Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

9 Mai – Ziua Independenței

Experimentul meu didactic din acest an de a parcurge istoria înaintea geografiei în clasa a patra a înregistrat un „punct bonus“. La începutul lui martie, calibrând (și recalibrând planificarea), constat cu surprindere că lecția dedicată cuceririi independenței de stat a României era programată să se desfășoare la începutul lui mai.

Zilele libere îmi cam stricau planul, doar că flexibilitatea orarului în clasele primare e gură de oxigen. Cum am stabilit la începutul anului, când avem zile libere, minimizăm „pierderile“. Așa că lecția, poate una dintre cele mai frumoase de istorie modernă, s-a desfășurat fix pe 9 mai, la 147 de ani de la procramarea Independenței în Parlament. Uite că nu știu la ce oră s-a petrecut evenimentul, dar dacă erau mai matinali, sigur ne-am sincronizat și cu ora!

Am început lecția de la prezentul pe care îl trăim.

Ce reprezintă ziua de azi? De ce sunt stegulețe peste tot?

Atât am discutat despre Uniunea Europeană, că nu aveau cum să nu știe de Ziua Europei. Am evocat și finalul Celui De-al Doilea Război Mondial, cu aceeași însemnătate. Și totuși, pentru noi, românii, ziua are o semnificație aparte. După secole de ținut capul plecat, ne-am proclamat în Parlament independența statului.

A fost un pic mai greu de revenit la pa’șopt, adică să înnodăm firul unde îl lăsasem, la abdicarea silită a lui Cuza, la venirea lui Carol I pe tron și la proiectarea unei Românii Moderne. Mi se pare absurd să discuți despre cucerirea independenței doar din punctul de vedere al confictului din 1877-1878. Cu pași mici, în tot secolul al XIX-lea ne-am apropiat de acest moment. Însă am început să facem salturi atunci când Cuza și-a păstrat atitudinea demnă în fața sultanului, când Carol a semnat prima Constituție, când a bătut primul „leu“ ca monedă românească.

Eminescu-Timpul-26 aprilie 1878

Până la război – poate avea dreptate Eminescu în articolul său din 26 aprilie 1878 – ar fi existat o cale diplomatică de a obține independența, fără pierderea atâtor vieți omenești. Însă istoria nu se scrie cu ce-ar fi fost dacă. Să nu fi trecut noi Dunărea? Dacă fi fost înfrântă Rusia? În retragerea lor, să ajungem la conflict pe teritoriul nostru, din nou, ca în atâtea alte dăți?

Când zarurile au fost aruncate, singurul lucru de făcut rămâne scrierea istoriei.

O oră pentru un eveniment pe care copiii trebuie să îl simtă, să faci să vibreze în ei acea coardă a respectului față de trecut și față de sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut! Cum să te încadrezi?! Cu foarte mare grijă + o pauză + 15 minute din următoarea oră… Altfel nu s-a putut. Sacrificiul se cere. Și nu pentru că nu m-am încadrat cu informațiile, ci pentru că și ei au vrut mai mult: să citim din scrisorile de atunci. Au prins gustul pentru izvoarele din epocă și, sper eu, pentru analizarea faptelor pornind de la surse și nu de la interpretările unora și altora.

Lăsasem ora trecută România în cumpănă. Cuza, plecat, Marile Puteri făcând planuri pentru noi, din nou, oamenii politici dorindu-și, a câta oară?, un principe străin. Am deschis lecția cu declarația Adunării ce valida plebiscitul desfășurat în aprilie și alegerea lui Carol ca domn al țării.

Am explicat din nou ce înseamnă principe ereditar, de ce era important să fie dintr-o familie domnitoare europeană (un alt statut al României între țările europene și neutralitatea în conflictele politice interne) și cum urma acest fapt să ajute încă puțin pe drumul independenței.

Primul pas spre Independență: venirea lui Carol

Cum să nu povestești, măcar pe scurt, aventura demnă de film a venirii lui Carol în țară, cu pașaport fals, traversând o Austria ostilă? Cum să nu povestești despre primirea acestuia, drumul spre București, jurământul în fața Adunării și voința lui de a învăța limba țării care l-a adoptat? Altfel cum să înțelegi de ce, până în 1947, 10 mai a fost Ziua Națională?

Cum să nu vorbești despre prima Constituție a României, care nu pomenea nimic de statutul nostru în Imperiul Otoman? Apoi, că tot vorbim de predare integrată, dacă la matematică vorbeam despre moneda națională, ca simbol al unui stat suveran (la civică), cum să  nu pomenești că în 1867, la un an de la venirea pe tron, este înființată Banca Națională și este emisă moneda noastră, cu numele unui animal puternic, ce nu poate fi ignorat? Dacă aceștia nu sunt pași spre independență, atunci ce sunt?

Și, mai ales, cum să ignori că noul principe era militar de carieră și prima lui preocupare a fost organizarea armatei, căci îi era clar, de la început, că destinele țării vor fi hotărâte printr-un nou conflict. Și, dacă înainte să accepte tronul, harta politică a Europei de Est îl convinsese că statul are potențial de extindere, atâtea teritorii în jur fiind locuite de români, soarta nu i-a dat însă suficienți ani de domnie ca să vadă România Mare împlinită.

Cucerirea Independenței

Ca idee, în caiet am scris puțin, pe măsură ce discutam despre conflict. Însă fiecare rând notat a fost dezbătut și apoi completat de texte.

  • ocazia este oferită de războiul ruso-turc izbucnit în aprilie 1877;
  • Carol I: „Asta-i muzica ce-mi place!“
  • 9 mai 1877: proclamarea independenței în Parlament (Discursul lui Kogălniceanu, ministrul de externe)
  • trupele române s-au implicat din iulie 1877;
  • luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan;
  • victoria de la Plevna, Osman Pașa se predă românilor.

Așadar, am început relatarea pomenind de relația noastră, ca stat, atât de „specială“ cu Rusia țaristă, încă de la 1812, când ne-au sfâșiat Moldova și au luat jumătate. Foarte supărați că la 1858 au pierdut cele trei județe din sud, aflate acum în granițele noastre, și-au ascuns în timpul negocierilor adevăratele intenții și nu ne-au acceptat ca aliați, nu ne-au respectat ca parteneri când au trecut granița în aprilie.

Însă Carol a gestionat situația, a făcut tot posibilul să îi vadă trecuți, mai repede, la sud de Dunăre, menținând armata pe malul nordic. Despre schimbul de salve de tun nu e prima dată când vorbim și mă bucur că au o memorie bună. În clasa a II-a, când am pregătit în colaborare cu Editura Edu „Clubul de lectură“, am avut grijă să compensez lipsa de texte istorice din manualele lor și să includ, ancorate la momentul potrivit, lecturi legate de zilele cu semnificație istorică. Nu am ratat acum să citez, din nou, cuvintele principelui la auzul primelor salve de tun.

A urmat, în mod logic, proclamarea independenței în Parlament. Am căutat și am găsit transcrierea discursului ministrului Kogălniceanu și am citit, normal, doar partea esențială:

În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Momentul a fost, cel puțin pentru mine, mai emoționant decât mă așteptam. Încercând să imit retorica momentului, am fost surprinsă de copiii care, urmărind transcrierea pe proiector, au regizat momentul, completându-l cu aplauze și, la final, cu urale.

Nu am intrat în detaliile cronologice ale conflictului, dar am citit telegrama Marelui Duce Nicolae. De neratat momentul în care Rusia a cerut ajutor:

Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți.

Am subliniat și calmul lui Carol care, deși aștepta momentul, a negociat ajutorul astfel încât să își mențină demnitatea și libertatea de mișcare, obținând propria linie de comandă. Era important, căci aveam pregătită pentru ei o galerie de fotografii în care apărea clădirea Statului Major de la Poradim. Despre luptele crunte care s-au dat am vorbit eu puțin, i-am lăsat ulterior pe combatanți să o facă.

Dar nu puteam să evit asediul Plevnei și punctul culminant, predarea simbolică a sabiei de către Osman Pașa generalului român Cristodulo Cerchez și umorul fin al situației create. Rușii, care și-au ieșit din minți atunci, Osman, care poate și-a zâmbit pe sub mustăți, iar românii, care au avut subiect de film pentru toată istoria lor. M-aș hazarda să spun că recunoașterea pe care ne-a oferit-o Osman Pașa atunci a validat efortul depus de noi pentru independența statului.

Războiul a continuat, pe timp de iarnă, în munți, dar nu pe aceeași direcție cu rușii, care, pe românește, și-au văzut paiele în căruță și ne-au trimis să veghem spatele frontului, ei îndreptându-se acum spre capitala oromană. Ca să continuăm cu proverbe, nu a durat mult și și-au dat arama pe față, în negocieri directe încălcând grav identitatea statului român și rupând sudul Basarabiei din granițele noastre.

Dar de ce nu îi împiedica nimeni?

Pentru că, de-a lungul secolelor, a fost politica lor, să cucerească. Prea puternici ca să aibă oponent… Nu am intrat în detalii, le-am spus că nu e nici prima, nici ultima dată când vor proceda așa, indiferent că vorbim despre țari sau despre dictatori comuniști. Și, cum am avut pentru o perioadă în clasă o fetiță din Ucraina, le-am spus să își amintească ce am vorbit despre declanșarea conflictului și respectarea granițelor, acum, la peste 100 de ani de ceea ce am pățit noi la 1878.

Ca să fiu sigură că închei lecția – ceasul ticăia implacabil, am notat repede două idei despre încheierea păcii:

Conferința de pace:

  • Rusia oferă României Dobrogea în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei;
  • se recunoaște independența României de sub dominația otomană.

Le-am povestit însă că a fost nevoie de intervenția Marilor Puteri, căci primele înțelegeri directe între ruși și turci au deranjat interesele tuturor. Nu am ratat să spun că nu am fost considerați stat independent și beligerant, nu am participat la negocieri, deși lucrările Congresului se desfășurau în Germania, la Berlin, iar Carol, german la origine, a fost ignorat. Ministrul nostru, I.C. Brătianu, a fost primit la lucrări, auzit, dar nu și ascultat. Nici n-a fost nevoie să le cer, mi-au explicat ei: deci n-au ținut cont de noi!

Dacă am discutat de pașii premergători declarării independenței, de conflict, nu puteam să încheiem fără un deznodământ. Ce a definitivat independența României?

România, stat independent

  • 1881: este proclamat Regatul României, Carol I devine rege;
  • urmaș la tron: Ferdinand, nepotul lui Carol I;
  • 1883: aderă în secret la Tripla Alianță;
  • 1914: Regele Carol I moare după izbucnirea Primului Război Mondial, după ce România nu a onorat tratatul și și-a declarat neutralitatea.

Pe scurt, a urmat schimbarea statutului, trecerea la monarhie, forma de conducere a mai tuturor statelor europene la acel moment, stabilirea de alianțe matrimoniale (viitoarea regină, Maria, era nepoata reginei Marii Britanii și a țarului rus), dar și implicarea în alianțele militare de pe continent. Pentru justificarea ultimei alegeri am folosit un text aparținând regelui, dintr-o discuție purtată la București cu ministrul Germaniei, în 1888:

„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale, deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

Nu puteam să nu colorăm și o hartă, așa că au primit varianta pe hârtie, iar ca model – hărți de pe internet, mai simple, căci cele din manual lasă de dorit. Am vrut să vadă diferența de teritoriu și, spre marea mea bucurie, au observat că „Dobrogea e ca acum.“, adică nu degeaba am terminat geografia înainte. Cum însă despre România Mare am discutat la 1 Decembrie, am promis să lămurim în lecția următoare povestea Cadrilaterului.

File:Tarile romanesti in 1856.jpgFile:Romania la 1878.png

Despre război am lăsat în primul rând imaginile să vorbească. Arta fotografică era încă la începuturile ei, dar avem un album (l-am văzut în original la Muzeul Național de Istorie, într-o expoziție temporară dedicată Războiului de Independență), realizat de Carol Popp de Szathmari. Apoi, pentru că fotografia nu era încă atât de ușor accesibilă, avem reporterii de război, pictorii care au imortalizat pe pânză eforturile și sacrificiile făcute, și aici trebuie menționat Nicolae Grigorescu. Momentele au fost transformate în scurte vizite la muzeu, dar tablourile pot fi admirate în original la Muzeul Național de Artă din București sau la Muzeul Militar Național „Ferdinand I“.

Nu au fost însă singurii, am adăugat pe Sava Henția, Lagărul (Muzeul de Artă din Iași), Călărașul (Muzeul Militar Național București), la care am avut și schița, și tabloul, pentru a le arăta etapele realizării unor astfel de tablouri de front, să nu își imagineze că pictorul stătea cu pânza și vopselele în bătaia tunurilor.

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I. Libris, eMag, Lib.Humanitas, Cărturești, Librăria DelfinCartepedia.

Dar nu doar imaginile dau contur unui eveniment. Am selectat, din corespondența lui Carol cu Elisabeta,  un fragment din scrisoarea principelui din 16 decembrie 1877, după căderea Plevnei, când a mers să inspecteze frontul: 

„M-am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m-au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8.000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le-am spus ofițerilor turci că s-au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i-am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor“.

„Abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de-a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d.“

Apoi, redă întâlnirea cu Osman Pașa:

„Stătea într-o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M-am apropiat călare de el, i-am dat mâna și i-am spus că i-am admirat viteaza apărare și că numele-i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi-a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N[icolae], ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna.“

Am dus volumul în format fizic și le-am reamintit ce înseamnă scrisorile, ca izvoare istorice, cum corespondența ne poate da informații pe care nicio listă de inventar nu o poate face despre oamenii care au fost, sentimentele, pasiunile și sacrificiile lor. Acea istorie a celor mulți, pe care altfel nu o poți afla.

Și pentru că vorbisem despre Congresul de la Berlin, am ales un fragment din scrisoarea Elisabetei, rămasă acasă și șocată de veștile pe care le primea, sentimente exprimate direct, cu care ei au rezonat întru totul:

Sinaia, 15 iulie 1878
Dragul meu drag! Iau parte înzecit la toate grijile și necazurile tale, pentru că nu pot vorbi cu tine. […] Acești scârboși din Congres sunt foarte mândri de drăgălașa și curata lor ispravă, care ne costă mai mulți peri albi decât întregul război. Eu i-aș sugruma cu plăcere. Nu există nicio modalitate, în afara istoriei, pentru a le demonstra ce lucru detestabil au făcut? Numai de-ar avea ai noștri curajul să rămână liniștiți și fermi și să nu-și piardă capul vorbind prostii. Cu siguranță este foarte greu de evitat, dar de asta depinde viitorul nostru. Roagă-i pe toți  să fie calmi, să nu-și verse fierea, pentru că va veni o zi când vom uita durerile de astăzi și când vom fi fericiți. Sunt cu atât mai sigură de asta, cu cât devine totul mai întunecat acum. Bineînțeles că este mult mai greu să nu lovești în jur nebunește când ți se întâmplă o nedreptate strigătoare la cer; dar trebuie să fii răbdător ca un elefant și poate că atunci devii la fel de puternic![…]

Însă nu am lăsat relatările de război să aparțină doar regelui. Dintr-un volum mai vechi, Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători (Editura Militară, 1977), am selectat câteva fragmente. Cumva am vrut să aduc în lecție și impresiile celor care s-au luptat cu frigul și noroiul, doar că nu am reușit să găsesc, în timp util, ceea ce îmi doream. Dar când ai prieteni cu aceleași pasiuni, ceri ajutor.

Planul inițial era ca, în lecție, să citim o scrisoare de pe front și poezia lui George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo, însă nu mi-a mai ieșit, din lipsă de timp. N-am abandonat planul, poate reușesc la lecția de recapitulare. Așadar, doar am inventariat câteva, deși a fost extrem de greu de ales din volum. În final, am ales două personaje de care au mai auzit sau vor auzi, Al. Candiano-Popescu, republicanul ploieștean iertat de rege în 1870, acum, general în armată, și Carol Davila, al cărui nume este și azi pe frontispiciul Facultății de Medicină din București.

Primul ține un discurs, la 27 aug. 1877, înainte de asaltul redutei Grivița:

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați,
Într-o zi mare, dar zi de mare primejdie, am fost numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere a șefilor mei, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi. 
Sunt veacuri de când românii n-au văzut o zi mai frumoasă decât cea de azi; în fața noastră e dușmanul păgân, altături de noi aliații ce cred în Cruce ca și noi, avem pe ruși. 
Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoșii noștri, suntem adevărați oșteni ai unei țări ce luptă pentru apărarea căminelor patriei și neatârnarea sa.
De moarte nu vă sfiiți, soldați! Pentru mine e o fericire d-a muri astăzi, căci mă bat pentru țară, pentru Lege și pentru iubitul nostru Domnitor, de este înalta și eroica noastră căpetenie. […] Voi, soldați ai batalionului II vânători, ați fost cei dintâi în timp de pace, să fiți cei dintâi în timp de război.
Nu uitați că mulți dintre voi, pe lângă aceea că sunt români, sunt și ploeșteni; atârnă dar de voi a da încă un titlu de mândrie acestui mândru oraș.
Cu încredere în Dumnezeu și în soarta noastră, cu o voință de fier și cu inima bărbătească să ne facem datoria pe acest vitejesc câmp de luptă. 

Nu am ales întâmplător textul, căci un popor nu este numai prezent, este trecut și este viitor. Dacă istoria, studiată la clasa a patra, are menirea de a forma, ca valoare, respectul față de trecut, atunci copiii trebuie ajutați să înțeleagă sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să putem exista astăzi. Textul, probabil rescris de Candiano-Popescu după război, este influențat de cariera sa gazetărească și educația primită. Dar a trimite oameni la moarte ține de acel eroism al decidenților pe care urma să îl discutăm în lecția despre Primul Război Mondial. Grivița 1, apoi Grivița 2, au fost poate cele mai sângeroase atacuri date de armata română. În acest context, sacrificiul propriei vieți capătă altă dimensiune.

Al doilea ales al meu a fost doctorul Carol Davila, cel care a organizat sistemul de ambulanță românesc pe front. Era și medicul oficial al familiei regale. În decembrie 1877, el se afla la datorie și surprinde greutățile cu care armata română, aflată în munții Bulgariei, se confruntă, fiind nepregătită. Îi scria, în decembrie, fiicei sale Elena:

„Dragă Eleno, 
Nu trebuie să vă îngrijorați, chiar dacă nu primiți scrisori, căci poșta este de o iregularitate de ne închipuit. Aci ni se spune că scrisorile sunt la Poradin, iar de acolo, sunt trimise la Verbița. Sunt instalat între amândouă, la Grivița, la satul care este ocupat de ruși, dar nu în sat, ci în mijlocul câmpului, sub cort, și am răbdat trei zile un viscol îngrozitor, adevărate suferințe de Polul Nord. E o problemă de a trăi, alta de a nu muri de frig. Am cerut îmbrăcămintea mea de iarndă, blănile, mănuși și ciorapi groși de lână tricotați și mintene. N-am curajul să vă descriu suferințele soldaților, cât despre mine, nu rezist decât mulțumită căruței mele, care e atât de bună, încât șoarecii și șobolanii de câmp și-au ales domiciliu într-însa și mă supără în timpul nopții. Sper să mâncăm în fiecare zi supă cu orez din biata vacă ucisă zilnic; aș vrea să-mi trimiteți legume uscate.
Iată două pagini de tânguiri de la bătrânul tată înfometat, înghețat, chinuit de soarta sărmanilor soldați bolnavi și răniți, pe care îi căutam prin ceața dează. Trebuie să ne trimeată facle, căci chiar cu felinarele nu vedem la zece pași. 
Caii mei încă trăiesc, dar alții mulți mor de foame și de ger.
Haine, pachete, trebuiesc expediate la prefectura din Turnu-Măgurele, scrisorile la Verbița. În fiecare săptămână trimit o căruță să le ia.“

Sau, într-o alta:

„Dragă Eleno, 
Numai câteva cuvinte, dragii mei copii, ca să vă spun că sunt sănătos. N-am primit ultimele voastre scrisori decât într-un singur mare pachet la Poradin, căci acolo le dusese poșta și acolo zăceau.
Sunt încă lângă fortul de la Grivița, sub cort, cu viscol și ploaie grozavă. Bieții soldați suferă de frig și de viscol, dar rabdă totul cu eroism. Trebuie să-mi trimiteți blana, ciorapi și izmene de iarnă tricotate… căci se pare că vom mai sta aici încă câteva săptămâni. Adăpostul meu cel mai bun este căruța și încă domnul vânt al Balcanilor mă scutură grozav. Am avut friguri, disenterie, dar de trei zile sunt mai bine și sper să nu mă mai îmbolnăvesc. Ambulanțele mele sunt la Riben, Verbița, Grivița, Regulski, Mecika, Musselim-Selo. […] Profit de o ocazie ca să trimit această scrisoare la poșta din Turnu Măgurele.“

Nu știu dacă am reușit să conturez vreun pic adevărata față a războiului, pentru cei mulți, în contextul în care trăim războiul la televizor. Nu știu dacă ei înțeleg ce înseamnă, cu adevărat. Trăim vremuri complicate și nu putem ști, cu certitudine, ce ne va aduce ziua de mâine, dar trecutul ne servește tocmai această lecție. Însă atunci, românii de pretutindeni s-au implicat în conflict, fie ajutând financiar, donând produse sau înrolându-se, așa cum au făcut-o mulți voluntari transilvăneni care au înțeles miza aflată atunci „pe masă“.

Schimb registrul și ne reîntoarcem la momente istorice: 1881.

M-am pregătit, pentru proclamarea Regatului României, cu un alt document de arhivă, pe care îl aveam fotografiat la o rezoluție foarte mare, astfel încât am putut mări poza să citim din conținut (sunt impresionați de scrisul caligrafic al documentelor), dar, mai ales, pentru a urmări lecția de istorie pe care acest act ne-o oferă prin decorațiunile sale.

1881. Actul proclamării Regatului României

Am selectat din document detalii ale superbului ancadrament al textului și am încercat, cu ei, să recunoaștem personajele. A fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă recapitulare a istoriei studiate cu ei până la acel moment, chiar dacă unii dintre domnitori le sunt, nemeritat, necunoscuți. Portretele lipite în caiete, imaginile discutate în timpul lecțiilor, și-au arătat acum roadele (din categoria „mă bucur și când în pahar e o picătură“, să nu vă închipuiți că toată clasa mea e cu mâna pe sus).

În cazul în care nu îi recunoașteți, Decebal și Traian, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Dimitrie Cantemir (măcar pe el l-am menționat, când am vorbit despre satul medieval, cu un text din Descrierea Moldovei), apoi tablourile în miniatură – Unirea Principatelor, Adunarea de la București, adoptarea Constituției la 1866, Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, Bătălia de la Călugăreni, ambele tablouri ale lui Aman (pe primul l-am văzut în original cu ei, la casa memorială), Bătălia de la Rahova și ultima, serbarea de la 10 mai 1881. Jos, de-o parte și de alta, 1o mai 1878-10 mai 1881.

Am încheiat cu recomandări de lectură pe platforma clasei, lectură de poezii – Alecsandri a scris volumul Ostașii noștri (Peneș Curcanul, Sergentul) în 1878, mai târziu și George Coșbuc (Dorobanțul, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo), dar am adăugat și link către primul film istoric realizat la noi, Independența, susținut financiar și de Carol. Am urmărit doar secvența cu capitularea lui Osman Pașa, cu speranța că vor fi curioși, acasă, de a urmări mai mult.

Printre recomandări, am strecurat „Povestea unei coroane de oțel“, coroana regilor României, expusă în sala de Tezaur a Muzeului Național de Istorie din București, dar și un fragment din portretul realizat lui Carol de I.Gh. Duca, în Amintiri, toate cu speranța că efortul meu este un mod de a cinsti memoria înaintașilor noștri.

cuiburi pasari SOR

Săptămâna verde, pentru păsărele

Devine din ce în ce mai greu să organizezi, scoțând zer din piatră seacă, o săptămână verde senzațională. Improvizații ieftine, în care ne facem că muncim, bifăm activitățile și apoi ne batem cu pumnul în piept. Directivele curg de sus, să nu cerem bani părinților… Atunci de ce nu faci un sistem de decontare a cheltuielilor?! Aștept să văd cum funcționează fabulosul program anunțat pentru anul viitor cu 17 lei/elev finanțare de la stat. Îmi ajunge de zoo și Grădina botanică, sau de un bilet la teatru. Și în rest?!

Până și banalele „plantări de flori“ costă. De ce nu primim panseluțe de la primărie să le punem noi în parc? Tot pe bani vin și astea de la părinți. Sau cât timp vin produse, nu bancnote, este în regulă?

Anul acesta am avut în toamnă săptămâna altfel și acum, în aprilie (ca tot poporul), săptămâna verde. Inutil să spun că din octombrie nu mai erau locuri pentru vizită pe nicăieri, la teatre lista de rezervări full, chiar trebuie să dai pe-afară de creativitate ca să faci ceva.

În mod normal, orice ONG trebuie să răspundă solicitărilor venite din partea școlilor pentru activități altfel. Însă și aici sunt „riscuri“. De cele mai multe ori au un discurs standard, puține au oameni cu talent în interacțiunea cu copiii, sau capabile să improvizeze și să se adapteze imediat vârstei mici a interlocutorilor.

Astă-toamnă îmi scăpărase mie ideea montării de cuiburi pentru păsărele în copacii din curtea școlii.

Însă, din lipsă de scară înaltă, proiectul a picat. Societatea Ornitologică Română, filiala București, prin voluntarii ei, au fost alături de noi și ne-au dat altă idee: să instalăm în schimb o hrănitoare, căci și acesta e un mod de a le ajuta.

Zis și făcut, am instalat-o. Toată iarna am pus semințe de floarea soarelui, am înghețat cu camera în mână să vedem pițigoii, am îndurat dezamăgirea numărului mic de specii observate și am proiectat pentru primăvară instalarea de cuiburi. Între timp, au mai intrat bani în asociația de părinți din formularele 230 sau finanțarea de la stat, am reușit să ne luăm scară și, tot cu susținerea părinților, să construim cuiburi după desenele disponibile pe site-ul SOR.

Bineînțeles că nu poți obliga pe nimeni să se agite în proiecte educaționale, așa că nu mi-am imaginat nicio clipă că vom avea cuiburi fără număr și nu avem loc în curtea școlii să le instalăm. Oricum voluntarii de la SOR se ocupă de hrănitoarele din Parcul Tineretului, dincolo de gardul nostru, dacă ar fi fost cazul, treceam scara peste gard și montam în parc. Dar nu a fost.

Am avut opt cuiburi, dintre care unul respins pe motiv de entuziasm și trimis la revopsit înaintea instalării. Asta în condițiile în care unii au făcut câte două, dacă tot s-au apucat de treabă.

cuiburi pasari SOR

„Eu am uitat că trebuie!“

Ce să zic?! Dacă erai interesat, sigur când am anunțat făceai un plan, nu așteptai al doisprezecelea ceas. Poate că săptămâna aceasta altfel este un moment de duș rece pentru școală, în general, să realizăm că fără sprijin nu avem nicio șansă de a educa copiii pentru un anume comportament. Reciclare, protecția mediului, se învață greu și presupun o renunțare la confort.

Și pentru că tot eram prin curtea școlii, în săptămâna verde, iar gunoaiele se lăfăiau prin iarba proaspăt crescută, am împrumutat mănuși de la colegii mai mici, care au plantat flori, și am cerut patru voluntari. Oooo, cu ce entuziasm s-au oferit, fără să știe pentru ce! Când le-am spus, au strâmbat din nas. Doi s-au fofilat, fără să-mi spună, și-au aruncat mănușa și s-au dus la joacă.

Două fetițe însă au dus munca până la capăt, împreună cu încă un băiețel. Mai ales fetele erau foarte mândre de implicarea lor. Toți erau însă nedumeriți de ce serviciul de curățenie de la primărie, care are în administrare curtea, nu vine să și golească coșurile de gunoi… mai ales cel de la intrare, unde se strâng repede resturile.

În continuare, le urmărim să vedem când vor fi ocupate. Sunt șanse să se întâmple și acum, dar mult mai mari în iarnă.

Antrenament pentru evaluarea națională, ciclul primar

Yep. Din doi în doi ani trecem cu o clasă prin această mirobolantă evaluare națională. Nu zic că nu e necesară, muncă să fie, dar de ce – s-o știm și noi! Pentru că nu vedem, și aici aș vrea în timp util, unde se raportează elevii noștri față de media națională. Oare cât e de greu, la finalul perioadei de introducere a rezultalelor elevilor în faimoasa bază de date SIIR, să primim un raport simplu cu care să comparăm rezultatele fiecăruia?

OK, chemăm părinții, le facem un rezumat, le dăm sfaturi pentru al treisprezecelea ceas înainte de vacanță… și? Omul vrea să vadă unde se situează copilul lui. La seria trecută, am realizat un grafic pe clasă, la fiecare disciplină. Frumos ar fi ca măcar pe școală să putem genera un raport, dar încă n-am avut noroc de oameni dornici de a face ceva în plus (și asta chiar ar fi), doar de dragul cercetării în educație. Dacă de sus în jos nu merge, măcar să mișcăm ceva, jos, în iarbă.

Cum pregătesc evaluarea

Întâi și-ntâi, le dau copiilor testele din anii trecuți. Am ales doar varianta 1 din fiecare an, știut fiind că, de la scandalul diferențelor prea mari din primii ani de testare, acum diferențele sunt minime, cifre inversate, nume schimbate, variante diferite de răspuns. Cât să nu copieze de la colegul.

Ooo, și sunt destul de mari ca să îi tenteze ideea, dar nu suficient de isteți ca să vadă diferențele. De exemplu, la clasă, printre cele 3 serii de teste (română, mate), unul dintre copii a primit și de la părinți versiunea 2 a unuia dintre teste. A citit în diagonală, i s-au părut „la fel“ (sau poate chiar același!), drept urmare, a copiat de pe unul pe celălalt rezolvările, fără să se uite că în loc de 23567 era 23657, sau că în problemă, deși rezultatul era același, una se rezolva cu 7×5+7×7, celaltă cu 6×6+6×8.

Atât exces de zel în rezolvare, încât a amestecat testul cu cele primite de la mine, iar când le-am cerut, mi-a dat tot ce-a găsit prin ghiozdan. Le-am explicat că nu îi ajută cu nimic să se „antreneze“ în acest mod. Eh, acum, cine are urechi, să audă.

Însă efortul are avantajul că îi obișnuiește cu formatul testului, așezarea în pagină, sistemul de evaluare cu coduri, iar ținta lor de a avea „10 pe linie“ îi ajută să recapituleze, să fie atenți. Nu sunt chiar atât de ușoare cum par. Cifrele romane, deși bine învățate la timpul lor, s-au uitat. Până și calculele sunt, pentru unii, o provocare de concentrare.

Însă odată cu ei, mă antrenez și eu.

Chiar dacă nu trebuie să scriu acum toate rapoartele mâncătoare de viață, pe măsură ce am un teanc de evaluări de corectat (au fost trei x 2, mai urmează două x2), perfecționez tehnicile de corectură după barem.

Întâi de toate, nu iau o lucrare să o duc până la capăt, iau itemul X de pe toate lucrările. Le deschid frumos la primul, mă uit în caietul de corectură, văd codul, notez toate lucrările pe itemul respectiv. Și continui așa până la capăt. La itemii închiși și semi, merge foarte repede, coduri puține, ușor de acordat. Mai greu la cei deschiși, dar după câteva lucrări, înveți codurile și pentru acelea. E mult mai ușor, căci nu stai lipit de caietul cadrului didactic, să răsfoiești ca la balamuc, mereu recitind pentru fiecare rezolvare condițiile de atribuire.

Dar pentru „marea corectură“ am nevoie și de calculator. Am pregătit un fișier excel cu numele copiilor, în ordine alfabetică, apoi toți itemii aranjați. Dacă la unul am mai multe coduri, notez în casete diferite Item 12-ortografie, Item 12 – punctuație ș.a.m.d, coloane separate. Cum trec un cod pe lucrare, îl trec și în calculator, așa nu e nevoie să mai răsfoiesc încă o dată lucrarea. Când am terminat corectura, am și toată situația pe clasă gata scrisă.

Apoi, pe fiecare zonă definită, folosind funcția COUNTIF [exemplu: =COUNTIF(B2:B22, „10”)] am direct cât și cum s-a răspuns la fiecare item. Doar organizez funcțiile în tabel după cum se cer și informațiile în rapoartele pe hârtie. Introduse fiind toate codurile în excel, pot să scot oricând orice raport le mai trece prin minte să ne ceară, fără să iau lucrările la mână și să număr de 10 ori.

În plus, tabelul ajută la completarea fișelor individuale ale elevilor.

Cum acestea vin deja sub forma unui tabel în pdf, copiate din excel (tot tabel), se potrivesc coloanele la milimetru pe rânduri. Doar dau copy-paste la fiecare copil și îi adaug codurile. E mai dificil când trebuie separate pe coloane, dar se mută repede codurile cu TAB pe orizontală, doar le plimbi nițeluș. Merge și să copiezi numărul de TAB-uri necesare, reglezi cu paste distanța.

Sper să descopăr o soluție mai inteligentă și pentru acestea, dar cât timp nu inventează cineva de sus o modalitate să le printăm DUPĂ ce le introducem în baza de date, dacă tot le scriem, nicio șansă. Dacă nu cocoșezi oamenii cu hârtii, înseamnă că nu muncesc, stau degeaba.

Și mai urmează, bineînțeles, cireașa de pe tort, introducerea datelor în SIIR. Pentru fiecare elev… Cine o fi fost geniul care a programat această bază nu știu, dar să i se întoarcă înzecit toate urările de bine de la fiecare click dat de toată lumea. De ce să nu poți să scrii în câmp, să pui condiții de validare (nu se acceptă decât codurile 10, 11, 12, 70, 79, 99), și la fiecare îmi pui drop-down cu selectare de valoare? După o zi de introdus, toți neuronii mei fac click-click-click…

Finalul: întâlnirea cu părintele

Când probabil nervii sunt bine întinși pe bigudiuri după toți copacii tăiați mai sus, urmează să chemi părintele să îi aduci la cunoștință rezultatele elevului. Eterna și veșnica întrebare: Și e Fb? B? ucide și restul de neuroni supraviețuitori, pentru că populația nu este pregătită pentru o evaluare calitativă, prin descrierea competențelor dobândite. Omul vrea să știe unde este el în „listă“. Sau ar vrea să știe unde se situează copilul în raport cu standardele vârstei – care, bineînțeles, nici la un deceniu de la reformă, nu sunt gata.

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate. Încă n-au inventat hârtiile pe care să nu le facem!


PS:

Am adăugat un model de tabel folosit anterior, la clasa a doua, pentru că sunt itemi mai puțini (și e ușor vizibil aici). Primul tabel centralizează codurile pentru fiecare elev. Tabelul în realizez întâi pe orizontală, căci e ușor să te muți cu ENTER un rând mai jos când introduci, pentru fiecare item, așa cum corectez eu (folosesc apoi PASTE SPECIAL-TRANSPOSE pentru a inversa tabelul). Dacă însă introduci pe elev, e în regulă formatul.

Al doilea tabel este centralizatorul pe itemi/coduri, neapărat cu câmp de verificare a totalului, ca să nu scape ceva nenumărat. Și aici apar funcțiile de COUNTIF.

Tabelele nu se pot face înainte de probe, pentru că ai nevoie de numărul de itemi și codurile atribuite, abia apoi pot fi construite. Dar dacă e cineva dornic să încerce, pot da o mână de ajutor după desfășurarea probelor. 

Aveți AICI link către centralizatorul pentru clasa a II-a și AICI pentru clasa a IV-a.
Tabelul poate fi accesat și copiat în contul de drive personal, nu este editabil la linkul pus de mine.
Momentan este construit după grila de evaluare din anii trecuți, va fi actualizat după publicarea caietelor de corectură (și marcat ca atare la început).

 

Daniel Pennac, Necazuri cu școala

Daniel Pennac: Necazuri cu școala

Cartea stă de mult timp în teancul marcat „de citit“ în viața mea paralelă, căci în cea actuală cu greu mai găsesc energia de a satisface plăcerea lecturii pe îndelete. Îmi amintesc că un fragment din carte a fost cel care mi-a atras atenția, apoi autorul, cu care făcusem cunoștință prin Ochi de lup. Mă surprinsese atunci modul scriitorului de a surprinde realitatea prin instantanee, iar modalitatea aceasta s-a menținut și acum, iar decizia de achiziție a venit repede.

Scurtele narațiuni, câteva pagini, nu mai mult, care alcătuiesc volumul mi-au dat senzația unui jurnal de tip blog, parcă ai „ziua“ și „articolul publicat“. Pe o anumită temă, sau aprofundând o anumită idee, făcând incursiuni în trecutul propriu și readuceri aminte din copilărie (deși îmi e greu să cred că are un caracter memorialistic, pare mai mult ficțiune), autorul ne poartă prin școala franceză din a doua jumătate a secolului trecut.

Prezentul este cel al scriitorului matur, fost profesor, ajuns la acest statut printr-un joc al sorții, căci copilăria lui și parcursul școlar inițial nu lăsau niciun indiciu că drumurile vieții sale ar fi dus prin această zonă. Se caracterizează pe sine ca o loază, un elev cu mari dificultăți de învățare sau de găsire a unei motivații intrinseci pentru a depune acest efort, și pe care, într-un fel sau altul, l-a salvat sistemul.

Școala în care el a fost elev, mai apoi profesor (ca timp, nu ca locație), are pe parcursul mai multor decenii aceleași provocări. Și, deși este vorba de școala franceză, citind ca profesor român cele peste 250 de pagini, a fost nevoie de multe ori să-mi reamintesc că nu citesc despre școala românească actuală. Aceleași probleme, dar care aici mai au și soluții, lasă un gust amar.

Și la noi s-ar putea schimba lucrurile, dacă am vrea.

Mi-e teamă că, dacă mă lansez în comentarea tuturor „semnelor“ de carte fixate, acest articol ar căpăta proporții nepotrivite. Așa că îmi propun să aleg trei idei, cum le cer și copiilor în maratonul de lectură, să menționeze lucrurile care i-au impresionat.

Timpul acordat elevului pentru a învăța un conținut este direct proporțional cu puterile sale.

Volumul îl prezintă la început pe erou, Pennachioni, la vârsta învățării primelor litere, ca un descendent al unei familii de intelectuali de la începutul secolului, în coloniile franceze. Bunicul, fost învățător, militant pentru luminarea maselor, familia lui, fără probleme în această zonă. Și totuși, apare el, care nu este capabil să învețe alfabetul, având nevoie de un an întreg pentru o literă. Familia se resemnează, calculează optimist că la maturitate va ști alfabetul, însă nu se renunță.

Totuși, în ciuda dorinței elevului de a le îndeplini așteptările, lucrurile nu merg. Însă nicăieri pe parcursul volumului nu am văzut arderea etapelor. Dacă elevul nu știe sau nu poate, rămâne pe loc, acea putere a lui ÎNCĂ. Nu poate ÎNCĂ, nu a învățat ÎNCĂ. Repetenția nu este văzută ca o tragedie, ci este acel timp în plus de care elevul are nevoie.

În fond, și teoria spune că orice copil poate învăța un conținut, dacă este lăsat atâta timp cât are el nevoie. Durata anului școlar și atribuirea unui interval de timp conținuturilor ce trebuie parcurse se raportează la media vârstei, care, conform lui Gauss, reprezintă majoritatea. Avem și extrema superioară, care poate mai repede, și lor le oferim parcurgerea a doi ani într-unul, și limita inferioară, pe care nu ne-o asumăm. Dacă au nevoie de doi ani, de ce le luăm acest drept?!

Internatul, ca soluție ultimă, alături de exmatriculări.

Ceea ce mi-a plăcut extrem de mult a fost perseverența cu care regulamentele erau aplicate. Abaterile disciplinare sau deviațiile comportamentale erau sancționate imediat. Nu exista cale de negociere pentru faptele comise. Prestigiul școlii era dat de modul în care crea un spațiu disciplinat și propice învățării. Astfel, exmatriculând elevii care nu rezonau cu filozofia unei instituții, salvai pe cei care rămâneau.

Însă, odată ce a fost exmatriculat, elevul era obligat prin lege să găsească o altă școală care să îl accepte. Și elevul are dosarul în spate, oriunde s-ar duce, nu se poate pretinde imaculat. Probabil la noi este versiunea (nefuncțională) a portofoliului educațional. Cu cât dosarul era mai „impresionant“, cu atât aveai mai puține șanse de a fi acceptat în școli „bune“.

Și existau școlile mărginașe, unde și naratorul își desfășura activitatea, și unde profesorii își asumau că rolul lor este altul decât și-ar fi dorit. Dincolo de acestea, erau școlile de corecție, unde ajungeau elevii cu deviații comportamentale, pentru care era nevoie de cu totul alt tip de intervenții.

Dezamăgindu-și familia după ce a spart seiful și a furat banii, Pennachioni este trimis, în ciclul gimnazial, la internat.

Poate pare o măsură crudă, însă familia s-a recunoscut înfrântă. Nimic din ceea ce încercase, cu frumosul și cu binișorul, nu avusese efectele dorite, iar copilul deja dădea semne de infracționalitate. Clasicul în cancelariile noastre pentru „Nu mai știu ce să îi fac!“ Extragerea acestuia din mediul familial și introducerea în mediul strict disciplinar al unui internat a fost, în concepția autorului, ceea ce i-a adus salvarea.

Printre primele beneficii el identifică organizarea programului. Nu trebuie să te mai obosești tu să te organizezi, o fac alții: când mănânci, când înveți, cât timp „liber“ ai. Tentațiile externe nu există, deoarece nu ai acces la ele. În plus, economisești o cantitate impresionantă de energie pentru că nu trebuie să mai joci teatru zilnic, în fața părinților, în rolul elevului pe care ei și-l doresc, nu te mai afunzi în rețele complicate de minciuni care să acopere, acasă și la școală, lipsa de preocupare științifică.

Lectura a fost salvarea lui.

Le spunem deseori copiilor că o carte este o fereastră spre lume, un mod de a cunoaște și de a încerca experiențe diverse adâncit într-un fotoliu. Prins între limitele impuse de internat, adolescentul evadează cu ajutorul minții. Lectura liber aleasă, nepermisă de altfel, îi oferă, pe lângă acel „altceva“ atât de dorit, și satisfacția accesului la un lucru interzis. M-am întrebat dacă nu cumva interzicerea cărților, dar neluarea măsurilor de confiscare, nu era în final strategia de a manipula tinerii pentru a păși pe acest drum.

Beneficiile acestui demers se vor întoarce mai târziu, spre finalul ciclului liceal, când elevul uimește cu capacitățile sale de cunoaștere și modelare a limbii la solicitările de acest gen. Și destinul său, profesor și scriitor, tot aici își are originea.

Intervențiile părinților există de când lumea.

Caragiale ne lăsa acum mai bine de un secol această dovadă, „Bacalaureat“. Nici în volumul de față nu lipsește, naratorul fiind epuizat de telefoanele pe care le primea acasă, deși nu și le dorea. Însă nu aveai cum să știi cine e la capătul firului când ridicai receptorul. Părinți care aveau nevoie de o intervenție, de o recomandare, și cum să nu încerci orice pentru a da o șansă copilului?

Dacă privești cu un ochi rece lucrurile, și școlile de corecție tot o șansă dau, cu metode pe măsura problemei. Dacă nu am crede în această șansă, i-am arunca în prăpastie ca acum trei milenii, căci sunt inutili pentru societate. Însă speranța e acolo, mai încerci ceva.

Bunica Marketing

Personajul meu preferat, pe care ar trebui totuși să îl extrag și să îl prezint copiilor. Personajul care deviază, într-o epocă a consumatorului, interesul pentru școală către o nevoie falsă de a cumpăra și de a căpăta o identitate ce nu are nimic de-a face cu realizarea ulterioară a copilului. Haine de firmă, gadgeturi, nu fac decât să extindă, ca o boală, nevoia aceasta de a epata. De aici, ocazii numeroase de bullying, care ar putea fi eliminate simplu prin respectarea uniformei.

Naratorul evocă anii săi de școală, când mai toți elevii mergeau cu clasicul „pulover tricotat de mama“, pe care l-au îmbrăcat și frații, dacă rămânea disponibil. Mi-am amintit de ale mele… de nădragii tricotați, doi pe față, doi pe dos, puși peste ciorapii lungi, îndesați sub sarafanul de la uniformă, în zilele geroase de iarnă, din ochiurile cărora zăpada ieșea greu și pe care îi puneam la uscat pe caloriferul dezmorțit de la școală, inutil, atârnând ca niște platoșe țepene. Azi nu știu câte mame mai mișcă andrelele!

Dar în topul ideilor extrase din carte, și lăsată intenționat ultima (deși e deja clar nu m-am încadrat la trei), este:

Daniel Pennac, Necazuri cu școala

Daniel Pennac, Necazuri cu școala. Volumul este disponibil în format tipărit sau ebook și poate fi răsfoit aici la Libris, unde merge și cardul de primă didactică. Alte librării: cărturești, emag.

„Profesorii nu sunt pregătiți pentru asta.“

Deși realitatea descrisă se referă la deceniile 7-9 ale secolului trecut, și atunci nevoia de formare a profesorilor pentru provocările pe care le întâlneau era acută. Și nu vorbeau despre pregătirea științifică, ci cea didactică, pedagogică, pentru realitatea pe care o aveau de înfruntat în clasă.

Ori de câte ori se ajunge în volum la această nevoie de formare, povestea devine delicioasă. Și dureroasă în același timp, dacă ești cadru didactic în școala românească actuală. Foarte plăcută este dizertația pe tema lui „asta“, la ce se referă mai exact această formă a pronumelui demonstrativ, din care extrag câteva afirmații.

«… nu aceasta e întrebarea.

— Care e atunci întrebarea?

— Care e adevărata natură a acelui „asta“, pentru care tinerii profesori declară că nu au fost formați, asta e adevărata întrebare, doar tu ai pus-o.

— Și care e răspunsul?

— Vechi de când lumea: profesorii nu sunt pregătiți pentru ciocnirea dintre știință și ignoranță, asta e tot! […] Chiar și așa, poveștile astea cu pierderea reperelor, cu violența, cu consumul, toate gogoșile astea sunt explicația la ordinea zilei; mâine va fi vorba despre altceva. […]

— Ceea ce nu ne lămurește asupra a ceea ce este ea.

— Păi tocmai ți-am spus: șocul științei confruntată cu ignoranța! Șocul e prea violent! […] adevărata natură când e vorba de „asta“ ar sălășlui în eternul conflict dintre cunoașterea reală, așa cum se concepe ea, și ignoranță, așa cum se trăiește ea: incapacitatea absolută a profesorilor de-a înțelege starea de ignoranță în care clocesc loazele, elevii leneși, deoarece ei înșiși erau elevi buni. […]

— Sunteți toți la fel, voi, profesorii! Ceea ce vă lipsește sunt niște cursuri de ignoranță! Sunteți puși să dați tot soiul de examene și de concursuri despre cunoștințele voastre dobândite, când prima voastră calitate ar trebui să fie aptitudinea de a concepe starea aceluia care ignoră ceea ce voi știți.» (Pennac, 2016: 266-267)

Ce mi se pare foarte trist e că niciodată nu vom fi pregătiți pentru „asta“.

Statul în sine și societatea ar trebui să ia în acest sens o decizie. De ce subvenționăm o instituție precum școala? Dacă am decis că toată lumea trebuie să atingă prin intermediul ei un anumit nivel de cunoaștere, atunci trebuie să dea dovadă de voință și perseverență în a duce la capăt această misiune, stabilind clar mijloacele de intervenție când elevul deviază de la traseu.

Mai mult, trebuie să își asume și faptul că nu oricine este educabil și să aibă, până în punctul final, alternative viabile. Uitându-ne pe știrile din școlile românești, vedem că nu există așa ceva.

Dacă ți-ai propus obiective atât de înalte, să îi ții un deceniu în școală și să învețe, pregătește-te ca acolo unde nu merge de bună voie, să îi obligi. Iar dacă nu ai tăria de caracter să o faci și nici voința de a lua măsuri, dă-le drumul. Asumă-ți această masă de adulți cu „școala vieții“, pe care să-i duci în spate cu ajutoare sociale.

La final, un fragment pentru un moment de meditație:

Daniel Pennac, Necazuri cu școala

Ca profesor, cel mai greu e să accepți că, oricât te-ai strădui, uneori nu îi poți salva pe toți.

piramida_clasa_IV

Lecția despre piramidă

Am ajuns la capitolul meu preferat din manualul de matematică: elemente de geometrie. Aici mă simt ca peștele în apă și afirmații din categoria „dar dumneavoastră chiar vă place“ nu mă fac decât să mă simt foarte bine. Se adaugă și satisfacția muncii de cinci ani, ale cărei roade încep să fie bune de cules.

Înainte de a începe să desenăm, am readus în prim plan imaginea piramidelor egiptene. Ne-am raportat întâi la pătrat, care ne iese ușor desenat pe pătrățele. Cu mici artificii și alunecări de echer, iese și pe foaie velină. Dar cum oare au marcat acum mii de ani pătrate perfecte în deșert, cu laturile de sute de metri? Clar, extratereștri, omul nu e capabil de așa ceva! Însă până elucidăm misterul piramidelor, am încercat să ne dumirim ce e cu aceste corpuri speciale.

Am stabilit că baza trebuie să fie un poligon și că pot construi o piramidă pornind de la orice formă. Dacă o vor „frumoasă“, ca a egiptenilor, atunci trebuie să aibă un pătrat la bază și să aibă vârful fix deasupra intersecției diagonalelor. Dar nu doar acestea sunt piramide. Nu aș vrea să rămână cu această idee.

Așadar, era nevoie de soluții.

Câteva zile m-am tot gândit că cele două modele din setul meu cu corpuri, una patrulateră, una triunghiulară, ambele regulate, nu îmi dau acea variație care există în lumea din jurul nostru. M-am gândit apoi să confecționez eu unele și eram convinsă că am acasă bețișoare de lemn să rezolv problema. Așa m-am trezit cu o zi înainte, prea târziu, că n-am piramidele pe care le voiam, din lipsă de material didactic în bucătărie.

Însă un obstacol nu e decât o nouă provocare de a găsi altă soluție. Am inventariat în minte dulapul de la școală. Ață suficient de groasă cât să se vadă și din spatele clasei… nu aveam. Dar aveam câțiva metri buni de elastic!

Și atunci s-a aprins beculețul: am copiii care pot fixa vârfurile, iar baza o pot improviza. În plus, faptul că puteam avea  un vârf mobil nu urma decât să ușureze generarea unor situații diferite care să se încadreze în familia piramidelor.

O bancă a fost perfectă pentru ridicat o piramidă patrulateră, ca apoi s-o bată „vântul dorinței“ în toate părțile. Și ca să avem și una triunghiulară, am folosit același procedeu, dar cu un echer pentru tablă. Pentru fiecare piramidă, am schimbat copiii, ca să o vadă cum „se ridică“ din mâinile lor. Muchiile elastice s-au comportat extraordinar.

piramida_clasa_IV

Pozele de mai sus sunt realizate, cu ajutorul lor, în pauză. Dar de ce le puneți pe instagramPentru că e păcat ca o idee bună să se piardă, poate vor să o folosească și alții!

Spre final…

Bineînțeles că și lor le vin idei. În timp ce desenau – au vrut să încerce cu pentagon și hexagon la bază – aud un Ahhhh, sigur o să avem temă să construim!.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Eric M.

Credit foto: Eric M.

Și da. Au avut, căci manualul este extrem de „subțire“ la capitolul „sarcini de lucru“. Însă au deprins repede utilizarea compasului și nu le-a dat mari bătăi de cap.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii

Am început cu entuziasm din partea copiilor primul capitol „adevărat“ la disciplina istorie, în fapt, a doua unitate de învățare, căci pe prima n-au gustat-o mai deloc. Am reușit să îmi dau seama și de ce, salturile peste timp erau pentru ei ceva neașteptat și s-au acomodat greu cu informația sortată tematic.

Acum, după lecția despre civilizația greacă în Anchitate, începeam să discutăm despre strămoșii noștri, cei mai vechi locuitori ai spațiului „carpato-danubiano-pontic“, că tot au învățat termenul în ultimele lecții de geografie și acum îl folosesc foarte mândri de ei.

Proiectarea titlului lecției pe tablă a fost salutată cu urale și exclamații de „În sfârșit!“, ușor dezumflați la primul slide, care le afișa un tabel gol, cu două coloane: ȘTIU și VREAU SĂ ȘTIU. Preț de o secundă, au crezut că trebuie să-l completeze singuri, pe caiet, ca de obicei, însă au fost încântați că ei vorbesc și eu scriu, direct pe ecran, să vadă bine toată lumea ce s-a spus și ce nu.

Cumva aveam nevoie și eu – chiar dacă lecția era deja pregătită – de o confirmare inițială că sunt pe drumul cel bun și metoda știu-vreau să știu-am aflat mi s-a părut cea mai bună alegere. Încă mă gândesc, nu am luat o decizie, dacă este potrivită pentru începutul oricărei teme de discuție, așa măcar știu când pot apăsa un pic accelerația pe parcursul activității.

Și… s-au completat provocările:

ȘTIU VREAU SĂ ȘTIU
  • romanii, mari cuceritori;
  • legenda lui Romulus și Remus, capitala – Roma;
  • erau politeiști;
  • capitala dacilor era Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștie;
  • steagul dacilor era un șarpe cu cap de lup;
  • Burebista i-a condus pe daci;
  • dacii locuiau în spațiul carpato-danubiano-pontic;
  • Dacia a fost cucerită de romani;
  • Decebal s-a sinucis;
  • romanii vorbeau latină, dacii – dacă.
  • mai multe despre formarea poporului român;
  • cum arătau locuințele romanilor și dacilor;
  • cum se îmbrăcau;
  • ce mâncau;
  • viața de zi cu zi;
  • mai multe despre trecutul lor;
  • ce meserii aveau;
  • cum se alegeau conducătorii;
  • de ce porneau războaiele;
  • tradiții.

La prima vedere, aveau noțiuni despre spațiul istoric în discuție, puțin despre politică, dar interesul lor mergea către cercetarea vieții cotidiene, așa că, de la început, a fost nevoie să lămurim că avem puține izvoare (în cazul dacilor) care să le satisfacă curiozitatea, dar dacă discutăm despre romani, acolo nu ne-ar ajunge un an întreg să studiem și le-am recomandat să rezerve ei timp pentru lectură. În plus, nu romanii erau subiectul meu principal.

Am ales să spun povestea lecției folosind izvoarele despre daci, să extrag ce se poate, ca informație, cu ajutorul lor, apoi să comentăm și să răspund(em) la întrebări. Niciodată nu mi-au plăcut manualele care, din criză de spațiu, dau din textul de lucru o propoziție și nu înțelegi mai nimic. Ce să comenteze un copil de 10 ani, care nici din textele de la limba română nu extrage ușor informația?

Au început să curgă (la propriu) fragmentele alese de mine, ușor prelucrate.

Nu le-am cerut lor să citească, citeam eu, ei urmăreau proiecția. Chiar și cei care citesc foarte bine ar avea dificultăți cu frazele lungi, cu intonația, pe care o consider esențială pentru înțelegerea mesajului. În plus, timpul nu îmi permite reluarea lecturii, pentru o mai bună înțelegere. Poate elevii mai mari să reușească mai bine, dar pentru scopul lecției mele de istorie, am ales să nu îi las pe ei.

Primul lucru pe care îl facem când le dau o sursă este să vedem cui aparține. E de încredere sau nu? De Strabo am învățat în prima lecție de geografie, de Herodot în prima lecție de istorie. Despre alții le spun când vine momentul. Apoi lecturăm textul și discutăm.

A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [grecii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. 

Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Romanii numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geții — ei o numesc Istros.

Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului.

Strabo, Geografia

Ca orice text nou, au început întâi să scoată cuvintele necunoscute, pentru a înțelege. Pont – și ne-am uitat pe o hartă antică, ce era Pontul Euxin? Marea Neagră, pe care o pot recunoaște ușor din experiența cu mediile de viață de la științe și lecțiile de geografie a Europei, din ultimul capitol deja parcurs. Nici izvoarele Dunării nu erau o enigmă, au știut să numească și Munții Pădurea Neagră, moment în care m-am felicitat în gând pentru decizia luată anul acesta.

La final, am tras concluzia: de ce este important acest fragment? Pentru că ne spune unde locuiau și cine erau.

Mai departe:

Înainte de-a ajunge la Istru, Darius, regele perșilor, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei care ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apollonia și Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă.

Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. 

Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.   

Herodot, Istorii

Textul lui Herodot a fost completat cu o hartă a coloniilor grecești la Marea Neagră, pe care am folosit-o și când am vorbit în lecția precedentă despre civilizația greacă. Și de perși auziseră, doar îi menționaserăm în luptă cu cetățile grecești, dar, deși întrebările curgeau, avem o regulă, nu deviem de la drum. Nu putem discuta despre toate. Am readus în context afirmația subliniată, or fi fost ei cei mai tari dintre ai lor, dar nu au făcut față pericolului.

În schimb, sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis a inflamat spiritele lor de secol XXI, cum adică, era o prostie, de ce să-l omori. Le-am reamintit că nu judecăm pe nimeni pentru credința sa, mai ales că nu am trăit noi în acele timpuri, dar nici azi nu procedăm astfel. Educația spre toleranță mai are mult de așteptat!

Concluziile textului? Strămoșii noștri erau războinici iscusiți, la care se adăugau informațiile despre religia lor.

Am schimbat registrul, cu o sursă din secolul al III-lea după Hristos, lucru care mi s-a părut important de menționat, deoarece apropierea naratorului de momentul descris este crucială pentru exactitatea faptelor. Așa a apărut în lecția noastră Cassius Dio.

Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi, Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor. Acești daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră. 

Cassius Dio, Istoria romană

Am comparat denumirile: la două și la șase secole distanță de celelalte două surse, nu se modificaseră toponimele. De ce mi s-a părut important de subliniat acest lucru? Să ne gândim la teoria lui Roesler, despre vidul de populație creat după retragerea aureliană. Unul din argumentele contra este fix acesta, păstrarea toponimelor din antichitate. Se adăuga și informația despre relațiile politice între două entități și modul în care comunicau și negociau.

Am continuat cu portretul lui Decebal, deși mi-ar fi plăcut să am timp și pentru fragmentele privitoare la războaiele daco-romane. Însă m-am bucurat că în acest mod am fost mai aproape de dorințele lor, de a cunoaște istoria celor mulți, oamenii de atunci, și mai puțin evenimentele.

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani.

Cassius Dio, Istoria romană

Am profitat de mingea ridicată la fileu la începutul orei și, pe lângă portretul lui Decebal, am răspuns la întrebarea lor: cum își alegeau conducătorii. Cum îi alegem azi – cum se proceda atunci. M-am legat și de Traian, fiu adoptiv, pentru meritele sale, desemnat la tron. Ar fi fost o frumoasă tradiție de moștenit de către poporul român, dar…

Referitor la portretul lui Decebal, le-am atras atenția că este, până la urmă, un portret făcut de „dușman“, chiar dacă la 100 și mai bine de ani după moartea acestuia. Poate era nevoie de acest portret ca, în antiteză, Traian să fie aureolat pe măsură, nu a învins pe oricine, ci pe un aprig dușman.

Mi-am dat seama acum că nu le-am menționat nimic despre Tacitus, care a definit sublim istoria, ce trebuie scrisă „fără ură și părtinire“, el dând însă contra-exemplul perfect. Mai am însă timp să îl evoc.

Nu aveam însă de ales și trebuia să îl prezint și pe Traian:

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. 

Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. 

Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.

De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate.

Cassius Dio, Istoria romană

După ce i-am cunoscut pe protagoniști, a venit momentul să adăugăm, totuși, și în caiete câteva informații, chiar dacă nu le place să scrie. Tabelul de mai jos a fost prezentat necompletat, celulele fiind scrise pe rând, cu ajutorul lor. Pentru ocupații, ne-am amintit de la greci cu ce făceau comerț, ce cumpărau de la daci.

DACI ROMANI
Așezare
  • între Carpați, Dunăre și Marea Neagră
  • în Peninsula Italică și teritoriile din jurul Mării Mediterane
Capitală
  • Sarmizegetusa Regia
  • Roma
Ocupații
  • agricultură, creșterea animalelor, minerit, comerț
  • creșterea animalelor, agricultură, comerț, meșteșuguri
Religie
  • politeistă – Zamolxis
  • politeistă – Jupiter

Și acum au început, pe scurt, prezentările directe ale conflictului de la începutul secolului al II-lea, cum și de ce a venit Traian în Dacia.

Păcat că în manualele lor nu mai sunt legende istorice. Nu mai știu în ce clasă primară, dar sigur am citit despre bătălia de la Tapae, aflând detalii încă înainte să ajung să studiez, ca elev, istoria în clasa a patra! Am rezumat motivele la standardele unui război de cucerire: aurul (din Apuseni) și liniștea la graniță aveau un preț.

De aici am început să alternez sursele. Columna lui Traian, esențială pentru acest moment, unică în istorie, oferă povestea în imagini a celor două conflicte. Să nu uităm, contează cine spune povestea, dar cum alta nu avem, o vom „asculta“ pe aceasta.

Am început cu imaginea traversării Dunării pe un pod de vase (scena 4-5), romanii pășind cu îngăduința și aprobarea zeului fluviului. Nu era prima dată când vedeau imagini de pe Columnă, le-am folosit și în lecția despre izvoare, doar că atunci am analizat cum erau îmbrăcați dacii. Acum, ne-am uitat ce „uniforme“ și arme aveau soldații romani, cum era construit podul, geniștii romani fiind ingineri desăvârșiți.

Luptele au fost grele, dovadă și amintirile păstrate, despre acestea, peste timp, nu doar în imaginile de pe Columnă:

Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.

Cassius Dio, Istoria romană

Mi se pare extrem de importantă intersectarea de informații din surse diferite pentru educarea spiritului critic la elevi. Altfel cum să formăm adulți care să nu creadă prima bombă aruncată pe canalele de așa-zise știri, și să nu verifice, în mai multe surse, până să ia o decizie?

Perioada interbelică a fost ilustrată cu Monumentul de la Adamclisi, căci Decebal, înfrânt, nu a renunțat să încerce orice pentru a îndepărta pericolul roman.

Fără a intra în detalii ale campaniei, am accentuat doar că a fost înfrânt, iar în cinstea acestei victorii romanii au ridicat un „trofeu“ zeului Marte. Și nu l-au făcut simplu, ca de obicei, pe un trunchi de lemn, ci l-au imortalizat în piatră, dovada importanței acelei victorii din Dobrogea.

Deși unii dintre copii au spus că au vizitat monumentul, le-am atras atenția că neapărat trebuie vizitat muzeul din localitate, unde se află, în original, părțile acestuia.

Pentru Tropaeum Traiani, așa cum s-a chemat ulterior și așezarea ridicată de romani, am folosit imagini ale monumentului , dar și imagini de pe Columnă cu astfel de trofee militare, trunchiuri echipate și în jurul lor depuse armele capturate, acoperișul de la Adamclisi sugerând, în „solzi“, scuturile adunate.


Sursă foto: blogs.kent.ac.uk

Am ajuns repede la al doilea război, necesar deoarece campaniile interbelice, precum și nesupunerea lui Decebal îl făceau necesar.

Traian însă nu s-a mulțumit de la început cu o cucerire parțială a Daciei, dovadă modul în care și el s-a pregătit, în continuare, de război. Cea mai evidentă mărturie în acest sens este construirea, peste Dunăre, a unui pod de piatră, o legătură solidă între acest teritoriu și Imperiul roman. A facilitat cucerirea și a menținut, apoi, legătura administrativă.

Dintre toate momentele lecției, acum, în multiplele secvențe pe care le-am dedicat podului, i-am simțit în punctul culminant al curiozității. Nu mi-am propus, dar am reușit cumva să transmit emoția acestei realizări fabuloase a Antichității și geniul recunoscut peste timp al lui Apolodor din Damasc.

Prima a fost imaginea podului pe Columnă. Apoi, imaginea prezentă a piciorului de pe malul românesc, expusă „la locul descoperirii“, așa cum am învățat în lecția despre izvoare, la Drobeta Turnu Severin. Găsiți aici ilustrațiile, chiar și cu o reconstrucție a podului, dar dacă ajungeți vreodată în Drobeta, vizitați muzeul. Au acolo o machetă a podului (sau cel puțin o aveau ultima dată când am fost eu).

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

A urmat o monedă din cupru bătută de Traian probabil după victorie și care are pe revers o imagine stilizată a podului. Moneda se află la British Museum. Am analizat și acest izvor, catalogat „scris“ de copii, și am subliniat importanța pe care chiar împăratul o dădea realizării sale, ținând să o anunțe în tot imperiul prin intermediul acestui mod simplu – circulația banilor. Bineînțeles că au fost curioși și ce scria pe cele două fețe și le-am spus că acela este un „CV“ pe scurt, înșirau toate realizările împăratului la acel moment.

Însă ceea ce i-a dat gata a fost descrierea podului:

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. 

Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 

Acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință.

Cassius Dio, Istoria Romană

Am făcut transformări pentru a ne da seama de dimensiunile reale ale podului, au fost extrem de curioși cum construiești în apă și le-am vorbit și despre praful de Puteoli, cimentul natural cu care romanii au uimit lumea două mii de ani mai târziu. Au aflat cu tristețe despre destinul acestei mărețe creații, distrusă un secol mai târziu pentru a apăra granițele imperiului.

Și pentru că atunci când am vorbit de cataractele Dunării s-au lăudat că au fost la „cazane“, deși acum defileul curge calm și liniștit, transformat în lac de acumulare, am căutat repede Tabula Traiana și i-am întrebat dacă au mers cu barca aproape de inscripție.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Am căutat și inscripția și le-am tradus-o și explicat-o completând-o cu desene, căci este dovada unei alte capodopere inginerești mai puțin cunoscute: pentru a parcurge defileul Dunării, aproape imposibil de navigat pentru o armată, Traian a ordonat construirea unui drum suspendat. În peretele defileului au fost înfipți stâlpi, peste care s-a construit drum. Tabula era doar mărturia acestui drum.

De ce am ales să discut inscripția în original? Scrisă în limba latină, cuvintele aveau rezonanță în limba română. Lecția urma să se încheie cu procesul de etnogeneză și formarea limbii române ca limbă de origine latină.

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII  PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)

Am regăsit „CV“-ul lui Traian, din care lipsește acum „Dacicus“, ceea ce înseamnă că discutăm despre o inscripție de dinainte de al doilea război. Și, privind-o, au întrebat imediat de ce este tribun a patra oară și au scris numărul folosind patru linii și nu IV, cum știm noi? Regulile nu erau atât de stricte, dar ei au fost atenți și eu mândră ca un curcan.

Am continuat cu al doilea război, repede desfășurat în povestire, ca să ajungem la înfrângerea și împingerea lui Decebal la sinucidere (pe Columnă, scena CXLV), dar și capturarea tezaurului care a făcut posibile, la Roma, jocuri rămase în istorie mulți ani mai târziu.

Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. 

În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal puse se în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea. 

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. 

Cassius Dio, Istoria Romană

Am reușit, puțin, ce-i drept, să discutăm și despre viața cotidiană a romanilor, mai mult despre distracțiile acestora și destinul Colosseumului. Au deplâns moartea atâtor animale, inutilă în concepția noastră, căci în secolul în care trăim și dresura animalelor pentru circ este considerată o barbarie. Însă nu poți judeca oamenii decât după legile lor. Într-o epocă în care sclavia nu era condamnată, în care nu exista noțiunea de drepturi ale omului, ce puteai face pentru animale?

Dacă am încheiat războaiele, am notat și în caiete:

Cucerirea Daciei de către romani
– războaiele lui Traian cu Decebal (101-102, 105-106);
– izvoare: Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, podul lui Apolodor de la Drobeta.

Am ajuns la momentul final, victoria lui Traian și rămânerea acesteia în istorie, în primul rând datorită tot lui Apolodor din Damasc, cel care a proiectat Forul lui Traian de la Roma. Am început să povestim despre Columnă și am utilizat această imagine (link), care o arată așa cum au văzut-o, probabil, oamenii timpului: pictată. Dacă acum în vârful construcției nu mai este statuia  împăratului, ci a Sfântului Petru, din ordinul papei, nu mai adăpostește nici urna funerară a acestuia. 

Dacă mergem la Roma, putem urca în Columnă? au fost ei curioși să afle, după ce au văzut scările interioare. Din păcate, nu. 

Și totuși, Traian nu a construit Columna pentru a evoca neapărat războiul, căci inscripția de la baza ei este elogiul muncii depuse pentru construcția forumului. Columna doar arată cât de înalt a fost „muntele și locul“ pe care împăratul l-a îndreptat pentru a-și construi piața, pe care am admirat-o într-o simulare (aici), apoi în imagini din prezent.

Însă Columna, ca și podul de la Drobeta, apare pe monedele împăratului, de data aceasta, pe un aureus (monedă din aur), aflată și ea, tot la British Museum.

Lecția a fost completată de o hartă pe care am marcat Imperiul roman înainte de cucerirea Daciei și spațiul locuit de daci, lipită în caiet și colorată acasă după modelul primit pe G-Classroom, pe care am comparat-o cu o alta, proiectată, a statului după cucerirea spațiului nord-dunărean.

Am trecut mai repede peste perioada destinată provinciei romane Dacia și am explicat evenimentele pe măsură ce derulam prezentarea și notam în caiet următoarele:

Provincia romană Dacia
– Oltenia, Banat, Transilvania;
– capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
– romanizarea = procesul prin care populația autohtonă adoptă limba, obiceiurile, cultura și civilizația romanilor;
– 271 d.H.: provincia este abandonată, funcționarii și armata romană se retrag la sud de Dunăre.

Am ținut să discut mutarea capitalei, chiar dacă parțial s-a păstrat numele. Ei nu au fost de acord, consideră că Traian a furat drepturile de autor pentru denumire și dacii ar fi trebuit să protesteze. Le-am recomandat să o viziteze, totuși, și pe aceasta.

Am lămurit ce a însemnat amestecul de limbă, de populație, ca apoi să discutăm despre retragerea aureliană, în datele cele mai simple și le-am recomandat să caute care erau denumirile râurilor pe care noi le-am învățat la geografie acum 1900 de ani. Sunt curioasă dacă o vor face și ce concluzie vor trage.

Pentru a înțelege însă fenomenul migrațiilor, am ales o hartă simplă, care să arate însă că poarta spre Europa, dinspre Asia, era prin spațiul carpatic, și că atracția Romei în epocă i-a adus sfârșitul. Le-am pomenit de vandali (și de aici, ce înseamnă a vandaliza) și de huni (și cum au tabletele la ei, au căutat imediat să vadă cât de urâți erau din cauza modelării craniului), și cred că ar asculta continuu povești (dar nu ar pune nici picați cu ceară mâna să citească singuri).

Ultimele notițe în caiete:

Formarea poporului român
după retragerea romanilor la sud de Dunăre, populația romanizată rămasă în vechea provincie a rezistat și asimilat populațiile migratoare (slavi);
în secolele III-VIII, în urma procesului de etnogeneză, se formează în spațiul carpato-danubiano-pontic un nou popor, român, cu o limbă de origine latină și religie creștină.

Am apărut, așadar, și noi pe harta Europei, ca popor. Cum ne-am creștinat – rămâne să mă întreb ce oare se discută la lecțiile de religie, dacă nici de Sf. Andrei nu știu după aproape cinci ani.
De ce cuvintele latinești s-au scurtat? O întrebare la care nu m-am așteptat, dar transformarea au simțit-o din exemplele pe care eu le-am dat, împreună cu traducerea, atunci când le-am întâlnit în lecție. Le-am amintit cum le-am explicat cratima, inventată probabil de oameni dornici să vorbească repede, în mai puține silabe. Poate așa au considerat și autohtonii, că nu au timp pentru latina literară și au păstrat din cuvinte esențialul, nu și terminațiile.

Am ajuns în acest moment la finalul  (prelungit) al celei de-a doua ore și am trecut repede în revistă ce ne notasem la începutul orei precedente că vor să afle. I-am întrebat dacă sunt satisfăcuți și au aflat răspunsurile pe care și le doreau. Nu chiar toate, dar aproape.

Nu aș fi reușit niciodată să dedic o singură oră temei și cu greu reușesc să respect finalul orei, mai mănânc, de nevoie, o pauză. Și totuși, nu s-au plâns până acum că plecăm un pic mai târziu acasă.

Ei nu s-au plictisit și sper că nici voi, cititorii acestui lung articol.


Notă de final: Am adăugat, acolo unde ilustrația îmi aparținea sau era de domeniul public, în articol. Am optat pentru link către sursă acolo unde acest lucru părea nesigur. Ele pot fi însă folosite în timpul lecției, chiar incluse în prezentări multimedia, însă nu pot fi publicate în această formă pe internet.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Ca de obicei, rezultatele la simulare generează depresie

Ne-am obișnuit – și asta nu e bine – ca presa să strige „lupul“ la fiecare evaluare a elevilor, iar examenele naționale, simulate sau nu, dau apă la moară unei industrii care din asta trăiește: despicarea firului în patru cu intenție clar negativă.

Însă problema nu e aici, ci la publicul care absoarbe știrile și, neștiind ce să facă cu ele (pentru că, în marea lui parte, nu are capacitatea de a interpreta critic și corela informațiile), începe, ca personajele lui Creangă, să plângă deja că drobul de sare cu siguranță va omorî copilul. Prostia omenească și-a botezat Creangă creația lui fabuloasă.

Aveam păstrată undeva și o replică din Orient Express, filmul din 2004: „Proștii sunt necesari. Ei calmează inteligențele obosite. Drama e când sunt prea mulți sau prea proști.“ Și când văd drama derulată sub ochii noștri, mă întreb oare ce ar fi gândit autorii de mai sus?

Ca să văd totuși cât de mare e drobul de sare, am pus mâna pe creion

Recunosc că, deși am fost asistent la simulare și mi-au trecut lucrările prin mână la scanat, nu am citit subiectele. Nu am avut absenți în clasă, ca să îmi rămână pe catedră un exemplar și să arunc un ochi de curiozitate, nu am avut copii în sală care să plece mai devreme de expirarea timpului.

Ca o paranteză, i-am felicitat. Nu au scris, am văzut când am scanat lucrările, dar, față de alți ani, mi s-a părut un progres. Nu au ieșit din sală, au stat acolo două ore, au mâzgălit ciorne, au încercat, nu au renunțat. Și asta e important, pentru că în trecut abia așteptau să treacă ora legală și să iasă. Renunțau prea repede.

Revenind la subiect, prinsă în vâltoarea vieții și fără să fiu direct implicată în evaluare, nu am considerat necesar să sacrific timp cu rezolvarea subiectelor. Având modelul anilor trecuți, nici nu am fost curioasă. Dar văzând „dezastrul“ ce ține cap de afiș, am zis că nu poate fi dracul chiar atât de negru. Poate e mai mult roșu!

Așa că m-am apucat să rezolv.

Surpriză, primul subiect nu era chiar așa „ușor“ cum îmi aminteam eu, 10+10:2, din anii precedenți, chiar avea mai multe operații, ba chiar și paranteze! Oricum nu pot să înțeleg, dacă tot faci exercițiul tip grilă, dar vrei ca elevul să rezolve, nu să ghicească, de ce nu pui distractorii (răspunsurile greșite) care chiar să speculeze greșelile copiilor?

Însă surpriza a fost plăcută. În sfârșit evaluarea a fost gândită la nivel de gimnaziu, chiar dacă la nivelul minim al acestuia. M-am descurcat foarte bine la primul subiect, cu mențiunea că ultimul, 6, citirea unui grafic, cu operațiile de adunare până la 20 și compararea valorilor este de clasa a treia. Aș paria că și un copil de clasa a II-a îl poate face, așa că nu înțeleg de ce s-a greșit aici.

Furnizorii de știri ar trebui să nu se mai agite să facă grafice la alegeri, publicul e incapabil să le citească!

 

Am trecut la subiectul al doilea…

Nu mi s-a părut greu, chiar dacă mi-am prins urechile, nu-mi mai aminteam formula de calcul a ariei trapezului, nici tabelele cu sinus și cosinus, și pe-astea le-am căutat ca să rezolv. Sunt un adult care a păstrat legătura cu școala. Ca experiență, am în spate școala (de cultură) generală, liceul la profil uman (deci zero matematică, nici nu-și bătea capul cu noi), facultatea de istorie și apoi cea de pedagogie a învățământului primar.

Însă tot am reușit, după o oră și 15 minute, să am 76 de puncte (cu tot cu cele din oficiu), fără să rezolv punctul b la ultimele probleme de geometrie. Poate că, dacă mai sacrificam niște timp, rezolvam problema cubului, căci o dreaptă este paralelă cu un plan dacă este paralelă cu o dreaptă din plan, dar trebuia să construiesc suplimentar și nu știu dacă se mai activau zecile de teoreme învățate acum 30 de ani.

M-am simțit însă bine văzând că încă funcționez, că n-am uitat noțiunile esențiale (bisectoare, mediană, linie mijlocie) și am intuit corect căile de rezolvare. Însă un elev care ar trebui să aibă noțiunile acestea proaspete, ba chiar i se dă și figura, (realizată și la scară!!) nu ar trebui să întâmpine atâtea dificultăți.

Atunci, de ce copiii nu reușesc?

Nu sunt profesori. Bun. A cui e această problemă?? A celui care gestionează sistemul de învățământ. Și o știe de ani de zile, dar ascunde gunoiul sub preș. Ai nevoie de cel puțin 10 ani ca să scoți niște „duzini“ de calitate, și apoi să-i și plătești suficient ca să rămână în sistem.

A făcut ministerul ceva? NU! Își bate joc în continuare de profesorii pe care îi are, nu convinge alții să vină, dar, mai rău, prin îngăduința și permisivitatea la nivel de pregătire științifică superioară nici nu are vreo șansă de a avea cadre didactice de calitate.

Însă știu și cazuri unde există profesor, există dorință, dar nu se poate. De ce? Pentru că e gălăgie la oră! Și atunci ce faci cu această problemă? Nu ai nevoie de 10 ani să o rezolvi, îți trebuie doar nițică voință politică și dispoziția de a pierde capital electoral. Însă la cum încep să arate sondajele într-un an cu alegeri, foametea de voturi e cronică, iar verticalitatea nu există.

Dacă în anii 2000 ne temeam de radicalismul lui Vadim, anul acesta avem mari șanse ca Sarmalele Reci să aibă hit-ul anul cu „Prostia la putere“.

Așadar, cum faci liniște într-o clasă în care elevul e stăpânul tuturor și părintele lui este atotștiutor?

N-ai cum. Domnule elev, te rog să iei loc, să faci liniște – nu există. Nu merge decât cu copiii educați, cu bun simț, nu cu cei crescuți liber, fără reguli, sau de care nimeni nu se preocupă. Nimeni nu vrea să recunoască realitatea, că profesorii nu au absolut niciun instrument la dispoziție pentru a avea o atmosferă propice învățării în sala de clasă când are de-a face cu elevi care nu au limita bunului simț.

Libertatea aceasta prost înțeleasă, doar cu drepturi și fără îndatoriri, ne distruge.

Toate țările pe care le-am admirat pentru gradul de civilizație nu au ajuns aici deschizând ușile la spitalul de nebuni, ci introducând reguli stricte. Ne uităm la filme străine și ni se pare ireal cum, deși nici acolo nu dau elevii pe-afară învățând, e liniște. Elevul care deranjează e imediat scos din colectiv și trimis la consilier/director, pedepsele curg, detenția chiar și în weekend este posibilă.

De ce la noi nu se poate?

De ce nu poți scoate din clasă, cu absență nemotivată, elevul care, prin comportamentul lui, arată că nu-și dorește să fie acolo? De ce nu mai avem amenzile pentru absențe, suspendarea plății alocației de stat, ceva care să determine părintele să ia măsuri – și am rezolva bună parte din probleme, cel puțin în familiile în care tăierea unui venit ar fi o problemă, dar și amenzile strânse în contul de la primărie i-ar bloca inițiativele de orice tip.

Ar mai rămâne de rezolvat problemele celor pe care banii nu îi pun in dificultate, copiii care au ușor ca bani de buzunar salariul omului de la catedră. Însă, dacă se dorește, și aici se poate. Acel portofoliu al elevului, completat conștiincios cu abaterile și sancțiunile aplicate, și luat în calcul la admiteri în învățământ sau altele asemenea, reintroducerea exmatriculării cu drept de reînscriere etc.

Și mai e un lucru de rezolvat: încă de la intrarea în școală, elevul, dar și părintele, trebui să înțeleagă că reușita școlară este obținută doar dacă elevul face, la timpul lor, pașii necesari. În clasa pregătitoare trebuie să înveți literele  de tipar și adunarea/scăderea până la 31. În clasa întâi înveți să scrii și să citești corect, să socotești până la 100. Ai ratat pașii aceștia, tot ceea ce vei face după va schiopăta.

N-ai cum să ajungi să rezolvi în clasa a doua probleme la matematică dacă nu știi să citești, să diseci un text și să extragi informațiile, cu alte cuvinte, să îl înțelegi. Pe scurt, citirea conștientă.

Cât timp în clasele mici părinții nu învață să facă diferența între joacă și învățare prin joc, dar au pretenția ca copilul să vină fericit, să nu fie frustrat că nu reușește, să primească diplomă că a strănutat eficient, nu se va schimba nimic. Copiii trebuie să vină la școală cu mentalitatea efortului necesar pentru învățare. La școală, aceasta trebuie să fie voluntară și copilul trebuie să simtă bucuria reușitei obținute prin muncă, dar și să gestioneze frustrarea eșecului.

Nu scazi standardele dacă elevul e frustrat!

Copilul are nevoie de o disciplină a muncii cu un scop precis. Vrei să nu mai greșești la tabla înmulțirii? Nu ieși în parc la fotbal, ci stai și o înveți. Logic, pe numărate, pe dinafară, însă soluția este una singură: trebuie să o știi.

Da, sunt lucruri care pot fi organizate – memoratoare cu formule, tabele, pe care le poți accesa la nevoie. Elevul, pentru a avea o competență, trebuie întâi să știe, să aibă cunoștințele. Abia apoi vin deprinderile, să știe să facă. Și o să iau exemplul exercițiul pe care l-am rezolvat în final căutând tabelul cu valorile funcțiilor sinus și cosinus. Când am inventariat ce știam în acel triunghi dreptunghic, mi-am dat seama că am ipotenuza și o catetă, iar mie mi se cerea măsura unghiului format de ele. Undeva, într-un colțișor de minte, s-a activat „cosinus“. Aveam valoarea și am știut ce să caut.

Însă ca să se lege informațiile, trebuie să ai noțiunile, să știi la ce folosesc funcțiile, cum se definesc. Tabelul cu valori îl poți învăța ușor, însă ce faci cu el dacă în mintea ta nimic nu se leagă?! Pentru că baza oricărui sistem funcțional de gândire sunt noțiunile însușite, exact acelea atât de blamate, căci nu se mai doreste să memorăm în școala de azi.

A rezolva o problemă la matematică înseamnă a declanșa în creier o furtună ca într-o pădure.

Fiecare crenguță trebuie să se miște, să activeze o noțiune, să contribuie la soluție, să pună rotițele în mișcare. Figura începută trebuie completată, o informație trebuie întoarsă pe toate părțile.

Problema 4, de exemplu: aveai două perpendiculare pe aceeași dreaptă. Dacă nu înțelegeai de aici că cele două sunt paralele, apoi toate dreptele cu care se intersectează, sunt, pe rând, secante, nu ajungeai nicicum la congruențe de unghiuri pe care să le corelezi cu suma măsurilor unghiurilor într-un triunghi, apoi a unghiurilor complementare, suplementare sau opuse la vârf.

Dar dacă stârnești furtună în deșert, într-un creier odihnit, dar gol, vei obține doar praf în ochi.

Ce vreau să zic e că nu poți învăța în salturi la geometrie. Aici trebuie să ai toate piesele jocului, să fii artistul care le mută în favoarea lui.

Și cum să ajungi la asemenea performanțe dacă azi lipsești că ai concurs de mutat stânci, poimâine că te-a durut burta, săptămâna viitoare pleci cu părinții în vacanță? Iar teoremele sunt „lucrurile acelea care nu trebuie memorate“, că tu faci școală modernă?

Dezastrul pe care îl vedem azi (căci este, nu o neg) este rezultatul superficialității cu care abordăm școala și a lucrurilor ignorate la timpul lor. În topul aberațiilor cu nivel maxim de prostie pe care le aud în jurul meu tronează de foarte mult timp una: nu o dăm la grădiniță, că mi-o obligă să stea pe scăunel!

Păi cum să învețe să coloreze ținând creionul corect, dacă nu stă pe scăunel? Cum să fie atentă la explicații cu mulțimi la aritmetică, dacă nu stă pe scăunel? Apoi la școală, ce faci? Cine o mai învață să stea pe scăunel?! Și cum să facă toate activitățile care necesită atenție și răbdare, dacă nu stă locului?!

Cât timp în școală contează părerile oricui, numai oamenii școlii nu știu ce vorbesc, nu avem nicio șansă.

Mingea e acum în terenul ministerului. Ce va face la vară? Va simplifica subiectele? Sau va menține aceeași dificultate? În primul caz, nu va ajuta pe nimeni, doar se vor îmbăta unii cu apă rece, iar partidul va avea capital electoral. Dacă va avea înțelepciunea să păstreze aceeași dificultate, va putea trage concluzii interesante: ori copiii, zgâlțâiți la simulare, s-au mobilizat pe ultima sută de metri, ori suntem cu adevărat într-un mare rahat, de unde numai rupând pisica în două mai ieșim.

Pariez pe prima.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

 

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Asistent la simulare, o experiență interesantă

După două zile petrecute la simulare,  în care am încercat să fiu cât pot eu de zen, pe motiv că oricum nu poți opri tăvălugul pornit la vale, nu pot să nu trag câteva concluzii. Să rămână aici, ca istorie trăită, sper eu pentru un viitor mai luminos al școlii românești. Cu toate că nu aș paria nici 10 bani pe această șansă de mai bine, nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba și fără gândurile mele pozitive.

Întâi de toate, deși nu mi-am găsit puncte comune cu viziunea mai-marilor noștri, n-am cum să nu recunosc că introducerea noului sistem de scanare a lucrărilor este în beneficiul copiilor. Până la urmă, așa s-a construit România Modernă, cu legi pentru cei mai mulți, dar din care cu siguranță profitau mai ales unii, în speță cei care veneau cu ideea.

De ce e corectarea online în avantajul copiilor?

Prea s-a ajuns în ultimul timp la diferențe enorme la contestații între notele obținute de la cele două runde de evaluare. Tradiția rezolvării „românești“ a corecturii, a echipelor în care unul muncește cât doi și reglează din pix diferențele, trebuia să aibă un sfârșit.

Îmi doresc enorm, mai ales din solidaritate cu copiii, ca sistemul să funcționeze și să vedem vara aceasta că de la 5 nu poți ajunge la 10. Faptul că o lucrare va fi corectată în mod real de doi profesori care nu se vor putea consulta unul cu celălalt, apoi, dacă diferența de notare este prea mare, de alți doi, nu are cum să nu fie în favoarea elevului.

Știu însă ce deranjează. Platforma va genera, automat, un „răboj“ al performanței, se va ști exact câte lucrări ai corectat și câte din acestea au intrat la recorectură, adică nu ți-ai făcut cum trebuie treaba prima dată.

Dar, ca de obicei, la noi și ideile bune se implementează rău.

Statul român este campion la „ieftin și prost“. Orice om cu un buget și toate țiglele pe casă nu își ia, pe termen lung, ceva ieftin. Dacă vrei să te țină 50 de ani, cântărești bine și dai cât merită. Ca exemplu, sistemul informatic cu cardul de sănătate. Care nu e o idee rea, doar că merge ca naiba.

Ministerul responsabil cu instrucțiunea publică nu face excepție, platformele de mediatizare a rezultatelor obținute la examenele naționale sunt de ani buni arătate cu degetul. De când cu codurile personale pentru respectarea GDPR, măcar poți și tu să îți vezi rezultatul la ora afișării, nu mai crapă platforma. Măcar atât!

Așa că în momentul în care am auzit că vom avea de lucrat cu o nouă platformă a ministerului m-a luat cu dureri de cap. Cu un calcul simplu și cu tot optimismul posibil, am estimat ca n-am nicio șansă de-a pleca mai devreme de 12:30 din sală, dacă examenul se termină la 11:00.

Fix la 12:35 am încheiat, în prima zi, în condițiile în care chiar am avut noroc, am finalizat printre primii. Ziua a arătat exact bubele platformei. La unele lucrări am încercat upload-ul și de cinci ori până când, după un lung timp de așteptare, apărea mesajul salvator.

Marți lucrurile s-au schimbat. De necrezut, în 40 de minute scanasem și încărcasem 16 lucrări, dar asta în condițiile în care mă mișc cu grație deosebită în preajma unei tastaturi și nu stau în niciun caz să caut literele. Iar lucrările chiar s-au încărcat în platformă imediat.

Dacă a fost un miracol sau noroc chior, n-am idee, sau poate au ieșit mulți copii înainte de ora 11:00 din sală și deja se încărcaseră bună parte din lucrări, nu mai era atât de aglomerat când am început noi.

Cum e când simți responsabilitatea

În actuala formă, ca asistent la sală simți că responsabilitatea apasă pe umerii tăi. Până la urmă, din mâna copilului, lucrarea a trecut la tine, modul în care ai scanat contează și tot de tine ține să fii sigur că ai încărcat lucrarea corectă la copilul potrivit. Te uiți de cinci ori, citești numele și tot ai impresia că nu ai fost suficient de atent.

La prima impresie, îmi era teamă ca acea ușoară curbură a paginii – oricât le-ai presa, nu se îndreaptă – să nu afecteze scanarea, dar nu, se vede bine. O altă problemă pe care, cu puțin noroc, am reușit s-o remediez, e a umbrelor proiectate de la fereastră. La 10:30 aveam pe planșa de scanare câteva rămurele și raze de soare, chiar că mă gândeam că o să am imagini ciudate.

Însă fericire mare, după 11:00 s-a mutat umbra zidului cum trebuie și n-am avut probleme.

O altă dilemă rezolvată cu „scanezi din nou“ a fost că, în loc de pagină neagră la început și sfârșit – doar scana negru în lateralul lucrării – era că îmi făcea pagină albă când genera pdf-ul. Prima dată am crezut că e o eroare în preview, dar nu, și la export tot albă era. Așa că, preventiv, eram cu ochii pe miniaturi și cum nu era ce trebuie, refăceam pe loc.

În rest, numai fericire, aceleași 100 de hârtii de semnat și stres pentru copii, care trebuie să stea până li se încarcă lucrarea în platformă.

Cu ce-am rămas

Cu o dorință pe listă. Vreau și eu scanner vertical. Primul lucru după ce am văzut cum merge a fost să-l caut. Preț de listă – peste 2000 lei, deci nici gând de primă didactică suficientă (oricum anul ăsta cheltuită pe cărți). Însă poate apare vreo ofertă, căci în platforma publică de achiziții am văzut că unele școli l-au achiziționat și mai ieftin.

Tot pe-acolo m-a luat cu dureri de cap câți bani sunt băgați și cine a avut norocul ca să aibă pe stoc sute de aparate, așa, fix modelul cerut de minister, la momentul potrivit.

Revenind, la ce-mi trebuie? Întâi de toate, ar fi foarte simplu de luat la bibliotecă și de folosit, pentru că acolo mă cam chinui cu telefonul, iar pozele nu sunt mereu foarte clare.

Dar mai e și prețul pe care îl are liniștea mea. De două generații nu returnez elevilor evaluările scrise, ci le încarc, scanate, în dosare personale în care au acces cu adresa de mail. Nu îmi ia foarte mult timp să le creez, denumesc, partajez cu părinții acestuia, iar după ce le corectez, fotografiate sau scanate, le urc să le poată vedea.

Timpul e și el prețios, însă e prețul pe care îl accept ca să scap de „Ați adus lucrările? Cine a uitat? Cum adică n-o mai găsești? Dar cum s-a rupt?“ Nu știu cum se face, dar tocmai lucrările pe care aș fi vrut să le am semnate în dosar, tocmai acelea nu se întorceau la mine.

În plus, când am văzut că și la clasele primare necinstea se face simțită, completează după corectare ce nu au scris sau șterg și corectează, apoi fac pe nevinovații, mi-am dat seama că e singura soluție.

Însă nu m-ar deranja deloc să fac puțin mai repede lucrurile acestea.

Bonus, scannerul are și opțiune video, așadar și pentru demonstrațiile mele filmate ar fi instalația gata fixată, n-ar mai trebui să mă chinui cu trepiede și lumini, cum fac de obicei.

Și… cum e deja februarie, mai sunt doar 10 luni până la Crăciun, o să mă străduiesc să fiu cuminte ca să îmi aducă Moșul ce-o să-i cer.

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

 

 

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Machete: medii de viață

Luna ianuarie a fost palpitantă când ai o singură oră de arte vizuale și abilități practice, pusă strategic, vinerea, în zilele în care se susțineau și probele de la COMPER. Și cum dilatarea timpului nu s-a inventat încă, ghici în timpul căror activități au susținut copiii cele două încercări…

Din punctul acesta de vedere, chiar suntem invidiați. Într-o discuție din cancelarie, un profesor de gimnaziu ne spunea cuprins de tristețe că noi, la ciclul primar, terminăm materia la română și matematică pentru că, atunci când rămânem în urmă, mai luăm din muzică, din desen… el din ce să ia?! Dacă e bine sau nu, să răspundă cei care au impresia că poți să faci la clasă trei activități simultane, și să termini și tot ce ai de parcurs.

Revenind, pentru „recuperarea activităților“, copiii au primit temă asincron, pe platformă, să lucreze la o machetă ce să ilustreze un mediu de viață, la alegere, dintre cele analizate în orele de științe ale naturii: pădure, râu, mare, deșert.

Undeva, într-o buclă încurcată a neuronilor, zăcea un gând că, având trei săptămâni la dispoziție, copiii s-ar fi documentat și ar fi transformat machetele în materiale didactice veritabile, utilizabile peste timp, în care nu mai știau cum să așeze plantele și viețuitoarele descoperite în materialele auxiliare. Era astfel o provocare de învățare prin descoperire.

Ți-ai găsit… Vrabia mălai visează!

Ce-i drept, unii s-au străduit, cam din a doua săptămână, să se organizeze, să strângă materiale. Alții – nici măcar în ziua de dinainte nu știau clar ce vor face în seara aceea, ca să prezinte a doua zi la școală.

Nu s-au așteptat însă ca eu să îmbin cele două ore, de avap și științe, și să le cer să-și prezinte macheta în cadrul celei de-a doua activități. Întrebările erau simple: ce mediu de viață reprezinți, ce „vedem“ acolo, pe principiul că, dacă îmi spui că e albă, nu e neagră, eu nu te contrazic.

Dezamăgire mare. Vedem „copaci“, „păsări“, „pești֧“. La animale am stat mai bine, până am ajuns pe la șarpele cu zurgălăi (așa arăta versiunea din plastic), dar cu mențiunea că e „alt șarpe“. Bun. Ce șarpe? Dacă l-ai pus lângă apă, zi-mi o specie! Nu s-a putut. Cu greu am scos câteva specii de arbori.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Au recunoscut că nu s-au documentat, că s-au grăbit să facă ceva, să fie, nu s-au gândit o clipă mai departe de montaj. Excepție au făcut câteva machete, o dioramă cu un castor, cu copacul dărâmat peste râu, având și o secțiune pentru adâncul râului, un deșert (Mojave), cu joshua-tree, realizat din plante aromatice lipite, și o pădure de amestec, foioase și conifere.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Concluzii

Am constatat că noțiunile transcend cu greu granițele disciplinelor, mai ales că proiectul îmbina noțiuni de geografie – stratificarea vegetației pe altitudine, dar și de științe ale naturii, chiar dacă era, în esență, un proiect la avap.

Nu știu, la modul cel mai sincer, unde va ajunge școala românească dacă vom tolera abordări atât de superficiale ale unor proiecte. Elevii par mulțumiți să bifeze ceva, să urmeze revoluționarul „fă-te că muncești“ și apoi să strige, ca din gură de șarpe, că ce nu e bine, ce n-a făcut de nu a primit nivelul maxim la evaluare.

Tot se susține că nu se dorește competiție între copii. Dar atunci când trebuie să fii în competiție cu tine, eu știu că trebuie să te dai peste cap să prezinți cea mai bună versiune a ta, să știi că mai mult de atât chiar nu puteai face.

I-am văzut că își admirau rezultatele sau se amuzau la unele combinații. Însă nu am văzut vreodată un strop de ambiție, măcar să-și încerce puterile să vadă dacă pot reuși ceva asemănător. Pur și simplu trec mai departe, iar atitudinea aceasta nu încetează să mă uimească în fiecare zi.

pictura_sabloane

Puțină primăvară în toiul iernii: pictură cu șabloane

Dup-atâta frig și ger simțeam nevoia de puțină veselie și căldură, așa că n-am mai ținut cont de ordinea firească a lucrurilor și am decis să aduc puțină primăvară în toiul iernii. A contribuit la asta și pachetul sosit de la chinezi ceva mai repede decât am estimat eu, cu șabloanele pentru pictură, așa că n-am mai amânat și am introdus tema acum.

Am încetat să mă mai întreb la ce se gândesc unii copii când își fac ghiozdanul pentru a doua zi, chiar dacă sunt la vârsta de 11 ani, când, teoretic, această responsabilitate le aparține întru totul. E fix ca în „Bunicul“ lui Delavrancea. Nu se gândesc la nimic. Numără doar clipele care trec, nici măcar frunzele care cad. Așadar, când o treime dintre cei prezenți nu și-au adus cele trebuincioase și trebuie să improvizezi cu ce ai la dispoziție, vreo trei seturi de acuarele învechite, nu ai prea mari speranțe cu reușita.

Prima parte: pregătirea fundalului

Aproape că ne iese să acoperim complet o coală de hârtie cu un ghemotoc de vată și multă culoare. Am mai exersat și mă bucur că începe să le placă. Însă… încă nu înțeleg ei cum e treaba cu apa, că prea multă înseamnă o uscare lentă, dacă nu chiar o hârtie ce trebuie stoarsă, iar prea puțină – o coală de hârtie ruptă. Plus că, dacă nu ți-ai adus o coală serioasă, dintr-un bloc de desen, una normală, de 80g/mp ajunge imediat șervețel.

Uscarea era partea cea mai importantă a proiectului, altfel riscul să „nu iasă“ era evident. Inutile sfaturile din seria: nu e gata, mai așteaptă, nu s-a uscat. Dacă el a hotărât că e uscată, apăi nimeni nu-i stă în cale. Șabloanele întinse pe două bănci, la alegere, cu autoservire, erau prea tentante ca să mai aștepți să se usuce o hârtie. Așa că, în ciuda vulturului de pază, se mișcau repede și treceau la execuție.

La fel de inutil a fost și sfatul cu o mână ții șablonul și nu o ridici până nu ai terminat de tamponat modelul. Scărpinătura oltenească a fost la mare modă, zici că jucau mațele-ncurcate. Rar se organizau înainte, dacă erau dreptaci, să așeze pe dreapta materialele. Așa că, de multe ori, lucrau peste mână și, chiar dacă le atragi atenția să facă ordine la bancă, să le pună la îndemână, abia când te duci tu și le schimbi constată că li se ușurează viața, fără să dea semne că au înțeles de ce.

Oare are legătură cu totul aflat pe ecran la un click distanță, exact acolo unde trebuie să fie, încât confortul vine de la sine? Și nu conștientizează că e nevoie și de o decizie proprie pentru a pune în aplicare proverbul „Cum îți așterni așa dormi.“?

Execuția

În general, nu a mers rău, acolo unde sfaturile au fost acceptate cât de cât. Adică ghemotocul de vată nu era nici prea mare, nici prea mic, nici prea uscat, dar nici prea înmuiat. Și mai ales acolo unde fundalul a fost uscat și șablonul a stat nemișcat. Și-au dat seama repede că o clipă de neatenție, un milimetru mișcat, aruncă pe apa sâmbetei atâta muncă și entuziasm.

pictura_sabloane

Altfel proiectul nu se întinde pe mai mult de 20 de minute, dacă urmezi sfaturile. Cu tot cu pregătirea materialelor, după care poate rămâne lejer la uscat.

Pentru că tot aveam la mine șabloanele, am repetat proiectul cu copiii la afterschool, ca recompensă pentru acceptarea sarcinilor suplimentare. Acolo însă am exersat pe pânză de pictură, acelea deja fixate pe un suport (ca aici) de 10x10cm. În funcție de graba artistului și atenția la detalii, cum ar fi faptul că între margine și șablon ai 5mm, deci nu dai la nimereală cu buretele, tablourile au ieșit mai bine sau mai puțin atrăgătoare.

La ce ne folosește acest exercițiu?

Culmea, eu nu la școală l-am învățat, ci cu mătușa și bunica mea, într-o vară. Zugrăvise bunica și pereții albi de pământ nu puteau rămâne așa, orice casă țărănească respectabilă trebuia decorată. Atunci a scos mătușa niște șabloane mari, A3 (sau poate în mintea mea de copil păreau mari) cu desen pentru colțul peretelui, frunze și flori. Unele linii se trăgeau cu argintiu sau auriu, celebrul aurolac, pentru altele se pregăteau vopsele speciale.

Atunci am văzut că se potriveau după găurelele de la colț și că nu era chiar simplu să faci pe perete un model perfect. Îl miști și se strică, „te râde lumea“! Era nevoie și de un încurcă-printre-picioare ca mine, căci cineva trebuia să înmoaie trafaletul în culoare și să îl dea celui cocoțat pe scară. Deși desenele acelea sunt adânc îngropate în amintirile vârstei, prima dată când am văzut cum se fac am fost dezamăgită.

Inițial părea o muncă titanică, să pictezi atâtea flori! Apoi, am aflat secretul: migală și atenție.

Nimeni nu-și mai decorează pereții azi, nu mai e la modă. Poate un tapet. Sau o vopsea colorată. La noi acasă, mama folosea trafaletul cu model, lat de vreo 20cm, cu care trăgea, de sus în jos, cât putea de drept, un model vegetal sau abstract, geometric (pe principiul acesta). Sau prefera varianta mai simplă, culoare și atât.

N-am idee dacă viitorul ne va mai aduce astfel de provocări sau roboții vor face totul în locul nostru.


Idei scoase de la naftalină: