De ce trebuie să fie școala online o luptă între tabere?

Stau, mă uit și mă minunez de câte apar în online legate de școală și mi se pare că uneori batem drobul de sare în perete cu atâta zel că devine înfricoșător. De ce nu ne relaxăm puțin, să ne simplificăm viața? Și așa e vai de noi, toate ne lovesc din toate direcțiile…

Școala online. Să fim serioși, nu merge 100%, nu ne place, creează un grad ridicat de disconfort și ieșire din normal. Însă nu avem de ales. Chiar trebuie să ne ambiționăm aiurea, în loc să încercăm să obținem tot ce putem din această situație? De multe ori îi auzeam pe părinții mei – fă-o, că nu cere de mâncare. Adică, dacă efortul e minim, de ce să nu faci un lucru bine și preferi să îți bați joc?

Sunt părinte și sunt profesor. Sunt în ambele tabere. Mă doare când văd că eu mă dau peste cap pentru copiii altora și copiii mei sunt tratați în bătaie de joc. Dar îmi spun mereu că vreau să fiu eu exemplu pentru ceilalți, căci nu ai cum, muncind serios, să nu ajungi, chiar și mai târziu, la rezultate.

Materialele trimise online copiilor

E o poveste lungă cu materialele trimise online. Să faci o poză „bună“ înseamnă multe: să fie luminată toată, să nu fie mișcată, să nu fie galbenă sau neagră, să nu fie în perspectivă. Nu mai spun că o poză proastă îți mănâncă pe pâine tonerul imprimantei… Ani de zile am primit în gimnaziu teme pe whatsapp, am prelucrat poze ale paginilor în perspectivă, să le aduc în același plan, am tăiat decor și le-am luminat. O muncă nebună.

Ca profesori, le cerem copiilor să aibă caietele și cărțile îmbrăcate, să nu aibă pete de mâncare pe temă. Cam ce credeți, dragi colegi, că transmite despre fiecare dintre noi o poză făcută în silă unei pagini aruncate pe tastatură sau o imagine pixelată de nu o poți citi, darămite rezolva? Credeți-mă, aceeași lipsă de respect pe care o reproșați voi elevilor voștri!

E de bun simț când trimiți un material de învățare să o faci în așa fel încât să nu împiedice cu nimic copilul în lupta pe care o are de dat cu cerințele de pe pagină. Cât de greu e să scanezi o pagină dintr-un caiet? Da, durează mai mult decât să faci repede o fotografie la becul din cameră. Dar e ca și cum te-ai duce îmbrăcat la școală căzut din dulap față de sculat din pat. Cum vreți să învețe elevii să fie atenți la detalii, să tindă spre lucrul bine făcut, dacă exemplul pe care îl dați e că „merge și așa“?

Materiale obligatorii

Aberațiile nu se opresc aici. Faci lecții online, spui copiilor că au nevoie de X material. Să îi anunți azi și să îl ceri mâine, în condițiile în care toate librăriile au anunț pe prima pagină a site-ului că sunt întârzieri la livrare din cauza numărului mare de comenzi, mi se pare absurd. Însă… dacă tot faci online și le dai copiilor temă din acel caiet, chiar îți cade mâna să le și scanezi pagina? Ce vrei să demonstrezi cu atitudinea aceasta?? Cum poți să îl cerți că la libraria X a durat 15 zile să îi trimită comanda și a văzut când a deschis coletul că nu avea caietul pe stoc?

Verifică site-ul editurii, unii dau primele pagini gratis, dă-le linkul copiilor, ajută-i… sau nu le cere nimic cu titlu obligatoriu. Acum, serios, după ce că duc pe umeri o greutate pe care nimeni dintre noi nu a fost silit să o ducă la o asemenea vârstă, îi mai și certăm că nu se comportă impecabil?

Întâlnirile online

Credeam că e simplu, că avem nițel antrenament și deschidere. Însă cu cât plec mai mult urechea, cu atât îmi dau seama că unii suntem duși tare cu pluta pe coclauri.

Clasa e în sistem hibrid, jumătate sunt online. Un copil se îmbolnăvește și nu mai poate veni fizic la școală, însă nu este primit în grupa online pe motiv că… el are „scutire“. Doamne,iartă-mă, dar la ce nivel de prostie am ajuns? Sau de indiferență față de munca pe care o facem?? În loc să ne bucurăm, ca profesori, că un copil își dorește să învețe și vine el către noi, îl respingem?? În loc să profităm de părțile bune pe care le are școala în acest sistem hibrid, ne încăpățânăm să ne batem joc de ea?? Sunt conștientă că unii dintre cei încasează leafa ca profesori nu pot fi și numiți astfel, dar, cu ce te deranjează o astfel de situație?

Ajung să cred că ne merităm soarta și mi se pare că ar trebui să avem un sejur la balamuc, să ne tratăm un pic, să revenim un pic mai calmi și mai dornici să trecem cu bine peste toate. Dacă aveți exemple „mai bune“ ca ale mele, le puteți adăuga mai jos. În fond, și țăranul s-a întors la soția lui după ce a văzut câtă prostie e pe lume…

scoala online pandemie

Elev la școala online

Pentru hibrid ne-am împărțit în două grupe, cum am spus deja săptămâna trecută. Grupa 1 a mers în prima săptămână la școală, iar în a doua a stat acasă. Distracție și mai mare cu noul sistem de învățare online…

Pe scurt:

Luni. La religie am înțeles că nu s-au putut conecta. Eu nu particip, așa că nu este treaba mea. La TIC  nu prea se auzea, iar profesoara dicta în draci și schimba slide-urile la fel de repede; la matematică nu a venit profesorul (o problemă cu orarul, se pare). La fizică a fost distracție maximă: profesoara ne întreabă pe toți dacă am înțeles, din online a răspuns o fată cu un da mai timid, iar profesoara s-a apropiat de monitor și ne-a spus că fețele noastre spun tot, așa că ne-a mai explicat o dată. Ora de română mi-a plăcut foarte mult, sincer mi s-a părut că am răspuns mai mult cei din online.

Ce nu înțeleg eu este de ce profesorii ne lasă cu camera înspre catedră și fereastră în loc să ne lase să-i privim pe coleguții noștri dragi. Le-am recunoscut după voce pe două fete din a doua grupă, Mi. și R., dar atât. Cam asta este interacțiunea dintre cele două grupe… Bine, oricum mai vorbim și pe grupulețul de whatsapp, dar nu prea poți să o consideri ca „socializare”.

Marți. Mai mulți profesori au impresia că noi, cei de acasă, nu vrem să participăm la ore și că nu ne interesează. De exemplu, profesoara de biologie a intrat în forță cu ascultare la cei din online (celor din clasă nu le-a adresat nicio întrebare). Nu am înțeles de ce ne-a întrebat despre personalități importante în biologie (nici nu mi-am dat seama că trebuie să notez așa ceva), dar mă bucur că nu m-a „ascultat“ pe mine. A, și conexiunea mea la internet a avut puțină pică pe profa, a trebuit să reintru în meeting de cel puțin patru ori, iar de două ori mi s-a întrerupt fix când răspundeam. La ultima oră am descoperit un lucru… pot face printscreen la slide-uri (am fost nevoită, din cauza maratonului în care se credea profesoara, căci nu apucam să scriu).

Miercuri și joi. Am reușit să ne conectăm la toate orele cu chiu, cu vai, un coleg din clasă a ajutat profesorul cu zoom-ul și ne-a și făcut cu mâna. Am descoperit că nu putem ieși la tablă… Chiar dacă avem tablă smart și teoretic putem scrie pe ea, ar trebui s-o facem cu mouse-ul. Dacă eu scriu hieroglife cu pixul, cu mouse-ul nici nu vreau să mă gândesc…

Vineri. Cea mai tare zi dintre toate… din cauza alegerilor, profesorii au predat de la ei de acasă. Profesorul de matematică a încercat să ne scrie pe un flipchart, dar la o imagine cam pixelată și o lumină mai slabă în cameră (care de asemenea se reflecta în foaie)… nu prea se vedea. După o mică discuție pe grupul clasei, un coleg i-a spus că nu se vede bine. Ce-a urmat? O serie de „mai sus“, „mai jos“, „mai la stânga“. Ce oră interactivă de matematică!

La ora de muzică a fost la fel de interesant. Din fericire nu am cântat, doar am spus cam ce simbolizează un cântec împreună cu alți colegi. Unul dintre cei care aveau aproape mereu camera și microfonul oprit a fost întrebat dacă a fost vreun cuvânt pe care nu l-a înțeles, a răspuns că nu, apoi a fost întrebat ce înseamnă ciocoi. Dacă nu știați, e ceva asemănător cu ciocănitoarea

scoala online pandemie

Concluzii

O să încep cu părțile bune. Am vorbit mai mult ca oricând cu cei din grupa mea, căci până ne conectau trebuia să facem și noi ceva. De asemenea Ș. și M. m-au salvat de la o zi plictisitoare de școală, ne-am dat chiar și mesaje vocale, am râs până a început să mă doară burta. Bineînțeles, nu am vorbit (foarte mult) în timpul orelor, un mesaj-două acolo, să mai destindem atmosfera.

Am ajuns să ne cunoaștem mai bine între noi și am realizat ce colegi mișto am. Acum mai trebuie să-mi cunosc și cealaltă jumătate din clasă.

Nu mai mor de cald, este mult mai lejer fără mască. Și nu mai trebuie să stau să-mi asortez pantalonii cu bluza, pot sta în cei de pijama.

Părțile rele: se pierde conexiunea, profesorii se mai depărtează de microfon și nu se aude, avem dificultăți la sharescreen. Puțini stăm cu camera pornită, așa că ai mei colegi au devenit niște ecrane negre. Mi-am ținut camera pornită mai mereu, iar cei care în mod normal o aveau închisă o mai deschideau când li se cerea. Sunt destul de sigură că nu toți cei care sunt în meeting conectați sunt aici și cu mintea.

Nu putem ridica mâna pentru a răspunde, adică putem, dar nu știu cum ar trebui un profesor să se uite și la cei de acasă și la cei din clasă. Așa că ori vorbești, ori rămâi mut acolo. 

Uneori nu aveam timp de pauză pentru ne chinuiam să ne conectăm.

Am prea multe elemente în jur care îmi distrag atenția, de fapt unul: fratele meu. În primul rând, împărțim aceeași cameră, iar el nu vrea să se mute în sufragerie (cu argumentul că este și camera lui). Râde la orele mele, a râs mai ales la franceză. Când vorbește la telefon, eu nu mai pot să răspund sau să pun întrebări la oră pentru că vorbește el. În final am ajuns la o înțelegere, a observat vineri că și el are nevoie de liniște la orele lui online.

Majoritatea profesorilor interacționează cu toți elevii, dar avem câțiva care zici că după ce ne conectează uită de noi. Când au întrebat dacă totul este clar, iar cei din online am spus  nu, nu prea, profesorul și-a continuat liniștit lecția.

După ziua de vineri am realizat că orele online se pot desfășura cât timp profesorii au cu ce.

Să închei cu o scurtă întâmplare amuzantă. La ora de fizică i-am dat mesaj lui Ș., dacă noi nu am putea „ieși“ la tablă dacă avem mousepad, referindu-mă de fapt la tableta grafică a mamei. În momentul în care mi-a explicat ce este de fapt mousepad-ul și că nu mă ajută la nimic, m-a bufnit râsul, a trebuit să-mi opresc câteva minute camera, dar mi-am revenit.

În final, poate o să spuneți că nu-mi convine nimic. În clasă nu e bine, dar acasă e mai acceptabil; dacă am fi toți conectați online sau toți în clasă, ei, atunci ar fi ceva ce mi-ar conveni. La școală suntem prizonieri, iar acasă suntem niște surzi.

P.S: Profu’ de sport tocmai ne-a anunțat că la ora lui o să facem dans, atât cei de la școală, cât și cei de acasă. Voi cum desfășurați ora de sport?

 

 

jurnal vacanta ilustrat

Teme de vacanță…

Una din sperietorile toamnei a fost aceea că „doamna verifică temele“. Să fim serioși, o mică-mică parte din temele de vacanță ajung să fie verificate de cineva și cu timpul copiii nu mai pot fi motivați cu astfel de amenințări. Trebuie să își dea seama singuri că nu pentru doamna le fac, ci pentru ei. Am lucrat toată vara teme cu fetița unor prieteni și mereu protesta când îi corectam pe caiet, că „vede doamna“. Așa, și? Am convenit să își asume mama toată muștruluiala, dacă doamna va face această observație și ne-am văzut de treabă în continuare. În ultima săptămână era totul gata și corectat, adică se vedea clar și ce a lucrat copilul bine, dar și ce și unde a greșit. Surpriză: doamna… nici nu a pomenit de teme! Enervată, mi-a zis că a aruncat toate fișele.

Le-am dat și eu copiilor mei de la clasă o temă de vacanță: să țină un jurnal desenat. Ca orice temă de vacanță, este opțională, și recunosc că am avut emoții că nu va face nimeni tema. Ba din contră, au fost nu una, ci 5, ceea ce înseamnă un sfert din clasă. Am întârziat cu feedbackul, deja îmi dau seama că intrăm în a treia săptămână și nu am zis nimic, așa că îi laud cu această ocazie pe copiii mei minunați, dar și pe părinții care i-au îndrumat. Va trebui să stau un pic de vorbă cu fiecare, vedem noi cum rezolvăm online, căci nu peste tot îmi e clar „ce s-a întâmplat“, deși semnele grafice exersate în ultima săptămână se văd bine-bine în jurnal 🙂 .

jurnal vacanta ilustrat

Tema mea nu era deloc simplă. Părea un banal jurnal de vacanță în imagini, care pune la grea încercare capacitatea de a sintetiza întâmplările unei singure zile, apoi găsirea limbajului potrivit de a le comunica. Adăugăm și partea de matematică, exersarea numerației învățate, dar și de măsurare a timpului și explorare a mediului.

Recunosc că am vrut să țin și eu un astfel de jurnal, dar pe la jumătatea lui iulie am realizat că zilele sunt monotone. Ori lucram pe calculator, ori lecții cu copiii, ori citeam… și cum nici n-am avut curaj să plec pe undeva, m-am lăsat păgubașă. Foaia asta de hârtie îmi arăta doar ce vacanță tristă am.

jurnal vacanta ilustrat

Lăsând la o parte teoriile despre „vacanța e pentru joacă“, fiecare părinte cam știe la ce nivel se află copilul lui. Nu îl copleșești cu teme în fiecare zi, dar nici nu va fi traumatizat dacă scrie trei propoziții despre ce s-a întâmplat, înainte de culcare. Apoi, vacanța este despre citit. Dacă nici în vacanță nu completezi întâmplările zilnice cu altele împletite de imaginație dintre coperțile unei cărți, când să o faci?!

Am dat și o temă pe ultima sută de metri, în ultima săptămână de vacanță. I-am rugat pe toți să exerseze acasă cu stiloul proaspăt cumpărat. Conform noilor norme de funcționare la școală, eu nu mai pot interacționa direct cu copilul. Cum să îi așez corect mâna pe stilou doar din vorbe?! Cei mai mulți mi-au ascultat sfatul de a achiziționa stilouri cu suport pentru degete, astfel încât să nu îl poți ține decât corect. Dar, cel mai important, au exersat acasă scrierea. Le-am spus să ia fișele cu semne grafice de la pregătitoare, realizate cu creionul, și să încerce acum să scrie cu stiloul peste aceleași semne. Nici nu trebuie să întreb cine mi-a urmat sfatul și cine nu, căci văd stilourile care scriu relaxat pe caiete, dar și pe cele care „nu vor să scrie“ sau scrijelesc liniuțele în pagină de parcă le sapă în piatră.

Temele de vacanță au un rost, e păcat doar că exact cei care ar avea mai mare nevoie de ele le folosesc doar ca motiv de revoltă, apelând la norme și legi. Poate ne vom trezi la un moment dat și vom înțelege că reușita școlară este direct proporțională cu efortul depus. Toți copiii pot, dacă îi lași atâta timp cât au ei nevoie. Însă ziua la școală nu poate fi nici dilatată, nici prelungită pentru a răspunde tuturor nevoilor. Extra-timpul trebuie luat din cel personal. Soluția: accepți sacrificiul sau îl refuzi, ambele cu rezultate complet diferite, pe care trebuie să ți le asumi.

 

Prima zi: elev la liceu

Bun, prima zi adevărată de liceu. Ignorăm ziua de luni, ne-am întâlnit doar în curtea școlii, să începem cu ziua de marți. Sunt în prima grupă, așa că am fost fizic la școală. 

Hai mai devreme la liceu… Luni diriginta ne-a anunțat că marți ne așezăm în bănci cum vrem să rămânem tot anul, ceea ce este destul de important pentru un elev, așa că mai mulți dintre noi ne-am gândit să venim mai devreme pentru a ne alege un loc. Pot să spun că ne-am gândit prost! Ca să intrăm în școală a trebuit să așteptăm să iasă toți copiii de dinaintea noastră, să se dezinfecteze etc. Fiind prima zi, nu se știa exact cât durează… și a durat ceva. Iar după ce au terminat ei, a venit rândul nostru. După strigăte înfiorătoare de luptă „Păstrați distanța!“, „Treci pe rândul celălalt!“, „Nu mai vorbiți așa de aproape!“, „Nu bateți palma!!!“, am ajuns și în clasă. Paravane peste tot, în fiecare bancă, aduceau a cuști, iar cu noi așezați în bancă, clasa aducea a grădină zoologică. Una cu animale foarte triste… 

Prima oră – franceză. Nu știu voi, dar franceza mea este foarte… nu este – pe scurt. Profesoara intră, se prezintă în română, apoi începe să vorbească fluent franceză, ca în telenovele. După un „peo peo la sheson ma“ și tot așa (încerc să reproduc ce am auzit, nu am înțeles nimic), profesoara a realizat că suntem.. lemn. Nada. Ne-a întrebat în ce limbă am prefera să vorbească, la română nu s-a auzit nimic, dar când a spus „sau franceză“, N. a răspuns cu un glas agitat că am prefera în română. Ne-a rugat să ne prezentăm… Ăla eu, ăla eu, a numit ea pe cineva. M-aș fi oferit, de prezentat știu totuși să mă prezint, dar ne punea câte o întrebare în franceză… iar dacă tot ce înțelegi din întrebare sunt doar niște sunete, nu e bine. O fată a răspun cu un „Si“ spaniol, iar un băiat, după o lungăăăăă pauză în vorbire s-a decis să spună „Non“. Dacă nu știi despre ce este vorba mai bine spui nu, nu-i așa? Bine, eu aș fi răspuns cu comme ci comme ça

Ca să ne conectăm cu cei de acasă ne-au trebuit doar vreo 20 de minute, pentru că am avut ceva defecțiuni tehnice. În final colegul meu Ș. a intervenit.

Trecem mai departe. Istorie – nimic interesant, profesoara super drăguță.

A treia oră… Imaginați-vă că se sună de intrare și primiți un mesaj pe grupul clasei alături de un link pe zoom: intrați toți, profesoara de română este în concediu medical. Noi ce să facem? Nu toți aveam zoom pe telefon, în plus se făcea și microfonie… Ș. s-a dus să se conecteze de pe calculatorul aflat în clasă. Îl deschide și, ce să vezi, ne trebuia o parolă. Propun să chemăm pe cineva.. O fată a zis să meargă unul dintre noi la secretariat să ceară parola. Mă ridic în picioare și spun că merg, când realizez că nu aveam nici cea mai mică idee unde este secretariatul.. Întreb cine știe, până la urmă o colegă a mers cu mine.

Intrăm amândouă în secretariat. Bună ziua! salutăm noi. Doamnele de acolo se uitau extrem de ciudat la noi, așa că am continuat. Avem o problemă de logare la ora de română, nu știm parola de la calculator. / Nu este profesoara în clasa? / Mmm.. nu, este în concediu medical. Știm să ne conectăm, dar avem nevoie de parolă.

S-au mirat, dar până la urmă o doamnă a venit și ne-a scris parola (mai târziu am aflat că era doamna directoare). De acolo Ș. și N. ne-au conectat la oră, au pus pe tabla smart ca să vedem toți și asta a fost partea tehnică. Profesoara ne-a rugat să ne prezentăm, a început cu cei care erau acasă, deoarece era mai ușor, apoi a încercat să continue cu noi. Fata din prima banca a reușit, deoarece era foarte aproape de calculator și se auzea. Ne sugerase să venim pe rând pe scaunul apropiat de microfon, dar după a realizat că nu putem, nu avem voie să atingem aceleași suprafețe. A încercat și N. să se prezinte, stătea într-un fel aplecat pe vine în timp ce vorbea, ca cei de acasă să-l audă și să-l vadă. Profesoara ne-a spus că este penibil și că probabil o să ne prezentăm săptămâna viitoare, când e rândul nostru să stăm acasă.

A patra oră. Tot română. În pauză, pc-ului i-a venit ideea să se închidă singur, nu s-a gândit la noi… Așa că am mai făcut un drum până la secretariat. De data aceea ne-au dat parola direct, în caz că mai avem nevoie, să nu se mai plimbe cineva toată-ziua-bună-ziua. 

Scriu parola, mă dezinfectez, deoarece tastatura era atinsă și de către alte persoane, și-l rog pe Ș să preia ștafeta și să ne conecteze.

Fiind a doua oră, a fost o oră… normală. Doar că cei de acasă nu ne mai auzeau foarte bine pe noi. Așa că profesoara de română a venit cu o idee. Pentru DA ridicați mâna, pentru NU o mișcați. Și ne-a întrebat dacă mai putem, dacă avem voie în curte și tot așa. Mă gândesc dacă să învăț limbajul semnelor, s-ar putea să se dovedească util…

InformaticaAici ne-am descucat, ora s-a desfășurat binișor.

Biologie… Distracția începe din nou. Profesoara pare super de treabă, dar este mai în vârstă. Încerca să se conecteze cu whatsapp-ul de pe telefon la calculator ca să le trimită link-ul.. Și a dat search pe google pentru opțiunea web, a intrat pe wikipedia care descria whatsapp-ul… în final am rezolvat-o, a intrat pe zoom. Apoi a trebuit să stea să le dea accept, dar nu înainte de a verifica că sunt elevi de la noi din clasă, nu toți aveau numele de familie trecut, așa că unde avea doar prenumele ne întreba „este în clasă cu voi?“ După un răspuns afirmativ, se mai întreba o dată, ca să fie sigură. Înțeleg de ce face asta, mulți străini intră si strică orele. Dar dacă mie mi-ar lua vreo 5 minute să-i verific pe toți și să le dau acces, gândiți-vă cam cât îi ia cuiva care nu folosește tehnologia în viața de zi cu zi… altă oră pierdută!

Geografie… Pe scurt, nu am putut să facem ora și cu cei de acasă, din cauza defecțiunilor tehnice.

Concluzii

Profesorii de la liceu nu se compară cu cei de la gimnaziu, sunt foarte înțelegători. Când am răspuns greșit la geografie, profesoara nu m-a făcut să mă simt prost că nu am știut răspunsul, pur și simplu m-a corectat și cred că pe sub mască mi-a și zâmbit. Din cei pe care i-am întâlnit, niciunul dintre ei nu mă sperie, poate puțin cea de franceză, dar ne-a transmis că va încerca să ne ia de la început.

Diriginta. Cred că am noroc chior la diriginți. În gimnaziu am avut-o pe doamna profesoara de română, care ne asculta toate fițele și figurile noastre și ne ajuta cum putea. Diriginta de la liceu ne-a spus că, indiferent de ce boacănă facem, dacă-i spunem toată povestea, tot adevărul, mereu există o cale prin care poți s-o scoți la capăt, trebuie doar să recunoaștem. Putem să venim la ea cu orice în orice formă mesaj/apel/față în față (sau mască în mască).

PauzeleNu credeam că o să spun în viața mea asta, dar sunt oribile. Nu ai voie să te ridici din bancă, dacă ai și mască și plexiglas, nu poți vorbi cu colega din fața, pentru că nu te aude. Am încercat cu fata din fața mea, M., și nu ne înțelegeam. Ca să te auzi, trebuie să ridici destul de mult vocea, așa că pa-pa private discussion. Câteva vorbe schimbate cu Ș si M și cam atât. În unele pauze, șefa de grupă mai încerca să facă conversație, nu prea mergea, nu ne cunoaștem. În pauze noi vorbim mai puțin decât în timpul unei ore…

În final. Înainte de începerea școlii eram pro-venitul fizic, acum realizez ca este o mare nebunie. Ori ne tii pe toți acasă, ori ne trimiți pe toți la scoala. Altfel nu merge. Am o întrebare pentru cei care au elaborat planul cu scoala hibrid: cum vreți să stau 6 ore pe un scaun? Ce doriți să fac acolo? Să număr secundele care trec? Hai sa zicem că poate la ore v-ati gândit (dacă se poate numi gândit). Dar sincer, câți elevi credeți voi că veneau la școală doar pentru a învăța? În plus, sunt destul de sigură că am citit undeva că statul pe scaun nemișcat era o metodă de tortură… Spun cu toată sinceritatea că nu mai vreau la școală fizic, hai online. Nu mai vreau să vorbesc cu colegii doar înainte și după școală. Liceul nu mai are atmosfera care trebuie. Sunt copil, chiar dacă sunt mai mare, asta nu înseamnă ca pot să stau atâta nemișcată.. Eu sunt curioasă doar ce fac cei mici… Cum am spus, nu știu cine a gândit acest plan, dar nu l-a gândit.

A și încă ceva: v-ati gândit că plexiglass-urile au o suprafață care reflectă lumina? Iar tu când te uiți la tablă și teoretic ar trebui să citești fără probleme ce se scrie acolo, te vezi pe tine, o ființă minunată, decorul din spatele tău și pe ceilalți. Da, înțeleg ce se scrie, dar mă dor ochii îngrozitor, iar pentru cei care mai au și alți colegi în fața lor, trebuie să se uite prin plasticele lor, prin reflexiile lor… la asta nu v-ați gândit, dragi din minister?

Ore de 40 de minute. Ce puțin 5 minute se pierd pe deschiderea zoom-ului, încă 5 pentru transmiterea link-ului, mai adăugați și pentru verificarea identității ca să nu te trezești cu Nenea gică la oră, apoi întrebările „Se aude?“, „Vedeți?“ și tot așa. Avem noroc că este liniște și nu avem nebuni în clasă… altfel o să ajung la celelalte materii la același nivel cum sunt la franceză.

P.S: Învățați cât mai mult cu fiecare ocazie, acum e pe apucate.

P.P.S: Cum a fost prima zi de școală? Ca părinte/profesor/elev?

carnet cititor

Carnet de cititor, sau cum să faci un copil să citească

Vara aceasta a urmat unei perioade de „tristă amintire“ pentru elevi din punct de vedere al eficienței învățării. Ca o paranteză, nu știu ce mi-a venit la un moment dat prin vară să îi prezint lui Iris conferințele TED, chiar când se anunța cu tristețe că Sir Ken Robinson ne-a părăsit. Atunci l-am reascultat împreună cu ea și am reținut acea afirmație: dacă într-un grup apuci să spui că ești profesor, așteptările tuturor celorlalți de la tine se schimbă.

Cam așa și cu vara aceasta. Amicii mei cu copii mici dădeau din colț în colț și – de ce să nu spun – mi-a făcut plăcere să-i ajut. Una dintre „probleme“ nu era ușoară deloc, se situa la nivelul de înțelegere al problemelor la matematică. Copilul nu avea dificultăți la calcule, însă se bloca în momentul în care avea de dezlegat textul unei probleme. E ca la doctor, te duci să te cauți de una și ai alta. Nu citea de fel. Cum să înțelegi o problemă dacă vocabularul tău nu are destule cuvinte?! Și dacă mai adaugi și problemele care exploatează sensurile și jocurile de cuvinte, ești pe butuci. So, simultan cu a învăța cum să identificăm datele utile dintr-o problemă, expresiile cheie și apoi algoritmul de rezolvare, am demarat programul de lectură.

Prima regulă: să fie amuzant. Nu mă interesează decât ca la primele cărți să râdă să se prăpădească, să stea cu cartea în brațe să vadă ce se întâmplă. După ce a mușcat prima „momeală“, începem să le strecurăm și pe altele. A doua capcană întinsă cu grijă este trezirea dorinței lor de a colecționa lucruri. Așa că am căutat repede o poză cu cărți, am improvizat o copertă personalizabilă și la interior am adăugat niște rafturi, apoi am luat din librăriile online coperțile cărților, le-am așezat frumos într-un word la aceeași dimensiune și le-am decupat pe post de stikere.

Scopul era să completăm vacanța aceasta toate rafturile, însă vreau să văd partea plină a paharului. Pentru fiecare carte citită a învățat să noteze cuvintele necunoscute și să afle ce înseamnă, să caute trei lucruri care i-au plăcut și trei care nu au fost pe gustul ei. Putem avea discuții pe marginea subiectului și pentru 8 ani, aproape 9, este minunat. Ba am trecut și la cărți în versuri, „Micuțul Eu-sunt-eu“ i-a plăcut la nebunie, atât de mult încât a mai vrut și altele asemenea. Nu știu cum am ajuns la poeziile copilăriei din „Baba Iarnă intră-n sat“ și „Cățelușul șchiop“, aici avea de notat titlul și o notă, dacă îi place sau nu, de la 1 la 10. Adevărata cucerire a acestei veri este momentul în care îmi restituie cartea și vedem ce vrea pentru data viitoare: versuri sau „text“, mai amuzant sau mai provocator.

Știu că e greu să determinăm copiii să citească. Mi se rupe sufletul că, pe lângă multele lucruri pe care nu mai avem voie să le facem la școală, este și sistarea schemei de lectură pe care voiam să o aplic din clasa întâi. Știu că un copil citește, dar cu două condiții: să vadă pe alții că nu se îmbolnăvesc cu cartea în mână și să să îl pui în situația să o facă el. Nu există niciodată „prea multe cărți“ în preajma unui copil. O carte e o fereastră spre lume și cu siguranță lângă două-trei rafturi cu astfel de ferestre nu-l va trage curentul…

Mai jos aveți carnețelul în stadiul de săptămâna trecută. A cam dat ceva rateuri cartonul meu în contact cu carioca.

carnet cititor

Voi ce ați testat și merge cu copiii?

Corectarea temelor conform „normelor“

Corectarea temelor elevilor este un fel de axiomă pe care o accepți în momentul în care decizi să pășești la catedră. În perioada de formare era acel „trebuie“ pe care ni-l spuneau toți profesorii, cel puțin la clasele mici. Nu se poate fără, copilul „trebuie“ să vadă unde a greșit. Ajungând în școală, am avut marele noroc ca, în ciuda faptului că nu există program de mentorat, să am o colegă cu mult mai multă experiență care să mă îndrume de câte ori aveam o nedumerire. Nu știu de ce, poate compatibilitatea zodiilor, dar m-am simțit în siguranță să-i spun tot ce-mi trecea mie prin cap să fac la clasă și ea să mă ajute, ce crede că ar putea merge și unde și ce probleme aș putea întâmpina. Și primul ei sfat a fost acesta: să am caietele copiilor corectate, oricine mi-ar intra la clasă – la asta se va uita. Cele șase serii de inspecții lde până acum nu s-au dezmințit, caietele copiilor au fost solicitate (cea mai faină cerere a fost „adu-mi de la cel mai bun și de la cel mai slab“) și exact la modul cum corectam s-au uitat. Le-a plăcut că era cu verde (dar din discuțiile mele cu copiii, nu era așa tragică culoarea, oricare alta era la fel cât timp nu „voiam“ cu cerneală albastră 😀 ) și faptul că explicam copiilor varianta corectă unde era nevoie, nu doar tăiam.

Câte teme dai, atâtea corectezi!

O altă „lege“ a temelor a fost ca tot ce dai să corectezi. Și aceasta e cea mai des încălcată de marea masă a profesorilor, mai ales cei care toarnă teme cu toptanul… (și pentru că suntem în vacanță, da, mai ales în vacanță!) Le-ai dat, le corectezi! Dacă nu ai de gând să le iei la mână, măcar explică-le copiilor că sunt opționale, dar enumeri ce au ei de câștigat din rezolvarea lor. Încurajează-i să-și facă un grup de lucru, de 2-3 colegi, cu care să-și verifice rezultatele și modul în care, dacă au dileme, pot apela la tine. Acum whatsapp-ul e la îndemână, imediat poți primi poza din caiet să dai două indicații și nu îți ia prea mult.

Ca o paranteză, am folosit în clasa a patra metoda, căci aveam un manual cu foarte multe greșeli în probleme. Uneori aveam timp să le rezolv pe toate înainte și să corectăm în clasă textul, alteori nu. Ei deja se obișnuiseră și aveau alternativa ca, dacă li se pare că e ceva în neregulă cu vreun exercițiu, să-mi trimită poză să verific și eu. De foarte multe ori au avut dreptate, eu adăugam apoi erata pe grupul de părinți și știau toți să nu se zbată cu varianta tipărită a problemei. Îi obișnuisem și să-și verifice în pauză rezultatele, dacă doi aveau diferite, căutau un al treilea sau așteptau să intervin și eu. Cea mai bună decizie a fost când, la matematică, am ales să folosesc pentru teme caietul tipărit al manualului. Erau în medie 5 exerciții, de la cel mai simplu la nivel mediu, nu foarte complicat, așadar nu era mult. Știau mereu și tema dinainte, pagina lecției din caiet. În clasă preferam să le aduc eu alte exerciții, pe fișe. Îmi era mie extrem de ușor să le corectez, vizual, dar și lor, să își verifice tema în grup. Am avut clasa organizată în grupuri de câte 4, pe nivel, și pentru grupurile mai slabe aveam un „tutore“ din grupul cel mai bun. Ei terminau primii de verificat temele, se împărțeau apoi la celelalte 4 grupuri și îi monitorizau, iar la grupul cel mai slab interveneau chiar cu explicații.

Dictările au fost alt moment „amuzant“ de corectură. După ce terminau, se verificau singuri. Apoi făceai schimb de caiet cu un coleg. Acesta își scria numele cu roșu lângă dată, apoi corecta tot cu roșu ce credea el de cuviință. În final, dictarea ajungea la mine și corectam cu verde. Se întorcea, ce-i drept, la proprietar, ca un papagal de multe ori, dar sistemul funcționa astfel: autorul făcuse, să spunem, 15 greșeli. Din acestea, primul corector a mai găsit 10 și pe dictare rămânea notat 5. Scopul era să ajungi la 0, căci pentru 0-3 greșeli te încadrai la Fb. Dar… distracția nu era aici, ci la faptul că puteai acumula greșeli și de la corectură, cele 5 pe care corectorul nu le-a găsit i le dădeam „bonus“ pe dictarea lui. Toată nebunia aceasta a avut un singur rezultat: când își corectau încrucișat caietele și găseau ceva în neregulă, dezbăteau problema, ba chiar cereau ajutor și pe la alții, să decidă varianta corectă. Scopul era ca eu să nu mai am nimic de corectat, să scriu direct zero pe foaie.

Semnele grafice și coșmarul perfecțiunii

Am spus-o și nu mi-e rușine, copil fiind am scris urât. Și oricât încercam să îi conving pe adulții din jurul meu că mă străduiesc din tot sufletul, nu-mi ieșea niciodată. Pagini rupte, liniuțe scrise la infinit, sarcini repetitive al căror sens nu îl vedeam. Așa că începutul semnelor grafice la școală a fost o retrăire a emoțiilor de altădată. Le-am povestit și am hotărât ca atunci când un semn nu le iese, să-l considere greșit și să-l încercuiască sau să-l sublinieze. Mă interesa mai mult să văd dacă ei conștientizează eroarea și dacă se străduiesc să o îndrepte. M-am panicat prima dată când am primit un caiet care le avea pe absolut toate încercuite, deși multe erau chiar acceptabile. Apoi am început să cunosc copilul și mi-am dat seama că această duritate cu sine însuși este explicabilă. Dar… cum îl schimb? Căci nu poate continua așa!

Pentru clasa întâi intenționez să modific sistemul, și nu pentru că trebuie să evităm schimbul de obiecte, ci pur și simplu pentru că am considerat că au mai mult de câștigat. Nu vor avea voie cu pic sau frixion, și voi avertiza că le confisc fără drept de apel. Dacă ai greșit, iei frumușel pixul verde și îndrepți, ca și cum aș face-o eu. Dacă nu ești mulțumit de semne, le subliniezi și mai faci în plus câteva până te consideri tu mulțumit de ce a ieșit. Apoi îmi dau și eu cu părerea, eventual cu roșu dacă e nevoie sau cu o ștampiluță, uite-așa evit să îi ating și caietul. Iar la sistemul acesta cel mai greu se vor adapta părinții…

Cum corectezi la distanță?

Pandemia a fost o altă provocare. Temele soseau sub formă de imagini, dar nu toți părinții știau cum să facă o poză utilizabilă. Intenționez să am un „curs“ pe această temă cât mai repede, și cu ei, și cu copiii. Pe calculator, doar cu mouse-ul, tot ce puteai face era să subliniezi, să tai, să bifezi, dar mai greu să corectezi efectiv, ca și cum ai avea un stilou în mână. Însă adevăratul miracol al corectării pe poze era că, pe baza acesteia, copilul trebuia să modifice și el în caiet. Și aici școala online a bătut la fund, cum se zice, școala clasică. Pentru prima dată copiii noștri au fost puși real în situația de a-și îndrepta singuri greșelile. (Da, știu, puțini!)

Colega mea, având clasa întâi, nu scăpa atât de ușor ca mine, la pregătitoare. A stat, cu răbdare, pe tabletă, cu „creionul“ în Paint și a corectat literă cu literă. Până să ajungă însă aici, le dădea copiilor feedback la temă sub forma unei erate. Ați văzut vreodată cum arată acea foicică inserată în volumele tipărite, care specifică pagina, rândul, și greșeala? Ei bine, așa a scris fiecăruia – o muncă titanică, după mine, de aceea am încurajat-o cu varianta pe tabletă. Dar ceea ce făcea ea era și mai complex pentru copil, de data aceasta chiar trebuia să le caute și să le înțeleagă.

Tatăl meu a avut clasa a opta, pentru ultima dată. (E pensionar, sper din tot sufletul să nu îl mai cheme iar la școală că nu se găsește profesor!) Se descurcă el cu calculatorul, ba chiar a prins repede cum să le dea copiilor de lucru pe classroom, însă corectarea… Pentru el, cel mai simplu a fost să pună mâna pe telefon. Copilul cu testul în față, el cu poza pe ecran, și corectau simultan, îi și explica la nevoie. Dar… erau doar vreo câțiva copii care au intrat online și lucrau, altfel ar fi trebuit să îi iau cască să poată sta atâta de vorbă.

Ce facem din 2020, cu normele sanitare?

Sincer, n-am nici cea mai vagă idee. Știu că nu voi mai lua în niciun caz caiete acasă, dar nu cred că mai avem voie să le luăm deloc. Am aplicat până acum un regim obiectelor achiziționate care nu se puteau spăla – le lăsam în „carantină“, pe hol, câteva zile, măcar vreo 3. Mă gândesc că ar merge această variantă cu obiectele folosite în comun, de exemplu accesoriile de pictură… care pot sta o săptămână neatinse de la o utilizare la alta, sau chiar mai mult! La fel pot „carantina“ și cărțile din biblioteca clasei, o săptămână sau două… Dar caietele… fișele… cum să le lași atâta până le iei la mână? Dacă dai feedback după o săptămână copilului, e ca și cum n-ar fi. Uită ce a făcut, e degeaba. Sau, la clasa întâi, îi arăt că l-a greșit pe când deja am învățat și ă, r, m? Nu merge.

Cred că a sosit vremea autoevalurării. Să le dau, odată cu tema, și modelul de scriere, cu ajutorul căruia să se verifice. Să îndrepte singuri, după puteri, literele mai chinuite. Să identifice greșelile și… să trecem la următoarea.

O soluție ar mai fi ca, după ce au efectuat și corectat tema după model, să o fotografieze și să o urce în clasa virtuală. Profesorul o vede și o validează. Dar aici necesită un sistem de organizare al tuturor și de respect al timpului profesorului, nu poți să îi urci poze la 11 noaptea și să ai pretenția să fie validate a doua zi dimineață!

Toate cele de mai sus funcționează numai dacă renunțăm la câteva idei fixe. Prima: tema trebuie să fie impecabilă. De ce?! Eu vreau să văd lângă temă și calculele scrise, vrea să văd că a greșit ortograma, dar s-a corectat. O temă imaculată înseamnă că noțiunile îi sunt perfect clare elevului, deci treci liniștit mai departe. Greșeli înseamnă să fii atent, sunt lucruri neconsolidate încă. Vreau să văd cât a muncit, cum a lucrat. Și prefer să facă două exerciții în plus decât să lucreze totul pe ciornă și apoi să transcrie „pe curat“.

A doua, tema este obligatorie. Temele nu se punctează sau sancționează, prima pentru că nu știi, de fapt, cine le-a făcut cu adevărat. A doua… pentru că e inutil. Mai bine îi explici copilului sensul acestor teme, importanța exercițiului și aceea de a depista ceea ce știi și ceea ce nu știi să faci în contextul noilor noțiuni. Și cel mai bine am reușit acest lucru cu temele „opționale“. Erau exerciții suplimentare, dar care consolidau anumite deprinderi. Evalurările curente la clasă vizau aceleași lucruri și nu a durat mult până 2-3 isteți s-au prins că de fapt să lucrezi opțional te ajută pe tine să reușești mai bine când vrei să faci un anumit lucru. Nu vrei să lucrezi în plus? Alegerea ta. Dar asumăți-o! Unii sunt cu adevărat fenomene, înțeleg imediat și sunt capabili să reușească din prima. Dar sunt puțini…

Și a treia, tema trebuie să fie consistentă cantitativ. Dacă nu i-ai dat copilului teme cu nemiluita, să nu mai respire toată ziua, să nu mai ceară părintelui altceva, n-ai făcut nimic. Mai dați-le teme, că nu fac în plus dacă nu le spuneți dumneavoastră! Nu mă impresionează. Nu vreau să fiu eu bau-bau. Fiecare părinte are în ogradă ce a crescut. Dacă l-ai învățat să-și fure singur căciula, să caute calea cea mai simplă și fără muncă, acum te lupți cu ceea ce-ai creat. Urmează dramolete pe tema calificativelor, de ce nu are și el Fb ca Gigel… Pentru că ori de câte ori dădea de greu, nu a fost învățat să depășească prin muncă problema. Nu știa să lege șireturile? I le lega mama mai repede, nu îl învăța cum sau îi lua cu arici. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica, de ce să te uiți dacă nu cumva nu l-a făcut cum trebuie și cară acolo lucruri inutile.
Și tot aici… copiii trebuie ținuți „ocupați“. Nu cumva să aibă timp să se tăvălească pe covor cu 5 cuburi și 3 mașinuțe, că pierde vremea…

Dacă aveți și ale idei cu potențial, vă rog să mă ajutați… orice e binevenit acum!

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

ABCdarul distractiv – ne pregătim de școală!

Oficial activitatea „metodică“ a cadrelor didactice începe marți, 1 septembrie. Practic, cei pe care îi cunosc și cu care mai schimb impresii s-au pregătit toată vara, ba la webinarii și cursuri, ba căutând soluții pentru problema imposibilă a anului școlar 2020/2021. E drept că, în afara bulei mele cu oameni pentru care școala nu e doar locul de unde iei salariul, sunt și destui care peste câteva zile se vor duce doar să semneze condica și să-și etaleze fotografiile din concediu. Pădure fără uscături (cât timp nu se usucă mai toată) nu se poate!

Ieri mi-a sosit una din comenzile de materiale. Da, și noi, profesorii, ne cumpărăm „rechizite“ și, dacă vor fi mulți părinți care vor spune că listele primite îi bagă în faliment, eu nici n-am început achizițiile și doar pe manuale/caiete am dat 160 lei. Mai urmează foliile de plastifiat literele, markerele și alte materiale de realizat, plus că încă nu știu dacă vom avea și noi dreptul să primim calculator la clasă și cum mă voi descurca cu râșnița mea și anul acesta!

Dar să revin la Abecedarul distractiv de la Editura Edu. Decizia de a-l cumpăra a venit după ce anul trecut am dat lovitura, cum se spune, cu Povestea literelor. Materialul a fost foarte bine primit de copii, atât povestea pentru fiecare literă, cât și quizz-ul de după. Regretul lor a fost că nu se puteau și juca individual, iar eu mă dovedeam cel mai slab jucător cu comandă vocală din clasă, spre deliciul copiilor. Cei care și-au dorit cu adevărat, au cumpărat caietul și s-au jucat liniștiți acasă. Când am trecut în online, lecțiile au continuat pentru noi aproape la fel, doar că ecranul proiectorului a devenit ecranul calculatorului sau tabletei. Editura Edu a pus atunci pe youtube toate filmulețele literelor și s-au folosit pe scară largă de toată lumea, însă, așa cum e normal, lucrurile de calitate costă și nu pot fi gratuite la infinit. Și oamenii care le produc trebuie să trăiască și nu de pe o zi pe alta.

Anul acesta chiar mă gândeam că l-aș putea folosi în continuare. De ce nu, facem și un efort de memorie, vedem cine își mai amintește cu ce era povestea și poate chiar le vor căuta să le asculte înainte. Mi-amintesc că, acum 10 ani când era Andrei clasa întâi, l-am văzut într-o zi luând DEX-ul de pe raft. Curioasă, vreau să aflu ce cuvânt îi dă bătăi de cap: Nuu, mâine urmează litera x. Vreau să mă uit la cuvinte, să știu mai multe când ne întreabă doamna! Era un fel de mică competiție, se dădeau ceva puncte din ce am înțeles cui găsea cele mai multe exemple, iar copilul meu se pregătea conștiincios.

...

Abecedarul distractiv nu părea același stil de material, era recomandat pentru lectură și abia când l-am avut în mână mi-am dat seama ce pot face cu el.

Copiii vor sosi dimineața la școală și tot ce vor avea voie să facă este să se dezbrace (încă nu mi-e clar dacă avem voie să folosim cuierele!), să se spele pe mâini și să se așeze cuminți în băncuță de unde să vorbească cu colegii mai apropiați fizic. Vor sosi probabil și cu 10-15 minute mai devreme, deci trebuie să mă gândesc și eu la un mod de a-i ține ocupați. În varianta „de vis“, proiectorul îmi va funcționa, așa că îi pot aștepta cu fragmentul din poveste corespunzător zilei. Așa vom citi, într-o săptămână, câte o mică povestioară, în stil foileton. Este deja scrisă pentru copii mici, având indicator vizual pentru citirea pe silabe de care este încă nevoie la această vârstă. După câteva povești, similare săptămânilor dintr-o unitate, povestea continuă pe CD cu alte aventuri și jocuri, pe care le pot folosi într-o oră specială de lectură. Sunt aproape sigură că se vor bucura să îi revadă pe Țup și Pogo, prietenii lor din caietele de anul trecut, care fac o amuzantă introducere în clasa întâi (pe care mă gândesc cum să o adaptez pentru prima zi de școală când sper că, fără festivități inutile, voi avea timp să le povestesc ce vom face anul acesta).

M-am gândit și la o versiune pentru lecțiile online, dacă vom lucra în această variantă: pot deschide „clasa virtuală“ cu 15 minute mai devreme, să am deja partajat ecranul cu ei și până se strâng toți să putem începe, recreația virtuală să aibă o alternativă. Poate că vor citi în cor, se vor ajuta unii pe alții… cine știe? E anul în care încercăm, vedem ce funcționează și ce nu, spunem mai departe.

...

Bineînțeles că nu toți vor accepta jocul, mai ales că presupune o activitate destul de dificilă. Caut un mod de a-i atrage, fie chiar și prin colecționarea de ștampiluțe pe un tabel în funcție de care, la final, să primească un mic premiu sau beneficiu. Va fi însă o ocazie de a povesti, de a căuta variante pentru cum continuă povestea a doua zi, de a formula și răspunde la întrebări și, de ce nu, de a ne amuza un pic. Normal că voi avea nevoie și de înțelegerea părinților ca, oricât de curios este copilul, să nu îi spună finalul și să ne strice jocul. Imaginați-vă doar cum e ca noi să citim fragmentul de luni și Gigeluș să se ridice să ne spună Aaa, eu știu, vineri se termină cu… . Vreau să îi țin curioși, să aibă mereu ceva nou de descoperit.

...

Am și a doua variantă de lucru. Softul include fișe de lectură pentru fiecare săptămână, așa că îmi va fi mai simplu să le cer să le organizeze în portofoliu și cine le are pe toate completate corect la „final“, să fie recompensat (complexitatea lor crește, pe măsură ce copilul învață să scrie). Ba chiar există pentru fiecare capitol și câte un „test“. Poate fi acesta primul pas în maratonul de lectură pe care intenționez să îl derulez în cei patru ani pe care urmează să ni-i petrecem împreună și să fac, de acum, carnețelul de cititor în care să își lipească, pentru fiecare reușită, un abțibild (cu personajul și numele poveștii sau coperta cărții citite).

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

Dacă v-am stârnit curiozitatea, în magazinul online al Editurii Edu puteți răsfoi mai multe povești din caiet și puteți instala versiunea demo a cd-ului pentru calculator, dar și pentru mobil (Android). Când cumpărați caietul, pe prima copertă aveți un cod unic cu care puteți apoi debloca softul integral, nu este nevoie să aveți la calculator unitate de cd. Am pățit-o și eu, laptopul nou nu are și eram „disperată“ că nu pot instala produsul. Pentru mobil, se instalează ca orice aplicație.

Scenariul propus mai sus poate fi adaptat și de părinți, dacă nu se lucrează la clasă altfel. În fiecare zi citiți doar un fragment și rezistați cu stoicism atacurilor de curiozitate. Ori, dacă sunteți adepții tradiționalului „buchet“ de început de an, puteți să îl înlocuiți anul acesta cu o altfel de atenție pentru doamna.

Să avem un an școlar care să ne depășească așteptările!

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

calendarul naturii

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

 

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?

Emma Pass: Ghid de supraviețuire pentru profesorul „hibrid“

Am obosit și am ajuns să trag de mine. Dacă în loc de temperatură mi-ar măsura entuziasmul, m-ar trimite la morgă direct după nivelul înregistrat. Totuși încă sper. Nu mai vreau să aud nicăieri că formarea profesorilor e prioritară, am intrat pe site la CCD-București, mai toate cursurile sunt cu plată, nu gratuite, cum ar fi normal. De ce nu putem să le plătim cu vouchere de vacanță?! Oricum nu le-am folosit… mă rog, nu mai contează, ideea e că am început să selectez și din mediul online conferințele care par a avea ceva de spus și să închid rapid acele sesiuni unde mi se pare că se bat câmpii cu stil. Și timpul meu e prețios.

Am ales săptămâna trecută să particip la maratonul Google și nu regret, căci atât de atentă nu am fost de multă vreme, și asta nu doar pentru că era în engleză. Emma Pass, unul dintre vorbitori, a făcut „cadou“ participanților The Hybrid Teacher. Survival Guide pe care îl puteți descărca dacă dați click pe titlu. Aveți câteva etape de citit până ajungeți efectiv la pdf, menționarea drepturilor de autor, dar vă garantez că merită. Pe scurt, autoarea este profesor într-o școală care folosea modelul hibrid cu mult timp înainte de pandemie și explică destul de detaliat cum funcționează acesta, dar și cum s-au adaptat la învățarea online. Deși avem multe de învățat, puține se pot aplica și la noi, căci elevii lor au dispozitivele și la școală… sunt obișnuiți să lucreze astfel în grup încă din clasele mici.

Sunt câteva lucruri care mi-au plăcut enorm. Primul, povestește cum organizează o activitate online, care sub nicio formă nu intră în cele 30 min. ce se speculează pe la noi – asta dacă vrei cu adevărat să faci ceva. Citind, m-am simțit de multe ori ca elevul acela lăudat de doamna care primește bulinuțe cu smiley, căci îmi confirma de destule ori că am intuit ce trebuie online. Iar acolo unde nu am reușit, am găsit idei și sugestii de îmbunătățire. Tot ghidul este plin de linkuri și sugestii de aplicații ce pot fi folosite la clasă, de la unele banale, doar să atragă atenția copiilor – cum este transformarea mouse-ului în diverse personaje în timpul prezentării – până la modalități de proiectare a activităților interactive. Pentru că lucrează cu copii de gimnaziu, a acoperit o sferă mai largă de lucruri pe care le pot face elevii online și nu am putut să nu îi invidiez puțin pe cei care au dincolo de ecran copii care știu și pot mai mult decât să-și pornească/oprească microfonul.

Am realizat că, pe lângă clasicele „reguli ale clasei“ trebuie să fac, oficial, unele pentru clasa online, și aici intră neapărat manevrarea microfoanelor, pe on doar când ești solicitat să vorbești. Aș adăuga, dintr-un alt curs, înlocuirea scaunelor clasice de birou, cu roți, cu unele normale, fixe, în timpul orei, astfel încât să nu se distragă singur. Aștept cu nerăbdare noutățile de la Google Meet, opțiunile de „ridicat mâna“, prezență, lucru în grup și am o sumedenie de detalii la care să mă gândesc până începe școala!

Mi-a confirmat ceea ce simțeam și eu: procesul de evaluare online e un eșec, aceasta trebuie să aibă loc la școală, fie pe intervalul în care grupa e programată, fie creat special. De acasă… ori nu le punctezi… ori îi „crești“ formându-le o valoare reală de corectitudine astfel încât să nu trișeze. Pe buneee… despre ce vorbim? Părinții elevilor noștri nu doar că suflă răspunsurile, ci scriu și temele și cu mâna lor… Dar să mai fie vorba de un calificativ/o notă de trecut în catalog?!

O altă idee super-faină este cea a cursurilor de utilizare a dispozitivelor și aplicațiilor, realizate la începutul anului și cu elevii, dar și cu părinții care îi asistă, iar pentru acestea chiar sugerează o clasă pe G-Class pe care toți să o folosească la nevoie pentru a cere ajutor. E ceea ce îmi doream și eu, măcar o dată, să pot prezenta părinților platforma școlii – sunt încântată că vom avea G-Suite – și modul în care ne vom organiza. Da, știu, mergem să sărbătorim pacea și eu mă pregătesc de război, dar nu cred că miracolul întoarcerii la școală va dura prea mult.

La final, face un inventar al modelelor hibrid pe care școlile din toată lumea le au la dispoziție pentru această toamnă și l-am regăsit pe cel care mi se părea și mie cel mai logic – alternarea săptămânală a grupurilor. Nu știu în ce măsură mai e o soluție când după-amiaza în sala de clasă intră alt grup de copii… însă această variantă e considerată cea mai bună pentru scăderea numărului de îmbolnăviri și nu cea care alternează zilnic copiii.

Cu ce să închei? Chiar dacă nu considerați că stăpâniți limba engleză la nivelul unei lecturi fluente, încercați. Google Translate vă poate fi de ajutor, acolo unde ideea se lasă greu înțeleasă. Dar până acum, prin ceața prin care bâjbâim de niște luni, e cel mai organizat material pe care l-am văzut.

Apropo de „văzut“, poate aveți propuneri…

Sursa: http://www.ms.ro/2020/08/18/draft-ordin-emis-in-temeiul-legii-de-modificare-a-legii-nr-1-2011-si-a-legii-nr-55-2020-ordin-pentru-aprobarea-normelor-privind-instituirea-de-masuri-sanitare-si-de-protectie-in-unitatile-de-invatam/

Provocare: cum arată catedra ta online?

Teleșcoala profesorilor, un nou proiect cu succes garantat

Ideea de „teleșcoală“ se pierde undeva în negurile copilăriei mele și, de ce să nu recunosc, chiar îmi amintesc de ea cu plăcere. În acele timpuri în care mă consideram norocoasă că am televizor color, să ai șansa să înveți o limbă străină auzind pe cineva „citind“ era o ocazie extraordinară! Așa am învățat primele cuvinte în engleză, căci de profesori calificați în școala generală nu am avut parte.

Apariția internetului a cam scos din grila televiziunii această variantă de educație la distanță, nu își mai avea rostul. Cine dorea, avea alternative la îndemână. Ideea e fost resuscitată în pandemie când, pentru copiii care nu au avut norocul de a avea profesori dedicați sau mijloace tehnice de conectare, erau reluate lecțiile necesare pentru evaluarea națională și bacalaureat. Nu știu care e măsura în care au răspuns nevoii copiilor, știu însă că îmi trezeam conștiincioasă copilul să nu rateze „ceva în plus“ față de ce făcea deja. Concluziile ei, după câteva emisiuni: puteau să se renunțe la reclamă, din jumătate de oră rămâneau vreo 20 min și puteau găsi niște profesori cu ceva mai multă carismă pe sticlă. Apoi mi-a zis că sunt lucruri pe care deja le știe. Ce o deranja? În primul rând, nu era interactiv, era doar o înregistrare a profesorului. Schimbau profesorii și fiecare era diferit, „o atmosferă nasoală de nu-ți vine să mai faci nimic“. Profei de mate nu i-a mers pen-ul și a chemat pe cineva, deci cam cât de pregătită era pentru ceea ce făcea în fața copiilor? De fapt… de ce nu s-a tras dublă, că doar era film, și să se scoată această eroare? Apoi, era prea simplu față de ce făceau la școală, prea ușoare față de ce trebuia, deși nici examenul nu a fost prea greu. Testele propuse de la minister – nu le-au terminat, la televizor ajunseseră la 6, la școală la 25 (și îmi amintesc că am printat parcă până pe la varianta 40…). Poate mai multe emisiuni ar fi ținut ritmul pentru cine avea nevoie. Mai mult, nu terminau nici testul întreg de explicat într-o emisiune. Nu puteai pune întrebări decât după și răspunsurile veneau târziu, dacă veneau. Partea bună a fost că le-au înregistrat și le-au pus pe youtube, nu mai trebuia uneori să te trezești.

Ca să completez, am întrebat-o și pe colega lui Iris cum a fost experiența la teleșcoală. Eu mă trezeam și stăteam acolo cât mâncam, că mă certa mama dacă nu uitam, stăteam pe insta[gram] până se termina, apoi mă  duceam și făceam testele mele. Sau stăteam cu colegii pe telefon și comentam ce spunea. Și diriga, și profu de mate, ne întrebau la fiecare oră de după-amiază dacă ne-am uitat. Ieșind însă din bula mea, sunt conștientă că sunt și copii pentru care acestea au fost singurele lecții, însă tocmai conștientizând această realitate, a lipsei dispozitivelor, ar trebui luate măsuri.

Pe mulți i-am auzit spunând că e posibil să nu ai calculator, dar să ai televizor. Sincer, de când nu mai poți scoate trei sârme la fereastră ca să prinzi TVR1 pe televizorul cu lămpi al bunicii, printr-un miracol încă funcțional, mi se pare că a susține că toată lumea are acces prin cablu tv și își plătește conștiincioasă abonamentul e mult… Mai bine ar face o emisiune radiofonică, e mai ieftin, emiți tot timpul. Un radio-amator, un telefon, și sigur ai mai multe șanse de interactivitate.

I-am admirat mereu pe părinții mei în momentul în care făceau planul unei achiziții pentru familie. Erau mereu oferte ieftine, la magazinul din localitate, second-uri aduse de prin occident. Însă în ceea ce privește aparatura, opinia lor era că suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Cumpărau mereu aparatul nou, cu cele mai bune recomandări, chiar dacă veneau după el la București. Tot de la ei am învățat să nu apelez la improvizații, să fac lucrurile bine din prima sau să mai aștept până o pot face cum trebuie. Poate de aceea mi se pare atât de absurd ceea ce se întâmplă acum. Soluția e simplă, dar costă. Se improvizează masiv, se cârpește pe ici pe colo, încercăm să mergem și așa, deși e clar că ne scufundăm.

Ca să rezum, scopul ministerului este să facă școala online nu doar funcțională, ci și de calitate. A realizat că oamenii pe care îi are în subordine nu sunt pregătiți și nu se descurcă. Însă o lecție simplă spune că, dacă vrei să înveți să mergi pe bicicletă, trebuie întâi să te sui pe ea. Cam la fel e și cu calculatorul. Indiferent ce argument mi-ați aduce, ca să știi să îl manevrezi trebuie să apeși tu, cu mânuța ta, butonul de power. Nu vei învăța să mergi pe bicicletă uitându-te la cursele de ciclism. Să spui că sunt profesori care nu au cum să învețe altfel decât de la televizor nu arată decât incompetența celor care susțin acest lucru. De ce nu te-ai dat peste cap ca până în momentul acesta, 13 august 2020, să te asiguri că toți profesorii au primit dispozitive și apoi, din partea mea, poți face și teleșcoală, dar zău că nu e nevoie să consumi banda la tv ca să justifici contribuția esențială a televiziunii naționale la dezvoltarea neamului, de-asta fiind susținută de la buget. Poți face învățământ asincron, pui resursele disponibile pe site-ul ministerului și fiecare studiază în ritmul lui. Căci așa spunem și despre copii, toți pot reuși, dacă învață în ritm propriu și ai răbdare cu ei.

Ceea ce se face acum cu teleșcoala, pentru cei care nu au dispozitive de a exersa (există astfel de oameni, așa spune în argumentul emisiunii), e ca la orele de TIC pe care le fac mulți din copiii din gimnaziu și chiar liceu când învață să folosească calculatorul fără să fie lângă unul. Din acest punct de vedere, emisiunea va avea succesul garantat, doar vedem ce bine se descurcă copiii după asemenea lecții în absența materialului didactic, nu? Mai jos este un desen de acum patru ani din caietul lui Iris. Oare cu ce ajută dacă în timpul emisiunii de la tv vor rezulta astfel de schițe? Tatăl meu a învățat la 60+ să utilizeze calculatorul luând notițe, scriind efectiv în cuvinte pe ce apasă și ce se întâmplă. Chiar merge să înveți așa, de la tv, cum să faci lecții online? Sunt sceptică…

Am participat miercuri, 12 august, la maratonul google – Back to school-Anywhere School. Spunea o doamnă din Finlanda, Anneli Rautiainen, că la ei funcționează „tutor-teacher“. Patru zile profesorul lucrează la clasă, cu copiii, apoi o zi cu colegii, fiecare îi învață pe ceilalți ceea ce știe el în plus să facă. Nu contează că e vorba despre Finlanda, că era șefa departamentului de inovare în educație… mai ales în ceea ce privește tehnologia și școala online așa ar trebui să se întâmple peste tot. Am rămas pe gânduri…

Aștept cu nerăbdare să văd ce va fi. Îmi doresc să fie ceva util pentru că e păcat să pierdem timp și resurse aiurea. Însă până atunci vă las să urmăriți, mai jos, conferința menționată. Chiar merită, dacă vrem să vedem ce fac și alții. (Peste pauzele lungi puteți sări cu mouse-ul, chiar dacă se terminau mai repede prezentările, următorul speaker intra mereu la ora stabilită.)