Moment de sinceritate

Așa s-a numit momentul în care le-am dat copiilor în ultima zi de școală „test fulger”. Au înțepenit. De obicei, când pun o foiță albă cu fața în jos pe bancă e test fulger. Doar că atunci, în ultima zi, nimeni nu știa ce oră avem în acel moment… Regula conform căreia nimeni nu întoarce foaia decât la semnalul meu au respectat-o. I-am lăsat să le întoarcă… le-am spus că e momentul să îmi spună și ei cum a fost anul, că doar eu m-am plâns în fiecare zi de boacănele lor. Am împărțit foile albe…

Doamna, ce titlu punem? Extemporal la dirigenție nu mergea, sunt prea mici, plus că nu știu ce e ăla extemporal. Le-am zis să scrie „Moment de sinceritate”, pentru că exact asta vreau să fie.

Ca o paranteză, am dat și părinților, online, aceleași întrebări. Copiii au fost minunați, mi-au scris de toate. Sper să aibă și adulții același curaj.

Aveau de identificat:

  1. Cinci lucruri care le-au plăcut în clasa a III-a.
  2. Cinci lucruri care nu le-au plăcut.
  3. Ce sfaturi utile au pentru mine.
  4. Ce schimbăm în clasă anul viitor.
  5. Ce părere au despre cum s-au descurcat în anul care tocmai s-a încheiat.
  6. Ce aș fi putut face eu mai mult pentru fiecare.

Răspunsurile… pe măsură. După ce le-am citit, le-am și discutat, atât cât a fost posibil. I-am sfătuit să ia în serios tema de vacanță, căci la exprimare în scris nu stăm deloc bine. Când au exerciții impuse – de răspuns la întrebări, povestit un text – se descurcă. Dar acum, când scriau ceea ce simțeau ei, poticnelile erau dese.

Ce le-a plăcut:

  • doamna a fost de acord cu hamsterii; ne-am jucat la ora de sport; ne-am aranjat unul lângă altul (în bănci); am făcut lucruri frumoase.
  • vizita la fabrica VelPitar și în Delta Văcărești.
  • doamna glumește uneori; facem ce vrem uneori; îmi place matematica.
  • la sport ne jucăm; am mulți prieteni; miercuri în ultima săptămână am făcut ce-am vrut; am vizitat o fabrică și de Moș Crăciun am primit cadouri.
  • am făcut buchete cu funde; am mers la fabrica Linco; avem hamsteri; am făcut pești din hârtie; am desenat cu creta pe hârtie.
  • la picnic; când am făcut morișca; în Parcul Văcărești; când ne-am jucat în spatele școlii.
  • în Parcul Natural Văcărești, când am văzut o broască, un hotel de albine; când am făcut prima noastră poveste și am primit un abțibild pentru ea.
  • în Parcul Văcărești; la fabrica de pâine; la teatru; când am învățat despre păsări; ne-am putut juca pe telefoane.
  • am făcut multe activități distractive; am ieșit în curte în pauze; mi-am făcut un prieten bun; facem ce vrem la sport; când a introdus „ortograma zilei”.
  • am râs; am avut colegi noi; doamna făcea glume.
  • picnicul; ora de lectura cu Bianca Timsa Stoicescu; ora de matematica distractivă; teatrul; ora de matematica cu euro și lei.
  • nimic.
  • când s-a introdus „gluma zilei”; când ne-am uitat prima dată la proiector; când am făcut picnic; când am mers în Văcărești.
  • am avut două materii noi, științe ale naturii și civică; am învățat părțile de vorbire; puteam ieși afară în pauze; am avut colegi noi; am făcut lucruri noi.
  • am învățat la încă două materii; am avut profesor nou la sport; am avut două zile cu două ore în ultima săptămână de școală; am avut video-proiector.
  • testele fulger la matematică; ortogramele; când ne-am dat multe cadouri de Mărțișor; când am primit cadouri de Crăciun; fracțiile.
  • am învățat să coasem; am fost în Văcărești; m-a scos la tablă; am învățat împărțirea; am lucrat cu lut.
  • ora de mișcare, muzica, arte și atât.
  • când am primit Fb; de 1 Martie; de 8 Martie.

Ce nu le-a plăcut:

  • doamna iubește AVAP-ul; trebuie să învățăm; avem multe teme.
  • mi-au pierdut colegii cartea din Portal; am stat în soare la sport; fetele s-au certat; băieții ne furau mâncarea; nu aveam apă.
  • dăm multe teste; luăm calificative proaste.
  • când o colegă mi-a zis „grasă”; când m-am certat cu fetele; când un băiat mi-a dat cu mingea în cap; când nu a venit domnul de sport; când mi-a dat o colegă plastilina inteligentă pe jos.
  • testul la muzică; picnicul în spatele școlii; să citim o poveste.
  • că nu am mers în excursie; am luat „i” la mate, la română, științe și civică.
  • când mi-au spart ochelarii; când m-a împins, am căzut și m-am julit.
  • când eram jignit; când domnul de sport mi-a pus o poreclă.
  • testele grele; unele glume ale doamnei.
  • nu am mers în excursie; nu am mers la concursuri; a trebuit să recuperăm o lună; ora de medicină orală; nu am avut serbare.
  • nimic.
  • când am dat test la muzică; când a țipat doamna de engleză la mine.
  • am avut rezultate proaste.
  • când am luat o notă proastă; când m-a întrebat ceva și nu știam.
  • am luat notă mică; am dat dictare; colegele m-au ignorat.
  • doamna de engleză a zis că o să rămân repetentă; un copil mi-a aruncat un măr.
  • m-am certat cu o colegă; am făcut un cucui.

Sfaturi:

  • să ne mutăm unul lângă altul, să facem mai multe lucruri.
  • să fie pedepsiți cei care fac ceva urât.
  • să avem teme mai puține. (x 2)
  • să plecăm în excursie, să împrumutăm cărți doar celor serioși.
  • să facă orele mai interesante și mai distractive.
  • în săptămâna altfel să colorăm în parc cu creta.
  • să mergem la DinoParc, la KFC.
  • să mergem în excursie.
  • să primim mai multe teme; să fie certați toți cei care fac rele.
  • să facem Joc și mișcare mai des.
  • să vizitam locuri și din afara Bucureștiului și să facem și o serbare.
  • niciunul.
  • să țină clopoțelul.
  • să noteze cine a adus ceva și cine nu la fondul clasei.
  • cine vorbește la oră să i se scadă nota la purtare.
  • să avem ore mai distractive. x 2
  • să mergem în mai multe excursii.
  • să fie orele mai frumoase.

Clasa:

  • să rămână așa cum e.
  • să nu țipăm, să schimbăm mai des cărțile.
  • să stăm cum vrem în bănci.
  • să schimbăm panourile de pe pereți. ( x 2)
  • să stăm câte doi în bancă.
  • locul băncilor.
  • să nu mai fie tabla înmulțirii pe perete.
  • să fie pedepsit doar vinovatul, nu toată clasa.
  • să aducă fiecare cărți la biblioteca clasei.
  • să schimbăm câteva reguli și băncile.
  • nimic.
  • să avem mai mulți hamsteri.
  • să fie cineva care să șteargă tabla.
  • să se schimbe purtarea colegilor și să fie mai mult respect.
  • să avem fiecare un hamster pe bancă, cadou de Crăciun.
  • să schimbăm băncile; să stăm câte doi.
  • pereții.
  • culoarea pereților.

Performanțele proprii:

  • m-am descurcat foarte bine.
  • m-am descurcat foarte prost, anul viitor aș vrea să am calificative mai bune.
  • nu este bine, dar măcar trec clasa.
  • nu prea m-am descurcat la română și la științe.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • eu cred că m-am descurcat bine.
  • eu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • eu nu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • anul acesta m-am descurcat destul de bine, deoarece eu la clasa a II-a nu am făcut științe și civică.
  • am o părere bună despre cum m-am descurcat în acest an.
  • eu cred că m-am descurcat destul de bine.
  • proastă, foarte foarte proastă.
  • nu a mers prea bine.
  • m-am descurcat urât și am avut rezultate proaste.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • m-am descurcat binișor, se putea mai bine.
  • foarte prost, îmi pare chiar rău, dar în clasa a IV-a o să iau Fb pe linie.
  • Fb.

Activitate personalizată:

  • nimic.
  • doamna a făcut multe pentru mine și îi mulțumesc din suflet.
  • să-mi dea mie mai puține teme.
  • să îmi explice mai mult lecția.
  • nimic, totul era deja bine.
  • nimic, a făcut foarte multe pentru mine.
  • să mă pedepsească atunci când nu îmi fac tema.
  • a făcut ce era mai bine pentru mine și nici nu trebuia mai mult.
  • cred că doamna nu ar fi putut să facă ceva mai mult pentru mine.
  • eu cred ca profesorul nu are ce sa facă mai mult pentru mine.
  • nimic, chiar nu puteți face nimic, așa sunt eu, leneșă.
  • nu are nimic de făcut că e bună deja.
  • n-ar fi putut face nimic, a fost corectă.
  • să mă lase să citesc la română un pic mai mult.
  • doamna ar trebui să fie în felul ei.
  • să ne pună la toți temele la panou.
  • aș dori să ne ia un șarpe.
  • să avem broaște micuțe țestoase.

Am avut emoții când le-am citit… foarte multe. Unele sunt realizabile, altele sunt din categoria „să împaci și capra, și varza”. M-am bucurat să văd că unele lucruri au mers bine, m-am bucurat și mai mult când mi-au spus care au mers prost. Sunt mândră de ei că au făcut observații corecte. Poate dacă nu era atmosfera de vacanță reușeau chiar să scrie câte cinci, sau să detalieze mai mult. Oricum pe alocuri am reformulat, am scos numele colegilor acolo unde le-au dat, am pus ideea pe scurt.

Încă am de aprofundat partea cu glumele, aici chiar e nevoie de o discuție serioasă cu ei, să înțeleg ce vor să spună. Nici problema cu așezarea în bănci nu e ușoară… dar vom vedea în toamnă. Cu pereții colorați – eu aș fi fericită să avem parte măcar de-o zugrăveală albă, nu visez mai mult! Cu temele nu știu dacă există o soluție, anul viitor vor avea și istorie, și geografie. Le-a fost greu cu științe și civică, să învețe constant…

Însă am un subiect de gândire pentru această vacanță. Perfectă nu sunt, le am și eu pe ale mele. Însă e mai ușor când primești feedback sincer, când știi care sunt așteptările. Mie mi-a plăcut că s-au implicat, chiar și atunci când am venit cu idei ciudate. Mi-ar fi plăcut să aibă mai mult curaj să spună ce gândesc, ce le place și ce nu, în timpul anului. Să vină să ceară ajutor mai des, căci nu mereu îmi dădeam seama cine are nevoie. Aș zugrăvi clasa în galben și verde (dar nu am voie), aș schimba băncile căci sunt oribile, aș vrea să avem la școală imprimantă color pe care să n-o încărcăm noi… aș vrea o bibliotecă mare în clasă. Aș vrea să am mai mult timp pentru fiecare. Și ce mi-aș mai dori… să nu-mi mai consum pixul verde, să scrie corect și să fie conștiincioși.

E un exercițiu pe care nu regret că l-am făcut și pe care clar trebuie să-l repet.

PS. Numai pentru elevii mei – dragilor, nu, nu ne vom lua șarpe, din păcate. Nici broscuțe nu cred… Însă problema cu hamsterii e pe cale să se rezolve.

 

 

Vine vacanța… cu teme!

S-au inventat, bineînțeles, mijloace moderne de tortură a copiilor, se numesc „caiete de vacanță”. Cei care merg la summer school, ca să nu uite că e vacanță, au de lucru în fiecare zi. Eventual o pagină, că atât e „norma”, să termini caietul până la sfârșitul vacanței… După atâtea vacanțe de „părinte”, deja am ajuns la concluzia că nu are sens să numeri paginile și cât mai ai de lucru. Printre altele, m-a anunțat săptămâna trecută Irisuca cum că am de dat 15 lei la școală, că domnu’ de mate le-a comandat deja caiete… Nu doar că nu vrea, dar e furioasă și pentru că i se pare abuziv să nu fim nici măcar întrebați!

Așadar… copiilor mei (de la școală) le-am pregătit altceva. I-am rugat să țină un „jurnal de vacanță” cu câteva mici „chestii” oarecum obligatorii. Se ia pentru început un caiet mic cu foaie velină… (A trebuit să explic ce e foaia „felină”.)

Prima cerință: să încerce să scrie la două-trei zile, dacă zilnic e greu, măcar un enunț despre ce simte în acel moment sau cum a fost ziua. N-am exersat destul textul elevului în acest an și aș vrea să încerce cât mai des să se exprime coerent.

Se continuă cu transcrierea a trei rânduri la alegere de pe pagina la care a ajuns citind… „Doamna!!! Mi se pare mie sau asta înseamnă că citim toată vacanța?!” Na că s-au prins! Oricum se clarifica misterul cu cele două pagini care mai trebuie citite.

Alege un fragment care îți place. Pune-l între ghilimele, scrie apoi în paranteză autorul, titlul, numărul paginii. Continuă să citești cel puțin două pagini.

Ca să nu se plictisească, am continuat cu: Decorează (dacă vrei) pagina cu cel puțin un desen sau cu o carte poștală dacă ești în concediu! Și ca să semene totuși a treabă serioasă, Încheie cu un exercițiu sau o problemă la matematică. Le-am explicat că poate fi ceva simplu, ca înmulțirile cu numere mai mari, dar și probleme… pe care, dacă nu le găsesc, le pot cere. Le-am dat numărul meu de telefon și adresa de mail să trimită fotografia cu rezolvarea dacă au nevoie de ajutor.

Și de aici au început comentariile. Primul pe care l-am auzit era „Mai bine ne luați caiete de vacanță.”  De ce?? Și aici să vă țineți bine… Pentru că se completează repede și e mai simplu! Ahhh… ce păcat că nu pot râde în hohote și că trebuie să mai par și serioasă.

Au urmat solicitări de lămuriri despre cele trei rânduri de transcris. Le-am spus că poate fi ceva ce le place în mod deosebit. Dacă nu e nimic, pot citi următoarea pagină, și următoarea, până găsesc ceva ce merită transcris. Apoi, că prefer să urmărească ortogramele, cum se scriu… cum se despart cuvintele în silabe la capăt de rând, când scriem cu literă mare… nu doar așa, să citim neatenți. Și nu facem fișă de lectură? Nu ne spunem părerea? Nu e nimic obligatoriu în afară de autor, titlu, pagină. Exercițiul acesta are bătaie lungă, ca-n poveste, cum aruncă zmeul buzduganul cale de 3 zile… Oare când vor fi mai mari își vor aminti cum se citează un autor?!

La final le-am readus în atenție codurile de culori pe care le-am stabilit pentru părțile de vorbire: albastru-substantivele, roșu-adjectivele, verde-verbele, galben-pronumele. Pot colora măcar câte unul pe textul transcris, dacă tot pun mâna pe acea culoare. Așa, întâmplător!

Sincer, habar nu am ce va ieși. Am primit deja primele două pagini la corectat și începutul pare promițător. Pentru unii dintre ei, e un exercițiu necesar, dar și ei trebuie să conștientizeze acest lucru și să aleagă, nesiliți de nimeni, să îl facă. Voi vedea câte mesaje voi primi și cum vor arăta caietele la toamnă. Însă… sunt absolut sigură că la acest tip de temă nu s-au așteptat!

Proiecte cu materiale reciclate: mozaic cu dopuri

O poveste cu capace de plastic

Proiectele cu materiale reciclate (care ar trebui să contribuie cumva la formarea acelei competențe transversale de responsabilitate socială) se lovesc de cele mai imprevizibile piedici. Cea mai mare dintre ele este aceea că nu avem obiceiul de a recicla… nimic. Nici hârtie, nici pet-uri, și în niciun caz banalele dopuri. Un an de zile am strâns, acasă, tot ce îmi pica în mână. Și la școală la fel. Însă doar eu și câțiva copii, numărați pe degete, nu erau de ajuns pentru a realiza „ceva” impresionant. Nici măcar când am anunțat că vom face mozaic cu dopuri, am dat exemple găsite pe net, tot nu s-au mișcat lucrurile… tot pe degetele de la mână pot număra pe cei care au înțeles ce au de făcut. Mi-au venit unii cu cinci-zece dopuri… Ce să zic? Le spusesem că le dau și eu din ce am strâns tot anul încă pe atât cât au ei. Dar… ce să faci cu 10-20?

Proiecte cu materiale reciclate: mozaic cu dopuri

I-am lăsat să se organizeze pe echipe de câte 2-3. Nu îmi plac echipele de 4, în această combinație e mereu unul care șomează și îl acoperă ceilalți. Așa, câte 3, au reușit să aibă, cât de cât, o cantitate satisfăcătoare de dopuri. Tragedia a venit în momentul în care le-am explicat ce au de făcut și au constatat că nu au culorile dorite! Au început schimburile și negocierile: îți dau X și îmi dai Y? Am avut de rezolvat dileme existențiale: Doamna, Popescu are galbene și nu îmi dă și mie! Dar tu ce culori ai avut? Câte? Ce schimburi avantajoase îi oferi? De ce nu ți-ai adunat? Prea ne-am învățat să ni se dea, că ni se cuvine, așa, doar pentru că vrem noi și cerem!

Am făcut apoi paralela cu Greierele și furnica. Unii m-au luat în serios, din septembrie, să adunăm… și acum au avut. Alții – nu. Doar cu o zi înainte au adunat 5 dopuri. Morala nu e cazul să o mai discutăm. Însă din toată experiența, distractivă pentru unii și cam amară pentru alții, căci nu au reușit să pună în practică planul, am învățat ceva. Anul viitor ne apucăm de treabă serios, strângem toți și poate reușim să facem ceva impresionant.

Când trag linie, mă gândesc la ceea ce se întâmplă cu lumea. Wall-E e o poveste pe cale să devină adevărată. Nu învățăm să reciclăm, nu avem un comportament de protejare a mediului, legile europene de colectare selectivă a gunoiului se apropie, deși ne facem că nu ne privește. Dar aș vrea ca atunci când apare o cerință, indiferent cât de idioată pare, să o punem în practică. Poate că nu e doar un proiect stupid pentru ora de arte, de la care nu ai pretenții, ci are niște obiective mai adânci, pe care nu le vezi și pe care nu are cine să ți le explice.

Vă las să analizați mozaicurile. Sunt curioasă dacă vă dați seama, de la stânga la dreapta, ce reprezintă.

monede_si_bancnote_leul

La școală: monede și bancnote

Mai am un pic de tot până termin materia… și am ajuns aproape de lecțiile finale: Monede și bancnote, leul și euro. Manualul de matematică nu se arată extrem de generos cu imaginile și încercarea mea de a face învățare prin descoperire se cam oprește la limita de 5-10 lei, cu care copiii ar putea veni totuși la școală. Dar manualul are din belșug adunări…

Am stat să caut imagini… nici eu nu am de 200 și 500 lei, de la bancomat am încercat să scot tot salariul, dar mi-a dat numai bancnote de 50 și 100. Dacă cu leul o mai scoți la capăt, distracția cu euro e și mai și. Ce să faci cu o floare…? Adică cu cele câteva bancnote și monezi pe care le am în casă…?

Și vine iar o întrebare minunată… de ce Ministerul nu anticipează aceste probleme? Nu zic să ne furnizeze fizic materialele necesare pentru lecții, ci măcar digital, că doar ne-am obișnuit, pe banii noștri, să învățăm. Mi-ar fi trebuit, de exemplu, câte un specimen din fiecare pentru cele 5-6 grupuri pe care le pot alcătui la clasă. Să caute ei cine/ce este reprezentat pe ele, eventual să le și măsoare, dacă e scara 1:1, să poți face și lecție integrată. Poate chiar și o planșă de colorat, să-și imagineze o monedă și o bancnotă care ar circula în țara în care fiecare dintre ei ar fi rege/regină.

monede_si_bancnote_leul

Ca de obicei, ne descurcăm singuri. Am ajuns, cum era normal, pe site-ul Băncii Naționale a României. Știam că acolo voi găsi cu siguranță descrierile monedelor și bancnotelor în circulație și nu m-am înșelat. Aici aveți toate informațiile. Dacă dați click pe fiecare, și apoi apăsați și pe „Descriere”, cu siguranță aveți ceva nou de citit. Însă… acele imagini pentru analiză de care eu aveam nevoie… nu erau. Ok, fie, trecem mai departe, vedem cum ne descurcăm… facem research acasă, fiecare cu ce găsește, material real.

Apoi vine provocarea euro. Deja eram demoralizată, dar am intrat pe site-ul Băncii Centrale Europene. Când colo… surpriză! Oamenii ăștia chiar s-au gândit că, dacă vrei ca populația să cunoască monedele și bancnotele, trebuie să înveți la școală despre ele, așa cum trebuie. Culmea, au pregătit materiale și prezentări pentru profesori! Când am văzut că sunt disponibile în toate limbile europene… am rămas mască. Nu știu unde aș putea printa afișul, acum când toate sunt închise… dar prezentarea este minunată. Sunt aproape 3 pagini A4 de explicații pe slide-uri despre cum arată și ce semnifică desenele de pe monede și bancnote. Ar fi fost perfectă dacă mergeau și linkurile de detalii, dar oricum e mai mult decât am sperat să găsesc.

Când am tras linie și-am inventariat cu ce mă voi duce la clasă, am ajuns la veșnica întrebare… DE CE la noi nu se poate?? Cât le lua să pregătească materialele necesare într-o lecție? (Aha, am înțeles, e o provocare pentru noi, profesorii, să învățăm să umblăm cu calculatoarele…)

Închei într-un ton pozitiv, ca să o ascult și pe prietena mea (îmi tot spune să caut mai bine partea bună a lucrurilor). Am descoperit pe site-ul BNR trimitere la o aplicație, disponibilă pentru mobile: Leul Românesc, creată chiar de Banca Națională. Nu mai contează că merge doar pe landscape, că nu are butoane de navigare (back) și îl folosești pe cel al telefonului, că are 85MB… are poze cu toate monedele și bancnotele, le poți întoarce, studia, citi informațiile suplimentare pentru detalii. Așa că mi-a mai venit o idee, că tot umblă copiii cu telefoanele la ei! În plus, au și un joculeț. Dacă știi cine se află pe bancnote (așa, după moacă, nu după nume!), primești acces să-ți faci un selfie și să ți-l plasezi pe o bancnotă, pe care o poți apoi salva. Îmi încolți o idee, să dau un bonus pentru cine îmi trimite pe mail bancnota cu mutrița lui, nu de alta, dar la română am făcut emailul, formarea competenței digitale ne omoară încet, și mai avem și lecție nouă despre bani…

Întrebare pentru cititori:

De ce pe spatele bancnotelor euro sunt poduri și ferestre?

Legenda ghiocelului și povestea unei participări la concurs

De când lumea, concursurile școlare au fost, sunt și vor fi. Când eram eu mică prinsesem așa, un sentiment de respingere, de când ne luau cu arcanul la Cântarea României, urmate tot felul de spectacole mai ciudate ori mai ciudățele. Apoi au început olimpiadele și am văzut chiar de la clasa a IV-a că aici sunt „participanți și… participanți”. Adică cei de umplutură și cei cărora li se spun rezolvările. Au urmat multe altele, la care părinții m-au încurajat să particip pentru mine, pentru experiență, pentru a învăța să-mi controlez emoțiile, căci… premiile sunt, în cele mai multe cazuri, știute. Cea mai josnică lecție a venit în clasa a X-a, când am ieșit iar prima pe județ la socio-umane și, pentru că n-a ieșit cine trebuia, s-a decis în „comisie” redistribuirea locului la clasa a XI-a, unde, cică, ar fi fost egalitate… deși era un loc pentru fiecare nivel. Atunci mi s-a luat de toate…

Însă minunatul nostru sistem de învățământ a inventat „portofoliul elevului”, în care nu mai știu bieții părinți ce să mai pună, „ca să fie”. Un sistem coerent, cu concursuri înregistrate care să fie recunoscute, nu există, dar trebuie să ai „ceva” acolo. Așa că… am decis să-mi chinui câțiva copii, să îi mai duc la concursuri, unde să ne străduim să ne întrecem pe noi. Totuși au fost destul de multe și din seria celor creative care au trecut pe lângă noi, iar ultimul, propus de UHU, mi-a atras atenția… Trebuia să realizăm o machetă 3D după o poveste sau legendă. În martie, când am văzut concursul, tocmai ne zbătusem la ora de română cu „Legenda ghiocelului”, așa că a fost votată ca temă de proiect.

Vă imaginați că, după atâtea concursuri organizate aici, pe blog, la care am insistat mereu să lăsăm copiii să lucreze singuri, nu puteam tocmai eu să mă abat de la regulă. Mi se părea că până la finalul lunii mai e „mult”… așa că am început încet: ne-am cumpărat produse UHU – erau obligatorii în realizarea machetei. Apoi ne-am strâns în vacanța de primăvară și ne-am făcut planul de lucru, am stabilit cine se implică, ce personaje avem de confecționat, ce materiale strângem…

Ba chiar ne-am făcut și o schiță a machetei, unde se fixează fiecare element. Normal că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, și în final macheta a arătat altfel, florile au fost de toate tipurile și de toate culorile, iar cei implicați au sfârșit prin a fi toți copiii, căci am lucrat-o în orele de arte și abilități. Ce a rămas din planul inițial a fost tehnica dominantă de lucru – quillingul.

Contribuția mea a fost la tăierea și pregătirea polistirenului pentru suport. Apoi le-am arătat cum să confecționeze gărdulețele și le-au „rezolvat” într-o dimineață, înainte de ore. Am rugat-o pe I. să picteze decorul, apoi am început să facem flori… o săptămână au tot făcut acasă, până când am schimbat strategia, am trecut pe quilling la abilități și toată lumea a făcut flori, să umplem grădina. Personajele principale erau cam gata, însă lipsea Prințesa Rază de Soare, o prințesă „aurie”. Aveam emoții cu ea, un plan de rezervă presupunea niște capete de păpuși pentru care să găsim o soluție, însă A. i-a dat de cap. Prințesa era cât se poate de „strălucitoare”, cu trena care a rupt tulpina firavă a ghiocelului…

Când a fost totul gata, parcă nu ne venea să credem. M-am supărat pe câțiva șmecherași care au început să râdă la apariția prințesei, că e „urâtă”. I-am rugat să-mi arate contribuția lor la machetă, să vedem ei ce-au făcut atât de extraordinar de își permit să râdă. Apoi le-am cerut să facă ei alta „mai frumoasă”. Au lăsat capul în jos… oare când o să învățăm să respectăm munca celuilalt, mai ales dacă nu suntem în stare să facem nici măcar atât cât el!? Ne pricepem de minune să arătăm cu degetul și să judecăm, să punem etichete… dar în oglindă nu ne uităm!

Admirându-ne creația, copiii au început să comenteze. Se uitaseră și ei la creațiile înscrise în concurs. Doamna… nu cred că o să strângem noi 6000 de voturi… (Sincer, nici eu nu cred.) Dar știți, doamna… noi chiar am muncit serios! N-am decupat din cărți. Am făcut totul singuri. Chiar singuri! M-am simțit minunat să-i văd mulțumiți de munca lor (cei care au muncit că și-au și dorit, nu doar împinși de la spate), satisfăcuți că au făcut tot ce puteau mai bine. Au luat decizii, s-au implicat. Sunt mulțumită că am reușit să urmăm pașii de realizare a unui proiect: planul, aprovizionarea, împărțirea sarcinilor, colaborarea pentru realizarea acestora, schimb de idei și, în final, evaluarea. Așa că pot spune că deja am câștigat ceva, chiar dacă abia în timp vor realiza și ce.

Dacă vă place, ne puteți vota pe pagina concursului, dedicată claselor a III-a. Din păcate nu există pagină pentru fiecare proiect, va trebui să ne căutați nițel printre ceilalți concurenți. Macheta apare cu numele meu, Cristina H o r n o i u. Copiii sigur se vor bucura de fiecare apreciere primită!


Legenda ghiocelului

după o poveste populară

A fost odată o frumoasă rază de soare. Era chiar fata cea mică a mândrului astru luminos, o prințesă aurie. Și tocmai pentru că era cea mai mică și cea mai răsfățată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi poftea inima.
Într-o bună zi, pe când umbla prin văzduh, se opri într-o grădină plină de flori minunate.
Și, repezită cum era, s-a năpustit în grădină, a cules o floare și s-a înălțat din nou în zare.
Toate florile din grădină au privit mirate către cerul albastru și au început să murmure între ele:
— Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
— Cu siguranță, prințesa a ales un frate al meu, a spus un trandafir cu petale mari, catifelate și roșii, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
— Ba eu cred că a fost una dintre noi, a grăit mândră o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din cap încântate.
— Nici vorbă de așa ceva! a rostit îngâmfat un crin înalt. Nu putea fi decât unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Chiar și o violetă, mică și splendidă, a susținut că raza de soare culesese o soră a ei, vestită pentru delicatețe, și nu altceva.
Numai într-un colț, stingher, cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese frântă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău.
Apoi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă rotundă ca o perlă. Lacrima a căzut pe trupul frânt al ghiocelului, vindecându-l îndată.
Îndurerată de răul pe care i-l făcuse gingașului ghiocel, frumoasa rază de soare s-a apropiat de acesta și i-a spus cu un glas blând:
— Biet ghiocel mititel, tare rău îmi pare că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc ca să-ți alin suferința?
— Nu vreau nimic în schimb, a răspuns ghiocelul, lăsându-și în jos, rușinat, frumosul căpșor.
— Vrei frumusețea trandafirului? Sau parfumul crinului? Ori poate strălucirea lalelei? Dar delicatețea violetei? a insistat raza de soare.
— Nu vreau nimic din toate acestea. Dar, dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara cu alaiul ei.
Raza de soare l-a mângâiat ușor pe micuțul ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară și toată lumea știe că vremea cea urâtă este pe sfârșite. El este vestitorul primăverii.

 

Despre bullying… iar și iar

S-a schimbat oarecum perspectiva din care privesc anul acesta campania desfășurată de Cartoon Network România și Asociația Telefonul Copilului… nu pentru că mi-am schimbat cumva părerea față de ceea ce gândeam în anii precedenți. Susțin în continuare campania, cu aceeași convingere că ține de fiecare dintre noi să facem ceva. Însă devine aproape misiune imposibilă să te lupți singur cu morile de vânt, e descurajant, în momentul în care încerci să schimbi ceva, să nu o poți face.

Am ratat conferința de presă în care sportiva Cristina Neagu, desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă a lumii, s-a alăturat în calitate de ambasador campaniei anti-bullying „Clubul Prieteniei”. Campania, ajunsă la a patra ediție, abordează anul acesta empatia, toleranța, acceptarea proprie, precum și a diferențelor între copii. Jumătate dintre apelurile primite la linia telefonică gratuită reclamă agresiuni care au ca motivație aspectul fizic și statutul social.

Dintre toate situațiile de bullying, anul acesta am avut parte din plin de tot ce puteam să-mi imaginez din partea adulților. Mi-au ajuns la urechi fie direct, fie prin intermediul prietenilor. Mi se pare încă ireală situația unei prietene dintr-un mare oraș ardelean, al cărei copil este hărțuit verbal, zilnic, de profesorul de la clasă, doar pentru că provine dintr-o familie monoparentală (împreună cu alți câțiva). Și mi-e greu să scriu ce aude acest copil… Încă nu realizez nici cum îți poți permite tu, ca profesor, să îi spui unui copil că „e gras, mai bagă mult în el?”. Oare nu-ți trece măcar o clipă prin cap că acel copil s-ar putea să aibă deja complexele lui, sau să-l necăjească și alții pe aceeași temă și tu să torni gaz pe foc? Tocmai tu, adultul care ar trebui să dea exemplu despre cum vorbim politicos unii cu ceilalți…

Nu toți copiii sunt genii… însă toți se străduiesc. Pentru unii și faptul că vin la școală e un succes, chiar dacă vin doar ca să aibă unde pleca de-acasă. Și tocmai din acest motiv ar trebui să vadă aici un model de comportament. Asta, bineînțeles, dacă nu vrei să ajungă să depindă de mititeii de la partid și să voteze după cum dictează stomacul. Dacă nu a învățat, ori nu știe, tu, ca adult, de asta ești acolo. Să faci tot ce poți pentru el, în limită de timp și spațiu, să-l ajuți. Nu îi poți salva pe toți, dar măcar încerci!

Și dacă tu, acest adult care ai ales să intri în școală ca să schimbi ceva, îi spui că-i prost, că nu știe nimic, că vine degeaba acolo… îl umilești, îl dai afară din clasă (trecem peste faptul că în regulament scrie că nu ai voie!), ce să simtă acel copil? Pedepsești toată clasa, dai vina pe unul singur și „din cauza lui X dați test” (sigur va fi cel mai iubit personaj în acea zi). Apoi, de parcă o trecere peste regulament nu ajungea, spui rezultatele la „test” cu voce tare, ca cei care nu au reușit să fie încă o dată umiliți. Îi lași să râdă unii de alții. Și iei apoi caietul „prostului” și scrii pe tablă rezolvările lui, în lipsa lui, că doar păzea ușa prin exterior… aruncându-l apoi ca pe un miel în mijlocul lupilor care râd. Iar tu stai și îți admiri superba regie de spectacol, ești „mândru” că de la cei 65+ ai mai dat o lecție de viață unor copii de 9 ani. Iar în încheiere, ieși „sfătuindu-i” să nu se mai ducă acasă să „inventeze” ce se întâmplă la școală 🙁 .

E o povestire reală și tristă. Pentru că rolul meu ar fi trebuit să se oprească o treaptă mai sus, când mi-am anunțat superiorul. A ridicat din umeri… mai e o lună de școală, nu avem pe altcineva. Să discut direct cu persoana… am mai încercat. Am avut șocul vieții mele, așa limbaj în cancelarie n-am auzit niciodată. Apoi, de pe la colțuri, am aflat că „am cam mult tupeu pentru o debutantă” să-i spun să-și controleze limbajul la clasă. De un an (școlar) aproape mă străduiesc oră de oră să nu le mai permit copiilor să râdă unii de ceilalți. Să-și accepte greșelile… nu reușesc. Încep să cred că e și vina mea. Dacă scădeam calificativele la purtare de la prima abatere serioasă, poate că ar fi fost mai bine!

Dar problema are și alte origini, pe care nu le pot controla. Dacă acasă li se spune că „așa-s copiii”, sau că e normal să se șicaneze între ei… bătălia e deja pierdută. Faptul că nu respectă nici măcar efortul omului aflat la catedră m-a făcut să mă gândesc la un fragment pe care l-am citit în comunicatul de presă:

Modul tendențios în care se discută în casă, aparent nevinovat, despre vecini, prieteni, colegi, episoadele de confruntări verbale, umilințe din trafic, din autobuz și alte interacțiuni, violența domestică între parteneri stau toate, împreună și separat, la baza agresiunii de tip bullying. Copiii noștri nu pot fi altfel decât suntem noi. Avem o responsabilitate imensă să le oferim ancore sănătoase și să îi învățăm, prin exemplul propriu, empatia, respectul, toleranța și îmbrățișarea diferențelor”, a declarat Cătălina Surcel, Director Executiv, Asociația Telefonul Copilului.

Anul acesta sunt mai optimistă. Nu are legătură cu procentele din raport, care continuă să crească – sunt sigură că sunt departe de a reflecta amploarea fenomenului la noi, ci pentru că din ce în ce mai mulți copii/oameni aleg să vorbească, să ceară sprijin de la cei în măsură să ofere un astfel de sfat.

În perioada 2015-2017, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat un număr de 4.328 de cazuri de bullying.

  • 54% dintre copii nu au vorbit cu nimeni altcineva despre abuzul la care au fost supuși
  • 24% au împărtășit cu prietenii sau colegii
  • doar 22% au vorbit cu părinții.

Mai mult de jumătate dintre copiii care au apelat linia gratuită au fost fete (51.18%), 42.08% băieți și doar 6,74% au fost adulți, în special părinții celor agresați. În 62% dintre situații, copiii au semnalat că sunt expuși mai multor forme de bullying în același timp: fizic (îmbrâncire, deposedare de obiecte, lovire; verbal – insulte, umiliri, intimidări), relațional (zvonuri, situații stânjenitoare, bârfe, excluderi) și online (mesaje, filme, imagini cu conținut defăimător, jignitor, umilitor).

Principalele motive pentru care copiii au fost hărțuiți sunt:

  • aspectul fizic – 33,10%
  • statutul social -27,12%
  • interesele și pasiunile – 12,18%
  • situația școlară foarte bună – 8,21%
  • situația școlară mediocră – 7,55%
  • nevoile speciale sau dizabilitățile – 4,42%
  • etnia – 3,17%
  • religia – 2,14% 
  • orientarea sexuală – 2,11%

În încheiere, nu aș vrea să văd iar comentarii răutăcioase, din seria „tocmai Cartoon vorbește despre asta”. Până acum e cam singura campanie pe care am văzut-o să ajungă, ca mesaj, la copii. Am folosit într-o lecție despre bullying scenariul reclamelor care au rulat pe post, cu niște ani în urmă. Le-au recunoscut. E cale lungă de la recepționarea mesajului până la aplicarea lui, dar măcar încercăm să facem ceva!

Atelier de tehnica șervețelului

N-am cuvinte să spun cum ar fi fost ca, în săptămâna altfel, tocmai eu să nu am niciun atelier creativ. Dacă ar fi fost după mine, aș fi avut o săptămână întreagă de astfel de activități, dar motivele pentru care nu se poate le cam știm… trebuie câte puțin din fiecare. Apoi ce m-aș fi făcut cu acei părinți care, cu o falcă în cer și una în pământ, au cerut insistent să nu stresez copilul la arte, că „nu au pretenții”?!

Inițial m-am gândit la un atelier de pictură pe obiecte. Am destule șabloane, și am propus să le turnăm noi, ca să ieșim ieftin. Pentru băieți aveam mașinuțe chiar. Dar… pe principiul că „e doar 5 lei”, de ce să ne murdărim mâinile, au propus să le cumpărăm. Ei bine, dacă varianta low-cost nu e bună, și investiția nu deranjează, am schimbat pe tehnica șervețelului. Tot low-cost. De la Jumbo și-au cumpărat canvas A5, mi se pare vreo 6 lei / 3 bucăți, iar la ultima aprovizionare pentru clasă s-a achiziționat și lipici special pentru tehnica șervețelului, 250 ml. Șervețelele i-am lăsat pe ei să și le aducă, fiecare ce-a avut. Le-am arătat cam cum ar trebui să fie, pentru începători, și i-am încurajat să schimbe șervețele între ei, pentru a avea mai multe variante.

Nu mai lucraseră și eram curioasă dacă ajung și ei la aceeași concluzie la care au ajuns toți copiii cu care am încercat această tehnică: decupajul te omoară, folosirea lacului e floare la ureche! Și da, aceasta a fost concluzia.

S-au străduit după puteri. Unii cu mai multă inspirație și înclinații artistice, alții mai puțin. Însă, la final, toți au plecat cu ceva acasă. Și cum lipici ne-a mai rămas, mă gândesc să repet experiența, poate când avem ceva mai mult timp… Deocamdată vă las să vă delectați cu produsele, la care eu n-am avut niciun amestec, exceptând 2-3 elemente lipite când explicam unui grup cum se procedează. Dar conceptul le aparține. Mă felicit că nu am fost de acord cu achiziționarea „la comun” a șervețelelor, căci am fi avut probabil o singură idee și derivări ale acesteia.

dulap carton

Fă-te că reciclezi…

Cei care sunt mai tineri ca mine nu cred că aveau în 89 vârsta la care să vadă în direct și să și înțeleagă ceva din „Revoluția în direct”. Împreună cu tata am asistat și comentat live acea scenă memorabilă cu „fă-te că lucrezi”, care ne caracterizează, după părerea mea, ca popor. De-atunci încoace am văzut-o de atâtea ori… că am devenit aproape imună la ea. Aproape!

Una din competențele transversale ce se vrea formată în școala românească este cea privind responsabilitatea socială. Și aici intră, dacă îți folosești puțin capul, campaniile de reciclare. Însă cu ele… e muncă multă. O competență nu este un obiectiv, să se realizeze într-o oră. Sau într-o zi. O competență se formează în timp, iar cea despre care vorbim noi, în foarte mult timp! Întâi trebuie să fii tu model, constant, să dai exemplu. Apoi să îi susții pe ei să te urmeze. Și, în final, dacă ai făcut bine ce-ai făcut, să-ți admiri creația.

De pildă, să nu aruncăm hârtii pe jos. Aveam lecție la civică. Nici n-aveți idee ce frumos vorbeau copiii și se entuziasmau cum salvează ei lumea punând gunoiul la coș. Plec a doua zi din școală la teatru, nici nu ies bine pe poarta școlii, că-și desface unul dintre copii pachetul și aruncă șervețelul pe jos… pe trotuar… între oamenii care așteptau în stație, și vreo doi chiar au privit indignați. Noroc că am fost pe fază, l-am întors din drum să ia hârtia. Dar oare în rest îl întoarce cineva?! Ce zice lumea pe stradă? Nu vă învață nimic la școală!

La începutul anului școlar, tot în acest sens, am intrat în campania de la Ecotic, „Școala Ecoterrienilor”. Foarte faină campania, deși pentru o școală mică ca cea la care sunt eu, e greu să te gândești la vreo recompensă. Ne-am apucat de strâns baterii, electronice, așa, cât să acoperim fundul recipientelor de reciclat! De clasa mea am tras, dar și aici – puțini s-au implicat. La celelalte clase – am vorbit cu diriginții și n-au avut nicio reacție. Ba cumva am înțeles că nu se stresează ei că vreau eu „adeverință”. Au venit cei de la Ecotic cu caravana în școală, să ne povestească cum se reciclează aparatele… Mvai, parcă le-am cerut sacrificiul suprem să scoată 15 min copiii în curte să vadă o prezentare. Și… cu cea mai mare rușine, a trebuit să anunț că școala noastră nu a strâns suficient pentru a fi ridicate la finalul programului, în mai. Dar – ha! – după acel sfert de oră… ce credeți că am fost întrebată? „Adeverință primim?”

 Ecotic, „Școala Eccoterienilor”.

M-am străduit ca măcar la nivelul clasei să fac ceva în acest sens. Am reciclat orice. Tuburi de carton mici și mari, dopuri de toate tipurile, cutii și cutiuțe, cutii de lapte, din care am făcut – cu orice ocazie – „ceva”. Nu conta ce, sau cât era de reușit, era important să vadă copiii că nu trebuie neapărat aruncate, pot fi reutilizate. În toamnă am făcut flori din tuburi franjurate, de Crăciun am făcut calendar de Advent, acum am terminat o machetă la care clădirile orașului au fost făcute de ei din cutii de șervețele, lapte, cofraje de ouă, orice au găsit prin clasă în cutiile de reciclat. Am pus tuburile în cușca hamsterilor, să aibă ce să roadă… am pictat lemnele pentru șemineu… Nici nu mai știu! Multe sunt pe blog, anul acesta, altele au trecut neobservate.

În primăvară am primit, în sfârșit, de la părinți, un coș pe care îl pusesem pe listă de multă vreme, să reciclăm hârtia. Mi se rupea mie sufletul la fiecare hârtie aruncată la coșul menajer… când știam cât de simplu ar fi să le punem separat! I-am pus etichetă de reciclat hârtie și pentru orice bucățică fac un drum de la catedră până la el, pe diagonala clasei, să o arunc separat. Regula e că nu le punem aici mototolite. Și de fiecare dată le spun și lor că mai salvăm un copac. Săptămâna trecută, după ce le-am arătat un rând de teste și le-am strâns, m-au întrebat ce fac cu ele. Eu le puneam frumos, peste multe altele, într-un biblioraft. Le-am explicat că sunt obligată să le păstrez un an. Și apoi? Aaaa, știu, le reciclăm!! S-au gândit imediat la portofoliile lor, multele fișe pe care le-au lucrat anul acesta. Puteți păstra ce doriți, dar restul – reciclăm. Și, dacă mai aveam nevoie de ceva ce să-mi confirme că sunt pe un drum bun… la inspecție, au știut ce să facă cu resturile de hârtie de la decupat: le reciclăm. (Nu visez cu ochii deschiși, am și copii care nici nu aud aceste mesaje… noroc că nu sunt mai mulți decât degetele de la o mână!)

dulap carton

Dulapul meu din carton, plin cu diverse, cutii cu materiale reciclate. Lângă el – coșul pentru hârtie.

Dar acest articol are alt final. Fă-te că reciclezi se referă la campania de la Iris de la școală. Avantajul de a fi o școală mare, cu mii de copii, e că te înscrii în programe de reciclat, cum am vrut și eu, dar nu trebuie să te stresezi un an, să educi copiii în acest sens. Mobilizezi toți părinții, luni cu plastic, marți cu hârtie, miercuri cu baterii, toate anunțate cu o săptămână înainte, și faci cotele, iei diplomă de super-participare. M-am enervat când a venit acasă și mi-a spus. La hârtie a dus ce a strâns la ea în cameră, are o cutie în care aruncă toate hârtiile. La plastic a făcut curat prin toată casa, a adunat toate pet-urile. Nu i-am dat și dopurile, astea le strâng eu la clasă, pentru un proiect de creație. La baterii… i-am zis că n-am, le-am dus la mine la școală.

Reciclatul nu e o activitate de o zi, ca pe vremea comuniștilor, ca acei 100 lei pe care îi dădeam ca să nu ne stresăm să strângem sticle, borcane și plante medicinale! Reciclatul este educație profundă, începută de la sortarea gunoiului, presupune mult bun simț și respect pentru cei din jur, pentru mediu, în cele din urmă – pentru propria persoană!

Dar… cred că vorbesc singură. Îmi repet ce mi-a spus unul dintre părinții din clasă: chiar dacă îmi e greu, să nu renunț. Știu, să văd picătura din pahar și să consider că e plin. Dar cum să speri că se schimbă ceva în țara asta, dacă și noi ne facem că educăm???

 

Bianca Timsa Stoicescu

Lecția „altfel” de română

Pentru a doua zi din săptămâna altfel am avut un program mai simplu. Am rugat-o pe colega de limba engleză, pentru că tot are trei ore la mine la clasă, să pregătească și ea „ceva”, o oră, pentru copii. Ziua a început pentru ei cu varianta cea mai comodă, i-a lăsat să facă ce vor. Și au făcut. Clasa arăta ca după război când am intrat la 10… tabla vraiște, creta călcată în picioare, hârtii pe jos, de-am uitat că am un invitat cu mine și-am făcut întâi ordinea de cuviință. Scorpie, mi-a șoptit Bianca… Oi fi, nu zic, dar doar nu era să strâng eu! Și nici să lucrăm în dezastrul ăla…

Bianca Timsa Stoicescu

Întâlnirea mea cu Bianca e încă unul din lucrurile frumoase pe care mi le-a adus acest blog. Am cunoscut-o prima dată din rândurile scrise de ea. După ce am împărtășit experiența pe blog, i-am scris și i-am mulțumit că a împărțit cu publicul o bucățică de suflet. Și… ne-am cunoscut. De 8 ani împărțim și bune, și rele, și e unul dintre puținii oameni cu capul pe umeri care poate da un sfat la rece când îi sună telefonul la ore nepotrivite din zi și din noapte.

Așadar, când i-am propus să mă ajute cu una din activități în săptămâna altfel, a fost săritoare ca de obicei. Prinse în micile furtuni pe care fiecare le are în viața lui, m-am bucurat că avem ceva timp și pentru noi. Apoi, dacă mă gândesc bine, a fost prima activitate cu copiii pe care am organizat-o împreună. Separat avem fiecare multe la activ. Am încercat însă, cu greu, să nu mă amestec, să fiu cel care face poze și zâmbește pe margine. Copiilor le-a plăcut, chiar dacă am urmat cumva stilul de lucru cu textul cu care erau obișnuiți. Mi-am dat seama, urmărind-o, ce fain ar fi să avem mult mai mult timp la dispoziție să ne jucăm cu un text. Să ajungem, la final, mereu la textul elevului…

Bianca a ales una din poveștile din volumul „Povești amuzante despre lucruri serioase”. Pe lângă faptul că m-am oprit după la o cofetărie, să potolesc disputa dintre Amandina și Savarina rămasă în acea parte a creierului responsabilă cu memoria gusturilor, povestea ei s-a potrivit foarte bine cu ceea ce se întâmplă de regulă și între copii – invidie, răutate, lipsă de modestie. Și, după un capitol întreg de discuții la educație civică pe această temă, înțelegerea textului nu a ridicat probleme.

Cum a doua zi, după atelierul Biancăi, am avut „Matematică distractivă”, copiii mei au ținut să-mi atragă atenția că am trișat cu programul pregătit, că am făcut în așa fel încât să avem și română, și matematică săptămâna aceasta. Nuuu se poaaaate, nu mi-am dat seama! 😀 Dar, pentru că mereu există un „dar”, n-am putea să le facem așa și pe celelalte?!

Cred că, dacă stau să răsfoiesc blogul, undeva mult în urmă, am spus același lucru ca ei: de ce nu facem oare toată școala să fie altfel!? Încă n-am un răspuns… Dar am o încheiere:

Mulțumesc, Bianca!


Apariții ale Biancăi Timșa Stoicescu:

Parcul Natural Vacaresti - Observator

Parcul Natural Văcărești – destinație pentru Școala Altfel

Există variante diferite în care poți aborda, în București, Parcul Natural Văcărești. De când Iris a participat la numeroase activități desfășurate aici împreună cu Asociația Cercetașilor Tradiționali, am aflat despre parc o mulțime de detalii despre care nu aveam habar. Știu câtă muncă a fost pentru amenajarea acestuia și știu că nu ar fi fost posibilă fără implicarea voluntarilor Asociației Parcului. Cercetașii și-au adus și ei contribuția, ba chiar au un site dedicat acestui proiect.

Un lucru pe care Iris a insistat de la început a fost că trebuie să mă duc cu copiii, dar nu așa, la plimbare, cum o poate face oricine. Să mă programez, să urc la observator (doar grupurile au acces acum), și, dacă am noroc, ghid ne va fi Vlad Cioflec. Omul gospodar face iarna car, așa că mi-am făcut programarea pentru aprilie când încă nu se stinseseră luminițele de Crăciun. Am întrebat și colegele atunci dacă vor… s-au mai gândit, atât de mult că atunci când s-au trezit în prima zi din săptămâna altfel, programările erau epuizate. Ele doar au trecut digul și s-au plimbat. Noi l-am avut pe Vlad. Și pe Iris, care a urmat aici cursurile de herpetologie și ornitologie, iar acum este asistent de ghid în Văcărești. Învață mult, i-am luat și binoclu adevărat (de dă gaură în buzunar). Am învățat cu ea mai multe despre șerpi decât în toată viața mea…

Parcul Natural Vacaresti - Observator

Sus, la sediul asociației, aflat la etajul 17 al unuia dintre blocurile Asmita Gardens, am avut parte de o prezentare unică. Am aflat, împreună cu copiii, istoricul parcului, modul în care o gândire ilogică a distrus o parte din istoria Bucureștiului, apoi ce rezultat uimitor a avut nepăsarea și lăsarea în paragină a locului.

Parcul Natural Vacaresti - Observator

Am aflat că SunPlazza a distrus în întregime colonia de gușteri a parcului, căci au săpat exact în perioada de hibernare, și au murit toți sub buldozere. Mi-a plăcut că copiii au fost atenți și au putut enumera apoi multe din lucrurile utile spuse de Vlad.

Gușteri – în vestul României

A urmat apoi vizita în parc, unde afișele repetitive „Vă rugăm, nu luați acasă căpușele din parc” au stârnit și râsul, și panica. Am admirat căpușele, sunt chiar niște lighioane interesante, cum stau ele cu piciorușele răsfirate, poate-poate găsesc un mijloc de transport. Ne-am verificat bine la plecare, să nu avem pe pantaloni nimic. Normal că a fost greu de urmat sfatul meu – fără pantofi roz, fustițe și pantaloni scurți. Data viitoare trebuie să trec pe listă și șosete peste gleznă, căci aveau picioarele goale în adidași… Însă am scăpat, din fericire, fără incidente.

Dacă coborâți în parc pe lângă Observator, sunt amenajate trepte și material antiderapant. Dacă intri pe unde te taie capul, s-ar putea să ai surpriza să aterizezi în cine știe ce…

Parcul Natural Vacaresti

Normal că urmezi potecile amenajate, citești panourile, privești… înveți, așa cum au învățat și copiii mei că nu e bine să hrănești păsările cu pâine, căci se umflă, se simt sătule, dar pâinea este total nehrănitoare pentru ele, și mor de foame bine îndopate cu ea! Dacă tot vrei să faci o faptă bună, cumpără-le semințe. La fel, păsările primesc supliment de hrană doar iarna. Primăvara au nevoie de hrană vie, mai ales pentru pui care, ca orice copii mofturoși, dacă nu se „mișcă”, nu dau atenție. Au curățat împreună cu Vlad una dintre hrănitoare, unde oameni binevoitori au pus pâine, fără să știe că, de fapt, greșesc.

Am admirat apoi căsuțele construite pentru insectele solitare, extrem de ingenioase, un fel de „hoteluri gratuite” pentru cele care caută un adăpost. Dacă am fi reușit să ne deplasăm în perfectă liniște, să avem timp și răbdare să așteptăm, ne-a arătat vizuina construită pentru un chițcan. Orătania este foarte pretențioasă, are dietă specială, trebuie să mănânce un gândac pe oră. Nu am făcut cunoștință cu el, dar eu și Iris ne-am făcut planuri să mergem și să avem muuuultă răbdare. Inutil să spun că de la alergatul copiilor au plecat și șopârlele.

Hotel pentru insecte. #parculnaturalvacaresti

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Am poposit și pe un ponton, de pe care puteau fi observate broaștele, ocazie cu care cei în pantofiori delicați sau adidași roz au înțeles de ce nu era echipament recomandat. Chiar și cei care erau echipați corespunzător, cum au trecut prima baltă, repede, au scos șervețele umede să-și șteargă pantofii de noroi… fără să facă un efort mic să gândească că de pe ponton plecăm prin același noroi, înapoi, la potecă. M-am gândit doar cât se vorbește despre competențele transversale, legătura cu viața, și cât de puțin le formăm!

Am mers până în capătul aleii principale, la foișorul construit pentru observarea păsărilor. Au urcat câte 5, în timp ce ceilalți luau repede masa. Se pare că oriunde încerc să plec cu ei, trebuie să am în minte faptul că burta trebuie să fie plină. Nu putem pleca două ore fără să mâncăm, de preferat imediat cum ieșim din curtea școlii. Mă abțin cu greu să nu comentez, cum ajungem undeva, și prima întrebare e „când mâncăm”. Însă când o facem, încep alte probleme… îți pică salamul dintre feliile de pâine, te faci că nu-l vezi, îl lași pe jos. Ambalaje, șervețele, niciodată nu sunt ale celui care se află lângă ele. Responsabilitatea socială, tot una din competențele de mai sus, nu am idee când ar trebui să fie formată, dacă după (teoretic) 7 ani de-acasă, din care 3 de grădiniță, și alți 4 de școală, tot nu te apleci să strângi gunoiul după tine.

Am încheiat activitatea în clasă, deși ei aveau impresia că se termină la poartă, unde așteptau deja părinții. Am inventariat repede ce am văzut, ce am reținut, apoi s-a iscat revolta, căci… ei n-au auzit de „teme” în Școala Altfel. Pentru a doua zi aveau de scris trei lucruri pe care nu le știau și le-au aflat cu ocazia vizitei, trei lucruri despre păsări, despre reptile, și trei sfaturi pe care le-ar da prietenilor care vor să viziteze Parcul. Spre dezamăgirea mea, un exercițiu care ar trebui să-i ajute să-și exprime gândurile în scris, a fost tratat cu superficialitate, doar 10 și-au făcut tema (încerc să nu mă mai gândesc la cei care toată excursia făceau orice altceva decât spuneam eu, se retrăgeau și comentau jocuri de pe telefon, sau chiar le scoteau să se joace…). Și asta pentru că greșim când nu îi ajutăm să conștientizeze că nu faci tema de frică, nici pentru recompensă. O faci pentru tine. Însă m-am bucurat să văd câte au scris cei care și-au îndeplinit sarcina!

Mulțumesc în încheiere Asociației Cercetașilor Tradiționali, care m-a ajutat cu sfaturi pentru organizarea vizitei, care a încurajat-o și pe Iris să se implice în activitatea mea, și mai ales, mulțumiri lui Vlad Cioflec, care i-a cucerit cu entuziasmul său pe copii.