Mi-am pierdut o viață la ora de religie!

Aș vrea, pentru un moment, să găsiți toate sensurile pe care le puteți da titlului. Dincolo de acestea, sunt sigură că rândurile de mai jos vă vor amuza puțin, dacă nu vă vor întrista.

Realitatea românească

De ceva ani, statutul orei de religie în școală este mult discutat. Întâi, trebuia acum mulți ani să faci cerere să te retragi de la un opțional pentru care nu ai optat. În 2014, Curtea Constituțională a decis în sfârșit că e un nonsens, și părintele trebuie să facă cerere pentru ca odrasla să beneficieze de cursurile de religie desfășurate în școală. În realitate, puține sunt școlile unde aceste cereri chiar se fac, și copiii nu sunt luați cu arcanul la oră… La țară nici măcar nu sunt informați că au posibilitatea să nu frecventeze cursul, iar dacă cumva îndrăznesc să se retragă, cel puțin la noi în sat, începe șantajul: nu merge copilul la ora de religie, nu beneficiezi de serviciul religios în familie.

Mai peste tot a apărut „moda”  de a confirma faptul că nu frecventează copilul ora de religie. Adică un fel de încă o cerere, prin care confirmi că nu face… păi, măi nene, dacă voiam să facă, făceam cerere să facă, nu? Așa sunt centralizatoarele de la ședința cu părinții, în care se dă cu subsemnatul: cine dorește și  cine nu să facă. L-am considerat relativ util, așa poți da repede profesorului de religie o situație, cui să pună absențe și cui nu… Dar, legal este ca părintele doritor să facă o cerere către director de înscriere la curs.

De ce nu se fac nici cererile, dar nici informările?

… povestea e simplă. Conform ordinului ministrului (Ordinul MECS nr. 5232/2015)  școala este obligată să asigure un program alternativ de activități pentru copiii care nu frecventează cursul, dacă acesta este intercalat, și nu prima sau ultima oră. De ce să te legi la cap dacă nu te doare? Nu mai bine faci pe mortul în păpușoi, și bagi toți copiii la oră, că doar nu le strică? Scapi de probleme…

Personal am informat părinții. Dincolo de opiniile mele personale, am fost cât se poate de neutră. Fiecare are dreptul să decidă pentru copilul lui. La prima oră de religie le-am dat voie să plece acasă copiilor care m-au anunțat că nu fac și părinții îi iau mai devreme. Nu i-am ținut cu forța, doar pentru că nu am avut ședința cu părinții. Dacă nu au depus cerere că vor să frecventeze cursul, normal nici nu ar fi trebuit să se țină… logic, nu? Dar noi nu trăim în țara logicii.

Ce fac copiii mei la religie…

Opțiunea mea, de prin 2009 de când scriu pe blog, o știți. Am petrecut deja 8 ani în școala românească și nu consider că au avut copiii mei ceva de pierdut că nu au frecventat cursul. Nu le-am interzis să participe la oră, dacă li se pare interesant. Au stat, au văzut și au decis singuri să renunțe. Dacă atât a reușit profesorul… nu e vina mea. Ce o fi lipsit? Captarea atenției? Trezirea interesului? Nu e treaba mea. Eu aveam o singură problemă: să nu li se pună notă la o astfel de disciplină.

O altă problemă personală este cea a „mersului la religie pentru notă”. Când l-am retras pe Andrei în clasa a cincea, doamna dirigintă mi-a spus exact acest lucru: orice puțin contează la medie. Eu nu pentru note îl trimit la școală! A zâmbit. Mi-a spus că aude atât de rar acest lucru…

Mi se pare cea mai jalnică motivație și cea mai lipsită de valoare decizie pe care o poți lua ca părinte în fața copilului tău. Adică tu îl trimiți la școală pentru note, nu ca să învețe, și asta e tot ce te interesează. Și aici ajungem la unul dintre motivele pentru care acest sistem al nostru se zbate și nu progresează… pentru că de aproape 30 de ani  noi „ne facem că lucrăm”. Nu ne interesează decât spoiala, ce scrie pe hârtie, și nu adevărata valoare, ce câștigă copilul. Condiționăm actul didactic, și vrem performanțe, dar nu valori.

După cum sper că știți, la ciclul primar nu are nicio influență calificativul. La gimnaziu se mai schimbă povestea. Adică, în cazul în care (încă) se mai iau în calcul mediile la examenul de capacitate, religia îți dă pe an un 0.003… și cum se calculează cu două zecimale, nu îți dă de fapt nimic. Asta, bine-nțeles, dacă ai 10 la religie. Cu alte cuvinte, trimiți copilul la un curs, vrei să învețe, dar el știe deja că va avea 10. Nu vi se pare un nonsens? Are curaj profesorul de religie să nu dea 10? Nu! Pentru că știe prea bine că pâinea lui atârnă de „fericirea” părinților, cumpărată prin note…

A început anul… și un nou curs de religie

Când și-a văzut orarul, Iris a fost în al nouălea cer de fericire. Avea religia ultima oră, deci putea pleca acasă… surpriză însă, la prima oră, pentru că „nu a avut loc ședința” ca să „optăm”, toți copiii rămân la religie. Degeaba argumente, că nici anul trecut nu a făcut, și nici n-o să facă vreodată… a rămas consemnată la oră. Citez: „împotriva voinței mele”. Afirmația m-a lovit… copilul meu cel mititel, drăgălaș și simpatic, devenit peste noapte o mică domnișoară, și-a definit drepturile, și le-a cerut, și pe deasupra, are și voință. Complet nervoasă pentru această încălcare a libertății de conștiință, a devenit din elevul  silitor, respectuos și atent o mică rebelă care, citez iar, „am fost și eu la oră rea”. Cu alte cuvinte, genul acela de copil care te scoate din minți, la care îi faci 10 observații și tot nu se potolește… Doar că n-a dat-o afară. Abia aștepta…

Însă statul la cursul de religie s-a soldat acasă cu niște ore de discuții și analize. Pe lângă stat jos la rugăciune, că nu-i vedea sensul, a întins coarda, și-a făcut cruce invers, aproape orice ca s-o scoată din minți pe doamna. Și-a făcut avion din fișa primită, a stat de vorbă și a schimbat bilețele, orice, dar orice ca să plece acasă.

Adaug că e copilul care a citit, din proprie inițiativă, calendarul sfinților de la Sucevița, după ce a cerut să-i cumpăr cartea, că i s-a părut interesantă. Dar nu să o oblig la școală… Ca profesor, normal că nu sunt de acord cu comportamentul. I-am spus să-și ia o carte de citit, să stea în ultima bancă și să-i ignore pe toți. Nu i-a permis. E copil și nu își poate controla reacțiile, mai ales când furia e la butoane. Însă ca părinte, și doar din acest rol, consider că doamna în cauză și-a căutat-o cu lumânarea.

Din ce mi-au auzit urechile…

Nu e singura care nu face. Anul trecut erau vreo 12… anul acesta nu știm încă. Într-o clasă de 34, să ai 10 copii care mai bine ar fi stat afară decât acolo, clar neinteresați, e un coșmar. Așadar pun cu bulinuțe ce am ascultat în ultimele ore…

  • circulau bilețele. Normal, dacă nu faci gălăgie, trebuie să comunici cumva. Doar că mesajul de pe bilețele, pentru 12 ani, mi s-a părut… Taci că te aude Pomohaci. M-a întrebat dacă eu știu cine este Pomohaci. Eu am întrebat-o dacă ea știe. La 12 ani mi-a explicat exact, și nu înțelege de ce nu e la închisoare. Dacă ia copiii de pe străzi pentru s… Așadar, schimbați amenințările, nu le mai spuneți copiilor de bau-bau, țigani sau polițiști, injecții sau alte lucruri care se pot dovedi utile în viață. Aveți una la dispoziție, creată chiar de ei.
  • O altă minunăție a fost că la acest curs sunt pregătiți pentru „viața de apoi”. No, ok, bine. Eu o trimit la școală să fie pregătită pentru viața pe care o are de trăit. Dacă celelalte materii te pregătesc pentru această viață, la religie îi pregătește pentru viața de apoi. Cum încă nu e o certitudine, efortul este minim. QED.
  • Deși încă mai am de lucru la „Tatăl nostru”, am aflat că a suferit ceva modificări… și ne motivează nouă absențele noastre… Citat de la băieții din spatele ei. Îi era ciudă că nu i-a venit ei ideea.
  • din ora trecută am aflat că dacii se închinau la sfântul Filip (și încă unul, pe care nu l-a reținut). A ridicat mâna să spună că dacii aveau mai mulți zei, și Zamolxys era zeul cel mare. N-a pus-o. Pierderea doamnei, poate afla și ea. La o altă întrebare, a răspuns un coleg. Foarte bine! Ai 10! Râsete. Copilul nu face religie… abia așteaptă să se retragă.
  • cea mai tare a fost însă cum și-a pierdut ea „viața” la ora de religie… pentru că, pentru a fi în ton cu preocupările digitale ale copiilor, doamna a hotărât să fie mai interesantă și să le dea „trei vieți” la început de an școlar. Ca în orice joc, faci o greșeală, pierzi o viață. Numai că mie personal mi s-a părut cam macabră abordarea, să-ți pierzi viața la ora de religie. Putea totuși să le dea nouă, ca la pisici… ce să facă cu trei?! Iris a pierdut deja două vieți…

În contextul a ceea ce se întâmplă acum în învățământ, tare mi-e că foarte curând vom produce vietăți supuse, și nu oameni capabili să gândească singuri. Știu că speranța moare ultima, dar până la următoarea oră de religie, din septembrie 2018, luăm o pauză. Doar că o să fiu mai precaută, în prima zi de școală îi voi da o înștiințare, pentru oricine cere, că nu frecventează această oră…

Să vă întreb cum stați cu opțiunile? Ce se practică la voi în clasă?

PS. Am scris articolul cu ea lângă mine. Citea atentă, „să se asigure” că povestesc corect. Și mi-a spus ce a remarcat: prefăcătoria. Din ariciul zburlit care îi tot făcea observație, și o lua cu „și tu, domnișoară”, a devenit numai lapte și miere, cu voce lingușitoare, când a aflat că se vrea să se retragă de la oră, și nu e singura. Să ne fie lecție, pentru mai târziu!

Seturi educaționale de la DACO

În vară, după ce am vizitat școala, am aflat că este „liberă” clasa de pregătitoare și poate o clasă a III-a. Mi-am zis că, fiind la început, mai mult ca sigur voi primi clasa de început de serie, așa că am început timid să mă gândesc ce aș putea folosi util în activitate. Cum ei se simt mai mult la grădiniță decât la școală, iar programul lor e special, am ales de la DACO pachetul cu seturi educaționale. Mi-am zis că sunt un început bun pentru a utila centrele, sau pentru momentele de relaxare ale copiilor.

Seturile sunt realizate din spumă cu densitate mare. Ar fi poate utile seturi de acest gen din lemn, dar în același preț nu aș reuși să iau decât unul, nu 7…

Să le iau pe rând:

Descoperă formele:

Le conține pe toate cele șase pe care un copil ar trebui să le cunoască la finalul clasei pregătitoare. Formele se detașează, și sunt și decorate pe placul lor. Doar pentru potrivire, poate fi folosit și de copiii de grădiniță. Doar să țineți cont că la grupa mică se învață cercul și pătratul, apoi triunghiul, dreptunghiul, rombul și ovalul, ultimele la CP.

Animalele:

Planșa este bilingvă. Potrivirea se face ori după denumirea scrisă alături, ori după formă și mediul „de viață”. E cam mult spus, căci nu avem decât o pajiște și o cușcă pentru cățel. Aici mi se pare forțată apariția ursului pe bicicletă,  umanizat, între animale domestice. După cele de mai sus, aș merge cu ea mai mult spre grădiniță decât spre școală.

Cât e ceasul?

Ceasul de spumă mi-a plăcut mult. Recunosc că i-am făcut plan de la început să îi montez un mecanism de ceas care zace pierdut prin casă, și să-l folosesc ca ceas al clasei. Încă nu am finalizat proiectul, clasa pe care am preluat-o are ceas, și… mai aștept. Ca joc de potrivire, pot fi scoase cifrele și montate la loc, la fel și steluța de pe mijloc. Pentru învățarea ceasului, pot fi utilizate limbile, prinse cu o capsă ce le permite să fie mobile.

Calculează și Învață alfabetul!

Cele două seturi mi-au plăcut mai mult pentru decor. Apoi m-am gândit să le transform în seturi de ștampile, doar că trebuie să găsesc niște capace pe care să le lipesc. De menționat că setul cu alfabet nu are diacritice, dar există o mică piesă ce poate fi folosită pentru a pune căciulițe și virgulițe. Pentru „â și î” voi decupa eu probabil una. Chiar îmi imaginam în câte moduri voi folosi stampilele cu litere… pentru joacă pe coli mari, ori să-și scrie numele.

Formează un elefant!

M-am „jucat” mai demult cu un astfel de puzzle. Întâi îl făceai privind, apoi trebuia să-l faci cu ochii închiși sau legat la ochi. Este un exercițiu minunat de exersare a simțurilor, a transformării percepțiilor în reprezentări și, de ce nu, a vitezei de rezolvare. Partea cu ochii închiși mă gândesc să o păstrez pe listă anul acesta. S-ar putea să le placă și copiilor mei, mai mari.

Tangram

Dintre toate, tangram este preferatul meu. În clasele primare sunt o mulțime de aplicații cu jocul acesta și, dacă încercați drumul invers, să aveți doar umbra rezultată și să identificați piesele, s-ar putea să nu mai fie deloc așa ușor! Aveam unul din lemn, al meu personal, însă alesesem pentru clasă această variantă din spumă. Îl voi folosi cu siguranță și anul acesta, căci posibilitățile sunt nesfârșite. Vreau chiar să-i încurajez să aibă toți piesele și să-i provoc, mai ales când sunt agitați, cu forme greu de ghicit. E un joc pe care fiecare ar trebui să îl aibă acasă. Pune la încercare răbdarea, imaginația și capacitatea de a combina forme.

Puteți să le achiziționați împreună sau separat, în funcție de interes. Vă recomand să strecurați acest gen de activități în cadourile pentru copiii prietenilor, și să evitați pe cât posibil păpuși și mașinuțe, cu siguranță suficiente de la anumite vârste. În ultimul timp am făcut cadouri numai din categoria art&craft. De exemplu, am luat mai multe seturi de piese din spumă, imprimate, autocolante, și am combinat, astfel încât sărbătoritul a avut și toate tipurile de animăluțe, monstruleți, mijloace de transport și orice am mai găsit la îndemână. E drept că au sfârșit pe dulapuri, sertare, caiete, și oriunde era loc să lipești ceva… dar nu a fost unul (copil, nu adult!) să nu aprecieze cadoul.

Prima mea zi de școală

Anul acesta nu scriu despre prima zi de școală a copiilor, deși a trecut cu mari emoții pentru amândoi. Scriu despre a mea, care a fost aproape așa cum am planificat-o de ceva ani. Întâi, Iris s-a trezit devreme și a mers ea cu mine la școală, așa cum mi-a promis. Rândul ei să mă însoțească… și era liniștitor să caut, din careu, ochii ei încurajatori în spate.

M-am îmbrăcat și m-am privit în oglindă. Acum ceva ani, când criticam cu zel, din rolul de părinte, „sistemul”, am primit o replică destul de dură. Dacă știi atât de bine ce e de făcut, de ce nu și încerci să o faci? Era, ce-i drept, o reacție corectă. Acum eram în punctul în care m-am imaginat atunci. Începeam un nou drum, și mi-am repetat ceea ce tatăl meu mi-a spus mereu: dacă vrei, poți.

Am vrut să încep altfel. Știam că a prelua o clasă a III-a este mai greu decât a începe cu o clasă pregătitoare. Copiii sunt mari, știu ce vor, ce simt, se cunosc între ei și pentru un timp, eu voi fi „intrusul”. Așadar mi-am dat silința ca această zi să fie cu totul specială pentru ei. În puținele zile avute la dispoziție am încercat să schimb cât de cât prin clasă. Fără ceva „prea mult”, am pregătit panourile. Încă nu am nimic pe ele. Vom vedea, în timp, ce avem nevoie, și le vom acoperi împreună. Nici titlurile nu le-am pus. Trebuia să stau să pictez și decupez litere… activitate pe care copiii de clasa a III-a o pot face liniștiți. Așadar am decis să nu fac eu nimic.

M-am panicat în fața tablei goale. Am mai desenat eu, dar acum nu voiam să scriu un mesaj simplu de „Bine ați venit!”. Mi-am făcut curaj am desenat câteva frunze… și am decis că e exclus să desenez toată tabla! Și atunci am făcut ceea ce știu mai bine: un joc. I-aș spune rebus, dar e prea mult. Hotărârea deja luată, mi-a luat mai mult să scriu frumos la tablă. Cuvintele curgeau… Câți ani au trecut, și ce dor mi-a fost! Am mers pe mesaje… liniște, reguli, stilou, radieră pentru îndreptat greșelile… Și cred că le-a plăcut.

Dar nu aș fi reușit să fac ziua cu adevărat specială fără puțin (mai mult) ajutor. „Talente de Năzdrăvani” mi-a adus de atâția ani o mulțime de satisfacții, însă acum am reușit să le și împart. Am scris tuturor celor care aveau, din ce îmi aminteam eu, articole promoționale sau materiale pe care le puteam folosi la clasă. Am vrut să aibă legătură cu școala. Nu aș fi pus niciodată pe bănci ciocolată sau bomboane, nu facem dresaj la școală.

La începutul verii am participat la un eveniment la  Bricks 4 Kidz, unde printre altele am primit cadou  creioane colorate. Am întrebat dacă nu ar fi posibil să primesc niște cutiuțe pentru copiii mei. Nu doar că s-a putut, dar am primit cutii cu creioane mari, nu mici, cum le știam eu! Dacă ați ratat articolul de atunci, Bricks 4 Kidz este un concept de educație creativă prin care copiii învață, construiesc și se joacă, piesele Lego fiind doar instrumentul de lucru și nu scopul activității. Mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul Bricks 4 Kidz.

Kinderpedia este o platformă mobilă care intermediază relațiile dintre părinți, profesori și instituțiile educaționale. Nu știu dacă ați auzit de ea, puteți citi mai multe aici. Însă când veți parcurge descrierea, e imposibil să nu aveți impresia că trăiți într-un viitor în care educația concentrează toate eforturile necesare pentru binele copilului. Știind câte liste de materiale stau și compun acum, la câte variante de comunicare mă gândesc, căci este greu să stabilești un canal funcțional cu toți părinții, îmi imaginez cum ar fi să fac online programul pe o săptămână, să adaug necesarul pentru fiecare activitate, fiecare părinte să fie informat (și implicat în consecință) și toate să meargă strună. Singura mea problemă ar mai fi doar scenariul activității…  Pentru că este frumos să visezi, oamenii de la Kinderpedia mi-au arătat că se poate să te și trezești și să zâmbești, așa că cam primit câte un caiet cu foaie velină pentru fiecare copil.

Cum mi-am dat singură un deget, mi-am amintit de seria Pixi Știe-Tot, apărută la editura ALL, care se potrivește de minune cu noua disciplină „Științe ale naturii”, la clasa a III-a. Cred că în cele două săptămâni care au trecut am spus cel mai des „te rog” și „mulțumesc din suflet”. Pe băncuțele copiilor a fost, în prima zi de școală, și câte o cărticică din serie. Sper să le placă și să îi conving să le avem la clasă, încet, pe toate!

Mi-am stors mintea ce aș putea adăuga legat de arte și abilități, zona mea favorită de activitate, și mi-am amintit de un eveniment mai îndepărtat, organizat de SECOM, și la care am primit hârtie origami. Pentru o secundă m-am gândit „ce-ar fi dacă” ar mai avea, și ar fi posibil să primesc pentru copii… Era deja târziu, școala stătea să înceapă, dar în al 11-lea ceas am primit ceea ce mi-am dorit și chiar mai mult. Tot potrivit orelor de științe, SECOM a editat pentru copii mici enciclopedii care explică pe scurt cum funcționează corpul nostru și cu ce anume. Avem astfel acum la dispoziție Fierul, Calciul, magneziul, zincul, Sistemul imunitar, Creierul…. Toate ocazii de învățare.

Am încheiat pachetul cu un semn de carte de la 7arte.org, un calendar al descoperirilor științifice (atenție, la sfârșitul lunii, nu ratați Bucharest Science Festival!) și cu un mic calendar de buzunar, marcă proprie, „Talente de Năzdrăvani”, cu structura anului școlar 2017/2018.

La final, când copiii au plecat acasă, mi-am privit clasa. E greu de descris ce-am simțit. Am reușit să fac o zi altfel, și știu că nu aș fi reușit singură! Le mulțumesc acum tuturor celor care m-au ajutat! Un an școlar minunat să aveți!

Pentru „cutiuța cu amintiri” din prima zi de școală

„Ziua animalelor de casă” – la școală

Reîntoarcerea mea la catedră a fost un moment care, în timp, a suferit mai multe fixări pe axa timpului. Întâi de toate, când am decis să fac altceva cu viața mea, l-am plasat într-o altă viață, dacă există reîncarnare. Niciodată însă să nu spui niciodată… După ceva ani am constatat că apa vieții mă duce, fără să vreau, tot spre copii și spațiu educațional. Acum patru ani am vrut, într-un moment de cumpănă, să mă reîntorc. Doar că nu am vrut ca profesor la gimnaziu/liceu, așa cum puteam s-o fac, ci la cei mici. Surpriză: neavând liceul pedagogic, eram considerată complet „necalificată”. Având experiențe directe, pe copiii mei, cu astfel de încadrări, oameni care nu știau ei împărțirea cu rest, darăminte să le mai explice și altora, și văzând cum sunt priviți, ca „incompetenți”, n-am vrut să-mi lipesc o astfel de etichetă. M-am încăpățânat, am luat școala de la capăt, și anul acesta mă întorc, cu acte în regulă, la clasă.

Voi avea clasa a III-a (dacă nu cumva se practică și pe la noi „nu aduce anul ce aduce ceasul”), și, pe lângă panica de început de an, groaza care mă apucă când văd câte hârtii sunt de făcut – și de fapt nu știu de unde s-o apuc mai întâi – mai am parte și de „susținere” acasă. Iris pare mai încântată de 1000 de ori decât sunt eu de faptul că sunt din nou profesor activ. Așa că toată ziua vorbește continuu, îmi dă sfaturi, încât am ajuns s-o rog să le scrie, că poate ratez ceva. Dintre toate ideile ei năstrușnice de a face „altfel” școala, adică pornind de la ce își doresc copiii să fie școala, și nu ce decid alții pentru ei, în ultimele zile s-a detașat clar ziua animalelor de companie, sau, în varianta ei, orice le-ar da ocazia copiilor să aibă parte de o zi amuzantă.

O știu că nu renunță ușor… la grădiniță a înnebunit-o pe miss O., până când i-a dat voie să meargă cu hamsterul și să le vorbească despre el copiilor. La școală a încercat continuu să propună ca activitate ziua animalelor, doamna M. i-a rezistat, și n-a ieșit zoo acolo… Acum, la gimnaziu, tot speră că va avea ocazia să discute cu doamna de biologie, mai ales că urmează zoologie într-a șasea, să ilustreze lecțiile cu ce are fiecare pe acasă… iepuri, hamsteri…

Singura victimă sigură rămân eu. Eu trebuie să îi pun planul în practică… am rugat-o să se gândească nițel: cum să împăcam hamsteri, porcușori, pisici și câini, ba chiar și pești, țestoase și altele asemenea? Bine, atunci să îi pui să povestească fiecare, pe rând, într-o zi, și dacă e mic, să îl poată aduce! N-am promis, dar e o idee.

Credeam că am închis subiectul. Constat însă că a câștigat doar o bătălie din război. Nu s-a mulțumit însă.

Ce pui în colțul viu?

Să am un „colț viu” e un plan vechi al meu… cât de viu, e relativ. În primul rând mă bucur că am în clasă multe (dar multe!) flori. Ceea ce înseamnă că vom avea clar un responsabil cu udatul, și să văd cum anume, ca să nu inundăm sala de fiecare dată… Mi-am luat zilele trecute mimoze, doar că sunt atât de mici, abia le-au dat primele frunze, că trebuie să am mare răbdare cu ele. Intenționez să iau și un pește nepretențios. Și cum o să-l cheme? Am eu o idee! Sushi! Iar punctul de maximă atracție va fi să-mi iau un hamster…  E tot din seria lui „niciodată”, când l-am îngropat pe ultimul, am zis că nu va mai fi altul… dar nu mă pot abține…

Copiii voștri ce părere au? Am avea sau nu nevoie să împărtășim și aceste experiențe?

 

Profesori condamnați la a nu fi modele…

Cred că nimic nu e mai prețios pentru un dascăl decât ca, peste ani, un elev să vină și să-ți spună că tu i-ai fost model și călăuză, că datorită ție a reușit, că l-ai inspirat să-și depășească limitele… La fel cum nu cred că există ceva mai dureros decât să te uite, pur și simplu, peste ani, să nu-și amintească nimic. Nici un cuvânt despre materia ta, niciun gest, nicio trăsătură a feței…

Sunt însă și profesori, nu chiar ca Domnul Vucea, însă care, prin „exemplul” pe care îl oferă, nu vor fi cu siguranță uitați de cei cărora au avut pretenția să le pozeze drept mentor. Pentru mine, personal, există niște limite de bun simț atunci când decizi să pășești în fața unei clase. Ceea ce înțelegi tu că include rolul tău acolo este esențial pentru a defini atitudinea ta față de cei din bănci, indiferent de vârsta acestora.

Și, dacă pentru unii nu e clar, când vii și îți faci doar „datoria”, ca să „dormi liniștit” că „ai bifat”, se simte al naibii de tare. Să nu te aștepți la entuziasm și înțelegere… căci nu, nu există!

Istoria e condamnată să se repete

Se împlinește în curând anul de când scriam acest articol. Eram șocată că în Universitatea București, instituție ce este tânără comparativ cu alte universități europene, dar pentru România, are totuși un secol și jumătate, ultimii 20 de ani nu au adus neapărat schimbări pozitive. Să nu-ți faci orele… și să nu vii tu, profesor, la examen!

Și da… istoria e condamnată să se repete. Dacă prima întâmplare m-a lăsat jumătate de an fără grai, ar trebui să devin mută permanent… din nou, alt curs, același profesor. Care… nu numai că nu a apărut la primul curs din semestru, dar nici măcar nu și-a cerut, de formă, scuze pentru absența la examen. Am luat drept glumă „semestrul acesta procedăm ca data trecută, cu portofoliu”, și nu mi-a trecut niciodată prin minte să înțeleg, mot-a-mot, mesajul. Trecem peste câteva absențe, și vine… ziua predării de portofoliu.

Nimeni n-a îndrăznit să parieze pe varianta „nu apare”. Pentru că, pur și simplu, era de neimaginat… cum să procedezi, a doua oară… la fel?! Glumele din seria „ce zici, vine?” se loveau imediat de „hai mă, fugi de-aci, cum să nu vină?!” Ei bine, a existat o diferență! Data trecută nici nu ne-a răspuns la telefon, acum ne-a comunicat, după vreo oră, că nu vine, să le lăsăm, cu listă, la secretariat… și… dacă sunt colegi care nu le-au predat, să i le ducă la celălalt loc de muncă…

Să nu zici hop până nu sari

Dar acesta nu e singurul moment în care m-am șters la ochi, bine de tot, și m-am ciupit, să fiu sigură că nu visez! Tupeu există, și fantastic… primul pe listă este acela de a te ambiționa să ții un curs pentru care zici tu că te descurci din mers. Bagi un discurs motivațional la prima întâlnire, mai lipsești vreo 2-3, îngrași porcul în ajun și iese ceva. Sigur un rând prețios la CV, care se cheamă activitate universitară, și ceva zerouri în contul de salariu, mereu binevenite. Căci, vorba aceea, dacă tot ai un job stabil, într-o instituție privată, de ce nu să faci și peste program ceva? Așa, că dă bine.

Dar e „amuzant”, dacă aș mai avea putere să râd. La primul curs nu apari. Pe motiv că, deși știi că ai semnat un contract pe semestrul universitar (calendarul e afișat oficial, din toamnă), „nu ai fost anunțat să te prezinți”. Nu e însă singura scuză de genul, am mai auzit-o și la alții. Profesorii pur și simplu nu știu când începe semestrul, și află stupefiați de la studenții care se ambiționează să-i aștepte la ora stabilită și apoi îi sună și-i întreabă dacă vin… Cu alte cuvinte, în prima săptămână universitară nu se fac seminarele, că nu poți înaintea cursului (culmea, la Facultatea de Istorie se putea, în primul seminar chiar eram ocupați cu administrativele până peste cap), iar cursul nu îl faci că nu a fost anunțat profesorul să vină…

Serios acum, mie nu mi se pare nimic mai jenant decât să te sune elevii tăi să te întrebe dacă apari la oră…

Altă problemă, că tu nu te poți prezenta la curs în intervalul stabilit în orar (de ce n-ai cerut altul, când s-a făcut orarul?!). Că tu vrei să vină toți sâmbăta, să faci tu în două întâlniri tot ce „trebuie”. Și când zeci de oameni nu vor, îi etichetezi… Tu nu poți nici să vii la „fix”. Pentru că fix la acea oră trebuie să pontezi cartela de ieșire din instituția de bază. Las’ să te aștepte… ce sfert academic, dacă ajungi cu 45 min întârziere, nu-i nimic. Au stat până la ora aia, mai pot sta până la 20.30, când intenționezi tu să declari că „i-ai ciuruit”. Îi anunți că recuperezi, în ziua de, la o oră matinală. Ce dacă fraierii stau apoi 4 ore degeaba până la următorul curs, tu îți faci datoria. Aaa, ce surpriză: Nu vor! Nu-i nimic. Te duci acolo, mori la datorie… doar tu ai servici, și nu poți să-ți faci și datoria pentru care te-ai angajat și ești plătit… iar elevul nu trebuie să comenteze în fața profesorului.

Rolul profesorului s-a schimbat

Din păcate, nu toți au observat că profesorul nu mai poate poza în deținătorul absolut al informației. Iar autoritatea pe care o pretinzi se bazează pe respect. Însă respectul pe care îl ceri trebuie în primul rând să-l oferi, apoi să-l meriți. Și respect nu înseamnă doar a vorbi politicos. Înseamnă să nu vii cu scuze din categoria „n-am știut că am oră”, „am altceva mai important de făcut”, „eu nu pot ajunge la fix”.

Eu, care am plătit cu vârf și îndesat facultatea, chiar nu am treabă cu aceste scuze. Am fost acolo conform orarului, și am avut pretenția ca serviciile educaționale pe care le-am plătit să fie prestate. Sunt curioasă, oare ce s-ar întâmpla dacă și la Universitate s-ar introduce cartele de pontaj? Câtă „economie” ar face departamentul financiar al instituției, dacă cineva s-ar ocupa serios de condica de prezență? Așa cum, într-o școală, făcea directorul când îți tăia ora! Sau să cer Universității restituirea taxei, conform condicii? Chiar nu mi-ar sta rău deloc vreo 3.000 lei acum!

#altăîntrebare

Ca să închei zâmbind amar, am avut și surpriza să aflăm – la un alt curs – că punem prea multe întrebări. Că nu este deloc ok ca studentul să întrebe când nu înțelege! Că atunci când mai mulți spun că n-au înțeles, și-au propus… să te zăpăcească cu întrebări! Doamne ferește, nu cumva să recunoști că discursul tău e dezorganizat, că a te lăuda că vorbești liber, fără o schiță în față, nu e neapărat o calitate didactică. Dacă cei din fața ta nu înțeleg, undeva e o problemă. Și când nu vrei să reiei informația, atunci e clar la cine e problema… E vina ta, n-ai fost la curs! citește notițele colegilor… aaaa, ai fost la curs… atunci recitește-ți notițele. Nici așa nu pricepi? Păi, dacă nu ți-a fost dat… El nu e pus acolo să-ți explice ție, când e clar că ești greu de cap…

Ritmul schimbărilor în educație

plante protejate România

Proiectele școlare și evaluarea creativă

Ceva nu merge în sistemul nostru de învățământ. Cu asta toată lumea e de acord, deși cu greu se pune degetul pe rană și se caută adevărul. Vrem să facem lucrurile să meargă, dar parcă de la o zi la alta ne chinuim cu și mai multă îndârjire să adunăm nucile cu furca…

Văzând cum se străduiește Iris să-și facă temele, nu pot să nu mă simt bine. Ceva-ceva tot trebuie să fi făcut și eu cum trebuie, dacă copilul are câteva idei de realizare a proiectelor. Întâi faci un plan, apoi cauți o idee „altfel”, și încă un criteriu: nu te oprești la minim necesar pentru validarea temei. Cauți mereu să vezi până unde poți duce proiectul. Am auzit deseori, printre colegele mele, viitoare profesoare în învățământul primar și preșcolar, „eu vreau doar 5 pe portofoliu, în rest nu mă interesează”. Ce profesor vrei tu să fii, ce valori să transmiți, dacă tu te complaci la nivelul „minim”? Ultima afirmație de „laudă”, acum, când ultima sesiune a ultimului an s-a încheiat, este „am fentat și facultatea asta”. Așa, ca idee, în toamna, când domnișoara/doamna de la grupă/clasă se va prezenta ca proaspăt absolventă, și nu va fi convingătoare profesional, să vă puneți întrebarea asta: vă fentează și pe voi?

Unul dintre profesorii preferați ai Irisucăi este „doamna de Bio”. Proiectele nu sunt ușoare: clasicul ierbar, la care s-a adăugat un sămânțar și încă o prezentare cu plante medicinale și plante ocrotite.

Printre competențele menționate în noile programe de gimnaziu este și aceea digitală, de căutare a informațiilor pe internet și realizarea proiectelor. E drept că sunt mici, încă la nivelul de copy/paste, dar lucrurile încep să se miște. Alegi pozele, le printezi, citești articole, selectezi informația, completezi un „plan” pentru fiecare dintre obiective. Să înveți să lucrezi ordonat nu este o abilitate ce apare de la sine, e nevoie de timp, răbdare și îndrumare.

Azi am decis să vă arăt două dintre proiecte.

Sămânțarul

Încă de când a auzit de temă a întors-o pe toate părțile. Semințele clar trebuie să stea în casete separate, cu etichete lângă ele. Întâi a vrut să le lipească cu bandă adezivă transparentă, dar a hotărât că arată „urât”. S-a gândit la punguțe, lipite pe un suport. Apoi la niște cutiuțe transparente. Apoi la o cutie mare de plastic, din cele care sunt folosite pentru mărgele. Până când, după vreo săptămână de căutat soluții, ne-am amintit de niște sticluțe mici pe care am vrut să le folosim la mărțișoare. Doar că pentru unele semințe, ca fasolea de exemplu, erau prea mici.

Am mers la sursă, magazinul cu accesorii de unde le luasem pe primele, am investit 30 lei în sticluțe de două dimensiuni și s-a apucat de treabă. Tema cerea minim 10 tipuri de semințe… noi ne-am dus la bunica chiar în acel weekend, și cum bunica avea de toate pentru semănat în grădină… s-a servit. M-a anunțat când a terminat. Punea semințele în sticluță, le făcea poză, edita poza pe telefon și scria denumirea, ca acasă să nu le încurce.

Acasă i-am arătat cum să construiască „rafturi” pentru sticluțe, și a fost o întreagă aventură să le îndoaie, să le lipească, să decupeze cercuri cu cutterul… A trecut apoi la calculator și și-a scris toate etichetele, după poze, a ales un font „drăguț” și le-a printat. Tăiate, potrivite, lipite apoi pe suporți, a urmat nebunia potrivirii semințelor. „Bine că am scris pe poze”. După ce le-a răsturnat de vreo două ori, din greșeală, aproape că le învățase tot punându-le la loc.

A ales patru tipuri de semințe și le-am pus, cu etichete, în niște ghivece mici. Am zis că, dacă reușim să avem niște plante de 10-15 cm, le punem la ierbar. Deocamdată a răsărit sfecla, așteptăm să mai treacă ploile și să dea căldura, căci într-o lună trebuie să fie gata și acesta.

sămânțar

L-a dus la școală. Normal că doamna a fost impresionată, am fost și eu când am văzut ce-a ieșit. Sper să-l recupereze, ca să-l iau la mine la clasă 🙂 , ca material didactic.

Plante medicinale și protejate

La acest proiect a lucrat aproape singură. A văzut după ce a primit pozele printate că nu orice fotografie de pe net este ok pentru a fi pusă pe jumătate de pagină, că se vede prost. Data viitoare i-am zis să întrebe, ca să-i arăt cum caută fotografii mari. Apoi i-am zis că, tot pentru data viitoare, să scrie sub poze site-ul de unde le-a luat. Nu sunt pozele ei, și din respect pentru munca celorlalți, trebuie să le dai numele.

Proiectul l-a scris de mână, după ce și-a scos informațiile de pe net. Așa a zis doamna, căci unii deja au învățat să dea copy/paste fără să mai citească. Am descoperit, la flori protejate, o fotografie pe care întâmplător o știam de pe facebook, și aparținea Bogdanei Dobre. I-am povestit cum acei oameni, pe baza fotografiei, au fost așteptați la baza muntelui de poliție și amendați, deși pentru crima contra naturii i-aș fi legat fix cum erau îmbrăcați vreo trei zile de stânci, acolo, de unde au rupt florile, pe post de decor viu.

plante protejate România

Dacă e mult de muncă la un astfel de proiect? Daaa… însă ține de cum cultivăm, la ce cei mici, dorința de autoperfecționare și autoevaluare. Avem enorm de mult de luptat cu superficialitatea, și lucrurile făcute de ochii lumii. Tot ne văităm că nu ne place țara asta… depinde doar de noi să ne schimbăm, să-l ajutăm și pe cel de lângă să se schimbe, și s-ar putea, într-o dimineață, să deschidem ochii să ne placă ce vedem!

pauza scoala

Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

pauza scoala

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

 

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…

concerte universitate

Țara te vrea prost, nu pricepi?

concerte universitate

Din categoria aceasta face parte și ultimul eveniment care zguduie centrul capitalei. Primăria Bucureștilor, acum sub o conducere blondă de o nesimțire crasă, se ambiționează să facă „bucureștenii să se simtă bine”. Pe scurt, fix în fața Universității, la 100m de fațadele Facultăților de Istorie, Chimie, Administrație și Geografie (cred că și Matematica are un colț la stradă), se sărbătorește muncitorește orice sărbătoare în care Blonduța de Voluntari mai capătă o ocazie de a ajunge la știri.

În iarnă, conducerea Facultății de Istorie a adresat un mesaj public Primăriei, pentru a nu se mai aproba evenimente care se suprapun orelor de curs. Adică de luni până vineri, de la 8 la 20. (Sâmbătă dimineață era doar program de bibliotecă, care, la Istorie cel puțin, este esențial). I-a băgat cineva în seamă?! Nu! Cine sunt și fraierii ăia care se plâng, ca să reiau cumva o replică văzută pe facebook, oricum istoria e contrafăcută, la ce să-ți bați capul cu ea…

Vezi știre…

 

Cursuri = lecții = învățare = atmosferă adecvată

Dacă deschideți proiectul oricărei activități didactice, de orice nivel, primul moment marcat în desfășurare este „momentul organizatoric”, în care se organizează spațiul pentru a avea o atmosferă propice învățării. Cu siguranță niciun profesor nu dă drumul la casetofon, cu volumul la maxim…

Mi-am petrecut patru ani din viață pe băncile Facultății de Istorie. Cele două amfiteatre, sălile de seminar, dar mai ales biblioteca, au ferestrele la stradă. Erau zile în care muream de cald (aerul condiționat nu se inventase pe-atunci), dar dacă deschideam ferestrele, nu ne mai auzeam… Mașini, frâne, claxoane, zgomotul unei intersecții centrale, oamenii aflați la 5m sub noi… erau prea mult. Doamne ferește să stai sus în amfiteatru, nu mai auzeai nimic!

Acum, Blonduța, cazată la Cișmigiu de indiferența bucureștenilor la vot, se încăpățânează să se țină de linia roșie a partidului. Vrea să-i facă pe bucureșteni „să se simtă bine”: că e Crăciun, Valentin, Dragobete, 1 martie, Paște, Ziua Europei sau ce s-a mai inventat pe lumea asta. Și trebuie să o luăm razna…

Viața la bibliotecă

Spuneam că biblioteca e la etajul II. Pentru cine nu știe, este filială a Bibliotecii Universitare. Cea de la Istorie este una dintre cele mai mari. Și, față de anul 2000 când am terminat eu, schimbările sunt enorme. S-a mai deschis o sală de lectură, moderne amândouă, cu prize la bancă, muuult mai luminoasă, garderobă cu cheie… Liniștea însă e aceeași dintotdeauna.

Pentru aceeași Blonduță de mai sus, biblioteca în care se învață acolo este acel spațiu în care nu tragi scaunul pe podea, ca să nu deranjezi. Nu-ți sună telefonul și vorbești în șoaptă. Răsfoiești încet, căci vecinul tău citește. Este acel loc în care se aude musca și vocea bibliotecarei ce te strigă să-ți iei cărțile, că au sosit de la depozit.

Proiectul în care m-am implicat anul acesta mi-a solicitat și ore de bibliotecă. Fără să mă gândesc, pe 8 îmi programasem câteva ore de stat la sala de lectură… materialele, mai ales bibliografia în limbă străină, de specialitate, nu se găsesc pe net…

Dar am putut sta?? NU. De ce? Fix pentru că Firuța montase boxe mai înalte decât un nivel al Universității (și sunt săli vechi, chiar înalte!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A ieșit Doamna Decan să încerce să vorbească cu Blonda. Vedeți mai sus, în știre, dialogul. Îmi este mie jenă de situație, pentru că efortul Doamnei Decan Florentina Nițu de a se coborî la nivelul la care auzea Blonda a fost inutil. Diferența de nivel era amețitoare, și, cum zic copiii, csf, ncsf… Cu cine, dom’le, cu cine? Fata asta merge la biserică, îndeasă sarmale pe gâtul alegătorilor, să nu-i piardă, nu cărți… La ei în partid doctoratele se cumpără, nu se scriu cu coatele tocite pe băncile bibliotecilor.

Așadar, să vii cu pretenții de a nu mai aviza evenimente în spațiul respectiv, e ca și cum i-ai ataca direct scaunul călduț pe care își fixează zilnic poponeața…

Ce poți aviza, totuși:

  • evenimente duminica. Sigur nu deranjezi pe nimeni.
  • târguri fără sonorizare. De orice tip, trăiască kitsch-ul, e la modă din nou.
  • concerte după 8 seara. Deși în timpul săptămânii, oamenii nu stau la ore de-astea…

Noi muncim, nu gândim

Cam așa e, pe scurt, mesajul. Ei au treabă, și căutarea soluțiilor e o activitate mult prea solicitantă pentru angajații primăriei. Modul în care Blonda i-a întors spatele Doamnei Decan arată nivelul de cultură pe care îl deține, incapacitatea de a susține, cu alte argumente decât linia de partid, o decizie. Asta… în loc să lase coada jos și să răspundă clasic, am reținut, vom analiza, vom vedea ce decizie vom lua, să fie toată lumea împăcată…

Of, în ce țară trăim…

Ne batem joc de școală cu orice ocazie. La grădiniță punem 30 în clasă, să se aleagă praful de procesul de formare. La școală continuăm, iar în facultate începem să ne batem joc de bruma de copii care au supraviețuit sistemului defect și vor să facă altceva cu viața lor!

Dacă în București școlile preuniversitare țin de primărie, și toată lumea saltă drepți la salut când Blonduța ordonă… Universitatea nu este terenul dânsei de joacă. Aici ar face bine să învețe cum se dă bună ziua civilizat! Nu închizi gura întorcând spatele!

PS. Nu am putut să nu remarc cum statuile (pe care Blonduța nu cred că e în stare să le numească, și nici-atât să spună cine au fost, în două fraze) tratează evenimentul… Știți bancul acela, cu statuile care prind viață și porumbeii?

Actor sau prefăcut la catedră?

Îmi propusesem să las acest moment pe mai târziu, dar azi, cu febra care stă să crească, n-am reușit. M-am dus la verificat cu un proiect de lecție, pentru o disciplină, a doua oră de predare pe care copiii o aveau. Da, ok, în teorie, dar nu cred că mi-a ieșit rău deloc. Și m-am ofticat la culme. Am scris 4 pagini, chiar și povestea pentru captarea atenției, de care legam tot conținutul, totul era o aventură, să rezolvăm o problemă, descriere pentru joc didactic… și toate astea n-au contat. A citit obiectivele, a zis ok, a pus o corectură la sarcinile de lucru asociate obiectivelor (deși e prima dată când văd așa ceva pe prima pagină, că trebuie scrise așa cum le dai copilului), a apreciat creativitatea temei pentru acasă (adică a sărit la final), și m-a luat la întrebări că… de ce nu am probă de evaluare.

Și de la cele 38-39 de grade, am simțit cum mă ia și mai tare cu călduri. În a doua oră a unei discipline, după o fișă de lucru, mai dai și probă de evaluare?? Să evaluezi ce?? Și așa conținutul puțin abia a stors niște teme pentru fișă, la evaluare ce să-i fac?? Aaa, și musai, să pun calificative! M-am enervat. Pe interior îmi sărise și tensiunea. Și n-am mai rezistat. I-am spus că nu știu cum procedează dânsa la catedră, însă eu, în a doua oră, nu am nici cea mai vagă intenție să fac altceva decât o evaluare continuă pe parcursul lecției, și să mă joc cu ei, că sunt mici! Și pentru calificative am timp tot semestrul, nu alerg să-mi completez rubrica în catalog. Ei nu, domnule, că proiectul ăsta era așa, ceva model. Hai pe bune! Dacă e un proiect pentru o anume lecție, o iei așa cum am proiectat-o. Nu, pe hârtie e una, la clasă e alta!

Și nu e prima dată când aud maxime de genul. Au mai fost. Mai tare decât cea de sus e că poți face obiective fără să cunoști conținutul unei lecții. Că e doar un exercițiu. Nu contează… nu? Sau când, exasperată de un obiectiv „perfect”, am cerut să-mi explice cum îl realizează cu toți elevii din clasă… am primit un răspuns care verifica cu totul altceva. Ceea ce ați verificat e de fapt alt obiectiv. Aaa, păi e prea puțin să scriem doar atât la un obiectiv, trebuie să fie mai mult!

Așadar, nu contează până la urmă să realizezi obiectivele propuse, contează să fie impresionant scrise. Și musai vreo 4-5, chiar dacă nu le poți realiza. De ce să nu ai unul și bun? Și chiar să îl realizezi, cu toți elevii?

Când show-ul contează mai mult

De toate astea s-a legat o luuungă discuție cu Iris. Săptămâna trecută au avut inspecție „mare” în scoală. Iar copila nu era doar supărată, era de-a dreptul revoltată de atitudinea profesorilor în această ipostază. Ce mi-au auzit urechile… e greu de descris. Însă acesta este un mesaj pentru toți cei care se pregătesc intensiv pentru o inspecție. Dacă de regulă nu faceți ceva altfel la clasă, nu vă dați peste cap când vine inspectorul, că vă compromiteți. Nu în ochii lor, oamenii ăștia deja sunt imuni la showurile bine regizate, că nici nu le mai văd, și bag mâna în foc că puțini chiar înțeleg ce văd. Vă compromiteți definitiv în fața elevilor, care văd, înțeleg, și judecă atât de realist situația.

Asta, normal, dacă vă pasă…

Profesorii au fost întorși pe toate părțile: care s-au prefăcut mai drăguți la inspecție, care au arătat că știu ce e aceea învățare prin joc, dar nu o fac, care au fost naturali, ca în toate orele lor, și nu s-a simțit că e inspecție…

Încă nu am, pentru ea, un răspuns. Dar îmi răsună în urechi o întrebare… Profesorii chiar ne cred proști?

Voi ce vă amintiți din inspecțiile pe care le-ați trăit? Că mi-e greu să cred că nu…

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network  și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.


Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment,  cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…