Toporul și pădurea sau ministrul și profesorii

Uneori îmi spun că cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să ajungi pe fundul apei, căci de acolo nu ai cum să mai cobori. De acolo îți iei avânt și ieși la suprafață. După ce ne-am scufundat abramburește cu stil, parcă primisem o gură de oxigen și o mulțime de speranțe s-au aprins văzând că în sfârșit nu avem la ministerul „educației“ nici un universitar, nici un paralel, nici un genunche, avem unul „dintr-ai noștri”. Nu sunt singura care a sperat că, gata, ne ridicăm la suprafață și respirăm normal. Înțelepciunea populară trebuie însă apreciată zi de zi: să nu zici hop până nu sari. Cam așa și noi, ne-am bucurat și am jubilat prea devreme.

Sfârșitul acestei toamne a fost marcat de succesul campaniei de definire a bullyingului și de menționare a acestuia în lege. Aceasta a și fost promulgată (dar încă aștept cu nerăbdare normele ei de aplicare). Totuși, oricât de apreciat ar fi succesul acesta, mai e mult până departe, căci în nicio discuție nu am reținut să fie menționat, în spațiul școlar, bullyingul pe care părinții îl exercită asupra profesorilor sau cel care există chiar între profesori, căci invidiile de cancelarie (mai mult sau mai puțin alimentate politic ori ierarhic) nu sunt ceva rar. Ambele forme menționate puțin mai sus vor înregistra, în curând, forme aberante, după cea mai josnică agresiune pe care mi-a fost dat să o văd, dar la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor!

Elevii filmează regizat profesori umiliți în ore, părinții înregistrează, în clasă avem sisteme de monitorizare, dar să te duci tu, ministru, cel care se presupune că ar trebui să fie imparțial, să judece la rece, să ia decizii în interesul tuturor actorilor implicați în educație și să te dedai la un comportament nelegal, doar pentru a da „sânge“ poporului însetat de victime crucificate… ne arată doar că tot nu ne-am învățat lecțiile lăsate moștenire de înaintași. Toporul politic și-a căpătat exact coada de care avea nevoie.

Dacă domnii „jurnaliști“ o filmau de doamna coborând din mașină, intrând în școală, deschizând imediat prima clasă (deși nu ai voie dacă nu există sesizări ce trebuie verificate), poate că mai exista o scuză. Dar să asculți la ușă, să aștepți să schimbe tonul ca să dai fix atunci buzna… mi se pare doar o dovadă de micime umană, de scopul scuză mijloacele sau orice altceva.

Nu știu cât vă amintiți din istoria Romei de plebei, musai să fie „fericiți și sătui“. Bani pentru plebe, spectacole crude în Colosseum, jocuri întinse pe sute de zile, doar pentru ca politicienii să aibă susținerea publică necesară. Exact asta a început acum, o vânătoare de vrăjitoare care să sature votanții însetați de dreptate. Pentru că, nu-i așa, profesorii sunt victime sigure, ăia fraieri și tăcuți care, de la revoluție încoace, n-au fost în stare să rupă pisica în două și să facă o grevă decentă pentru drepturile și statutul lor, punând în aplicare amenințările de înghețare a anului școlar. Pentru că, nu-i așa, tot ei se gândesc „Cu ce sunt vinovați copiii? De ce să sufere ei?“

Mi-e teamă că ne apropiem de momentul în care luxul de a alege să cedezi nu va mai fi disponibil. Va trebui să alegi. Tu sau ei.
Mi-e teamă că în paharul umilințelor nu mai încap multe picături.
Mi-e teamă și că unii vor alege să-l bea până la capăt, de teamă.
Mi-e teamă că, dacă nu vom face cât mai repede ceva pentru restabilirea onoarei acestei categorii sociale, învățământul public nu va mai avea șanse să fie salvat, mai ales în mediul rural. Aici, unde profesorii de ani de zile investesc în rechizitele copiilor, nu numai în materialele de la clasă, fac naveta niște zeci de kilometri și mai salvează câte un copil de mizerie. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu vorbește despre cum merg ca melcii profesorii la țară, ducând de toate…

Aș spune ca cel care nu a greșit niciodată în fața elevilor sau a propriilor copii să ridice piatra. Dar nu există așa ceva. N-ai cum…

Însă în plină campanie anti-bullying, tocmai ne-a arătat doamna ministru exact dimensiunea reală a acestui fenomen, dus la nivel de artă. Aș întreba-o doar așa cum îi întreb zi de zi pe copiii mei… E frumos ce-ai făcut tu adineauri? – NU – Și dacă știi că nu e, de ce faci? Cei mici tac în acest moment și cei mai mulți lasă capul în jos.

fulgi hartie

Povestea unui fulg de nea și alte mici detalii

Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative.  Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.

fulgi hartie

instrumente geometrie flexibile

Semestru, trimestru, cu de toate să fie!

Punerea în dezbatere publică a structurii anului școlar viitor, după cât de criticată (și pe bune) a fost cea a anului școlar curent, a inflamat iar spiritele aflate în fața, în spatele și în afara catedrei. A apărut fix când oamenii se mai liniștiseră oleacă de sărbători, dar după ce trecuseră (mai ales cei cu copii de gimnaziu și liceu) prin coșmarul unui semestru scurt. Și… la noi… nu-i da românului subiect de vorbă când e sătul!

Am citit destule (deși mi-e clar că nu suficient de multe) și mă minunez mai ceva ca atunci când am văzut proiectul pus în dezbatere. Sunt câteva puncte care mă pun pe gânduri și mă întreb, a nu știu câta oară, dacă oamenii gândesc ce spun. Dacă cei care contestă atât de tare au experimentat, cu adevărat, pe pielea lor, schimbările pe care le susțin.

Să se revină la trimestre…

Asta e de departe cea mai tare idee care circulă în online. Ne văităm că sunt prea multe evalurări, prea multe teste, prea stăm pe capul copiilor cu notele, dar „înainte era mai bine“ Am făcut mereu școala cu „trimestre“, am luat în freză direct reforma de după revoluție; în clasa a XII-a a trebuit să învăț în 4 luni să scriu cu â și sunt. Personal am ratat semestrele în preuniversitar. Însă nu am uitat coșmarul trimestrului al treilea, foarte scurt, nici două luni (căci ultimele două săptămâni cine le mai numără!?)… era sprintul final. Puteai să-ți strici media sau să-ți salvezi viața într-o clipită. Nici nu începea bine prima săptămână după vacanța de primăvară că ieșeai la vânătoare de note. Dacă erai cu tupeu, ridicai mâna, împușcai câteva întrebări capcană în lecție, un extemporal și un act de bravură, bifai o materie și nu mai erai pe lista nefericiților care dădeau lucrări peste lucrări că… n-au note. Noi eram stresați, profesorii erau stresați, clasele erau numeroase, materia… nu știu cum se făcea, dar nu-mi aduc aminte vreo disciplină la care să fi terminat de predat profesorul tot ce avea pe listă. În liceu, sigur se făcea absolut tot ce intra în materia de bac, căci atunci era de învățat, nu ca acum, cu subiectele gata făcute… Dar crimă mai mare decât trimestrul cel scurt nu cred că exita în anul școlar.

Am plecat la facultate și acolo am gustat din plin semestrele. Parcă avea sens! E drept că nu se compară, deși aveam și noi evaluări pe parcursul semestrului, seminarii cu teme de făcut, zile întregi de zăcut la bibliotecă. Când am intrat în învățământ, de data aceasta în spatele catedrei, reforma abia începuse, iar primul meu an de predare a primit „șocul“ semestrelor. Și nu mi s-a părut deloc cumplit. Totul părea echilibrat, chiar și la clasele unde aveam o oră pe săptămână era timp suficient ca măcar toată clasa să primească o notă la oral, o notă pe proiect prezentat, o notă la scris… copiii aveau mai puține teze, mai puțin stres. Convenisem un sistem de evaluări anunțate, căci voiam să învețe, nu să-i prind pe picior greșit. Stabileam la început câte note vor avea, care vor fi testele și din ce… plus temele de proiect. În primul semestru, proiectele se prezentau după vacanța de iarnă, pentru că aveau în plus trei săptămâni să le pună la punct. Și era ok așa. În semestrul al doilea, după cea de primăvară.

Mulți au contestat acum evaluarea din ianuarie, pe motiv că elevii „uită“. Și totuși, e normal să uiți. Ce uităm însă noi e că în ianuarie vezi clar cu ce-au rămas, în realitate, copiii, din ceea ce tu te-ai străduit să faci pe parcursul semestrului.

N-am înțeles de ce acest al treilea trimestru era cerut chiar de oameni care criticaseră masiv semestrul întâi-2019 pe motiv că a fost prea scurt, copiii bulversați… hello, uităm că în varianta trimestrelor, acesta era similar celui mai lung trimestru al anului? Că celelalte două sunt din ce în ce mai scurte?? Culminând cu al treilea? Și atunci, dacă cel lung e de fapt prea scurt pentru nevoile generației actuale, cum poți să vrei o formulă în care aceasta să fie cea mai bună variantă? E clasica variantă românească pentru nici călare, nici pe jos…

Că habar n-avem de capul nostru… e adevărat. Încercăm să fim corecți cu toată lumea, scăpând de dracu și dând de tac-su… Vorbim de cât de nepotrivite sunt întreruperile frecvente ale anului școlar, dar propunem o săptămână de vacanță, două la școală, două de vacanță, iar la școală, la evaluările naționale (II-IV-VI). Tot treabă românească, pauzele lungi și dese, cheia marilor succese! Poate că ar fi trebuit să separăm frumușel școala de biserică, să stabilim vacanța de primăvară matematic, în interesul elevului. Dacă se potrivesc sărbătorile, perfect. Dacă nu, asta e. De ce Orientul și Occidentul nu adoptă o singură sărbătoare pascală, în interesul elevilor?! Doar noi să ne sucim…? Și de ce doar ortodocșii și catolicii să aibă drepturi?! Hai s-o ținem într-o continuă petrecere, indiferent de Dumnezeul la care ne închinăm și să nu mai dăm pe la școală.

Citeam zilele trecute o analiză a coșmarului din Australia și am reținut atât: dorința omului de a nu interveni în natură, de a o respecta la maxim, a provocat, de fapt, dezastrul… incendiile controlate erau cele care, de fapt, controlau natura. Cam așa și noi. Ne dăm peste cap să fim atât de corecți și atât de perfecți că din dorința de a face numai bine o cam facem de oaie…

Ah… și uitam… să începem școala „tradițional” pe 15 septembrie și să încheiem pe 18 iunie.

Când aud de „iunie” la școală mi se face rău. Oamenii ăștia nu sunt normali… la mine în clasă e saună. Am fost după Bobotează, în „gerul de ianuarie”, bătea soarele și era înfiorător de cald. Jaluzelele de la primărie mai că nu sunt transparente, am acoperit 5 ferestre din 20 cu carton duplex, urmează alte 5, iar pentru cele de jos am variante mobile de acoperit cu plăci de carton. Și măcar nu ne mai arde soarele! Că de răcorit… puține șanse. Și dacă în ianuarie, singură în clasă, nu am putut în 3 ore să o „răcesc“  cu patru ferestre deschise larg… ce o să reușesc în iunie!? Aer condiționat nu e… mai lipsesc doi-trei părinți să spună că „e curent“, să țin ușa închisă, și pot să mor cu zile, dar bine fiartă la abur, și eu, și copiii.

Aș renunța la o săptămână din vacanța de iarnă și la una de primăvară, să luăm vacanță toți de ziua copilului. La cum se schimbă anotimpurile și clima la noi… ar fi momentul pentru o nouă tradiție.

Concluzia mea ar fi următoarea: cei ce veghează în educație să se gândească mai întâi la copii. A doua oară tot la ei. Și a treia, tot la ei. Nu la turism, nu la sărbători, nu la „politically correct“. Oricare ar fi soluția adoptată, cârcotași vor fi mereu. Dar dacă ea este viabilă și în interesul copiilor, în cele din urmă vocile se vor stinge încet. Nouă ne e frică să facem ce e bine, să ne asumăm implicațiile unei decizii, să înfruntăm mulțimea. Căci da… de multă vreme se știe, prosti, da’ mulți! Și aș adăuga, și cu drept de vot, din nefericire.

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO

Iisus în iesle – felicitare de Crăciun

Partea frumoasă a lucrului cu copiii mici e că ajungi repede la concluzia că un banal colind e al naibii de complicat când… nu știi de fapt despre ce e vorba în acele versuri. Când am decis să învățăm Steaua mi se părea simplu. Am constatat destul de repede că habar n-aveau despre ce e vorba, spuneau cuvintele și nu le înțelegeau sensul ori nu le puteau lega în poveste. Am scos din bibliotecă o carte pop-up despre Nașterea Domnului (în engleză, foarte faină), unde apăreau și magii și era explicată cam toată scena. A fost mai dificil să explic de ce au fugit în Egipt cu copil mic, cum Irod hotărâse să omoare toți bebelușii (n-am avut inimă să spun până la 2 ani… ieșeau prea multe victime și fața lor se schimonosise deja).

Azi am început ziua citind, de la Editura Paralela 45, Crăciunul prin alte colțuri ale lumii (impresii într-un articol separat),  unde am întâlnit multe popoare la care scena Nașterii Domnului e prezentată în prim-plan. Am revenit la ea, am discutat care sunt personajele, ce rol aveau ele acolo. Știu că la această vârstă Crăciunul  e despre „Moș Crăciun”, dar când acest mister se va risipi, va rămâne tradiția și bucuria celebrării lui.

În urmă cu o lună hotărâsem să fac cadou copiilor din familie câte un set de figurine din care să compună singuri tabloul. Am făcut socoteala, din puținele informații scrise pe etichetă, că mi-ar ieși un număr satisfăcător de tablouri din trei seturi, dacă din 36 de bucăți, împărțite câte 9, ieșeau 4. Doar că… poza de prezentare a fost una, realitatea din pachet – alta. Dintr-un set făceai o scenă completă, cu toate personajele, apoi îți ieșea o mică turmă de oi și un stol de îngerași și rămâneau prunci orfani cât să deschizi o locație cu copii ai nimănui. I-am numărat și eu… chiar mai mulți decât erau necesari ca să fac o felicitare simplă la școală unde speram să le găsesc „părinți adoptivi”.

Așa că am încropit repede proiectul, din ce aveam la dispoziție. Am printat separat umbra staulului și le-am dat benzi de hârtie de quilling de 1cm, negre, să măsoare și să realizeze, ca niște tâmplari adevărați, acoperișul și pereții. S-au descurcat onorabil, deși măsurătorile nu sunt un capitol matematic ușor la clasa pregătitoare. Apoi au confecționat ieslea, l-au culcat pe Iisus (Doamna, în punem culcat sau în picioare…?) și au adăugat steaua, musai cu raza cea lungă indicând pruncul sfânt, așa cum spune cântecul, ca să-l găsească magii.

Dacă, judecând pe ansamblu, clasa mea are mari probleme să își găsească acel punct de calm în care să asculte o poveste, au prins totuși mare drag să confecționeze diverse lucruri. Nu toți, doamne ferește, dar în general problemele sunt puține după ce explic proiectul. Iar reușita constantă nu face decât să îi încurajeze. Mai am de lucru la capitolul „marca autorului”, să nu mai semneze creațiile pe partea vizibilă. La interior, deși nu am învățat toate literele, au copiat binișior de pe tablă CRĂCIUN FERICIT!  Trebuie să învățăm cum să scriem o urare, cum să deschidem felicitarea spre stânga, nu spre dreapta, să ne semnăm frumos, pe un singur rând, estimând corect spațiul necesar scrierii numelui… dar mai avem patru ani și jumătate să le facem pe toate cum trebuie. Până una alta, copiii s-au distrat, eu am admirat pe tablă „orfelinatul” (care aducea a maternitate comunistă) și le-am urat toate cele bune de sărbători.

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO

regulile clasei

Cine să-l învețe pe copil să-și ia gunoiul de la picioare?

Nici nu mai știu dacă să am o reacție la această problemă sau nu… deși clar fără reacție nu vom schimba nimic. Doar ce am fost la ședința cu părinții, la clasa a VIII-a (majoritatea au de multă vreme 14 ani, fac curând 15). Nu am făcut ședința la noi în clasă, ci în sala vecină, la a VI-a. Copiii în cauză tocmai plecau, diriginta noastră le-a spus că are ședință, să adune hârtiile și gunoiul… nimic. Au plecat ca florile. Jale, plângi. Cu tot regretul, ne spune că și la noi în clasă arată la fel, exact același comportament și reacție o au și copiii noștri. Și da… e școală de „fițe” în centrul orașului, cu copii de bani gata, cu bullying de toate felurile, unde ești prost și vai de tine dacă nu ai haine de firmă și nu ești îmbrăcat după ultima modă. Copii care parcă sunt fetele babei din poveste, ce nu-și murdăresc mânușițele…

Sar un pic cu povestea, după ședință intru, normal, în al meu copil. Care, iarăși normal, se supără. Adică tu crezi că eu, după ce adun gunoi cu cercetașii, aș arunca pe jos? Bun, are dreptate. Dar de ce nu se apleacă să ia… La mine la bancă nu e. Dar nu poți să le zici nimic. Crezi că n-au destule motive să râdă de mine? Doar asta îmi mai lipsea! Și iar o înțeleg…

Revenind la ședință, doamna de civică (care pare mai normală decât în povestirile fetei) este luată la rost de un părinte că, dacă tot e civică și ultima oră, de ce nu se insistă pe problema asta cu gunoiul. (Femeia e așa, pe la 1.60, băieții de la fii-mea din clasă dau cu capul de tocul ușii. O privesc în ochi când stau jos.) Ba insistă, săraca… dar cu cine? Omul nu se dă bătut, revine la gunoi, la care femeia ne-a spus direct că problema asta ține de cei șapte ani de-acasă. Ea a plecat și ne-a povestit diriga că n-au avut nevoie decât de jumătate de oră vineri ca să tragă în țeapă pe echer mandarinele aduse de Moșul (nu mă întrebați de ce, la 14 ani…), să desfacă bombonelele și să se bată cu ele, să arunce cojile pe spate, ambalajele pe jos.

Eu sunt siderată. Păi dacă la noi în clasa de odinioară ar fi fost cocina care e aici, n-am mai fi respirat de atâtea ascultări și teste. Profesorii mei nu țineau ora în mizerie și ferească-te sfântul să te asculte nervos că e dezastru! Nu ne pica nimic din mândrie să ne luăm gunoiul de la bancă…

Apoi mă întorc la clasa mea… 6 ani, pregătitoare. Nu atât decupatul ne dă de furcă, cât curățenia după ce am lucrat. Am avut fel de fel de surprize. Când am cerut curat „pe bănci”, a suflat toate hârtiuțele pe jos. Tragedia a fost când am cerut curat sub bănci. Dacă nu îți place, lucrează ordonat și le strângi ușor. Vechea poveste cu „la banca mea nu e hârtia mea” e dramă curată, cum să-i ceri să o ia?! Ba mi-a trecut prin minte să liniez parchetul, să fac pătrățele ca la tabla de șah, să ai zona băncii și zonă de circulație în care obligatoriu ții ordine.

Am avut și proteste cu „nu vreau să iau gunoiul”, combinat cu un tupeu fantastic. „Așa, și? Ce-o să faci? N-o să stai cu mine aici până strâng!” Mă pregătisem sufletește să stau acolo până seara, căutam din ochi o colegă să-mi coboare și mie copiii la prânz până vine la mine un băiețel… Doamna, am strâns eu, hai să plecăm, el n-o să strângă… Mie mi-a venit să plâng! Nu, nu era de datoria lui. Uite-așa unii învață că pot obține ce vor și alții să le înghită mizeriile. E umilitor în ziua de azi să lași clasa „lună”, să strângi după tine… vai de noi!

Și ca să plâng în continuare, că și așa am suficiente motive, mi-am dorit ca, lângă ciocolată, de Moș, să fie și o nuielușă. Nu s-a putut, că traumatizăm copiii, ba îi punem și în pericol să-și scoată ochii. Nu-i traumatizam deloc. Pregătisem o scrisoare de la Moșul, lăsată pentru mine, cu scuze că a pus lui X și Y, că nu a știut cum i-am mai mutat eu în bănci și nu a știut unde să nu lase. După ce salvam victimele colaterale ale procedurii, cei care încă le mai aveau urmau să dezbată de ce le-au primit la școală. Și în marea mea „bunătate”, îi scăpam de ele și îi lăsam să le rupă dacă promiteau că se îndreaptă. Ei bine, am ratat ocazia asta de a apela acum la ajutorul nesperat al Moșului de a domoli ceva probleme. Însă… la pauză mă trezesc cu doi crai, foarte mândri de ei, să-mi arunce plini de mândrie în față că eu exagerez spunându-le părinților că nu sunt cuminți… că uite, nici măcar la școală nu le-a lăsat Moșul nuielușa de atenționare! N-am mai avut cuvinte. Doar ce mi-au întors spatele cu stil doi copii de 6 ani, așa cum o fac mai mereu când eu le fac observație. Ridică din umeri, nu-mi pasă/nu vreau și pleacă.

Nu mai e deloc de râs… e de plâns. Și o să ne plângem degeaba în pumni mai târziu.

Când te doare capul și nu ai cu ce să te legi

Azi parcă a fost șirul durerilor de cap.

Una după alta.

Cea mai tare a venit când m-am întrebat pentru ce Dumnezeu ne zbatem de niște ani cu un curriculum centrat pe competențe, pe ce știe, de fapt, copilul să facă în viața de zi cu zi cu ce l-ai învățat la școală. Nu mai contează nici rezultatele varză la testele astea cu nume de oraș străin, ci declarația complet aberantă a ministrei:

„Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evalare internaţională. (…) Accentul la aceste evaluări internaţionale nu cade neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştinţelor în situaţii concrete de viaţă”.

Și parcă am așa o plăcere sadică să mă torturez, mai stau și pe niște grupuri unde, dacă susții că părintele are o responsabilitate majoră în educația copilului, ești pus la zid imediat.

Să luăm „nu știu copiii să citească”.

De când mă știu eu în școală, orice lecție nouă trebuia citită, mai ales la clasele mici, cu voce tare cui era acasă. Și eu cer așa. Și alte colege. Am copii la care le-am explicat ce e acela răboj, să tragă o linie la sfârșit când ajung după o lectură. Îi întreb cui au citit lecția… nimănui, că nu are timp mama/tata/bunica/pisica…

Se poticnesc la unele cuvinte, își iau avânt, le citesc, apoi îi întreb ce înseamnă. „NU ȘTIU”. Și de ce nu l-ai căutat în dicționar? De ce n-ai întrebat? E… prea mult! Îmi vine în minte replica lui Figaro din piesa de teatru radiofonic „Pinocchio”, în varianta Electrecord, când se vaită câtă treabă are la atelier: spală pensulele, toarnă ulei în vopsele, pentru un biet pisic ca mine, e cam greu…

Cum să nu te trezești la clasa a VIII-a că, dacă citește, nu înțelege ce, când el ani de zile nu s-a obosit măcar să caute în dicționar un cuvânt? Cum să reacționezi când un copil de 8 ani te întreabă „ce e cartea asta, e de vrăji?” când tu îi scoți dicționarul pe masă? Cum să cauți în dicționar când tu nu poți spune alfabetul?

Să ajungi în clasa a III-a și să nu poți urmări rândul cu privirea, să obosești citind două paragrafe… e grav. Când să înveți să citești la școală, dacă dintr-o lecție îți revin două-trei propoziții, iar când ceilalți citesc, nu te pasionează deloc?

Și ultima, cea mai dureroasă pentru mine… de ce să le luăm mereu cărți, că o să avem efectul invers! Ce e prea mult – strică. Eu nu am mai avut replică, m-am blocat. Lasă că le mai luăm un telefon sau o tabletă.

Nici matematica nu excelează. Nu facem nimic cu ce învățăm la școală, iar temele cele mai „grele” la clasa a VIII-a sunt să construiești din hârtie corpurile geometrice. Vai, chin și jale! La ce-ți folosește să știi toate acele lucruri despre cub, piramidă și surorile lor, dacă practic nu poți să le legi? Egiptenii au făcut piramide de zeci de metri, perfecte. Blocurile moderne sfidează geometria în spațiu. Învățăm despre circuite pe hârtie, dar nu am văzut două fire cum se îmbină…

De ce se întâmplă așa? Pentru că văd din ce în ce mai mulți copii care întâmpină probleme și asta nu neapărat din vina lor, ci pentru că sunt extra-protejați și cocoloșiți, ori ignorați fără reținere. Dacă „merge și așa”, de ce să te mai strezezi? Plouă un pic? Lipsim. E frig? Nu putem aștepta cinci minute afară. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica până sus în clasă, deschide și penarul pe bancă. Nu știe să se îmbrace? Să se descurce învățătoarea aia! E lungă tema? Facem scandal.

Doar că, la școală, trebuie să duci bătălii pierdute. Când vine și îți spune că nu a avut nimeni din familie timp să îi citească o poveste, te ambiționezi și încerci… și încerci să suplinești tu! Apoi, când nu va mai fi responsabilitatea ta, îți vei spune că ai făcut ce ai putut. Nu poți să-i salvezi pe toți. Dar nici nu vei salva mulți, de unul singur!

Dacă doctorii au fost de multă vreme arătați cu degetul că nu mai sunt umani, nu mai simt, văd omul cum moare și nu au decât reacția medicală, rece… în curând o să vedem și în învățământ. Oricât ai vrea, dacă doar dai din sufletul tău și nu se întoarce nimic, la un moment dat nu mai simți nimic. Dacă le pui la suflet pe toate, te pierzi în atâtea necazuri.

Îmi doresc… homeschooling de la noul ministru!

M-am tot gândit ce i-aș cere, ținând cont că ne agățăm cu dinții de speranța că, dacă noul ministru al educației știe să vorbească știe și ce să facă. Cam ca peștișorul de aur: l-ai scos, ai dreptul la o singură dorință. Și da, i-aș cere să reglementeze sistemul de homeschooling în România. Știu, veți spune că țara piere, baba se piaptănă. Dar chiar cred că începând de undeva din margine să însăilezi o schimbare te vei trezi tricotând fix modelul principal.

În primul rând, la cum evoluează lucrurile în ceea ce privește elevii noștri, e o măsură în interesul lor. Am participat recent la un curs de formare privind depistarea copiilor cu cerințe educaționale speciale (deși personal consider că nu depistarea e problema, ci ce faci după…). Medicul invitat acolo ne spunea că în urmă cu 10 ani dacă avea la spital un caz pe săptămână de comunicat părinților, acum are mai multe pe zi și oricât de antrenat ai fi să rămâi imun la suferința și tragedia familiei, ajungi la un moment dat să cedezi. Tot el ne spunea că, dacă acum cinci ani un copil cu cerințe speciale la clasă era ceva rar, acum media este de 2-3 și crește alarmant, se așteaptă la 6-7 în următoarea decadă. Și ce știu e că, dacă medicii se simt depășiți de situație, cadrele didactice sunt cu atât mai mult.

Oricare ar fi cerințele lor speciale, sunt copii care progresează uimitor în relație unu la unu cu educatorul. Mă gândesc în primul rând la copiii excepționali, olimpicii, cu capacități uimitoare care depășesc de cele mai multe ori profesorii aflați la clasă. Ei au un ritm al lor, fantastic și halucinant de achiziție, pe care îl pot susține timp îndelungat. Sunt avizi de cunoaștere, au nevoie să le tot „dai” și nu poți ține, la școală, pasul cu ei. Sunt perfect capabili de studiu individual, pentru ei noțiunea de flipped-classroom sau blended-learning nu e ceva nou, dar este ceva ce li se potrivește. Pot face lejer doi ani într-unul, sau pot să câștige timpul necesar să aprofundeze ceea ce își doresc. Pentru ei consider că un sistem în care să opteze pentru studiu acasă ar fi minunat.

Mă gândesc și la alți copii speciali, fiecare cu ritmul lui, planul lui personalizat. Tendința la clasă, căci de aceea este învățământ de masă, este să abordezi tot colectivul la general. Oricât ai vrea, nu poți, e fizic imposibil ca în cele câteva zeci de minute să răspunzi nevoii fiecăruia. Abordezi apoi conținutul pe două-trei grade de dificultate, încercând să personalizezi demersul. Dar individual – e o utopie, un singur om la 25-30 de copii. Diferențele sunt uneori atât de mari între copii, că nu mai știi cum să aduci barca la mal, iar copiii cu cerințe educaționale speciale sunt, fiecare dintre ei, provocări unice.

Însă, nu doar pentru ei, ci și pentru ceilalți, consider că în centrele la care sunt arondați pentru evaluări și examene trebuie să frecventeze, la comun cu ceilalți copii, anumite cursuri. Sunt competențe ce nu pot fi dobândite individual. Astfel, ore de educație fizică, arte, dezvoltare personală, educație civică, muzică, au mult mai multe oportunități de dezvoltare dacă sunt abordate în grup. De ce nu, să aibă proiecte de cercetare în pereche sau în grup și activități în care accentul să cadă pe socializare, toleranță, acceptare și integrare.

E drept însă, ca mai tot timpul când vorbești de o schimbare, că va fi nevoie de investiții (și la noi, toate bune și frumoase, până ceri bani). Vor trebui organizate centre, cineva trebuie să se ocupe de evidența acestor copii. Trebuie organizate sesiuni de evaluare și examene pentru încheierea situației școlare și pentru aceasta trebuie plătiți profesori. Sunt părinți care s-ar descurca cu brio să suplinească un cadru didactic și părinți care doar au această impresie, doar pentru că au învățat cândva să scrie și să citească. Sunt și părinți care și-ar permite să aibă propriul profesor la domiciliu, eventual pentru toți copiii familiei.

Am uitat că, înainte de revoluția industrială, dar și un secol mai apoi, cei care aveau acces la învățământ și performau în această direcție erau cei care își permiteau și să investească în educație, nu doar așteptau să pice din cer de la stat. Statul investea în ceea ce avea nevoie: muncitori. Guvernantele de odinioară știau limbi străine, poate nu neapărat științe, dar erau responsabile cu educația copilului. Poate că ar trebui să le dăm din nou șansa oamenilor să ia decizii (în limita unor reglementări) în ceea ce privește educația propriilor copii.

Îmi amintesc ce reacție am avut prima dată când am citit Heidi. Mi se părea o șansă fantastică (exceptând boala Clarei) să înveți acasă. Să poți să ai pe cine să întrebi exact ce nu înțelegi, să nu fii frustrat că se uită X la tine urât și te consideră „prost”. Azi consider că am ajuns cumva în aceeași situație. Părinți care suplinesc din greu ceea ce consideră că nu se face la școală. De ce, dacă tot investesc să suplinească, să nu le dai un cadru legal în care să o facă?

Dacă Heidi e din seria amintirilor din copilărie, Minunea de R.J.Palacio e mult mai recentă. Patru ani, până când mama nu s-a mai descurcat, a făcut homeschooling cu August. Dacă citiți printre rânduri, a fost o misiune dificilă pentru mamă, fără pregătire, să suplinească toate disciplinele, să le facă interesante. Însă în ziua de azi când poți găsi aproape orice pe internet, la un click distanță, nu cred că ar mai fi o misiune imposibilă. Am văzut în țările din vest site-uri didactice, cu toate materialele necesare pentru o lecție. Sunt sigură că și la noi este posibil, poate nu neapărat o platformă făcută de stat pe bani mulți și greoaie, ci susținută de toți cei care doresc să beneficieze de sistem. Și ideea o am tot din vremuri pierdute în alt secol, într-un film – nu-mi amintesc mai multe detalii – despre o familie cu copii ce locuia în Australia departe fizic de orice școală. Copiii frecventau cursurile cu ajutorul unei stații radio. Se așezau la masă, reglau frecvența, ascultau lecția, apoi puteau pune întrebări. Periodic se și întâlneau cu profesorii pentru îndrumări și evaluări.

Nu pot să cred că acum nu se poate face același lucru… doar că, evident, costă. Însă avantajele sunt multe și nu cred că m-am gândit la toate:

  • satisfacerea nevoilor individuale ale elevilor;
  • acordarea unei șanse reale la educație tuturor;
  • rezolvarea nemulțumirilor unor părinți legate de sistemul de învățământ.

Sunt sigură că, începând să organizeze programa și manualele pentru a fi disponibile online elevilor școliți acasă, vor fi descoperite „oficial” și problemele pe care tot le arată cu degetul părinții. Încercând să propui o schemă logică de abordare a acestor conținuturi, vei descoperi, de fapt, ce trebuie să modifici și în sistemul pe care îl gestionezi. Ar fi ceva de vis să poți organiza, pe discipline, grupurile de copii – lecții la care învățarea să se facă în grupuri mici – 10/15 elevi – altele la care 30-40 nu este o problemă.

Însă oricât de multe idei și intenții ar avea noul ministrul, încerc să țin minte un singur lucru: este doar un om. Cât timp în subordine are vechea organigramă, lipsită de viziune, bine îmbibată în culori politice ponosite, care se comportă cameleonic la orice schimbare de conducere… nu vom avea reformă. Poate că e ușor până la urmă să găsești un ministru bun, încă ca acesta să aibă o echipă funcțională cu rădăcini adânci în structurile din teritoriu, capabile să miște lucrurile… e o poveste lungă (și tristă!).

metaloplastie litere clasa pregatitoare

Litere modelate din staniol – un pic de metaloplastie

Acum mulți ani, când blogul era încă la început, colaborările cu diverse magazine își aveau provocările lor. O astfel de provocare a fost să utilizez și să prezint într-un articol cum să confecționezi un felinar din… benzi de staniol. Și cum fotografia de pe ambalaj arăta minunat, mi-am dat seama că nu e o glumă și am trecut la treabă.

De atunci am recurs destul de puțin la tehnică, mai ales cu copiii, deoarece e destul de greu să găsești în comerț un staniol mai gros cu care să te joci. Cel alimentar este destul de subțire față de ce am folosit atunci. Însă, când nu îți dorești să creezi chiar opere de artă, te descurci și cu acesta. Mă străduiesc uneori să fac ceea ce le cer și copiilor… să ies din zona de confort a primei idei descoperite și să caut alta. Treceam la litera O… din ce să o confecționez? Simplu. Din plastilină, căci au toți, ce mare lucru să faci un șerpișor și să-l pui să-și înghită coada? Doar că mi-a venit ideea cu staniolul și am lăsat plastilina pentru U, unde încă nu am altă idee…

metaloplastie litere clasa pregatitoare

Am tăiat (mai bine zis rupt, cu ajutorul unei rigle) bucăți de staniol de aproximativ 10 cm lățime și lungi cât permitea rola cumpărată de părinți. Adevărata artă e să lucrezi cu fâșii mai fine, fără să rupi, însă până se obișnuiesc, e bine să fie mai late. Le-am arătat cum să o mototolească încet, apoi să înceapă să o răsucească delicat, până obțin o sârmuliță căreia să îi înnoade capetele astfel încât să nu se vadă și să rezulte un O perfect.

Am avut două accidente, când sârma s-a rupt, dar au reluat și au reușit. Majoritatea s-au descurcat minunat, mai greu acolo unde copilul le știe pe toate și nu are nevoie de explicațiile adultului din fața clasei. La final le-au folosit pe post de brățări și au insistat să le ia imediat acasă, ceea ce însemna că musai trebuie să se laude.

Dincolo de laudele mele – chiar s-au descurcat foarte, foarte bine pentru o tehnică nouă la 6 ani, în timpul record de 15 minute cu tot cu explicații, am fost tare mândră de un prichinduț care, deși nu știa să scrie nici măcar numele în prima zi, face pași mari spre adaptare și autonomie. La început i-am arătat cum să copieze literele de pe unul din caiete unde e scris de mine, câte să scrie (are și un nume lung…), ca să știu al cui e. Și azi, fără caiete, a copiat de pe cutia cu rechizite și a venit să-mi arate că a reușit! Știu că mă plâng, însă într-o zi dificilă un licăr de speranță de acest gen îți dă… aripi, e acea licoare magică ce șterge toate necazurile și îți dă putere să o iei a doua zi de la capăt.

arici din castane si scobitori

Poveste cu arici din castane

Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?

Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.

Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.

Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.

Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…

Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.

arici din castane si scobitori

Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare. 

Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de scăpat de la  fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala,  care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.