Când tehnica are picioare scurte

Când ești mic și decizi ce vrei să faci cu viața ta, parcă ții lumea în mână. Apoi, după ce ai decis, faci o listă cu „Do & Do not” pentru când vei ține tu cu adevărat frâiele vieții tale. Unul din lucrurile pe care l-am urât întotdeauna, în toți cei aproape 20 de ani de școală, a fost momentul în care faci teme pentru a le arunca în neant… profesorul nu le verifică, nu ai feedback, nu știi dacă e bine sau e rău… frustrarea aceasta există din clasele primare și nu a încetat nici la facultate. Câte „proiecte” și „portofolii” am predat, dar care nu s-au întors cu nicio virgulă adăugată…

Așa că mi-am promis mie, mai bine teme mai puține, dar corectate, decât o tonă de hârtie mâzgălită. Să mai adaug cu cât zel făceam sutele de probleme din vacanțe? Și ce dezamăgită eram când nu primeam feedback? Lauda nu mă încălzea cu nimic… Dar le făceam. Mai ales când au apărut și culegerile cu răspunsuri… măcar le verificam eu. Și ce mă mai enervau cei care dădeau răspunsurile doar selectiv…

Acum nu mai sunt în bancă, sunt printre bănci. Temele sunt… mai multe, mai puține, depinde cum e ziua. La matematică cel puțin mă dau peste cap să nu verific doar că există tema, ci să o corectăm. Așa văd și eu cine se descurcă și cine nu. Și tot nu îi vezi pe toți, căci e greu să ajungi la performanța, ca părinte, să nu te bagi. Nu se pun note pe teme. Dar cine a greșit iese la tablă și rezolvă. Cumva tema e momentul meu de feedback… a înțeles sau nu ceva copilul din lecție? Tema este momentul în care ești doar tu și o provocare, o dovedești sau nu? Temele nu sunt date pentru a fi aduse rezolvate corect, ci pentru a provoca copilul să se descurce…

Azi aveam la matematică „ZUZU”. Sau cum au botezat copiii de miercuri încoace lecțiile despre înmulțirea a două numere formate din zeci și unități – „lecțiile despre iaurt”. Ca în orice clasă, copiii sunt distribuiți pe toată curba lui Gauss… Unul dintre copii, situat la extremitatea stângă, lipsește de trei zile. Ratase lecția. Știam că va fi depășit de situație, căci mișcă încet la tabla înmulțirii. Acasă nu are cine să-i explice. Deci aveam o problemă, cum fac recuperez din mers conținutul… îmi zic că nu-i nimic, azi am consolidare, a doua oră în care stăm și înmulțim de înnebunim, să învățăm să le așezăm unele sub altele, ce înmulțim, ce adunăm … dacă ies 22 la tablă și verbalizează procesul, e imposibil ca atunci când îi vine rândul să nu aibă măcar o idee despre ce e vorba…

Cu planul făcut, începe ora. Surpriza maximă, o văd cu coada ochiului că bifează într-o veselie rezultatele citite de colegi. De obicei nu-și face temele, așa că surpriza era și mai mare. Pentru câteva minute mai că încep să cred în miracole. Așa că cer caietul. Într-adevăr exercițiile erau scrise, cu rezultatele lângă. Însă la temele pentru acasă cer mereu calcul scris. Mai toți au telefoane și știu să folosească calculatorul. Cum încă nu știu să facă proba prin împărțire, i-am încurajat ca, după ce termină tema, să o verifice, dacă pot, și așa. Normal, în caiet nu erau calcule…

Întreb unde sunt. Le-am făcut pe o ciornă. Trec peste faptul că nu le-am permis ciorne, le-am zis mereu să scrie direct pe caiet (și aici fac o paranteză… de ce să faci calcul scris pe ciornă și apoi să îl copiezi pe caiet?! Ca să scrii de două ori?! Muncă inutilă! Ca să arate „bine”? Obsesia perfecțiunii. Din greșeli se învață… și a tăia cu o linie e permis și la examene!)… De ceva vreme, de câte ori nu găsesc calculele scrise, notez „efectuat cu calculatorul”. Numai că copilul susținea în continuare, cu acea mască de sinceritate pe care numai la vârsta asta o poți afișa, ba jurându-se pe toate cele, că a făcut pe bune calculele pe o ciornă și a scris rezultatele, fără niciun ajutor!

Nu e prima minciună pe care mi-o „vinde” așa… deci am scos copilul frumușel la tablă, să efectueze una din operații. Calcul scris. Nu i-a ieșit nici primul produs parțial… de parcă eu nu știam că nici înmulțirea cu o cifră nu a impresionat atât de tare încât să învețe algoritmul. Dar am lăsat timp de gândire… apoi am întrebat cum se explică tema perfectă… le-am făcut cu calculatorul…

Și uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei azi tot planul meu de bun samaritean, cum să ajuți un copil care „nu reușește”. Care copil n-a putut să vină nici în vacanță, când i-am făcut program de recuperare, care e prea „ocupat” să rămână vinerea, după ore… Așa că mi-am zis și eu că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă și că binele cu de-a sila nu se face... Și încă ceva de ținut minte: nu poți salva pe toată lumea și în niciun caz pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar cine știe, poate până la urmă… există miracole! Poate data viitoare chiar are tema făcută…

 

Și marmota… învelea ciocolata…

În lipsă de marmotă, am veveriță curioasă.

Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.

Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.

Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot  a găsit o soluție!

Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.

M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.

Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…

wordcloud

Copiii și tema la alegere

Cele mai comode variante de a trece prin viață sunt cele în care ți se spune ce să faci, punct cu punct. Îl iei apoi în brațe pe „n-am avut de ales” și mergi mai departe. Se întâmplă uneori ca drumul pe care ai mers să fie și singura opțiune, sau mai bine zis, cea care estompează aproape total celelalte variante. Însă de cele mai multe ori ai de ales și aceasta implică responsabilitate, decizie și asumarea consecințelor. Bune sau rele, ele întotdeauna există.

Una dintre criticile pe care le-am primit a fost că dau teme „la alegere”, sau „dacă vor”. Normal că, oricât ar fi de mic, copilul trebuie să învețe să decidă. Îmi amintesc unul dintre sfaturile aplicabile cu copii foarte mici, care nu se pot decide ce vor. Multitudinea de stimuli este copleșitoare pentru mințile lor micuțe și atunci opțiunile trebuie limitate. Un copil care face crize în fiecare dimineață căci nu se hotărăște cu ce să se îmbrace la grădi este ușor de liniștit dacă (eventual de seara) are de ales: iei bluza roșie sau cea galbenă? Fără alte negocieri. Pe măsură ce crește și își definește identitatea, poate avea preferințe și decide în funcție de acestea.

Să nu uităm însă de cauzalitate… nu este încă suficient de dezvoltat să înțeleagă relația cauză-efect. Mă amuză copios părinții care insistă, mai ales la preșcolari, să explice stufos că, dacă faci X, se întâmplă Y, Z… Școlarii însă, mai ales spre sfârșitul ciclului primar, sunt suficient de capabili să identifice urmările unui act, ale unei acțiuni. Așadar știi că ceea ce faci – ori nu faci – va avea niște urmări. Dacă tu ți le asumi, ești împăcat cu ele, ai luat o decizie și suporți consecințele. Bineînțeles că cele mai dureroase sunt cele care au implicații pe termen lung și  care  mai greu se pot anticipa.

 

Să luăm și cazul cu „cel puțin x exerciții”. Mai ales înainte de o evaluare, este varianta mea preferată. Se tot vorbește despre dezvoltarea, la elevi, a capacității de autocunoaștere, de a știi ce știi. Urmează să fie evaluate o sumă de cunoștințe și deprinderi. Le ai sau nu? Alegi să rezolvi sarcina minimă? Îți va da acest efort certitudinea că le stăpânești? Sau în loc să alegi unul, pentru a bifa sarcina, alegi să rezolvi mai multe? Indiferent de decizie, rezultatele vor arăta dacă decizia a fost bună sau rea. Ești mulțumit de rezultat? Puteai mai mult? Dacă da, ce trebuia să faci? Cel mai dificil lucru este să-ți asumi responsabilitatea pentru faptele tale. Cel mai ușor e să dai vina pe altul, că nu te-a forțat să lucrezi suficient…

Așadar, alegerea implică responsabilitate, calcularea riscurilor, implicațiilor și asumarea rezultatelor, ceea ce consider mult mai util pentru viitor. Alegeri mai ușoare sau mai dificile va face mereu, de la cei cu care îți petreci timpul până la cum îți organizezi viața. Însă deprinderea de a alege nu e înnăscută, trebuie formată. Cum altfel dacă nu prin sarcini simple, aparent fără implicații majore?

wordcloud

 

grafic scoala portalul magic

Lucruri utile la școală: grafice și tabele

Printre cele mai chinuite lecții se numără, normal, cele cu grafice și tabele. Sunt destul de greu de înțeles de copii și numai după ce ajung ei să le facă pe primele parcă-parcă se mai risipesc problemele. Normal că o singură lecție dedicată nu ajunge și îmi dau silința să le arăt și cum se folosesc când țin diverse evidențe legate de ei, sau să le utilizăm în rezolvarea exercițiilor, chiar dacă nu se specifică acest lucru. Azi însă am ajuns la citit grafice… și mi-am amintit cum, acum doi ani parcă, s-a dat la capacitate un grafic din care copilul trebuia să extragă datele. Discutam cu ei despre probleme după imagini, tabele sau grafice. Cum cea cu graficul părea să îi pună pe gânduri, am zis să-l construim noi, poate văzându-l cum se completează, îl înțeleg.

Am mai făcut apoi unul… în care ne-am imaginat că avem o grădină cu flori, și marcăm cu bare colorate câte avem din fiecare. Am tablă clasică, cu cretă, și am reușit să trasăm niște bare minunate cu creta pusă pe lungime. În timp ce îl făceam pe acesta, mi-a venit ideea cum să îi scot pe toți la tablă și să facem cu adevărat ceva practic.

De Crăciun am „vorbit” cu Moșul (da, serios, știu că puștii mei stau pe internet și mai citesc pe-aici) să le aducă în pachetele de la școală câte un număr din „Portalul Magic”. Eu le-am făcut jurnale de lectură. Pe pagina 1 este o poză găsită pe internet, cu căsuța din copac, pe pagina 2 o listă cu volumele, în care ei completează data la care au citit cartea și apoi câte o pagină dedicată, pe care completează titlul, destinația călătoriei, ce a învățat din acest episod, ce cuvinte nu a înțeles și a căutat în dicționar. Pagina 21 este una de compunere, „Dacă aș putea folosi Portalul, eu…”, iar coperta 4 – pentru desen, să facă propria lor versiune de portal.

Ideea mi-a venit după ce am avut la Gaudeamus, în toamnă, atelier pe această colecție la Editura Paralela 45. Copiii au avut atunci ca sarcină doar ceea ce am cerut pe ultima copertă, însă mi-aș fi dorit enorm să fie o activitate mai lungă, să aibă timp să citească și să reconstituim călătoria… în imagini! Pe ai mei nu am vrut să-i pun să deseneze, ci doar să scrie un pic.

Dacă vă întrebați cum citește un copil toate volumele… e simplu. Face schimb. Fiecare s-a semnat pe cartea lui, și la final se va întoarce la el. Dimineața în clasă începe distracția. Cine are carte la schimb? Am vrut să îi oblig să comunice și să colaboreze. Nimeni nu poate termina jurnalul (recompensat cu Fb la română) dacă nu va colabora cu toți ceilalți. Discuți, negociezi, programezi, estimezi timpul… exercițiul se anunță mai lung decât credeam eu. Unii sunt curioși, vor mai multe, schimbă mai repede, alții… ca de obicei.

În colțul nostru de bibliotecă (care e mai bogat decât cea a școlii pentru acest segment de vârstă), am stabilit unde se pun cărțile terminate. Așa cei care vor o carte văd mai repede dacă sunt disponibile. Amuzant e când cei care vor carte stau și pândesc cine se duce să mai pună una… și verifică repede dacă au citit-o sau nu. Dacă înveți din ele? Eu zic că da. Istorie, prin călătoriile imaginare în timp, sau destul de multe despre lume animalelor și ceea ce ne înconjoară. Încă nu a ajuns la mine niciun jurnal, însă am aflat exact cum stăm cu lectura.

Și așa revin la grafic. Am desenat axele. Începuseră deja cu „doamna, cu ce e graficul”, eu așteptam să văd dacă se prind. Pe ordonată am început să marchez încet 2, 4, 6, … 20. Când m-am oprit la 20 am avut și prima exclamație: „Nuuu seeee poateeeee… e Portalul!!” Am trecut apoi pe abscisă inițialele fiecăruia dintre cei prezenți – că doar e final de semestru, de ce să vii? – și i-am invitat pe fiecare să marcheze sincer câte au citit. A fost mai mult decât amuzant, mai ales când stăteau cu sufletul la gură să și citească graficul, să vadă câte a marcat fiecare. Deh, meteahnă națională, din seria cu capra vecinului.

L-am lăsat pe tablă, cu indicații clare să nu cumva să șteargă tabla, pentru că mâine compunem probleme… de exemplu, câte volume au citit fetele, câte băieții, câte prima jumătate a catalogului, și sper să mai vină și ei cu idei de sortare. Mi-a plăcut când i-am întrebat ce concluzie pot spune ei, uitându-se la grafic. „…că citim cam puțin!” Nooo, daaaa, așa e!

Un singur regret am. În acest exercițiu, în care ar fi trebuit să aplicăm și ce am învățat la civică, apropo de cum avem grijă de lucruri, aici – cărți împrumutate… Așteptările mele au fost cam mari… unele deja circulă cu foi lipite de ceai ori alte băuturi, ori cam șifonate. Dar, cum îmi tot spune prietena mea, să văd și partea plină a paharului!

grafic scoala portalul magic

Comper 2018 – cireașa de pe tort

Acum mulți mulți ani scriam aici pe blog despre primele ediții ale COMPER-ului, concurs care a făcut atunci o bună impresie. Am apreciat când au renunțat, după numai un an, la introducerea taxei mascate de culegere și puteau participa, gratuit, toți copiii. După încă câteva ediții, lucrurile parcă se mai calmaseră, subiecte accesibile, copiii erau fericiți că primeau o diplomă, aveai la îndemână un mod rapid de a testa repede, comparativ, un nivel, așa cum nu îți este permis prin calificative.

Așa că am așteptat, ca și în alți ani, să vină „comper-ul”. Adică cu calm, fără stres. Fiind nouă în școală, mi s-a comunicat că nu trebuie decât să trimit mail la mentor cu copiii și… gata, nu trebuie să-i înscriu eu, doar să fiu prezentă în ziua examenului. Am vrut să nu stresez copiii, cu vai, avem comper, ne dăm peste cap. Dar modificările de program trebuiau anunțate, așa că le-am zis. La română a mai fost cum a mai fost, însă… matematica a pus capac.

Om de bun simț, am zis că sunt la zi cu planificarea, orice ar da din materia semestrului întâi nu are cum să îi ia prin surprindere pe copii… Da, e drept, am câțiva numărați pe degete care pot mai mult. O mare majoritate care sunt ok, câțiva care, oricât s-ar strădui, rămân la deprinderile de bază… Dar și unii care pot, dar au impresia că ulciorul merge de multe ori la apă, nu sunt atenți și rezolvă superficial.

Știind că au mai fost cazuri cu barem greșit, cum am ajuns și am văzut subiectele am fost pe punctul să-l anulez. Le-am rezolvat, să fiu sigură că nu mi se pare mie, la prima vedere, că suntem în semestrul al II-lea și nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Era simplu să decid eu ce nu pot face și să le dau răspunsurile, însă am și copii isteți, care provocați suficient ar putea să treacă de bariere. Am estimat undeva la 60-70 de puncte media posibilă a rezolvărilor și le-am spus și copiilor să nu se panicheze, cei care au făcut subiectele anul acesta n-au deschis manualele și nu știu unde am ajuns… Așa că să facă și ei ce pot.

De exemplu, înmulțirea cu ZUxU peste 100, sau înmulțirea cu 10, 100, 1000… care în manualul de la intuitext nu e în semestrul I. Împătritul și Marina cea uitată la rând la bilete au fost floare la ureche față de problemele cu cascadă de întrebări în planul de rezolvare, culminând cu cele două probleme de excelență. 17 se rezolva, cu proprietăți ale egalităților… dar încă n-am ajuns aici. Însă număr necunoscut combinat cu suma lui Gauss… la clasa a III-a… a fost prea mult…

Așa că am lăsat lucrurile să meargă, cu „ce-o fi, o fi”. De dimineață, înainte de concurs, le-am zis să se gândească ce facem la adunare la trecere peste ordin… 67+53… trecem la sute, ordinul următor. Am bifat 87 x 8… apoi cum să explici în 3 minute înmulțirea cu 10 a unui număr de două cifre, în așa fel încât să nu-mi dau cu stângul în dreptul în lecția de după vacanță. Adică da, e ușor să îi spui „adăugăm un zero”, însă ajungi să înveți mecanic și nu aici voiam să ajung. De bine de rău, am trecut și peste asta.

Venea cireașa de pe tort. Suma lui Gauss. Formule? Exclus. Am scris pe tablă o sumă simplă, să vedem cum facem. Nu mă așteptam, dar au și reușit, să fie acolo floricica de adus primăvara.

În rest – dezamăgire totală a copiilor. Nu le-am spus rezultatele acolo unde erau depășiți. Mi se pare stupid, în cursa asta după hârtii fără valoare, inclusiv mult-doritele diplome, să le mai spui și ce să încercuiască. Nepoata mea, la pregătitoare… ne-a povestit cum a fost la primul test din viața ei… doamna ne citea, și dacă nu știam ce să încercuim, ne spunea ea. Pe cine mințim? Aaa, că avem scor bun… și la ce ne folosește?! Le tot repet că vreau de la ei alte lucruri, dacă tot ne pierdem timpul cu subiecte aiurea:

  • să învețe să se concentreze la un subiect, să rezolve, neapărat să se verifice și să nu mai dea lucrările în 20 de minute, cum au făcut la română. Se grăbesc așa și la evaluările curente de la clasă, parcă e concurs cine predă primul lucrarea. Să te verifici, să corectezi… zici că e tortură, nu au răbdare și greșesc.
  • să nu mai șteargă. Ai o grilă de răspunsuri, marchezi pe ea abia când ești sigur. Dacă nu, stai, te gândești, notezi pe subiecte, dar nu pe foaia finală. Aici încă nu răzbim… Decât poate dacă o să elimin pic-ul din penar, căci altfel nu știu cum o să reușesc să îi determin să accepte că pot greși. Nu vor și pace să taie cu o linie ce au greșit. Am greșit, m-am corectat, merg mai departe.
  • tactici când nu știi răspunsul. Da, din păcate, trebuie să îi înveți și asta. De ce? Simplu… pentru că la examene ai copii care din 3 ore scriu pe ciorne două ore și jumătate, apoi nu au timp să transcrie. Nu știu să-și dozeze timpul. Nu știi un răspuns, treci mai departe. Rezolvi tot ce poți, apoi te întorci. Dacă tot n-ai nicio idee, te apuci și verifici soluțiile. Dacă ai 4 posibile rezultate, înlocuiești și vezi care se potrivește.
  • ultima, pe care n-am avut ce să fac, dar le-am spus-o… Dacă n-ai nici cea mai mică idee, nu dai gol un test grilă. Ai 4 șanse să nimerești răspunsul. Nu poți da cu banul, că nu ai la examen o monedă, însă poți număra, poți încercui după numerele tale norocoase, orice… „la nimereală”, cum spun ei. Dar un test grilă nu se dă nemarcat.

Mă bucur că am dat pe vremuri examenul de permis și-am văzut cum se corectau grilele pe loc, cu șablon. Am decupat repede unul, după barem, suprapuneam cu grila copiilor, unde era corect, coloram cu markerul, apoi număram repede punctele. Am terminat de calculat în cca 10 min, spre fericirea copiilor care au aflat imediat.

Apoi, de parcă nu dădusem ziua peste cap, am mai sacrificat o oră să rezolvăm problemele. Pe unele le-au greșit nejustificat, așa că am luat grilele, am făcut o listă cu cine ce a greșit, și i-am scos pe rând la tablă… Apoi am încheiat subiectul și n-am mai făcut o tragedie din asta. Au greșit. Învățăm.

Dar încă e o enigmă totală pentru mine de ce e mai grav un punctaj la un test oarecare, rupt de realitate, decât faptul că nu știe să ia un pix din cutia de pixuri aflată trei metri mai la dreapta și se uită pe pereți când nu are cu ce să scrie… Nu poate lua o decizie simplă, de estimare: îmi ajunge sau nu locul rămas din pagină să scriu începutul lecției? Sunt ultra-dependenți, se împiedică în șireturi, dar nu reacționează să se aplece să le lege dacă nu le spui. Sigur, nu vor fi toți matematicieni, dar oameni practici, politicoși și de bun-simț au toate șansele. Suma lui Gauss nu te va ajuta să estimezi dacă poți urca mașina de spălat cu liftul la etajul 10 unde locuiești.

Concluzia… aș vrea să terminăm cu goana după titluri și diplome și să vedem mai bine ce putem face prin forțe proprii. Să nu ne mai desenăm o falsă imagine de sine, și să ne blocăm la „găina e animal carnivor”, dar să facem crize că la 9 ani nu am lucrat suplimentar suma lui Gauss.

Iar despre comper… numai bine, la următorul, dacă iar se sare calul ca acum (de la colega mea știu că și la a patra a fost aceeași situație 🙁 ), mă gândesc pur și simplu renunț.

 

telefoane incuiate scoala

Un nebun aruncă piatra-n baltă și 12 înțelepți…

Bănuiesc că nu trebuie să scriem continuarea, nu? Cam așa este modificarea ROFUIP (Regulamentul școlar), din decembrie, privitoare la telefoanele mobile. Gata domnule, s-a hotărât, elevii nu mai au voie cu telefoanele la oră, dacă profesorul nu le folosește în procesul educațional. Simplu. Se strâng când încep orele, se dau înapoi la final, toată lumea e fericită, nimeni nu mai filmează cu telefonul, nimeni nu mai e atras de altceva în ore și să nu învețe.

Însă noi suntem de-a dreptul tâmpiți dacă avem impresia că așa rezolvăm o problemă (dar la ce specimene ne conduc, cred că nu are sens să dezbatem). Da, poate consumul de stupefiante să meargă așa… deși nici acolo nu garantez. Însă problema cu telefoanele are atâtea nuanțe, că nu știu dacă cei 12 înțelepți de mai sus i-ar putea da de cap.

Am avut consiliu, directorul ne-a adus la cunoștință modificarea și ne-a cerut propuneri de punere în aplicare. Ba a cerut și un voluntar care să scrie normele de aplicare (moment în care am privit cu interes în sală să văd dacă e vreun inconștient! – nu a fost). Dacă la ciclul primar teoretic ar fi posibil să le iau de dimineață și să le dau la prânz… la gimnaziu, de multe ori profesorul care intră la prima oră în clasă nu mai e demult în școală când ar trebui „eliberate de sub cheie”. Concret, nici la mine nu e o soluție, doar o singură zi am și prima, și ultima oră cu copiii, altfel ori intru la a doua, ori ies la a treia.

telefoane incuiate scoala

Dar pun pariu că toți cei care credeți că e o super-idee ca profesorul să le strângă la începutul orelor nici nu v-ați gândit la implicații. Însă vă provoc, pe lângă toate cele ce le veți citi mai jos, să adăugați alte probleme/soluții posibile. Colegele mele dragi mi-au spus „pesimistul de serviciu”. Așa că le fac pe „plac” și încep cu…

Soluție 1:

În toate școlile, elevii să aibă dulăpioare metalice, securizate cum trebuie (nu cu chei care se potrivesc la jumătate dintre ele) și să-și încuie acolo telefonul când ajung la școală. Îl iau când pleacă.
Dacă ești prins cu el în clasă fără justificare, se confiscă, cu proces-verbal, înștiințarea părinților, intră în patrimoniul școlii și la final de an sunt vândute la licitație pentru completarea bugetului.

Soluție 2:

Existența unor dulapuri cu casete, ca la garderobă, numerotate. Ai adus telefon, se depune la 1, primești cartonașul 1. Dulapul se închide cu cifru, cunoscut de toți profesorii, ultimul deschide dulapul și supraveghează recuperarea în ordine a dispozitivelor mobile. Normal că nu sunt adeptă, înseamnă timp în plus, nervi aiurea, pentru… ce? Pentru că nu știm să ne educăm copiii, îi facem dependenți de mici. NB. Nu au fost incluse pe lista „telefoanelor” ceasurile smart, pe care mulți profesori nici nu le-au văzut cum merg (cu excepția celor care le-au folosit și ei să copieze pe la diverse examene).

Deja m-am întrecut pe mine cu optimismul, așa că să trecem la probleme.

  • nu avem dulapuri de niciun fel, capabile să găzduiască în siguranță o mică comoară; achiziționarea unora ar fi o nouă „lovitură” la buget, pentru unii, normal, adică ăia care, în tandem cu cine trebuie, le vor produce. Dar pariu că urmează o licitație publică pentru dulăpioare de telefoane, direct de la minister?? Sunt curioasă cu câte compartimente… ca în lege…? 25 de elevi la clasă, respectiv 30 la gimnaziu și liceu??
  • nu sunt definite clar responsabilitățile profesorilor; când o să spui doar „telefoanele la dulap”, toți copiii vin buluc, le pun, iar după 6 ore te sună de la școală să te întrebe dacă X și-a pus telefonul în dulap, ce marcă era, căci tu i l-ai încuiat, și acum nu mai e… cine răspunde?!
  • care sunt sancțiunile dacă nu pui telefonul la dulap? La Iris există o cutie cu telefoane pe catedră, cutie care a decolat de câteva ori de-acolo, că se alergau prin clasă. Așa că i-am zis să îl închidă, să îl pună în ghiozdan, și să aud eu că i-a percheziționat cineva lucrurile fără motiv. (Asta apropo de acel inspector care a căutat auxiliare în ghiozdanele copiilor…)
    De ce are copilul meu telefon? Pentru că merge singură la școală și o urmăresc pe gps când pleacă, când ajunge. Pentru că nu îmi permit luxul de a-mi da jos copilul din mașină în poarta școlii și a fi mereu la dispoziția lui când termină orele. Și știu că sunt mulți părinți în situația mea…

Mă gândesc cu groază că nimeni, dar absolut nimeni nu ne va scoate – pe noi, profesorii – din nebunia asta. Așadar vă rog să strângem mai jos idei practice de punere în aplicare a acestei hotărâri, în variate de preferat low-cost.

Personal îmi pare rău că nu mai am la clasă o lădiță din aceea de alfabetar didactic. Ar fi fost deja cu separeuri, aș fi confecționat cartonașe de dat la schimb, se încuia… și gata. Presimt că se vor trezi să vină să vadă în ce mod e pusă hotărârea în aplicare, o să ajungem la o banală cutie de carton în care să punem telefoanele (btw, când s-a decis la Andrei, mai de mult, strângerea acestora, inclusiv pușlamaua mea punea unul acolo de formă și îl păstra pe al lui pentru joacă… de unde al doilea – din cele care nici moarte nu ar mai fi pornit și stăteau aruncate prin casă).

Totuși, dacă ajungem aici, probabil voi cere ca fiecare telefon să aibă etichetă cu numele, o folie de plastic cu cartonaș cu număr. Pun telefonul la „1”, îi dau cartonașul cu 1… primește înapoi de la colega mea telefonul de la nr. 1. Dar… aș vrea ceva mai simplu, căci, la 10 copii deja vorbim de vreo 3 min… multiplicați cu 2, 3 după nevoi, și să-mi spuneți din ce timp îl luăm… din pauză, din oră?

Iarna la mine în clasă

Am așteptat un pic până să scriu acest articol… pentru că am vrut să fie aproape totul gata. Mai e un pic de lucru, dar nu mai am răbdare. Am decorat clasa de iarnă.

Astă-vară au fost puține dorințele pe care mi le-am pus când mi-am ales școala. Am vrut să fie o școală mică, cu puțini copii la clasă. 25 maxim, așa cum scrie și în lege. Am vrut să am o clasă numai a mea… să nu am „schimbul 2” după-amiază. Și ultima a fost să fie mare și luminoasă, să nu mă împiedic de bănci. Dacă prindeam peștișorul de aur și nu aveam atâtea șanse să mi se îndeplinească toate dorințele! Când am ales din listă, știam că a doua dorință este realizată. Apoi am văzut-o pe a treia prinzând viață. Și în final, în toamnă, pe prima.

Dar din categoria „ai grijă ce-ți dorești” – a fost a treia dorință.

M-am bucurat când am auzit că va fi concurs de Crăciun în școală, între clase, pentru titlul de „cea mai frumos decorată”. Recunosc că nu m-am stresat cu decorul de toamnă (așa că nu știam ce înseamnă), m-am chinuit să rezolv cât mai util toate panourile din clasă. Adică să nu pun nici prea mult, nici prea puțin, atât cât să fie util, un punct de plecare… Și când toate au fost gata… se făcuse noiembrie.

Le-am povestit copiilor de concurs. Singură nu aveam nicio șansă de a realiza ceva, dar nici n-am avut vreo clipă intenția de a participa doar eu la concurs. Am clasa a III-a, sunt mari, înțeleg, învață, știu, pot. Așa că am rămas vreo patru zile, până pe la 14-15, la școală, cu ceva mai mult de jumătate din copiii mei, să îi dăm pe toți pe spate. Am decis să facem noi tot. Întâi să reciclăm ce putem, apoi să facem din hârtie decorațiunile. Am scos poze de pe internet cu idei. Am stat toți, le-am analizat, am ales, am făcut „necesarul”, am decis. Poate mai mult ca niciodată am lucrat în grup, a fost important să fie un coordonator la fiecare, să stabilească sarcini, să colaboreze… Cum eram eu după câteva ore? Nu mai contează. Am ajuns să-i cunosc mult mai bine. Căci la ore, când stau în bănci, se controlează. Nu poți afla prea multe despre ei. Dar când îi lași liberi… și îi asculți… te pierzi printre ei… părând „neatent”… o șansă unică!

coronita din tuburi de carton

Să le iau… nu neapărat în ordinea în care au fost făcute, ci așa cum le vezi dacă vii la noi.  Pe ușă avem o coroniță. Le-am arătat o poză de pe net, deși nu știam dacă vor avea curaj. Am însă o fetiță care mereu vrea să încerce. Lucrează mult și acasă, și se vede. Ea a vrut proiectul, i l-am dat. A fost coordonator. De la începutul anului reciclăm orice tip de tuburi, capace, și sper să avem șansa de a realiza cât mai multe proiecte. Aici a venit rândul tuburilor de la hârtie igienică. Le-au pictat verzi. Apoi au vrut să se apuce imediat de tăiat, doar că erau moi… am mai amânat cu o săptămână. Uscate, s-au tăiat imediat.

Am intervenit doar când lipiciul lor le-a dat de furcă. Le-am dat aracet și clame metalice, le-am arătat cum să le prindă, să aștepte să se întărească aracetul, bine prinse. Floricelele roșii sunt din hârtie creponată.

M-au anunțat când e gata; e vina mea că e lipită atât de inestetic pe ușă. Însă alte idei ca să stea chiar nu am avut, căci e foarte fragilă. Fundița îmi aparține. Părea golașă, și am completat, improvizând repede dintr-o coală de hârtie. Nu, nu am șablon la fundiță (am observat că e întrebarea numărul 1 când apare ceva nou), pur și simplu am pus mâna pe foarfecă și am făcut-o.

După ce treci de ușă, începe distracția. Întâi de toate, remarci ghirlandele atârnate pe sus. Am povestit deja cum se confecționează, aici, dar ce trebuie să adaug e că piticii au fost în delir. Le-am dus placa mea de biguit și i-am lăsat să o folosească. Nu le-am dat perforatoarele pe mână, pentru că am mai încercat asta, le-au trântit… și… costă totuși o groază de bani. Iar la perforatoare chiar țin. Le-am explicat cum să le îndoaie, cum să le lipească. Până să ajungem să le atârnăm de grinzi, au fost prinse de jaluzele. Le-am tot numărat noi, dar nu am făcut suficiente, mai avem nevoie de vreo 6… când am rămas fără piulițe, ne-am oprit, am mai primit altele, urmează să lucrăm.

Apoi a fost problema lanțurilor de beteală de pe sus. Dacă puneam ceva „normal”, din hârtie, s-ar fi întins la greutate și ar fi arătat urât. Mi-am adus aminte de niște role folosite de la hârtie foto, pe care le păstrasem când mi-au picat în mână cu eticheta „nu se știe niciodată la ce îți folosește”. Acum mi-au folosit. Pe părțile colorate am lipit fulgi de nea, să se vadă, și cum sunt din plastic, rezistă bine și nu se întind. Ținând cont că tot mijlocul e prins într-o pioneză, (una singură!), că sus e grindă de rezistență și nu merge bătut nimic, mă rog în fiecare zi să nu le găsesc căzute 😀 .

Fulgii mari, ca cel din mijloc, i-am făcut în echipă cu copiii. Când am preluat clasa am găsit o mulțime de fișe printate, foi de colorat, pe care mi-a fost milă să le arunc. Nu am încă un coș mare pentru reciclat hârtia și mi se rupe sufletul când trebuie să o arunc. Așadar, am hotărât să îi dăm alt sens… Eu le-am tăiat, ei le-au lipit și asamblat, și într-o oră am făcut vreo 20 de fulgi mari. Am pus pe jaluzele, pe geamuri, am agățat ce-a rămas de panourile de prin clasă. Ultimul, realizat din carton galben, a devenit stea la brad.

Tot din hârtie reciclată am făcut la oră cu copiii steluțele pe care le-am prins în brad și pe ferestre. Separat i-am învățat cum să facă fulgi pliați, dar aici a fost mai greu. Unii au înțeles, unii nu… Și acum îmi dau seama că nu mi-am fotografiat ferestrele de-afară! M-am abținut și n-am pus zânele… chiar dacă sunt ale mele.

Bradul a fost rezultatul unei munci titanice. Nu știu câți metri de lănțișor verde sunt acolo, dar s-a împletit la greu… au lipit înainte de ore, cei care ajungeau mai devreme, lipeau în pauze cei care nu apucau înainte, lipeau cei care rămâneau vinerea după ore. Ar fi mers să avem o bază mai mare… dar am improvizat dintr-o sârmă un cerc… și nu era foarte stabil. În final i-am pus și instalație. A, și pentru că probabil veți întreba pe ce e fixat… pe suportul de la ecranul proiectorului. Înălțimea au stabilit-o copiii, ei au vrut să fie „mare”!

A urmat șemineul… de ceva ani tot vreau să încerc să văd cum iese. Am adunat cu ajutorul personalului auxiliar cutiile din programul de lapte și corn. „Vă mai aducem, doamna învățătoare?” Și au tot adus, așteptând cu nerăbdare să vadă ce năzbâtie am pus la cale, căci n-au prea înțeles din prima… Cred că au intrat vreo 30 de cutii. Întâi le-am prins cu bandă adezivă lată, apoi am lipit coli mari albe de împachetat, l-am asamblat și mi-a venit ultima idee: hârtie creponată roșie. Pentru o secundă mă gândisem să-l pictez. De terminat l-am terminat singură, copiii l-au găsit făcut. Prima replică a fost: „Ne trebuie șosete! Facem?” Le-am trecut pe listă.

„Lemnele” le-au pictat ei. Nu aveam maro, dar aveam roșu și verde… au amestecat până au obținut o nuanță acceptabilă. Focul l-am făcut eu, cu galerie lângă. „Parcă e real, doamna!” (Ca o paranteză, mă termină „doamna”. Am fost în extaz la atelierul de la Gaudeamus când copiii mă strigau Cristina… mă simțeam așa bine! Dar aici cred că mi-aș pune toată școala în cap dacă le-aș permite să-mi spună pe nume…)

Cum partea de sus nu era cine știe ce, un „mileu” improvizat, tot din hârtie creponată, a rezolvat problema. Fetelor le rămăseseră flori de la coroniță și au propus să le prindem cu bolduri. Noroc că am cumpărat vreo 6 cutii, să fie! Sus am pus și „bibelouri”, fetele au adus un brăduț dintr-o revistă, o căsuță din carton, eu am reutilizat un fes găsit prin dulapuri, și am dus de-acasă căsuța de anul trecut și brăduțul de la Daco.

Când șemineul a fost gata, am ajuns toți la concluzia că ne trebuie un tablou… și am avut și un voluntar care s-a oferit să picteze un tablou mare. Am rămas cu gura căscată când l-a adus, nu m-am așteptat la un lucru atât de serios făcut, pe pânză. Arată minunat!

Și am făcut și șosetele… miercuri acum. Unii s-au mulțumit cu ce au făcut la oră. Alții… au cerut să le ia acasă și să le termine de țesut. Am simplificat modelul din anii trecuți, ca să meargă pe aceeași linie de sus până jos, mi-am perfecționat și tehnica de tăiere, căci am folosit placa de la Daco.

În față am pus doar o ghirlandă cu globuri în jurul tablei. Mai avem la avizier Calendarul de Advent, un proiect pe care aproape toți copiii, cu mici excepții, l-au acceptat și pregătit. În fiecare zi deschidem câte un pachețel. Până acum am avut ghicitori, glume, brățări din elastice – condiția e să fie în acel pachețel ceva pentru toată clasa.

În mijloc… indiferent de anotimp, stema nouă a României (acvila are coroană regală) și drapelul național.

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă:  colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

  • De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
  • De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
  • De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit  șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris  că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de servici, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Încotro duce drumul de etică și moral?

Acum câteva zile puneam pe hârtie câteva gânduri despre inutilitatea unui curs de etică la 25 de ani sau mai târziu și nici nu-mi trecea prin cap, când am scris, ce urmează să mi se întâmple la nici 30 de ore după… Am cobit că ar fi trebuit să se introducă de la grădiniță – și nu e prima dată în viață când o fac și merge prost!

Am organizat, de ziua școlii noastre, un concurs pe echipe împreună cu clasa vecină, încercând să învățăm un pic mai mult despre personalitatea celui ales să ne identifice cu numele în marea masă de școli din capitală. Din fericire pentru mine, un personaj istoric. Am pregătit copiii, le-am dat de citit materiale, am pregătit întrebările pentru concurs, ne-am organizat. Toate bune și frumoase, echipele stăteau împreună la masă, colaborau. În ziua de dinaintea concursului am stat puțin cu câțiva dintre participanți, le-am explicat cum e cu axa timpului, cum calculăm anii de domnie, căci suntem clasa a III-a, concuram cu a IV-a, care deja studiază istoria. Una din fetițe m-a întrebat, cu tonul așteptării unei confirmări, dacă „la concurs vom avea voie cu foile”. Normal că nu. E concurs. Îți iei pixul și capul pe umeri.

Nu mi-am propus să fiu polițist și, fiind atât de mulți copii în clasă, nu mi-am închipuit nici o secundă ce va urma. La final, când am rămas doar noi, un băiețel a venit la catedră și mi-a povestit cum la una din echipe au folosit telefonul să caute răspunsurile. Am simțit că mor. O altă fetiță a confirmat acuzația. Acuzatul a recunoscut. Am avut primele minute dintr-o lungă serie care va urma de discuții pe tema „ce înseamnă să fii un om cinstit/corect”.

Am început întâi cu cei care au văzut și nu au spus imediat. Într-un concurs (și nu numai!) cel de lângă tine concurează pe același loc. Dacă el trișează… și îți va lua locul… te vei simți cum?! Datoria ta este ca atunci când cineva trișează să spui. Nu înseamnă că ești pârâcios. Înseamnă că cel care concurează împreună cu tine nu te respectă și nu trebuie să tolerezi acest comportament. Apoi, în cele câteva minute care mi-au mai rămas, am judecat comportamentul necinstit… frauda… însă copiii erau îmbrăcați de plecare, obosiți, pe mine situația mă dăduse peste cap. Trebuia ceva mai multă strategie în abordare și încă nu știu de unde s-o apuc! Deși echipa a obținut ultimul loc, am decis să nu le acord nici măcar diplome de participare.

Am o săptămână de vacanță în care să mă gândesc ce fac, cum fac, dar mai ales, când fac! Momentele mele cu ei, în care nu am de parcurs o programă, sunt atât de puține… Mi-am amintit cum la una din evaluări am fost întrebată de un copil dacă poate lua manualul, că nu e sigur de un rezultat. Stau și mă întreb dacă acel „cărțile și caietele în ghiozdan”, înainte de teste, sunt suficiente pentru ei pentru a aprofunda gestul, pentru a-i duce cu gândul la cum este corect să te comporți la un examen/test/concurs. Scopul scuză mijloacele? Te faci frate cu dracu până treci puntea? Sau… încotro s-o iau…?

Nu m-am așteptat la o asemenea provocare la început de an… Aveți sfaturi? Idei?

ciuperca

Când speranța chiar moare

Dacă programul la master nu era suficient de încărcat (adăugat, bine-nțeles, programului de la școală, zi de zi, de luni până vineri), conducerea Universității București a avut un moment de revelație: ne lipsește din orar un curs! Așa că, duminica, că doar sâmbăta aveam deja alte șase ore, ne-au chemat pentru a putea bifa pe fișa matricolă și „Etică și deontologie academică”.

Culmea, deși eu cu filosofia n-am avut nimic de împărțit, doar ne-am salutat frumos, profesorii de la Facultatea de Filosofie care s-au implicat până acum chiar au fost plăcuți. Însă… ascultând discursul lor, logic și argumentat, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cât de inutil este pentru unii. În primul rând pentru aceia care vin, semnează prezența, stau un pic și pleacă („Curat etic!”). Apoi pentru cei care au deja propriile convingeri privind ceea ce este „etic și moral”.

Îmi răsună în urechi o afirmație: „… nu ne propunem să stopăm plagiatul, ci să-l ținem sub control”. Grozav ideal! Ca scop poate mai merge… Dar… ceea ce par să nu înțeleagă cei care își doresc cu adevărat acest lucru e că nu merge ca în Caragiale, să revizuim pe ici, pe colo. Dacă tu permiți frauda la examene, închizi ochii când lucrările sunt făcute cu copy/paste și nu faci tot ce ține de tine ca să oprești fenomenul, un soft anti-plagiat se va lupta cu morile de vânt.

Am avut recent de rezolvat o provocare, de a furniza în jumătate de oră un document. Primele sfaturi pentru a tempera primul meu atac de panică a fost „Ia repede unul de pe … și printează-l”. Nu spun de unde 🙁 . Doar că mie mi-a luat vreo 20 de minute să-mi scriu singură proiectul… Și garantat mi-ar fi luat mai mult să caut, să sortez, să scot ce nu se potrivea. Apoi, întotdeauna am preferat să merg înainte cu propriile-mi tâmpenii, dacă atât am putut „produce”, decât să merg cu ale altora. Discuție de etică?

ciupercaÎn anul I am iscat o dezbatere privind cinstea și corectitudinea la examene. Nu mi-am închipuit că tabăra „copiezi, deci trăiești” va avea adepți care o vor susține până în pânzele albe… și oameni care, senini, să afirme că e problemă personală dacă îți asumi riscul de a copia. Nu mi-a venit să cred, deși de-atunci am văzut și auzit atâtea, că acum nu aș mai fi atât de șocată (doar nivelul de dezgust crește amenințător). Se copiază la toate examenele, începând de la primele pe care le dai… până la ultimele. Nu înțeleg însă de ce nu luăm atitudine. Pentru că suntem prea puțini care mai credem în asta?! Un amic, implicat într-un concurs de selecție foarte înalt, la nivel de inspectori, îmi spunea cum le picau cărțile de pe picioare, de-ți era mai mare rușinea de rușinea lor!

Noi cred că avem nevoie de cursuri de etică de la grădiniță! Așa poate vom reuși să mai aducem la normal un fenomen care ne-a intrat până în măduva oaselor. Purificarea nu e ușoară… Oare cum ar arăta țara asta dacă de mâine ne-am trezi toți și ne-am impune să fim corecți?

Până atunci, o să am în fișa matricolă un curs de etică, mențiune care îmi va da „dreptul” să-mi susțin dizertația anul viitor. Aș vrea să cred însă că numai faptul că au dat pe la curs, chiar și să semneze prezența, le va ridica unora niște întrebări… aș vrea, că așa sunt eu optimistă!