Dragă minister, mie mi-a ajuns!

E vacanță. Nu vreau să mai văd și să mai aud nimic, cel puțin o perioadă. Vreau să mă gândesc liniștită la strategia de urmat pentru anul viitor, cu clasa întâi. Vreau să mă gândesc intens la varianta în care îi am pe toți în clasă, sala mea mare, caldă și luminoasă! Azinoapte i-am visat, nimic special, așa cum îi știam, mai liniștiți sau nu, alergând prin clasă, fără măști, băgând mâinile murdare prin toate orificiile feței. Culmea e că mă vedeam și pe mine, prăbușită la catedră, spunându-mi că e prea mult, nu îi pot opri… Dimineață am zgândărit mult cu lingura bolul de cereale, visul era atât de real. Și acum, serios, eu ce ar trebui să fac?! Pentru că singurul mod în care ai putea să controlezi 100% „situația“ e să le pui zgardă cu șocuri electrice, cum ies din perimetru – zzzzzzz – și trec la loc. Dar asta e deja dresură, nu educație.

Am însă încredere în copii. Majoritatea sunt copii inteligenți, care, sunt sigură, vor urma regulile, oricât de greu va fi. Le dăm bulinuțe, promitem luna de pe cer (tot dresură, dar ceva mai plăcută), ne facem frate cu dracul și trecem puntea. Și toate ar fi bune și frumoase dacă suntem toți prezenți.

Însă scenariile iau din ce în ce mai mult în calcul varianta de prezență mixtă, online și offline. M-am gândit mult și am decis: eu nu mai vreau să susțin, sub nicio formă, planurile aberante ale unor oameni care nu înțeleg că ceea ce propun ei trebuie să funcționeze și la Cucuieții-din-Deal, și în Buricul-Târgului.

În primul rând, nu vreau să îmi mai folosesc resursele proprii pentru actul educațional. Ei la minister nu se duc cu pixuri și hârtie igienică de-acasă, nu? Eu de ce să mă duc? Nu vreau să îmi car, zi de zi, laptopul cel nou la școală, căci nu am mașină la scară, schimb două autobuze… De ce să mi-l stric? Calculatorul vechi pe care l-am dus la școală are un mare atu: pornește! Reușesc să rulez prezentările făcute acasă sau vreun filmuleț salvat de pe youtube, căci în clasă netul e atât de prost (stick digi, personal, dar e zonă cu acoperire slabă) încât nu pot da play online. Cu asemenea resurse, eu ar trebui să transmit live, să urmăresc și copiii de acasă, să pună și ei întrebări?! Nici nu vreau să mă gândesc, tehnic, ce țeavă de net ar trebui să avem pentru a susține, simultan, conferințele a 20 de clase cel puțin – deși în localul meu, dimineața, sunt doar 5…

Apoi, ministerul vrea ca eu la clasă să fiu un fel de roboteacher, probabil să am pe umăr cameră web, în așa fel încât cei de acasă să poată vedea tabla când scriu. Asta dacă nu cumva îmi dă o cască cu proiecție holografică, să îi văd și pe cei conectați… Și când eu mă plimb și mă uit în caietele celorlalți ori le țin mâna să scrie… ei ce să vadă?! Sau să am cameră fixă, să o tot mut: ba pe tablă, ba la mine când explic, ba pe o plansă sau pe prezentarea de pe ecranul de proiecție… Serios?? Un platou de filmare unde un singur om e și actor, și regizor, și manager de proiect? O să-mi desenez pe parchet o bulină roșie, ca la conferințele TED, din care să nu ies, ca să rămân în cadru? Ce glumă proastă e asta, ce bătaie de joc?

Mai am așa, o curiozitate… dacă nu merge netul, nu reușesc să pornesc aplicația, eu ce fac cu lecția? Cu copiii din clasă? Îmi văd, mai departe, de program, nu? Că doar n-o să pierd vremea că nu merge rețeaua… Însă m-am hotărât: nu duc nimic de acasă la școală! Nici laptopul, la care țin ca la ochii din cap, căci știu cât m-a „costat“, nici proaspăt achiziționata cameră web HD, nici microfon, nici căști, nici nimic! Dacă se fac planuri, să se facă pe bugetele lor! Și fraieri suntem toți cei care vom accepta să ducem în spate, așa cum o facem de ani de zile, sistemul ăsta părădit.

Și nu vorbesc doar ca profesor, vorbesc și ca părinte, ăla care a „donat“ la două rânduri de jaluzele până când a spus Ajunge! Sufăr și alături de părinții clasei mele, căci știu ce efort înseamnă să susțină o imprimantă color pentru a le da copiilor o alternativă. Și nu numai asta… toți părinții care știu să tragă aer în piept și să accepte sacrificiul. Însă la un moment dat e timpul să spui stop. Ministerul probabil face calcule că noi, ăștia de la oraș, avem di tăte, și nouă nu trebuie să ne mai dea nimic, mai au doar de rezolvat problema accesului elevilor din rural. Ei bine, dacă ei vor să folosească statistica din luna mai, cu ce device are fiecare participant direct la actul educațional, să se mai gândească. Socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg!

Ca părinte, îmi susțin copiii, deși dacă faci învățământ obligatoriu online nu văd de ce să îi discriminezi tocmai pe ai mei. Dar ca profesor refuz să te mai las, dragă minister, să îți bați joc de mine. Să vedem dacă, fără ajutorul meu și al altora ca mine mai ești capabil să te bați cu pumnul în piept că trei sferturi dintre elevi participă cu succes la lecțiile online. Cine le mai susține?! Și cu ce?!

Când vezi „RED“ în fața ochilor

Clasa pregătitoare se încheie, din punct de vedere al hârtiilor, reale sau virtuale, cu completarea Raportului de Evaluare a Dezvoltării elevului în primul an de școală. Speram ca anul acesta să nu mai fie nevoie să completăm raportul, ținând cont că evaluările naționale la clasa a II-a, a IV-a și a VI-a au fost anulate. Dar… nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, prima săptămână de vacanță a fost dedicată completării raportului… Pentru că la noi așa se muncește, inutil!

Indiferent cât m-am gândit, întorcând pe toate părțile această decizie, nu am reușit să găsesc sensul acestui efort. Până la urmă, eu am „văzut“ copiii ultima dată în martie. Am lucrat online, însă impresia mea despre evoluția fiecăruia este relativă. Nu doar pentru că participarea a fost, în unele cazuri, discontinuă, sau că a lucrat cu intermitențe ori nu a trimis deloc feedback, ci pentru că de multe ori când încercam să discut direct cu copilul, să pot, prin întrebări directe, să îmi dau seama care este nivelul la care se află, eșuam lamentabil când voci joase șopteau răspunsurile din spatele ecranelor sau ochișorii lui căutau suport în jur și așteptau să li se spună ce să răspundă.

Așadar, eu pe cine sau ce să evaluez? Cum să pot decide dacă elevul și-a format sau nu o anumită competență? De ce să completez un raport în funcție de nivelul la care se afla în martie, când l-am văzut ultima dată, dar să fie un raport pentru întregul an? Cât de relevant mai e acest document, în condițiile în care, să spunem, copilul a participat la activitățile online, dar nu a putut decât să vadă/să asculte lecțiile, dar eu nu am avut cum să îl aud sau să îmi transmită fotografii cu ceea ce a reușit să lucreze?

Una peste alta, nu e aceasta singura decizie proastă care s-a luat în acest an… până la urmă, nu-i așa, ne-am luat salariile, ce mai comentăm atâta că avem de făcut niște biete rapoarte inutile și irelevante? Oricum am stat degeaba câteva luni! Așa că am trecut la treabă. Știam de la colege că momentul în care dai piept cu „aplicația“ este unul trăit la intensitate maximă. În primul rând că trebuie să te pregătești sufletește, să bați niște mătănii și să te rogi să meargă, să nu se blocheze, să… hehe

Am ajuns la școală. Chiar aveam emoții, e primul an la pregătitoare. Ce poate să fie atât de greu?! Ei bine… Se poate! N-am luat în calcul că dotările școlii (și ale școlilor în general) sunt din 1900 toamna. Râșnița care avea instalat certificatul SSL și pe care se completa în platformă se târa binișor. Cam după 4-5 tabele validate, mai dădea o eroare, mai încercai un refresh, reporneai, reintrai, cu foarte multă voință avansai. Ajunsesem la jumătatea listei clasei mele când a crăpat cu totul, nu doar aplicația, ci și râșnița. So… tratament clasic de resuscitare: restart.

Ce să vezi, șoc și groază, râșnița vrea să-și facă update-urile la windows. Inițial nu m-am panicat. Dar la 83/133 s-a oprit și a început să avanseze cam cu unu în 10-15 minute. Am așteptat, eram și cu câteva colege, nu ne văzusem din martie, mai schimbam o vorbă… am stat 3 ore, la 104/133 am cedat, se făcuse aproape cinci după-amiaza, am luat-o spre casă. E și mâine o zi.

Here we go again! Ajung prima. Aștept să booteze râșnița, ceea ce face într-un timp chiar optimist. Trec la treabă. Se mai blochează de câteva ori, dar deja știu cu ochii închiși cum să ajung repede la clasa mea și într-un final termin.

Concluzii:

  • În aplicație ar trebui să completeze singuri și ceilalți profesori de la clasă. Chiar am crezut că e mai complicat… mie mi-au completat pe un tabel pentru fiecare copil, urmând ca eu să le introduc în platformă. Nu-i nimic, data viitoare știu care e treaba mea, nu trebuie să o fac pe a altuia. Dacă tot ai fiecare arie curriculară separată și dai click pentru fiecare copil, pe fiecare competență, de amețești… pot și ei, nu?
  • Aplicația este una dintre cele mai proaste structuri pe care am putut să le văd de când lucrez cu baze de date. Și nu că mă laud, dar de obicei când se stabilea arhitectura uneia, cel care lucra baza ne întreba pe noi, cei din echipa ce introducea datele, ce ne-ar ușura munca, ce short-cut-uri am avea nevoie, testam baza și îi aducea îmbunătățiri de câte ori era nevoie până lucrurile mergeau strună. Acum… parcă trebuie să complice lucrurile și să facă toată experiența să fie cât mai frustrantă cu putință!
  • Ajung la concluzia că ministerul e ca Flămânzilă, dă gata brazdele a 12 pluguri și urlă de foame. Are o bază de date fantastică, în care a adunat tot ce se poate despre elevi și profesori, dar pe care nu știe să o folosească. Și nu doar că nu știe, dar nici nu învață! Eu n-am apucat să ajung și la etapa de „export“ a rapoartelor în pdf, dar mi-au povestit colegele că, după ce le avem pentru fiecare elev, trebuie să introducem de mână numele părinților, căci nu apare automat decât numele elevului și cnp-ul. Serios?? Cât de „pregătit“ trebuie să fie un programator, fie el luat și la licitație la cel mai „bun“ preț, ca să coreleze cum trebuie trei câmpuri într-o bază de date?! Dar nu mai bine punem niște fraieri de învățători să scrie de mână? Ce naiba, că nu le ia atât de mult!
  • Revenind la minunatele pdf-uri, ele nu sunt editabile. Dacă te pricepi cât de cât la a umbla pe calculator, găsești un program să le deschizi și le completezi datele lipsă, dar și să scrii destul de repede aprecierile pentru fiecare elev. Însă… Toate acestea, deși sunt poate partea cea mai explicită a raportului, se pierd „undeva“, căci pentru ele nu există câmp în baza de date. Ca să nu mai zic că, dacă toate ar fi în format electronic și nu am mai plimba atâtea hârtii, la orice școală s-ar transfera copilul, doar prin accesarea cnp-ului vezi imediat evaluările lui și parcursul școlar. Însă noi… ținem totul pe hârtie, n-șpe registre și foi de completat.

Însă la final am o dilemă: doar ce am terminat de completat la ANAF declarația unică, care este, după cum cred că mai toată lumea a aflat, un pdf interactiv. Oare de ce pentru aceste rapoarte nu se poate proceda în același mod? Din SIIR generezi automat pdf-ul pentru fiecare elev. Profesorul completează, la el acasa, liniștit, apoi trimite pachetul pentru toată clasa informaticianului care le încarcă în platformă și datele se importă automat, fără bătaie de cap. Și chiar nu ai ce să greșești… Sau poate că ANAF-ul, deși nu este nici el un monument de inteligență artificială, nu își împrumută specialiștii și celorlalte ministere care încă se zbat în noroi și nu evoluează?

Dar… cine știe, poate peste 5 ani, când voi avea iar pregătitoare, voi adăuga aici un articol care să înceapă cu „Wow“, în sensul bun!

Sylvie și Bruno, de Lewis Carrol

GDPR la evaluarea națională și la BAC… și poate și la altele!

Ultima probă din cadrul evaluării naționale la clasa a VIII-a a venit cu surprizele ei. M-am culcat devreme, pe ideea că mă scol a doua zi cu noaptea în cap și nu m-am uitat la nicio știre. Cam pe la răsărit deschid telefonul lângă micul dejun și bine că era masa dedesubt, că altfel îl scăpam. Circulau intens pe toate grupurile și grupulețele știrile că rezultatele nu vor mai fi afișate cu numele candidaților, ci aceștia vor primi coduri cu care se vor identifica în tabel…

Ioi, ia să vezi, Gigele, că ne-am deșteptat peste noapte!! Am citit de două ori, că la noi când vorbești de GDPR zici că pomenești funia în casa spânzuratului. Și aș vrea să văd întâi părțile bune ale acestei măsuri, însă acestea se raportează la o lume normală, condusă de valori solide, în care chiar nu ai de ce să îți faci griji pentru așa ceva.

Platforma cu rezultate va merge brici

Nu știu dacă ați trecut deja prin experiența de a te căuta pe o platformă a ministerului pentru rezultate la examene naționale. Pentru mine e al treilea an la rând în care începutul verii coincide cu așa ceva, întâi Andrei, apoi eu, acum Iris. Momentul acela unic când începe să se răspândească zvonul că s-au afișat e urmat curând de cedarea platformei. La fiecare pagină de căutare – și nu merge prea ușor, nu e ca google –  stai să dai de câteva ori refresh.

Acum… nu prea mai ai ce să faci pe platformă. Cauți codul tău, vezi rezultatul, cel mult dai o selecție după „școală“ să vezi dacă aveți note de 10 și cam atât. Închizi. Îmi amintesc că în anii trecuți, după ce ne-am văzut rezultatele personale, am frunzărit liniștiți platforma. Andrei și-a căutat toți prietenii, apoi colegii, și-a mai amintit și de cei de la grădiniță sau din primar, cert e că știa când i-a contactat dacă trebuie să îi felicite sau să le ridice moralul. Eu la fel… cum să nu cauți ce au făcut la examen colegii tăi? Anul acesta însă copiii vor trebui să vorbească între ei dacă sunt curioși. Și, bineînțeles, fiecare să spună (sau nu).

Parcă CNA-ul a bruiat frecvența la radio-șanț

Surpriza aceasta venită peste noapte este însă una de proporții pentru genul acela de români pur-sânge, spărgători profesioniști de semințe. Nu știu dacă voi aveați în fața blocului o băncuță permanent plină, care să-ți facă un grafic cu lungimea fustei de ieri comparativ cu cea de azi, ori să țină evidența cine te ia de-acasă, cine te aduce și dacă îi/le schimbi ca pe șosete! Ei bine, aici puteai găsi oricând orice informație despre oricine, orice greșeală socială, dar mai ales notele la examen. Ferească-te sfântul să ieși înainte de vreo probă la vreo întâlnire și să o sfeclești apoi, că e clar la ce îți stătea capul în loc să înveți!

Nici nu vreau să mă gândesc, pentru aceste servere valoroase de informații, ce dezastru național este codificarea numelui elevilor! Cum să nu știi tu în timp real ce-a făcut al Popeascăi de la trei comparativ cu al Georgeascăi de vizavi!! Doamne ferește, se prăbușește lumea! Chiar am avut ocazia să interacționez cu o persoană foarte … cum să spun, șocată de ce i se întâmplă, că și-a pierdut principala sursă de subiecte pentru vară. Mind your business… la noi merge tare greu povestea asta!

Totuși, nu pot să nu recunosc că sunt mulți copii care au dat anul acesta și de care îmi pasă sincer, vreau să îi știu ok. E greu să întrebi… căci nu știi niciodată dacă îl feliciți sau trebuie să îl încurajezi. Până la urmă, un examen rămâne un examen și managementul eșecului nu se învață la școală. Aici sunt mângâiați pe frunte, încărcați cu diplome – unele fără valoare – pentru a le da o siguranță ce se dovedește iluzorie.

Partea nevăzută a codificării

Alt subiect greu de discutat, pentru că într-o țară obișnuită să își rezolve „singură“ problemele, trecând peste reguli, lipsa transparenței nu face decât să crească neîncrederea. Căci… bate la ochi când tu știi că Gigeluș Popescovici a luat o notă mai puțin bună, iar în toamnă îl vezi intrând în liceu de renume. Cum?! Pe principiul clasic românesc, vrem egalitate, dar nu pentru căței.

Aceasta mi se pare partea cea mai tristă a noii decizii și se vede că oricâte intenții bune am avea de a schimba lucrurile, fără a lucra în profunzimea drumului, acesta tot spre iad va duce.

Și, dacă ne bucurăm că măcar copiii au scăpat de presiunea și judecata comunității (deși nu sunt sigură că era atât de rău să te străduiești să „dai bine“), se vor aplica aceste norme și la titularizare, definitivat și alte examene naționale. Dacă e bine sau nu – nu am idee. Știu doar că la fiecare dintre acestea nu am putut să nu mă gândesc că voi fi judecată de părinții elevilor mei în funcție de ele și m-am străduit să ies cât mai onorabil din fiecare încercare. Cum să le cer să aibă încredere în mine că știu ce fac dacă eu nu reușesc să trec cu o notă decentă un examen? Și să nu-mi spuneți că nu e adevărat…

De-asta mă gândesc că uneori trebuie să ai grijă ce îți dorești. Bolovanul odată ce a pornit la vale, nu se mai oprește.

lectura parinti

Idei pentru organizarea școlii la toamnă

Băiatul care a strigat „lupul“ parcă e rolul preferat al liderilor noștri cu putere de decizie. Mă înarmez cu răbdare pentru o vacanță lungă din punct de vedere al ideilor care vor curge, care mai de care mai realizabilă în lumea poveștilor decât în cea reală. Și gunoiul se ascunde, ca de obicei, sub preș. De ce să schimbi din temelii un sistem, când îl poți cârpi pe ici, pe colo, și să te lauzi apoi că ai făcut treabă bună?

Micșorarea numărului de copii la clasă

Chiar nu am înțeles de ce atâta zbatere referitor la constituționalitate, cât timp se putea cere respectarea numărului minim de copii prevăzut în Legea învățământului. Pentru ciclul primar, ar fi 15, pentru preșcolari – 10, pentru gimnaziu, 20. Problema pentru care nu se umblă la numărul de copii la clasă ține, ca de obicei, de investiții masive, atât în infrastructură – nu avem atâtea săli de clasă, dar mai ales legată de resursa umană. Dacă s-ar aplica această hotărâre, numărul claselor ar crește cu cel puțin o treime. Ar însemna o creștere a cheltuielilor salariale… dar să spunem că s-ar găsi bani. Însă… de unde găsești personal calificat? Toamna, când se deschid școlile, sunt probleme enorme cu acoperirea catedrelor. Își fac loc mulți necalificați, se apelează la pensionari, se improvizează. Și acum, cu școala online, s-au văzut multe din aceste probleme.

Impunerea suprafeței de 4mp pentru un copil va crea mari probleme. Am văzut acum, la evaluarea națională, săli în care nu au intrat, la distanțele impuse, decât 7-8 canditați, deci nici vorbă de cei 10-15 despre care se discută în mod normal. Și în toamnă se vor dilata cumva clasele?? O școală cu peste 2000 de elevi și-a pus la bătaie aproape toate sălile pentru 200 de candidați, așezați „ca la carte“. Matematic, dacă avem 1000 elevi pe un schimb, și ei vin doar jumătate la școală, atunci 500 ar trebui să încapă regulamentar. Și… nu încap. Tocmai am văzut.

Transmiterea lecțiilor live

E de departe cea mai bună glumă. După ce că îmi limitezi ora la 30 minute – când nici cele 45 nu-mi ajungeau cum trebuie – mă mai pui să fiu și „omul orchestră“, să transmit live, să am grijă ca ceea ce scriu să se vadă pe cameră, pentru cei de-acasă. Nu mi-e deloc clar dacă la activitate trebuie să îi întreb și pe ei câte ceva sau dacă îi las în pace să se uite ca la teleșcoală. Nu erau ei atenți când îi supravegheam pe ecran, dar acum, când pot face ce vor? Câți părinți vor fi acasă dimineața, să îi supravegheze, patru ore, că sunt atenți? Jumătate de oră lecții, jumătate pauză… revino la fix, că începe doamna… Sau la programele de before-after school, vor merge să stea toată ziua, cu tabletele după ei, supravegheați să se conecteze!?

M-am gândit și cum aș putea să îi „văd“. Pot conecta proiectorul și să pun conferința pe perete. Așa arunc un ochi și la ei. Problema e că vor arunca și cei din clasă. Și… la câte minuni și minunății am putut vedea în timpul lecțiilor online cred că e una dintre cele mai proaste idei pe care le puteam avea. Găseau ei de joacă în clasă și când mă întorceam un pic cu spatele să scriu la tablă, dar acum, când s-ar putea maimuțări lejer de acasă? Doar nu aveau nicio jenă să o facă în fața mea live pe Meet…

Calculatorul pe care îl am în clasă – un desktop vechi – nici nu știu dacă are vreo șansă să funcționeze cu camera mea hd. Oricum nu știu cum l-aș așeza ca să se vadă tabla… Laptopul de acasă e exclus să îl iau, căci și copiii mei vor avea lecții și, cum spunea Păcală, nu prea poți să împarți un pai la trei măgari, nu? Dacă vom primi tablete, habar n-am cam la ce distanță de tablă va trebui să o fixez și cu ce, cum voi face să pun prezentările la oră și pe perete, și pe Meet. Pentru că un lucru îmi este clar: nu ne vor putea cere să facem de două ori aceeași muncă fără să ne plătească. În schimb, vor sacrifica, tot de dragul banilor, copiii.

Împărțirea clasei pe grupe

Aici să te ții… am văzut ce proteste au fost când grupele de pregătire pentru evaluarea națională nu au fost făcute „alfabetic“ și tocmai suntem pe cale de a ne ucide șansele de mai bine de dragul de a fi corecți politic. Am lucrat pe grupe cât am stat acasă, după o încercare eșuată de a lucra cu toți – toți însemnând vreo 12-15/20 care intrau. Am avut 17 doar la întâlnirea de final de an și un copil care nu a avut acces deloc. Și tot mi s-a părut un coșmar. Bineînțeles că poți face și cu 50 simultan dacă vrei, tu vorbești, lor le tai microfoanele, la final dai tema și ai terminat. Dar dacă vrei să îi iei la rând… nu merge. Îmi amintesc cum, la una dintre grupe, la un moment dat din 10 au intrat 3 și unul dintre copii era complet nedumerit „de ce îi vine rândul atât de des“. Cu alte cuvinte, el oricum se juca când nu era rândul lui, iar acum chiar eram enervantă să îl pun atât de mult să buchisească!

Însă decizia de a lucra diferențiat a fost una dintre cele mai bune pe care am putut să o iau. În primul rând că erau mai puțini, răspundeau de mai multe ori, îi țineam mai mult în priză, apoi pentru că puteam să adaptez mult mai bine cerințele în funcție de progresele lor. Foloseam grupele în lecțiile de comunicare, la matematică lucram cu toți, să nu uite că sunt un grup unit. Chiar și așa, diferențele se văd, și nu sunt date neapărat de timpul necesar unui copil să rezolve o sarcină, ci de gradul de implicare și frecvență la activități. Să lucrez acum la clasă doar cu jumătate din ei, pe rând, e o sabie cu două tăișuri, căci nu toți și-au dezvoltat deprinderea de lucru independent, să poată sta acasă și să lucreze în fața camerei. Va fi cineva cu ei? Să îi împart alfabetic sau par/impar ar fi altă tâmpenie, căci nu aș ține deloc cont de nevoile fiecăruia și aș face o „ciorbă de regim pentru tot spitalul“, cum se face de obicei la noi.

Dar să presupunem că, până la urmă, facem grupele, venim pe rând…

Pauzele lungi și diferite pentru fiecare clasă

Pauza dublă ca durată ar fi fost ceva din categoria „visează cu ochii deschiși“. Să aibă la dispoziție atâta timp să se joace… cred că nu mai era copil să spună că nu îi place la școală, din moment ce acesta este argumentul pozitiv. Dar acum… are 20 de minute în care trebuie să stea cuminte în bancă, să facă altceva, după ce obligatoriu se spală. Hai să zicem că, atât timp cât va fi frumos afară, am timp să îi scot în curte și să îi și aduc înapoi să se spele pe mâini. Dar când va fi urât afară? Să stea în clasă, în băncuță… cu trei jucărele pe care și le aduce de acasă?! Asta după ce nici ora nu a fost prea animată, căci, nu-i așa… nu ne ridicăm, nu lucrăm în grup, păstrăm distanța…

Partea în care pauzele nu se sincronizează cu ale celorlalți e cea mai amuzantă. În acest stil, nimeni nu mai face ore în liniște, că pe coridor va fi mereu gălăgie. Poate vor înțelege ei că nu au voie să se atingă, dar dacă le interzici și să se manifeste verbal, deja cred că e prea mult. Așadar, tot timpul cineva se va plimba… cineva la care ei să fie atenți… Dar dacă orele nu încep toate la „fix“, înseamnă că engleză, sport, religie, nu se mai face la ciclul primar? Și la gimnaziu ce se întâmplă?? Sau ei nu respectă aceste prevederi? Dacă ei nu le respectă, de ce chinuim doar copiii mici?!

Profesorii… cu mască obligatoriu

Nu știu câți dintre colegii mei au încercat să predea o lecție folosind masca. Eu am încercat. Școala online nu a fost aceeași pentru toți copiii și mai am prieteni cu care recuperez acum ce se poate. Eu cu mască, copilul la 2m de mine, eu chinuindu-mă să explic, să păstrez distanța… și, dacă pot sta cu masca ore la rând, fără să mă deranjeze, când a trebuit să și vorbesc, deja simt nu după prea multe fraze o lipsă acută de oxigen, a trebuit să stau jos, nu eram ok deloc. Și vorbeam încet, că nu era decât un copil. Dar… la toamnă? Am sala de 90mp, dacă eu vorbesc încet, cu mască, cine e în spate nu mai aude nimic. Și cât pot să vorbesc așa!? N-am idee…

Dacă anul viitor așa va trebui să procedez, atunci e o problemă. A, și încă o dilemă: cum păstrez distanța dacă eu trebuie să merg pe la fiecare să îi conduc mâna să scriem literele pe tip 1? Sunt foarte, foarte curioasă!! Și trebuie să mă dezinfectez după ce îi ajut pe fiecare în parte?! Pentru că atunci chiar e show de zile mari, nici măcar nu mai pot spune că „ne jucăm de-a școala“, ne batem joc de ea într-un mare fel!

Experimentele la clasă

Ca să închei optimist, cel mai mult m-a amuzat partea aceea că nu se mai fac experimente la clasă, nu se mai merge în laboratoare. Alo, domnii care ați scris, care laboratoare? Sunt de multă vreme săli de clasă! Care experimente?? Copiii mei nu au văzut un experiment la școală, iar cel mare e și la profil științe ale naturii! Și nu, nu au mers la Cucuieții din Deal, ci în buricul târgului, la școli-de-școli! Dar acum înțeleg… preventiv nu s-au făcut!!

Aici lista completă de măsuri pentru întoarcerea la școală
Și: 
S-a schimbat schimbarea!

vacanta mare amr

Jurnal-AMR de vacanță

Oficial suntem în vacanță și nu poți, până la urmă, să nu dai o temă, dar una așa, pentru toată clasa, căci individual le-am cam spus ce au de făcut, mai ales acolo unde online nu am putut avea chiar cele mai bune rezultate. Anticipând cumva una din primele teme din toamnă – relatarea evenimentelor mai importante petrecute în vacanță, le-am pregătit un „calendar-jurnal“ al vacanței, cu casete de completat pentru fiecare zi. Nu le-am făcut foarte mari, aș vrea ca desenele lor să fie mai mult pictograme, nu foarte elaborate, să surprindă în acest mod esențialul pe care vor să îl comunice.

Așa cum îi stă bine unei teme de vacanță, integrează noțiunile de măsurare a timpului, numerația până la 31(am dat doar startul, să știm cu ce zi începem), dar și cele de explorare a mediului, căci pentru fiecare zi le-am cerut ca, lângă dată, să marcheze „starea vremii“: un soare, un nor, o umbrelă, cam cum ne-am străduit (și sper că nu au uitat) și la școală cu calendarul naturii. Pe lângă munții și marea pe care deja le-am văzut trecute în desenul lor dedicat săptămâna aceasta planurilor de vacanță, sper să apară multe cărți de povești, cu titlul scris mic, să văd ce au mai citit sau li s-a citit. Calendarul poate fi decorat, personalizat, cum dorește fiecare. Dacă facem abstracție de numerație, poate fi folosit și de către preșcolari.

Mi-a părut rău că, în nebunia care e acum în jurul nostru, nu știm cât va dura, de fapt, vacanța de vară, dacă va deveni una și aceeași cu cea de la Crăciun, cum apar în media unele gânduri optimiste. Deși sunt pesimistul de serviciu și mereu mă pregătesc de ce e mai rău (când am început predarea lecțiilor în martie, anticipând situația, mi-am dovedit că nu e rău să fii prevăzător) de data aceasta voi face un efort, să îmi impun, de dragul lor, să gândesc pozitiv și să mă pregătesc pentru un început de an școlar în culori calde de toamnă.

Când se va anunța, în vară, estimativ, cam care e data la care ne vedem la școală, le pot spune unde să „tragă linia“ de final a vacanței. E ciudat să faci pe hârtie un „AMR“ și să nu știi de fapt până la ce dată numeri zilele! Trăim vremuri unice, să sperăm că le supraviețuim cu (mințile) întregi! Și tot în ton pesimist, sper totuși că nu va fi nevoie să le dau pagini în plus, și cu următoarele luni…

Mai jos aveți un exemplu, m-am jucat eu pe calculator cu tableta grafică să încep o variantă. Chiar dacă l-am realizat pentru clasa mea pregătitoare și i-am dat un titlu în consecință, m-am gândit că poate doriți să îl folosiți și la alte clase mici și fișierul include și varianta „Vacanța mare – 2020“. Pentru clasele mai mari, recomand cu încredere jurnale adevărate, în care să scrie concret ce au făcut, decorând paginile. În versiunea pentru print nu există niciun fel de decorațiune.

vacanta mare amr

Fișerul poate fi descărcat free de aici timp de o săptămână, după care este disponibil doar la cerere persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

flamingo quilling

Quilling – forme geometrice simple

Încă câteva zile și am încheiat un an școlar, cel mai „altfel“ din toate câte mi-a fost dat să trăiesc. Combinat și cu clasa pregătitoare, mi s-a părut o aventură fantastică. Organizarea activității a devenit mult mai coerentă când am pregătit totul legat de litera pe care o învățam în respectiva săptămână, îmbinat cu tema de la explorarea mediului. Astfel parcă lucrurile au căpătat alt sens, chiar și pentru copii.

Ultimele litere învățate  – Q, W, Y, ciudatele alfabetului, așa m-am obișnuit să le spun – au fost însoțite la arte și abilități de una din tehnicile mele preferate: quilling. Problema cu această tehnică este să decizi ceea ce vrei să lucrezi. E greu începutul, dar apoi, dacă îți dorești cu adevărat, poți realiza lucruri extraordinare. Am căutat mai întâi un filmuleț demonstrativ pentru formele de bază și l-am găsit destul de greu, eram în punctul de a mă lăsa păgubașă, când l-am descoperit. Explică foarte bine cum se realizează toate formele simple și tot atunci mi-a încolțit și ideea pentru temă. De regulă, primul lucru pe care îl cer la quilling sunt flori, pentru a trece de primul impas: acela în care strâng foarte tare hârtia. Dar acum… dacă tot am vorbit de formele geometrice și ne-am jucat cu ele, de ce să nu le confecționăm și din hârtie?

Mi se pare foarte potrivit și, după această perioadă online în care crearea materialelor necesare în lecție a fost marea provocare, să mai găsești și ceva bine făcut, e o gură de oxigen. Pentru începători, acul de quilling este unealta de bază. Șablonul cu cercuri de diferite mărimi se găsește la orice librărie, nu e mai mult de câțiva lei, nu e nevoie să cumpărați așa-zise seturi de quilling la suprapreț. Penseta este și nu este obligatorie, pentru începători mai puțin, eu mi-am cumpărat, dar am folosit-o rar.

Nu e cine știe ce SF să faci quilling la școală. Din experiența mea, după câteva explicații, ai cel puțin jumătate din copii care se descurcă sau se ambiționează să se descurce. Reiei explicațiile cu ceilalți, lași filmul să meargă cât timp treci pe la fiecare să îi arăți. Apoi cei care știu și fac repede elementele pot fi solicitați să îi ajute și pe ceilalți și curând lucrurile încep să meargă. Am văzut în anii trecuți că au adoptat destul de repede tehnica, au confecționat felicitări, mărțișoare, și multe din „cadourile“ pe care mi le-au făcut sunt realizate din hârtie răsucită.

Piticii de anul acesta sunt mici. Ori nu au avut încă timp, căci temele de abilități sunt lăsate, pe nedrept, ultimele, ori s-au speriat… Ac de quilling au toți, eu l-am pus pe lista de rechizite, iar curajoșii au trimis deja. Mai jos sunt primele sosite, cinci băieți și o fată care, la 7 ani, s-au descurcat minunat.

quilling forme simple

Nu știu cum s-au aliniat lucrurile, dar și luni, la Atelier, tot quilling am făcut. De data aceasta, având doar doi copii, lucrurile au stat diferit. Plus că aici, în „lumea mea“, am tot ce îmi trebuie, cărți, unelte, iar demonstrația o fac eu. Modelul a fost ales de copii, în ciuda a tot ce le-am arătat că se mai poate face. Ondulatorul de fâșii rămâne la mare cinste, încă îmi amintesc când l-am dus prima dată la grădiniță și au ondulat continuu toată ora. Au răsfoit numerele din Idei creative, cel dedicat Quillingului și cel formelor pentru copii, dar au ales tot din Twirled Paper, cartea mea preferată în domeniu, de la care am și uneltele folosite de copii de atâția ani încoace.

Sper că cele două păsări flamingo au în comun cu realitatea ceva mai mult decât culoarea, însă creațiile le aparțin în totalitate, căci nu mă amestec atunci când copilul lucrează. Au avut nevoie de explicații suplimentare la picioare, căci se îndoia aceeași bandă de hârtie pentru degete, însă, în rest, au urmat modelul. Deși cartea este în engleză, nu au avut nevoie de nicio traducere, absolut totul s-a decis vizual, iar copiii au reușit să respecte foarte bine proporțiile (în engleză le spunea direct cât de lungă să fie hârtia, cât se folosește la îndoitură etc.) Dacă tot învățăm împreună, măcar să o facem pe linie de autonomie și să încurajăm luarea de decizii și rezolvarea de probleme.

Pandemia mi-a cam stricat mie planurile, Atelierul nu poate prinde atâta viață cât mi-aș dori eu, însă m-am simțit minunat să îl văd măcar un pic așa cum mi-aș dori să fie.

quilling flamingo

cusaturi litera X

Litera X – cusături

În ultimele săptămâni de școală mi-am simțit copiii din clasă obosiți. Nu mai au răbdare, deja pentru ei e cam mult la 7 ani. Așa că am restrâns un pic câmpul de oferte și am pregătit teme (mai) scurte și ceva mai puțin solicitante. Asta la prima vedere…

Oficial nu am cusut cu ei, nu cu toată clasa. Neoficial, în școala altfel, am lucrat cu o parte dintre ei, cu ajutorul copiilor mei din seria trecută, care au venit și le-au arătat celor mici ce i-am învățat. Am mai avut o tentativă cu câteva fetițe la activitățile desfășurate cu ocazia „porților deschise“, cu o săptămână înainte de închidere, când iar au cusut.

Tot oficial, scenariul de cusut cu toată clasa implică neapărat încă vreo patru părinți prezenți, ața în ac băgată de acasă, nod făcut. Dacă la începutul pandemiei i-am provocat să coasă un curcubeu, acum am zis să fie ceva simplu: litera X. Cât de greu putea fi să coși un amărât de X??

Pentru că tema nu mai avea caracterul opțional, le-am cerut să ia din trusa logi un pătrat mare și unul mic, să le așeze pe un carton și să le marcheze vârfurile în trei poziții diferite. A doua etapă era perforarea cartonului în punctele stabilite și a treia – coaserea literei, cumva și pentru intuirea noțiunii de diagonală. Pentru că știam că am deja copii care cos pe etamină, lor le-am permis orice variație a temei. Mi-am dat seama că regret acum că nu am încercat să coasem alfabetul… măcar literele care erau alcătuite din linii drepte, cred că ar fi ieșit interesant! Eh, dar ce mai făceam în clasa întâi dacă toată distracția era la pregătitoare??

cusaturi litera X

O treime din clasă a rezolvat tema, ceea ce nu e încurajator, însă măcar e realist. I-am rugat insistent să nu trimită creații la care copilul a aplicat cu entuziasm tehnica mama-mpunge și eu trag, prefer să nu primesc niciuna, să rămână nefăcută, decât să am impresia falsă că pot face această activitate la clasă, toți se descurcă.

Trag speranțe ca, la vară, cei care nu și-au terminat temele, să le lucreze în ritmul lor. Mă gândesc că acolo unde au în continuare acces pe platformele cu lecții, elevii cu ritm mai lent de învățare au o șansă nesperată la o „școală de vară“, iar în toamnă să se prezinte onorabil în clasa următoare. În fond, toți copiii sunt capabili să realizeze o sarcină, dacă le lași atâta timp cât au ei nevoie să o ducă la bun sfârșit. Unii învață să citească în câteva săptămâni, alții în câteva luni, alții nici după câțiva ani de chin la școală nu reușesc, dar cumva la maturitate își iau carnetul de șofer. Problema e dacă avem „timpul“ și resursele necesare să așteptăm fiecare membru al societății să reușească sau îl încadrăm, la momentul X, acolo unde competențele dobândite de el sunt suficiente.

Azi, despre „doamna“…

Se apropie cu pași repezi sfârșitul de an școlar. E prima dată când îmi este extrem de greu să trag linie și să adun, mi-e teamă că acolo unde dă cu minus e prea cu minus, și unde e cu plus, prea pare mult plus, risc să mă las iluzionată. Îmi este greu să rămân și cu picioarele pe pământ și să nu exagerez, nici într-o direcție, dar nici în cealaltă. Încerc, și nu e ușor, să urmez sfaturile prietenilor și să rămân optimistă, să văd partea plină a paharului, chiar dacă e fracție subunitară. Perioada aceasta a fost un fel de rollercoaster și pentru mine suișurile și coborâșurile acestea vertiginoase pe interval scurt mă obosesc îngrozitor.

Vine vacanța și nu știu ce planuri să îmi fac pentru la vară. Am așa o vagă impresie că iar voi sta cu carnețelul după mine să notez ideile care vin când nu te-aștepți, cum să mai rezolvi ici-colo ce părea la început fără soluție. Problema e complicată: parcă te lupți cu balaurii din poveste, tai un cap și cresc trei la loc. Întrebările sunt mai multe ca niciodată. Vom continua online? Vom începe câteva luni, mutăm apoi online? Lucrăm pe grupe? Dacă cu copiii mai mari mai ai o șansă să o scoți la capăt, cu ceilalți… cei mici… nu am nici cea mai mică idee! Până acum singura soluție să îi învăț la clasa întâi scrierea online să e avem mâini robotice conectate la pc, să pot să le „țin“ mâna, plus o cameră mobilă, să văd cum ține stiloul. Și dacă nu mai facem scriere la clasa întâi, căci nu se poate online, ce facem?? Când o învățăm? Ce fac cu ei online…?

Murphy spunea că nu merită să-ți bați capul cu ce nu se rezolvă de la sine. Așa că încerc să apăs pe Stop și să mă gândesc la altele… scenariul clasic, în care ne întâlnim frumos la școală, dar un pic îmbunătățit, căci vom avea platforma școlii și un mod de interacțiune mai civilizat. Abia aștept! Am multe motive. Așa mă pot concentra pe partea de management al clasei, mai exact la capitolul „ce e și mai ales ce nu e doamna“. 

Indiferent că e vorba de grădiniță sau de școală primară, doamna  este profesor/institutor, nu este în niciun caz secretară sau îngrijitoare, așa că nu îi pui pamperșii în brațe și nici nu o întrebi dacă a mâncat elevul în pauză ori dacă s-a descurcat la toaletă în cele 10 minute disponibile, ori poate să îi ceri să-ți reamintească de o întâlnire fixată. Pentru că… nu e treaba ei.

La școală copilul trebuie să aibă deja autonomie și să se descurce în situațiile normale. Trebuie să poată deșuruba un capac la sticlă (deși sunt și unii care le strâng „să nu curgă în ghiozdan“ de nici doamna nu le poate desface), să încheie un nasture sau să lege un șiret. Și dacă i-ai cumpărat trening, asigură-te că știe să închidă fermoarul. Dacă nu știe să rupă un ambalaj, taie-l cu foarfeca, nu-i trânti chipsurile în ghiozdan și când trage vârtos de pungă să le verse pe toate pe jos. Ca să nu mai zic că nu e cazul să-i dai chipsuri când ne chinuim la școală să îi învățăm să mănâce sănătos.

Nu e cazul să ai pretenția să fie a doua mamă, căci fiecare copil are nevoie de una singură, cea de acasă. Doamna trebuie să rămână doamna, obiectivă și corectă de fiecare dată față de toți. Da, se atașează de ei, nu știu pe nimeni care să nu spună „copiii mei“ celor de la clasă și de multe ori apar gelozii acasă. În carantina aceasta, la cât am avut de lucru, mi-au retezat-o ai mei de câteva ori că de „cei“ de la școală îmi pasă mai mult! Și totuși, mi-e dor de ei, îmi sunt dragi, abia aștept să am voie să-i smotocesc și să facem o grămadă mare de îmbrățișat în grup!

La școală avem ghiozdan

Rolul doamnei la școală este să pună copilul în situația de a deveni responsabil. Știți cum pisica își învață puii la litieră, cam așa și cu părinții. Își învați copiii ceea ce ei știu. Dacă copilul nu salută, nu te aștepta să te salute părintele. Dacă părintele nu e responsabil, de unde să învețe copilul să fie punctual și să nu își uite cele necesare?

Prima ocazie pe care o văd este făcutul ghiozdanului (combinat, dacă vreți cu transportarea acestuia la școală). Dacă nu le-aș fi trăit, aș zice că sunt basme, dar „mi s-a atras atenția“ că nu e vina copilului că nu a tras linia folosind rigla la evaluare, ci a mea, că nu am căutat în ghiozdan să i-o scot! (La 10 ani.)

Nu-mi amintesc să-mi fi făcut mama ghiozdanul, dar nici eu nu l-am făcut copiilor mei. Și acum, când pleacă în excursii, își pregătesc singuri. Când și-a bătut joc de „atribuție“, s-a trezit că plouă și e frig și nu are decât tricouri și pantaloni scurți, așa că s-a îmbrăcat cu trening de fată ca să nu dârdâie. Trist, nasol, dar data viitoare a avut ce trebuie. Poate că nu citim suficient de des poezia cu Zdreanță și nu vrem să înțelegem că, dacă nu îi scoatem din zona de confort, chiar și cu lecții mai dure, nu merge.

Să vedem: care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă nu își ia ce trebuie la școală? Doamna se supără, dar vă garantez că, dacă vorbiți cu ea înainte și îi spuneți ce vreți să faceți, va fi de acord. N-ai caietul? Scrii pe foaie, dar mâine vii cu totul transcris pe caiet. N-ai cartea? A doua zi e ascultat fix din ce alții au avut voie să-și noteze și el nu. Este normal să îl asiști, la început, până înțelege ce e orarul, ce are nevoie la fiecare obiect. Însă… el nu se duce la școală să caște gura, trebuie să fie atent la ce se întâmplă și ce se cere.

Am făcut un experiment cu seria din anul acesta, le-am cerut să aducă a doua zi ceva. Apoi ne-am gândit împreună cum să facem să ținem minte. Ne-am făcut un x pe mână. Ai grijă, când te duci acasă și te speli pe mâini, te chinui să cureți semnul… să-ți amintești să-i spui mamei ce să-ți dea! A doua zi am avut un sfert din obiectele necesare. Oricum eu eram pregătită cu toate (optimist!), alții au spus că au comunicat, dar mama a uitat – însă nici ei n-au mai întrebat-o, restul au uitat complet de semn și de ce semnifica. Însă nu era grija mamei să țină minte, ea are destule pe cap, tot ei sunt datori să fie responsabili și să îi reamintească. Poveste lungă, însă când am mai avut situații de acest gen și au uitat (nu doar ei, ci și părinții), au stat și s-au uitat la ceilalți cum lucrează.

Ce teme avem?

Temele sunt o poveste lungă și tristă. Sunt sigură că, de la prima temă dată, fiecare profesor stabilește cu copiii un sistem de notare a acesteia. Fie că faci pe carte/caiet un semn, dacă sunt ale tale, fie că scrii într-un carnețel, pe caiet sau la sfârșitul caietului, în mod sigur tema se notează. Doar că unii… au altă treabă în acel moment cheie. Seria trecută îmi spuneau fetele că pe grupul lor e mereu unul dintre colegi care cere tema și că nu mai vrea nimeni să i-o dea. El se joacă toată ora, nu e atent, nu își notează, și apoi îi stresează pe ei?! Ultima nebunie la modă este să dai temele pe grupul de părinți. Nici nu recuperează bine fiecare copilul de la școală, că sigur se găsește o mămică preocupată să întrebe ce teme avem azi. Și răspunsuri așteaptă de la părinții copiilor atenți și silitori, care sunt conștiincioși și pot da corect tema. Dar de ce sunt ei mai speciali și sacrificați spre binele tuturor? Ia să vedem ce se întâmplă dacă nimeni nu mai dă tema! Este datoria elevului să știe ce sarcini are de rezolvat…

Paranteză: nu se includ aici cazurile medicale și cele justificate de absență (nu cele din seria a plouat, a fost frig, acum a luat mama bilete la mare), când rogi colegul de bancă sau un altul cu care te înțelegi să îți fotocopieze fișele sau să îți dea și ție ce s-a lucrat la școală, să recuperezi. De-asta e bine să ai măcar un prieten adevărat în clasă, nu să faci pe deșteptul să enervezi pe toată lumea, că nu se știe când ai nevoie de ajutor…

A doua situație e aceea în care ești nemulțumit că nimeni nu îți satisface cererea și o suni pe doamna. Nu-i așa? Ea trebuie să știe cel mai bine ce teme sunt de făcut! Îi dai mesaj, o buzzui pe whatsapp, insiști, că doar nu îl lași pe Goe să se ducă cu tema nefăcută, nu? Tu ești părinte responsabil, ce naiba! Doar că nu ești capabil să îți înveți și copilul la fel! Mă bucur că am făcut regulă clară cu „nu mă suni“ (nu merge, stați liniștiți – dar nici eu nu răspund), dai sms, dacă eu consider că mă privește problema, îți răspund, dacă nu – nu. Îmi repet mereu acea strategie de rezolvare a problemelor: definește problema, a cui e? Dacă nu e a ta, să și-o rezolve. Mi-e teamă că nebunia aceasta cu online-ul, cu menținerea claselor virtuale în paralel, ascunde multe capcane, și cea a temelor pândește după colț. Dacă tu ai dat tema în clasă, le-ai explicat-o, le-ai cerut să o noteze, atunci consider misiunea încheiată și orice dialog ulterior pe acest subiect nu face decât să afecteze dezvoltarea autonomiei la copil. Îți dai cu stângul în dreptul, mai pe românește.

A treia situație e aceea în care doamna e o drăguță (eu nu sunt, recunosc) și dă mură-n gură, din proprie inițiativă, temele pe grup. Să zicem că cine știe ce s-a întâmplat și n-ai apucat să dai tema și e vital ca până a doua zi ei să rezolve acea sarcină. Însă tema… se explică în clasă. Nu dai exercițiul 3 și 5 de la 42, rezervi două minute să le citești și să vezi ce e cu ele, preferabil să semene cu ce ai lucrat în clasă, dacă nu și să fie mai ușoare. Dar de ce ai da tu zi de zi temele pe grupul de părinți?! Ok, le comunici când ai nevoie de ceva anume și ți-e teamă că nu au înțeles copiii despre ce material e vorba. Dar în rest?!

Sunt temele vitale sau nu?

Sunt discuții interminabile despre cât de benefice sunt temele pentru acasă și, dacă sunt, cât ar trebui să dureze. La fel de lungi sunt acuzele că temele distrug relația dintre părinte și copil, care se tensionează pe un tărâm pe care cei doi nu prea au ce căuta împreună. Responsabilul cu „făcutul temelor“ este copilul. Dar dacă l-ai crescut împins de la spate în orice situație și el nu are nicio îndatorire, miracolul temelor nu va avea loc și coșmarul vieții tale de părinte de școlar e pe cale să înceapă.

Totuși, consider că greșeala aparține tot profesorilor, pentru că încalcă regulile. De ce evaluezi temele? De ce le dai atâta importanță de parcă toată activitatea se învârte în jurul lor? Lucrează în clasă, temele nu sunt obligatorii, sunt pentru cine realizează importanța lor. Există un procent infim de copii care nu au nevoie de acest exercițiu suplimentar, însă rolul tău e să îi faci să conștientizeze că e în beneficiul lor să lucreze singuri și să nu trișeze – adică să îi scrie părintele tema, să fie „bine“. Și dacă știi că copilul merge la after, verifică atent dacă nu cumva i se scrie rezolvarea pe tablă și el o transcrie în caiet, fără să știe despre ce e vorba, dar are tema „făcută“, căci în cazul acesta părintele plătește cai verzi pe pereți și ești singurul capabil să îi sesizeze situația.

De ce trebuie să fie tema făcută fără nicio greșeală?! Personal nu am nicio satisfacție când văd o temă impecabilă, pentru că nu pot să nu mă gândesc câte pagini au fost rupte, de câte ori a scris același lucru pe alt caiet până a trecut pe „curat“, unde a greșit și ce nu a înțeles de fapt, câte chinuri se ascund în acea perfecțiune sau… ce părinte responsabil a contribuit. Singurul moment în care chiar mă simt bine e când acest rezultat apare în clasă, la o evaluare, la muncă independentă, la o dictare. Atunci poți să te bucuri tu, ca profesor, că acel copil a reușit. În rest… numai de bine. Nu a făcut tema? Găsește soluții. Teste fulger din temă, întrebări rapide care îți arată clar dacă a muncit cu adevărat. Și sunt isteți foc, după ce se dau un pic cu capul de pragul de sus și realizează cum stă treaba, nu se vor mai fofila de la teme.

Ca să închei, ce e doamna?! E de toate, să fie acolo, că doar de-asta e plătită, nu? E om, are limite, are un nivel mai mic sau mai mare de toleranță, și cu siguranță îi datorezi respect. Nu este la dispoziția ta zi și noapte doar pentru că tu consideri că îți poate rezolva o problemă.

Și pentru că azi e 5 Iunie, La mulți ani! tuturor celor care dau în fiecare zi o părticică din suflet copiilor veniți la școală și dornici să învețe. La mulți ani educatorilor, învățătorilor, profesorilor, tuturor celor care nu renunță să încerce, zi de zi, să producă o schimbare. Așa înțeleg eu învățarea: tot ceea ce faci trebuie să creeze o cale! 

Fabuloasele manuale 3D „lansate“ azi

Azi, când am deschis la 16:00 trecute fix invitația din mail primită de la EDP pentru a vedea ce n-a văzut Parisul, manuale 3D în România, mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să scriu, obiectiv, un articol. Acum vreo 2000 de ani, Tacitus spunea că el a scris „istoria“ sa fără ură și părtinire, deși mulți au spus că o istorie mai părtinitoare decât a lui nu a scris nimeni. Așadar, nu e că am ceva personal cu EDP, ci am cu o mentalitate învechită de monopol în detrimentul consumatorului.

Vorbesc aici de consumatorul de produs educațional, elevul și familia lui, apoi profesorii de la catedră, iar în interesul lor piața trebuie să fie liberă și corectă. Pentru noi mai e mult până departe, încă nu am uitat experiența de acum câțiva ani când colegi de facultate din țară m-au sunat să mă felicite pentru manualul meu și să-mi spună cu tristețe că de la nivel de inspectorat/partid aveau indicații să ia un altul. N-am uitat atunci nici experiența manualului digital pe care l-am descris la milimetru și pentru care mi s-a spus frumos că nu există buget, să simplific, să tai, nu face nimeni programare dedicată, simulări 3D, să croșetez ceva pe șabloanele existente și să rămân în limitele financiare stabilite. Singura alinare a fost încurajarea că va veni o vreme când voi avea la dispoziție ceea ce îmi doream eu atunci.

În preajma Paștelui am primit de la unul din părinții din clasa mea o recomandare de site. Și-a dat seama cât de greu îmi era totuși să iau resursele în engleză și să le traduc pentru copii, așa că site-ul acesta ar fi trebuit să îmi ușureze un pic munca, căci era în limba română. Contul urma să fie gratuit până la sfârșitul anului școlar. Personal parcă am scăpat în țara bomboanelor și acadelelor, am zăcut efectiv pe site cu orele, aplicațiile de istorie și anatomie au fost preferatele mele. Eu încă nu știu cum predau istorie unii colegi mergând fără hartă la clasă, nu mai zic de prezentări, imagini, filme, simulări… Anatomia, descrisă și la nivel de celulă – o altă pasiune a mea. Dar am continuat cu chimie și fizică, ce-mi mai aminteam sau ce voiam să aflu și eram în extaz. Elevul din mine de acum niște zeci de ani găsea în sfârșit ceea ce și-a dorit în anii de școală.

Pentru cei care mă urmăresc, știu că am un „pitic“ cu manualele digitale. Am tot scris despre ele. Chiar zilele trecute m-am oprit la manualele EDP de pe site-ul oficial cu manuale și, din ceea ce am încercat să aflu până acum, manualele digitale nu au fost pe site, ci doar manualul clasic, dar în format electronic, adică să poți vedea paginile pe ecranul dispozitivului (există încă o mare confuzie între manual în format electronic, cum sunt ebook-urile, și manual digital, care oferă prin aplicații dinamice și interactive o experiență de învățare).

Când am citit prima dată titlul evenimentului cu care EDP se lăuda pe toate canalele, cum că prezintă în premieră manualele lor 3D, am rămas blocată. În naivitatea mea optimistă mi-am închipuit că au renăscut ca phoenixul din cenușă și după manualele catastrofale de acum 3 ani, când au impus monopolul, ne dau acum lecții și de digital.

Așadar, așa cum reclama e sufletul comerțului, am aflat cum (în două ore, apoi trei din cauza probabil a momentelor publicitare) poți deveni un profesor excelent. Istoria are tristul obicei să se repete și ceea ce a simțit pe pielea lui Ceaușescu la balcon în dimineața zilei de 22, când mielușeii lui au început să latre, au simțit și organizatorii acestui eveniment. După luni de frustrări, oamenii voiau să vadă, concret, ce li s-a promis, materiale clare pentru toate ciclurile, de la preșcolar la liceu. Am fost luați metodic de urechi și puși la colț, dacă nu ne place să ne găsim altceva de făcut, e gratis, da? Ce pretenții avem?

Ca lecție de viață, eu știu că nimic nu e gratis. Totul are un preț, chiar dacă e scris mic. Poate prețul a fost construirea rapidă a unei baze de date cu profesori interesați, la care să le vinzi ulterior un curs pe bani. Dar nu vă amăgiți că a fost gratis.

Mai mult, ni se promitea repetitiv și bulinuța de cumințenie, adeverința de participare cu care momești oamenii, căci lupul schimbă greu năravul, mai bine să fie acolo hârtia, că nu cere de mâncare. Bine că e electronică și nu taie un copac pentru ea, căci nu are valoare nici să (știți voi, nu zic). Oamenii care chiar vor să învețe ceva nu așteaptă să li se dea hârtia și să fie pe lista de prezență la o activitate.

Să mai zic că interacțiunea cu publicul a fost jalnică? O „emisiune“ gen teleșcoală, al cărei ridicol l-au simțit mulți după ce în această perioadă experiența interacțiunii online e la cu totul alt nivel. Un chat la mii de oameni e o porcărie, nu înțelegi nimic, cu toate eforturile am reușit să urmăresc și să îmi dau seama că nu sunt singura care considera, mai ales în prima jumătate de oră, o pierdere de vreme. Apariția doamnei ministru a pus paie pe foc, oricum mai toată lumea cu bun simț de la catedră vede roșu în fața ochilor când apare.

Câteva (mai multe) concluzii după evenimentul „fabulos“ de azi, care parcă era licitație: Suntem 3000! Putem mai mult! Pe cine mai chemați? (Nu am căutat citatul exact, nu mă țin nervii, mi s-a părut jenant.)

Cantitatea e sufletul comerțului

  • ne batem în continuare cu pumnul în piept pe cantitate – au intrat aproape 8000 și au rămas spre final 5000; problema pe care și-ar pune-o cineva interesat e de ce au plecat cei 3000; tu când le spui tuturor, de la nivel de minister că gata, grijile lor iau sfârșit, avem manuale 3D, nu îți permiți să le vorbești oamenilor arogant.
  • punctualitatea este un principiu relativ la români. Pe Carol I l-a scos din minți obiceiul și EDP ne-a arătat că e românească până în adâncul sufletului.
  • gafele au curs una după alta, de la „manuale de la grădiniță până la liceu”, știut fiind faptul că, până la clasa întâi, avem doar auxiliare, la „conținutul valoros al manualului de geografie de clasa a VI-a“, la care m-a umflat râsul, mi-am amintit cum Turnu-Măgurele se mutase în amonte pe Dunăre până la Porțile de Fier, dar nici Marea Moartă nu mai era la locul ei și multe altele…
  • calitatea sonorului în prezentare a fost jalnică. E clar că unii nu au fost pregătiți, sau colajele inserate nu erau prelucrate la același nivel. Oamenii s-au plâns, dar erau ironizați că nu știu să dea mai tare. Era pe maxim, dovada a fost că în momentul în care cei doi prezentatori au intrat, am dat urgent încet.
  • total neinspirată alegerea fizicii pentru demonstrație, puțin aprofundată la noi (chiar dacă este unul dintre domeniile foarte bine reprezentate). Puteau alege orice altceva, mai accesibil tuturor, ceva de cultură generală. Dar nu mai contează. Învățătorii protestau, voiau să vadă ceva pentru elevii mici. Ca să nu mai zic că nu am asistat la o „lecție“, ci la pregătirea materialului necesar uneia. Nu am înțeles ce se întâmplă cu testele… Cum verifici ce au făcut elevii? Cum le transmiți feedback?
  • finalul a fost trist. Organizatorii au reacționat prost la criticile primite (vorbesc de cele pertinente, nu de mizeriile care s-au strecurat pe-acolo), nu au avut niciun moment inspirația să realizeze că atitudinea și abordarea nu erau potrivite pe timpul și nervii unor oameni care se străduiesc din martie să se descurce cum pot, fără niciun ajutor, cu mijloacele tehnice pe care le au la dispoziție și căutând orbește soluții. Mulți au intrat sperând nebunește că MEN și-a asumat în sfârșit îndatoririle și oferă tuturor instrumente de lucru. Practic a fost prezentată o platformă cu resurse foarte bune, utile în cele mai multe cazuri.

Mozaik Education

  • în realitate, nici EDP și nici MEN nu au creat nimic; platforma Mozaik Education are o istorie îndelungată în Ungaria și funcționează pentru a satisface cerințe educaționale în vreo 40 de țări. Cum? Democratic. Ai cont, plătești abonament, iei ce ai nevoie. Opțiunile sunt fabuloase. Doar că… nu este proiectată să răspundă cerințelor specifice ale învățământului românesc și programelor noastre de studiu. Cine crede că le va găsi acolo în ordine, pe toate, fix când ai nevoie, se amăgește.
  • platforma oferă însă niște opțiuni extraordinare și luându-ne ochii cu acestea, EDP ne-a arătat de fapt ce putem să facem cu manualele lor, și așa praf: să le facem noi pe înțelesul elevilor. Dacă nu cumva am înțeles eu greșit, ei au făcut parteneriatul, au pus acolo pe platformă manualele EDP, iar rolul profesorului e acum să caute aplicațiile potrivite și să le insereze, ca pictograme, în manual pentru a avea manuale 3D la dispoziția elevului. Mi s-a părut jignitor modul în care ni s-a explicat că secretul manualului 3D stă în aceste pictograme pe care, dacă apeși, vezi 3D structura pământului (ca în exemplu). Ca și cum de opt ani de zile de când facem manuale cu componentă digitală, nu am văzut iconițele…
  • revenind la Mozaik, ceea ce povesteam la începutul articolului se referea la ei. Nu știu cât de profund e parteneriatul cu EDP și MEN, dacă implică abonamente la nivel de școală, sau licențe oferite profesorilor și elevilor care au adrese @școalanr.ro. Sau poate sunt interesați de catalogul lor electronic. Însă sunt foarte multe lucruri utile.
  • ce pot să spun e că oamenii au un produs de calitate, la care au muncit și pe care acum îl vând. Cumpără cine are nevoie, însă speranța mea cea mare e că nu se va impune, cu titlul de monopol. Pentru a putea oferi o experiență de învățare deosebită, varietatea e principala condiție și pe orice piață concurența cinstită nu face decât să crească nivelul calitativ al produselor. Atunci când știi că cel mai bun câștigă, muncești și investești să fii tu acela.

Noi să fim sănătoși, să nu ne mai consumăm atât și să nu uităm că ce nu ne dărâmă ne face mai puternici. Nu știu cum vor evolua lucrurile, însă dacă se va realiza vreodată acea platformă unde elevul să intre să acceseze lecțiile, să învețe singur, având nevoie redusă de asistență din partea unui profesor în carne și oase, vom avea în sfârșit o cernere a resursei umane în învățământ. Cei care se fac că muncesc, care citesc ziarul la catedră, necalificați de toate tipurile, nu își vor mai găsi locul în această lume.

Magneții și școala online

Lecțiile de științe despre magneți, indiferent de nivelul de vârstă căruia ne adresăm, nu se pot face fără experiment. Cel puțin așa credeam, până când am văzut că la gimnaziu și liceu orice lecții de știință se pot face fără experimente, chimia mai ales, așa că ce să mai vorbim de fizică?! Și la liceu, pe profil de științe, e tare greu să faci măcar un experiment! Mă gândesc cu tristețe acum cât de încântați erau copiii mei de experimente în anii trecuți și că acum, la gimnaziu, doar vor auzi de ele sau cel mult le vor vedea proiectate pe un ecran, deși nici de asta nu au prea avut parte…

Prima lecție cu magneți la clasa pregătitoare a fost în toamnă, când am organizat un mic atelier de științe aplicate. Am povestit atunci despre experimentele făcute și așteptam cu nerăbdare să ajung să am ocazia să ne jucăm toți. Erau planuri multe, care s-au dus pe apa Sâmbetei. Așadar nu mi-a rămas decât să explic online cum să organizeze părinții acasă o lecție experiment din care cei mici să rămână cu câteva idei clare despre magneți, pentru că a le arăta eu de dincolo de ecran doi magneți care se atrag nu însemna nimic. Am căutat filmulețe informative, să îi ajut pe îndrumători să aibă o idee cam ce ar trebui să se întâmple. Știu că e greu, însă unele activități necesită pregătire, așa cum și profesorii își pregătesc zi de zi lecțiile (sau, în cazul unora, așa ar trebui). Pot doar să îmi imaginez efortul necesar și enorma motivație intrinsecă pentru a da curs unor astfel de propuneri, pentru că, în cele din urmă, o faci pentru copilul tău.

Pentru a organiza lecția, am recomandat să se pornească de la magneții din casă, menționând că magnetita este un minereu natural (descoperit acum peste 3000 de ani de chinezi, primii care au inventat și busola, aș spune prima aplicație practică a magneților, după cea populară de a găsi acul din carul cu fân). Cu ajutorul unui magnet (nu contează cât de mare), urmau a fi căutate obiectele care sunt atrase și cele care nu sunt influențate de atracția magnetului. Sarcina de lucru a copiilor: să realizeze un tabel în care să noteze, pe măsură ce testau, rezultatul.

Lucrez mult cu tabele, în orice ocazie, mi se pare că astfel e mult mai eficient decât făcând din joi în Paște o lecție despre organizarea datelor. Puteți să-i spuneți și lecție integrată cu comunicarea în limba română, căci nu e ușor să scrii. Listele le corectez, la nevoie, în Paint, iar când returnez tema văd și ei greșelile. Cum aproape am terminat alfabetul (x, k, q, w, y mai lipsesc) misiunea nu a fost una foarte dificilă.

După ce am terminat cu interacțiunea dintre corpuri și magneți, am trecut la cea între doi magneți. Contează mai puțin acum care este polul nord și polul sud al unui magnet (dacă nu ai unul deja marcat, e mai greu de aflat), e important să știi că se atrag cu polii opuși și se resping cu polii identici.

Despre întrebuințările magneților în viața de zi cu zi nu am cerut feedback, sper doar că au discutat cât mai multe, căutând în casă unde avem magneți și la ce folosesc. Și filmulețele pe care le-am descoperit pe youtube conțineau o sumedenie de idei, pentru completare.

Am adăugat și filmulețele pe care eu le-am realizat, de la experimente cu pilitură de fier, unde aceasta se orientează conform undelor de câmp magnetic, diferite și ele în funcție de forma magnetului. Sunt printre cele mai spectaculoase experimente de la școală și le-am reamintit și de experimentul de astă-toamnă, cu tonner de imprimantă diluat în alcool și magnet. Acolo unde au avut materialele, le-au reluat acasă.

„Tema“ lecției a fost realizarea unei jucării care să „funcționeze“ cu ajutorul magneților și cea mai practică a fost deplasarea unei mașinuțe. Pui un magnet pe mașinuță, un altul în mână, potrivești polii identici și încerci să îi combini. Dacă magneții sunt suficient de mari sau de puternici dezvoltă forța necesară pentru a deplasa mașinuța.

Însă soluțiile lor au fost dintre cele mai ingenioase, așa am avut parte de un labirint magnetic, prins pe sticla unei mese, dar și de o minunată improvizație de teatru cu figurine, folosind același principiu. Am putea să le spunem marionete, căci sunt mișcate cu mâna, dar de data aceasta firele chiar sunt invizibile. Un minunat exemplu de activitate integrată, bonus și creativă.

N-aș ști să spun de ce magneții, dintre toate experimentele (exagerez, cele de optică sunt preferatele mele!) au atâta farmec. Cert e că, după atâtea filmulețe și demonstrații, mi s-a pus pata că vreau un set de magneți marcați și neapărat unul potcoavă. N-am prea găsit ce căutam, ba nu era pe stoc, ba nu era în buget, dar am ajuns într-un final la setul cu magneți de la Learning Resources. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, l-am combinat și cu plastilină magnetică. A sosit, l-am dezinfectat și am trecut la joacă. Cipsurile din set au o sârmuliță pe muchia exterioară, de aceea sunt atrase, deși ele sunt din plastic. Bile magnetice n-am avut niciodată. Nu dau pe-afară de fericire că magnetul potcoavă este atât de mic, însă cei doi circulari și dispozitivul cu bețișor pentru a demonstra levitația magnetică e de milioane, numai bun pentru decor la birou în loc de un perpetuum mobile.

Vine 1 Iunie… poate vă gândiți la ceva util, care nu are neapărat roți sau imită vreun personaj celebru. Mai jos am adăugat câteva seturi simpatice, mai ales pentru copii, din aceeași serie cu al meu. Pentru preț, dați click pe poze.

TOBAR Plastilina inteligenta magnetica  Learning Resources Set STEM - Forta si miscare

Primul îmi făcea cu ochiul, căci avea acea tăbliță labirint, însă poate doar dacă mai aveam eu copii mici să se joace cu el merita investiția. Al doilea era ok pentru nevoile mele de la școală, dar și pentru copiii care vizitează atelierul și au ocazia să experimenteze. Plastilina am luat-o din pură curiozitate, am experimentat probabil ce simt copiii jucându-se cu slime, doar că acesta e magnetic și „mișcător“. La ultimul set e pe listă mi-a plăcut descrierea, util pentru lecțiile de forțe și mișcare, deși aici nu e atât de greu să ridici copiii în picioare și să improvizezi toate experimentele. Oricum ar fi, dacă tot ne chinuim să învățăm „modern“, prin descoperire, nu ai cum să o faci dacă nu pui mâna pe ceva să vezi ce se întâmplă.