând, că așa ceva… nu se poate.

Din câte știu, singurul mod în care se ia în calcul numărul de rânduri și de cuvinte este un eseu în care încadrarea în limitele impuse se punctează ca atare. N-ai voie nici mai mult, nici mai puțin de numărul specificat de rânduri. Altfel, să judeci și să atribui o notă în funcție de numărul de rânduri sau de pagini, fără să specifici în cerință, este doar o dovadă a nivelului didactic la care te situezi. Problema ta că judeci în felul acesta, dar măcar nu mai lăsa să-ți zboare păsărele… Corect e să faci un barem. Dacă omul atinge baremul într-o pagină, nu poți să-l judeci altfel. Dar să construiești un barem de evaluare nu e chiar la nivelul oricui, nu e ca și cum ai apăsa pe cronometru la start și ai evalua la sosire.

Este păcat că ne luptăm să scăpăm de trecut, și nu recunoaștem că îl avem în sânge… că ne-am obișnuit, de la 1944 încoace, să punem preț pe cantitate, nu pe calitate. Și o facem în toate, fie că ne dăm sau nu seama. Mii de kilograme de grâu la hectar, chiar dacă nu era bun de dat nici la porci, mii de piese făcute pentru planul cincinal, dar se rupeau la prima încercare mai zdravănă pe teren. Revoluția, chiar acest moment pe care vrem să-l percepem ca o schimbare, ca un nou început, a fost marcat de „fă-te că muncești”, să vadă fraierii de dincolo de sticlă că există preocupare. Fraierii care știu să vadă au văzut exact ceea ce trebuia. Și tot cam ei ies și acum în stradă, încercând disperat să trezească o țară… Nehaliții care au ajuns acum la guvernare n-au făcut decât să ne considere în continuare proști și fraieri, că înghițim spoiala ieftină de sacrificiu, sub care se ascunde puturoasă mizeria lor.

Și toate, de unde? De la educație, de la lecții conspectate, evaluări la care profesorul se face că muncește, la care nu calitatea este pe primul plan… toate stau și se bălăcesc într-o mizerie din care nici nu vrem să ieșim, și nici nu are cine să ne întindă o mână să ne scoată. Pentru că noi, la modul general, nu știm să deosebim valorile de non-valori, și încă ni se pare că, dacă am ajuns pe o crăcuță călduță în ierarhie, am căpătat brusc și valoare, și am crescut în ochii celorlalți.

Hai, România, te rog, trezește-te, schimbă ceva!

Avertisment: evaluarea școlară superficială dăunează grav sănătății

Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?

În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.

La engleză o aveam pe Ciochi. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.

Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.

Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.

Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…

Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.

Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.

Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.

Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.

Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.

Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.

Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.

Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie, și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, și incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Re: Ghiozdanul, acest atentat la sănătatea copiilor

Ana tocmai a publicat acest articol, în care revolta împotriva ghiozdanelor prea grele capătă cu totul alte culori, în condițiile în care copiii sunt transformați pe zi ce trece în „furnici”, căci cară… ceva de speriat.

Pentru că Ana cere soluții, iată ce-am făcut (și ce urmează):

  • în primul rând, am înlocuit ghiozdanele colorate de școală cu rucsaci de la decathlon, de drumeție, care preiau altfel greutatea aflată înăuntru, când închizi cataramele. Însă mă gândesc la modele mai serioase, din aceeași categorie. La început ideea nu le-a surâs, dar au acceptat.
  • caietele studențești au fost înlocuite de dosare cu șină. Am cumpărat caiete mari, cu spiră, ca să scot ușor foile, tăind spira. Își pune câteva foi albe, iar când cele scrise se strâng, și nu sunt necesare la școală (lecții mai vechi), le pune la dosar, ordonat, acasă. „Invenția” mi-a fost de ajutor cu caietele de geografie și biologie, unde am pus coli albe între cele dictando, și când nu le folosește, le scoate de la acea lecție (cam rar, dar măcar poate).
  • pe unde s-a putut, am pus caiete mici. 
  • am schimbat yala la un dulap de la școală, și ține acolo tot ce nu e nevoie să aducă acasă (pictură, sport)

Acum o săptămână a sosit și auxiliarul de română, care este… foarte gros, și greu. Deși în prima secundă am zis că îl rup pe jumătate, pe „semestre”, dar nu mi-am făcut curaj, după articolul Anei m-am hotărât să-l fac fascicule, pe teme. Îi pun și lui copertă, ca la dosare, să le țină pe restul în dulap, în caz că trece prea repede la un nou capitol. Dar acasă să nu mai care…

Tot articolul Anei mi-a dat curaj să aplic „operația” și celorlalte auxiliare, cele pe care scrie. Am dat o groază de bani pe ele, n-am rupt în viața mea o carte, mi se rupe sufletul să fac asta, dar cred că sufletul meu supraviețuiește, nu și spatele ei.

 

Aceasta nu este însă o problemă la care m-am gândit acum. Mă gândesc de ceva vreme, ce voi face eu de anul viitor, când voi lucra la primar, și când… vrei-nu vrei, o să ajungem la caiet auxiliar… 

În primul rând m-am gândit să renunț la caiete și să folosesc doar foi, cu scriere tip. Mi-ar fi și mie mai ușor să le strâng, le-aș da înapoi perforate, fiecare copil n-ar mai trebui decât să și le pună la portofoliu. Da, o să le piardă (și care e tragedia, la urma urmei? Da, n-o să-i spui e ok, nu-i nimic, dar nici nu-i tai capul.). Pe unele. Sistemul va fi la început de coșmar. Însă: mizez pe faptul că ce spune doamna e sfânt, și dacă doamna a zis să le așeze frumos în dosar, apăi așa vor face. Vor învăța să fie ordonați, să-și organizeze materialele, cronologic și tematic. Îmi doresc foarte mult să aibă fiecare dulăpiorul lui, sau să nu fie școala cu două schimburi, ca să fie numai a noastră sala de clasă. Pentru celelalte, vreau să merg tot pe varianta cu dosare, pe care o folosesc deja. 

Caietele auxiliare vor avea soarta de mai sus. toate foile vor fi scoase, puse pe categorii… intenționez o șezătoare cu părinții, și să am, de ex, toate paginile cu litera A într-un dosar, când ajung aici… le distribui elevilor. Le lucrăm, le perforăm, le punem la dosar. Copiii mici adoră să-i pui să „facă” ceva, și, culmea, asta cu „ordinea” e în topul preferințelor.

O să-mi iasă? Nu știu, vorbim peste un an.