Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă:  colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

  • De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
  • De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
  • De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit  șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris  că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de servici, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Încotro duce drumul de etică și moral?

Acum câteva zile puneam pe hârtie câteva gânduri despre inutilitatea unui curs de etică la 25 de ani sau mai târziu și nici nu-mi trecea prin cap, când am scris, ce urmează să mi se întâmple la nici 30 de ore după… Am cobit că ar fi trebuit să se introducă de la grădiniță – și nu e prima dată în viață când o fac și merge prost!

Am organizat, de ziua școlii noastre, un concurs pe echipe împreună cu clasa vecină, încercând să învățăm un pic mai mult despre personalitatea celui ales să ne identifice cu numele în marea masă de școli din capitală. Din fericire pentru mine, un personaj istoric. Am pregătit copiii, le-am dat de citit materiale, am pregătit întrebările pentru concurs, ne-am organizat. Toate bune și frumoase, echipele stăteau împreună la masă, colaborau. În ziua de dinaintea concursului am stat puțin cu câțiva dintre participanți, le-am explicat cum e cu axa timpului, cum calculăm anii de domnie, căci suntem clasa a III-a, concuram cu a IV-a, care deja studiază istoria. Una din fetițe m-a întrebat, cu tonul așteptării unei confirmări, dacă „la concurs vom avea voie cu foile”. Normal că nu. E concurs. Îți iei pixul și capul pe umeri.

Nu mi-am propus să fiu polițist și, fiind atât de mulți copii în clasă, nu mi-am închipuit nici o secundă ce va urma. La final, când am rămas doar noi, un băiețel a venit la catedră și mi-a povestit cum la una din echipe au folosit telefonul să caute răspunsurile. Am simțit că mor. O altă fetiță a confirmat acuzația. Acuzatul a recunoscut. Am avut primele minute dintr-o lungă serie care va urma de discuții pe tema „ce înseamnă să fii un om cinstit/corect”.

Am început întâi cu cei care au văzut și nu au spus imediat. Într-un concurs (și nu numai!) cel de lângă tine concurează pe același loc. Dacă el trișează… și îți va lua locul… te vei simți cum?! Datoria ta este ca atunci când cineva trișează să spui. Nu înseamnă că ești pârâcios. Înseamnă că cel care concurează împreună cu tine nu te respectă și nu trebuie să tolerezi acest comportament. Apoi, în cele câteva minute care mi-au mai rămas, am judecat comportamentul necinstit… frauda… însă copiii erau îmbrăcați de plecare, obosiți, pe mine situația mă dăduse peste cap. Trebuia ceva mai multă strategie în abordare și încă nu știu de unde s-o apuc! Deși echipa a obținut ultimul loc, am decis să nu le acord nici măcar diplome de participare.

Am o săptămână de vacanță în care să mă gândesc ce fac, cum fac, dar mai ales, când fac! Momentele mele cu ei, în care nu am de parcurs o programă, sunt atât de puține… Mi-am amintit cum la una din evaluări am fost întrebată de un copil dacă poate lua manualul, că nu e sigur de un rezultat. Stau și mă întreb dacă acel „cărțile și caietele în ghiozdan”, înainte de teste, sunt suficiente pentru ei pentru a aprofunda gestul, pentru a-i duce cu gândul la cum este corect să te comporți la un examen/test/concurs. Scopul scuză mijloacele? Te faci frate cu dracu până treci puntea? Sau… încotro s-o iau…?

Nu m-am așteptat la o asemenea provocare la început de an… Aveți sfaturi? Idei?

ciuperca

Când speranța chiar moare

Dacă programul la master nu era suficient de încărcat (adăugat, bine-nțeles, programului de la școală, zi de zi, de luni până vineri), conducerea Universității București a avut un moment de revelație: ne lipsește din orar un curs! Așa că, duminica, că doar sâmbăta aveam deja alte șase ore, ne-au chemat pentru a putea bifa pe fișa matricolă și „Etică și deontologie academică”.

Culmea, deși eu cu filosofia n-am avut nimic de împărțit, doar ne-am salutat frumos, profesorii de la Facultatea de Filosofie care s-au implicat până acum chiar au fost plăcuți. Însă… ascultând discursul lor, logic și argumentat, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cât de inutil este pentru unii. În primul rând pentru aceia care vin, semnează prezența, stau un pic și pleacă („Curat etic!”). Apoi pentru cei care au deja propriile convingeri privind ceea ce este „etic și moral”.

Îmi răsună în urechi o afirmație: „… nu ne propunem să stopăm plagiatul, ci să-l ținem sub control”. Grozav ideal! Ca scop poate mai merge… Dar… ceea ce par să nu înțeleagă cei care își doresc cu adevărat acest lucru e că nu merge ca în Caragiale, să revizuim pe ici, pe colo. Dacă tu permiți frauda la examene, închizi ochii când lucrările sunt făcute cu copy/paste și nu faci tot ce ține de tine ca să oprești fenomenul, un soft anti-plagiat se va lupta cu morile de vânt.

Am avut recent de rezolvat o provocare, de a furniza în jumătate de oră un document. Primele sfaturi pentru a tempera primul meu atac de panică a fost „Ia repede unul de pe … și printează-l”. Nu spun de unde 🙁 . Doar că mie mi-a luat vreo 20 de minute să-mi scriu singură proiectul… Și garantat mi-ar fi luat mai mult să caut, să sortez, să scot ce nu se potrivea. Apoi, întotdeauna am preferat să merg înainte cu propriile-mi tâmpenii, dacă atât am putut „produce”, decât să merg cu ale altora. Discuție de etică?

ciupercaÎn anul I am iscat o dezbatere privind cinstea și corectitudinea la examene. Nu mi-am închipuit că tabăra „copiezi, deci trăiești” va avea adepți care o vor susține până în pânzele albe… și oameni care, senini, să afirme că e problemă personală dacă îți asumi riscul de a copia. Nu mi-a venit să cred, deși de-atunci am văzut și auzit atâtea, că acum nu aș mai fi atât de șocată (doar nivelul de dezgust crește amenințător). Se copiază la toate examenele, începând de la primele pe care le dai… până la ultimele. Nu înțeleg însă de ce nu luăm atitudine. Pentru că suntem prea puțini care mai credem în asta?! Un amic, implicat într-un concurs de selecție foarte înalt, la nivel de inspectori, îmi spunea cum le picau cărțile de pe picioare, de-ți era mai mare rușinea de rușinea lor!

Noi cred că avem nevoie de cursuri de etică de la grădiniță! Așa poate vom reuși să mai aducem la normal un fenomen care ne-a intrat până în măduva oaselor. Purificarea nu e ușoară… Oare cum ar arăta țara asta dacă de mâine ne-am trezi toți și ne-am impune să fim corecți?

Până atunci, o să am în fișa matricolă un curs de etică, mențiune care îmi va da „dreptul” să-mi susțin dizertația anul viitor. Aș vrea să cred însă că numai faptul că au dat pe la curs, chiar și să semneze prezența, le va ridica unora niște întrebări… aș vrea, că așa sunt eu optimistă!

portret

Portretul – lecție de desen

Pentru că site-ul nu a fost timp de mai bine de 8 ani ocazia unor provocări adevărate, uite că am parte de altele. Avantajul pe site a fost că aveam posibilitatea să aleg ce provocări accept… diferența la școală e că trebuie să le găsești o soluție chiar dacă e punctul cel mai slab. Și la desen Dumnezeu nu mi-a dat talent!

Când am văzut programa am zis că asta e. Profesorul de muzică ne spunea că, dacă poți vorbi, atunci poți și cânta. Numai surzii nu pot cânta. Ei nu au voce. Restul avem voce… Cam așa și la desen. Ai mâini, poți desena. Și Doamne, câtă voință îți trebuie să treci peste toate hopurile, să exersezi și să încerci până iese măcar „ceva”!

Lecția despre portret s-a încadrat tot pe-aici. Mi-am confecționat singură o fișă suport. Din păcate, pe cea de aici nu pot lăsa și iconițele ajutătoare pe care le-am folosit la clasă. După cum cred că știți, în pregătirea lecției le puteți arăta/distribui elevilor orice material. Pe net, drepturile de autor au regulile lor.

Pentru că timp să fac o animație pe calculator n-am avut (mi-ar fi ieșit mult mai bine!), am făcut demonstrația la tablă. Slavă Domnului că n-a ieșit rău! Le-am arătat diverse tipuri de ochi, de nas, de gură (mirat, trist, dezgustat, vesel), deși cu acestea sunt ei obișnuiți din aplicațiile de telefon. Pentru coafuri am dat iconițele ca recomandare, și mă bucur că n-au ținut mereu cont de ele. Am stabilit regulile pentru împărțirea cadranelor – deși e foarte greu cu estimarea distanțelor la această vârstă. Apoi am trecut la lucru… Primele au fost gata. Apoi, pentru că tot plecam la facultate, am avut parte de puțină distracție în pauză cu colega mea de bancă… și-am folosit două cadrane.

Primele creații (și înainte de a vă da cu părerea, vă recomand să încercați. Nu e chiar atât de ușor cum pare!)

portret

 

Școala, digitalul și o altă poveste

Ne străduim de la începutul acestui nou secol să pășim cu educația, cu adevărat, în mileniul al treilea. Am avut destule ocazii să văd „la lucru” softuri educaționale, însă, din tot ceea ce am văzut în această categorie, cele legate de matematică (geometrie mai ales) mi s-au părut extraordinare. Trebuie să acceptăm că există copii care chiar au nevoie de acest sprijin vizual în învățare și trebuie să venim cumva în întâmpinarea nevoilor lor.

Aceste softuri mai au un atu remarcabil, atunci când sunt folosite mai ales în timpul lecției: ele sunt capabile să îi dea copilului feedback imediat. Niciun profesor, oricât de minunat ar fi el la clasă, nu poate corecta instant 30 de calcule scrise, sau verifica 30 de perpendiculare… Și feedbackul imediat este cel care asigură o consolidare rapidă a conținutului învățat, îndreaptă la timp erorile și nu te lasă să continui până ce nu ai achiziționat suficient pentru etapa următoare. Cu alte cuvinte, contribuie substanțial la eficientizarea procesului de învățare.

Suntem suficient de „deschiși” ca părinți pentru acest mod de a învăța? Ar trebui. M-am bucurat că anul acesta, când am dat la clasă manualele fără cd-uri, că am fost întrebată de ele. Nu toate manualele mai aveau cd-uri, să țin evidența acestora era prea complicat, așa că am căutat altă soluție. Le-am copiat pe toate pe calculator, le-am pus pe transfer și au ajuns la toți părinții interesați. Pentru cine se descurcă mai greu cu net-ul, am dat, pe stick, toate manualele. La clasă, fără proiector, e foarte greu să lucrezi ca acum 50 de ani, cu creta și tabla. Acum vreo 30 de ani tata avea retroproiector și știu că mă amuzam teribil când stătea să deseneze acasă foliile. Mă bucur însă că am reușit, cu sprijinul asociației de părinți, să facem pasul acesta și să beneficiem de tehnică. Lucrăm încă la motivație.

Pentru că l-am pomenit pe tata, să detaliez un pic. Predă matematică, la gimnaziu, într-o comună măricică. Copiii, ca peste tot, mai interesați sau mai puțin. Bate la ușa pensiei, dar de ceva ani, de când a descoperit softurile, are un singur regret: că nu le poate folosi la clasă la întreaga lor capacitate… e sigur că ar fi și copiii mai interesați și ar înțelege mai ușor unele noțiuni. Dar în situația în care e el este aproape întreaga Românie.

Pentru orice problemă, există însă și soluții. Tot tata îmi spunea mereu: „Nu există nu pot, există nu vreau.”  Ca dovadă, atunci când chiar îți dorești să schimbi ceva, o faci. Dau exemplu aici Fundația Orange, care chiar s-a ambiționat să arate că și în mediul rural avem copii deosebiți care merită o șansă.

În 2016 a fost lansat, ca program-pilot, „Digitaliada”. 10 școli din mediul rural au fost dotate cu video-proiectoare, laptopuri, tablete, pentru învățare digitală. Ce-a ieșit? Progrese vizibile ale copiilor, îmbunătățirea situației școlare, dar după ce-am ascultat o mulțime de mărturii ale acestora, mi-am dat seama de ceva: a crescut de fapt motivația în învățare, exact acel ingredient secret pe care orice om de la catedră se chinuie să-l activeze elevului. De data aceasta, este matematică și informatică. Dar cel puțin în aceste școli, pasul a fost făcut. Și ceilalți profesori au un exemplu și, de ce nu, o provocare.

În anul școlar curent, „Digitaliada” s-a extins. Acum programul cuprinde 30 de școli. Fundația Orange a investit peste 800.000 de euro până acum, și programul va continua. Până acum, 3.400 de elevi vor învăța „altfel” și probabil viața lor, chiar dacă nu se va schimba major, cel puțin va exista o deviație de la traseul pe care se aflau înainte. Din studiile care au însoțit programul, reiese că și în mediul rural părinții sunt la fel de preocupați. Copiii au calculatoare acasă, internet, dar nimeni nu îi poate îndruma dincolo de ecran.

Este a doua latură a programului, care în acest moment vine să răspundă nevoilor tuturor celor care au acces la internet. Platforma www.digitaliada.ro încurajează crearea și postarea online de conținut digital educativ în limba
română, cu scopul de a fi folosit de elevi sau profesori din toată țara. La un an de la lansarea platformei aceasta a
înregistrat peste 24.000 de utilizatori unici și peste 100.000 de vizualizări. Platforma conține 256 materiale
digitale educaționale și găzduiește concursul anual de materiale digitale #Digitaliada, ce premiază pasionații
care dezvoltă conținut educativ original.

Trebuie să spun că profesorii au idei… nu duc lipsă absolut deloc. Însă pentru a crea astfel de instrumente de lucru, au nevoie de sprijin. Am tăiat enorm de multe din proiectul pentru manualul meu digital, pentru că însemna foarte multă grafică dedicată, animație, și dacă mai ceream și interactivitate… deja tot bugetul se ducea pe o singură aplicație. Eu am vrut, la istorie, să poți explora interiorul unei locuințe în diverse epoci. Dar imaginați-vă cum e, la geometrie, să poți răsuci figura pe toate părțile, la propriu, până vezi soluția și nu doar să analizezi o proiecție pe hârtie, pe care poate nu ai construit-o bine… și n-ai ce soluție să găsești.

Și, dacă argumentul acesta nu este convingător, gândiți-vă că sunt școli în care nu mai există de foarte multă vreme instrumente de geometrie pentru tablă. Am căutat pe net, se găsesc, 100 lei așa, lejer. Materialele digitale sunt șansa pe care o avem să compensăm materialul didactic. Nu vorbesc acum doar de matematică, ci de sistem, în ansamblu. Hologramele sunt aproape, ochelarii aceia de realitate virtuală… să visez cum ar fi să discutăm despre mediile de viață, călătorind cu elevii pe sub apă, de exemplu? Ok, nimic nu va înlocui experiența dată de realitate. Dar să fim serioși. La Cucuieții din Deal, copiii aceia au noroc dacă ajung să meargă la liceu. Sunt oameni și acum, în secolul XXI, care nu și-au părăsit în viața lor satul. Credeți că vor face vreodată snorkeling pe lângă corali?

Un alt argument pentru aplicațiile digitale este faptul că au umor. Într-o doză mai mare sau mai mică, copiii de azi au nevoie de acest element. Așa cum o carte, pentru a fi citită, trebuie să fie amuzantă, tot la fel și învățarea trebuie să răspundă acestei cerințe. De ce să te alegi doar cu frustrarea dată de un profesor supărat că oricât se străduiește, nu reușește să te ajute, și să n-ai parte și de un feedback identic, dar spus mereu calm… știu, sunt părinți care consideră că toate acestea sunt o joacă, că nu au niciun sens, că la școală mergi cu un singur scop și că e o prostie să ai proiector în clasă și să te holbezi la ecran. Dar uite că am împrumutat unul și l-am dus la clasă după ce am aflat că salcia are blană și delfinul are solzi, pentru că nu aveam ce să discut pe marginea testului de științe fără să arăt imaginile. Normal că puteam să mă duc cu un atlas botanic și unul zoologic, să mă plimb de două ori printre bănci cu două poze 5×5 cm, la care să se uite obosiți pe rând și în spatele meu să se joace și să uite… că doar manevra e plictisitoare.

Am ales să pun pe tablă coli albe, să improvizez un ecran, să ne uităm toți, simultan, la vietățile acestea. Și în loc să „ne amintim” ce-am văzut, să le analizăm direct, așa cum ar trebui, prin toate mijloacele de percepție. Și pentru că tot l-am avut la mine, m-am jucat cu el și la matematică. Am avut noroc ca fix în lecția mea să fie o aplicație interactivă. Am trecut „la butoane” unul din copii, și i-am lăsat să încerce variante. Normal… ar fi vrut toți. Le-am spus atunci că „nu se poate”. La pauză am strâns totul cu tristețe. Undeva, într-un univers paralel cu noi, sunt copii care au tablă interactivă, tablete, și ceea ce voiau să facă copiii mei, din instinct, cu aplicația, alții fac pentru că au cu ce.

Încerc să-mi imaginez ce simt copiii care au câștigat un loc în programul „Digitaliada”, și nu cred că reușesc atât de bine. Poate pentru că am uitat satisfacția dată de joc și învățarea prin joc. Acea învățare petrecută natural, fără stres, dar mult mai profundă decât orice frică de note sau de profesor. Pur și simplu înveți pentru că atunci asta e ocazia care ți se oferă. Recompensa imediată, virtuală, e doar o iluzie. Satisfacția reușitei e cea care ne hrănește cu adevărat. Să-i lăsăm să se „joace”, însă mare grijă cu ce… aici e secretul. Mulți chiar nu știm ce, ne sperie dependența de aparate, dar ne îngrozește faptul că sunt „altfel” decât noi. Facem eforturi imense să-i determinăm să fie și ca noi, dar ne amăgim că îi lăsăm să fie „ca ei”. Ar trebui să ne hotărâm…

La final, îmi dau seama ce e „Digitaliada”. Este dovada că lucrurile se pot schimba, că rezultatele apar, dar nu din senin. Că trebuie să investești, atât în instrumente, cât și în oameni. Acestea la nivelul programului desfășurat în școli. În ceea ce privește platforma, „Digitaliada” este o provocare pentru toți profesorii, de a căuta noi soluții pentru problemele pe care le identifică în lecție, și pentru care metodele clasice au eșuat.

Vă invit doar să meditați, atunci când hotărâți că manualul digital al copilului este prost și mai bine tăiați de pe listă această variantă, dacă nu cumva forma este bună, dar n-ați ales conținutul potrivit. Dacă nu cumva materialele de pe platformă vă pot ajuta să rezolvați o problemă cu trei zile mai devreme decât ora de meditații din weekend. Sau, de ce nu, poate chiar s-o înlocuiască.

tabla inmultirii afis mare

Tabla înmulțirii – afiș pentru clasă

tabla inmultirii afis marePrintre materialele obligatorii pe care le aveam de pregătit pentru clasa mea se afla și tabla înmulțirii. Dacă încerci să găsești pe net, sunt o mulțime, cu fel de fel de decorațiuni, care se pot imprima pe A4… ocupă cel puțin 10 pagini, și cele mai multe sunt complet inutile pentru copii, căci sunt scrise atât de mic, încât nu pot fi citite din bancă.

Întrebarea era… de ce să le mai pun pe perete, dacă tot nu pot să le folosească?! Așadar am căutat o soluție pentru a avea în primul rând scrisul mare. Am văzut variantele așezate în pătrat printr-unul din manuale, și mi-am amintit de un fel de abac pe care îl aveam când eram mică. Trebuia să trag de niște benzi de plastic, astfel încât să „eliberez” punctul de intersecție. Dacă aveam 6×7, trăgeam de 6 cât să eliberez 4 buline, de 7 cât să eliberez 3 buline, și devenea vizibil rezultatul, în spate: 42.

Așadar m-am apucat de desenat și, pe lângă spațiul destul de mare lăsat între produsele scrise, am schițat și niște benzi cu transparență, care să ghideze ochiul pe linie și pe coloană (în imagine se văd mai puțin, dar la lumina zilei sunt mult mai clare). În plus, varianta aceasta de citire a informațiilor exersează capacitatea copiilor de a urmări datele în tabele. Dacă ți se pare obositor… n-ai decât să o înveți!

Am printat-o pe coli A4 – 16 la număr, la super-preț: 0.6 lei pagina full-color. Pentru îmbinare, aveți pe fiecare pagină imprimată un cod – exemplu: (2,3) – rândul 2, coloana 3, după care le așezați. Decupați apoi marginile albe care nu sunt necesare – atenție, nu toate! Decupați muchia de sus și muchia de stânga a fiecărei pagini, sau jos și dreapta, vedeți cel mai bine când le așezați cam cum puteți obține o suprafață optimă de îmbinare. Paginile au setată și o margine de suprapunere. Cum toate sunt colorate și au pătrățele, îmbinarea se face destul de ușor.

Dimensiunea finală este de aproape 80×110 cm. Eu i-am fixat și două stinghiuțe pe spate. Spor la imprimat!

PS. La teste o dau jos… spre dezamăgirea copiilor. Momentan este pusă pe peretele din fața clasei, căci am primit „observații” de la „necăjiții” care nu o știau, dar stăteau cu spatele la ea… că nu e „corect”, ei trebuie să se întoarcă!!

PPS: O puteți descărca de AICI. Vă rog să nu urcați acest material pe niciun grup/forum sau în altă parte pe internet. Îmi aparține, îl puteți descărca și folosi, dar nu aveți dreptul de a-l modifica sau distribui! Dacă doriți să-l recomandați, dați „share” acestui articol, sau folosiți linkul: https://talentedenazdravani.eu/blog/2017/10/08/tabla-inmultirii-afis-clasa/ . Mulțumesc pentru înțelegere!

 

Susține acest site cu o donație!

Colțul viu al clasei

În clasele primare, din cauza suprapopulării școlilor – și nu pentru că mergeam eu la școală de fițe, dar la noi chiar erau mulți copii arondați – s-a învățat și în trei schimburi. Normal că am ajuns să învățăm și în laboratoare… că doar nu era să rămână goale.

În clasa a patra am ajuns în laboratorul de biologie. Era perfect pentru orele de arte, căci aveam chiuvetele la îndemână. Am învățat atunci alcătuirea internă a corpului uman, pentru că, nu știu cum se făcea, dar mulajului îi picau organele și până venea doamna trebuia să le așezăm repede la loc. Puzzle 3D, ce știam noi! Dar peste toate planșele și mulajele care mi-au trezit o curiozitate timpurie pentru anatomie, cireașa de pe tort era acvariul cu broasca țestoasă. Normal că n-a mâncat săraca doar ce era în meniu, dar vânam orice tip de muscă îndrăznea să intre în clasă ca să o vedem cum deschide gura și înghite. Deschidea ea gura și la creioanele cu gumă… dar… nu comentăm.

Mi-am dorit mult să am în clasă un „colț viu”. Am o mulțime de plante, deși trebuie să duc, când mai cresc, mimozele și ghiveciul cu ghiocei, deocamdată plin cu trifoi. Dar proiectul eram mai amplu. Trebuia musai și un animăluț. Hamsterii mi s-au părut cei mai la îndemână. Am avut noroc cu M., băiețelul ei s-a plictisit de hamsterii pe care i-au luat acum vreo doi ani, și voia să îi dea ca să facă upgrade la papagal. Așa că am primit cadou pentru clasă doi hamsteri, cu o cușcă complet utilată. Pufoșeniile, mici și drăgălașe, au o mutriță care te bine-dispune instant.

Prima lor zi de școală

Vinerea trecută copiii s-au asigurat că mă țin de cuvânt și luni „vin hamsterii”. Prima oră luni – joc și mișcare, afară. Dezamăgire maximă, mai ales pentru cine n-a venit cu 5 minute măcar mai devreme și a zărit doar cușca în timp ce lăsa ghiozdanul. Pauza la noi trece repede, cu jumătate din copii lipiți de cușcă (că nu au toți loc). Dar primele pauze au fost filmați, fotografiați, trimiși părinților, de nici eu nu am atâtea poze cu ei. Se suie pe roată? Poză! A coborât? Poză! Nici nu m-am agitat, știu că până nu își vor satisface curiozitatea nu îi vor slăbi. Deocamdată încercăm să facem mai puțină gălăgie, ca să nu-i stresăm.

La 7.40 când intru în clasă apuc să-mi trag sufletul, căci la 7.45 avem cele 5 minute de mângâiat hamsterii. Cine nu nimerește în aceste 5 minute… pierde șansa zilei. Scot câte unul, îl pun în cutiuța de transport, pe care o dau de la unul la altul și mângâie (stresează) viețuitoarea. Dacă aud certuri că X îl mângâie mai mult decât Y, hamsterul intră imediat în cușcă și cușca se urcă pe dulap, de unde, normal, nu se mai văd aproape deloc. Așa că sper să-și rezolve singuri problemele. De hrănit îl hrănește elevul responsabil al zilei, împreună cu mine. Unul dintre cei 4-5 din echipă, depinde cum își împart sarcina. Le pot aduce mere și legume, lucrăm încă la „cât mănâncă un hamster mic”.

Acum avem o problemă cu cei curioși de la celelalte clase. Mai avem frățiori mai mici, care au venit de mână cu cei de la mine din clasă, că vor și ei să-i vadă. Bifăm și părinți curioși. Avem atracție, nu glumă!

Ieri am dat temă la română: cum să îi cheme, de ce ai ales numele, cui i se potrivește, căci doar sunt doi. Aștept să fac lista de nume, să votăm. Însă îmi dau seama că eu chiar habar n-am ce comportament au hamsterii! Copiii știau care doarme, unde doarme, cât doarme, ce roată preferă, pe care parte a cuștii stă de obicei. Își fac griji că nu are nimeni grijă de ei în weekend… ooo daaa, de parcă în concediu când le lăsam mâncare pentru o săptămână pățeau ceva… Dar i-am liniștit că este paznicul care se va ocupa cu siguranță.

Până la episodul următor… am de răspuns la o singură întrebare: Doamna, cât de cuminți trebuie să fim ca să ne luați și pește?? 

Mi-am pierdut o viață la ora de religie!

Aș vrea, pentru un moment, să găsiți toate sensurile pe care le puteți da titlului. Dincolo de acestea, sunt sigură că rândurile de mai jos vă vor amuza puțin, dacă nu vă vor întrista.

Realitatea românească

De ceva ani, statutul orei de religie în școală este mult discutat. Întâi, trebuia acum mulți ani să faci cerere să te retragi de la un opțional pentru care nu ai optat. În 2014, Curtea Constituțională a decis în sfârșit că e un nonsens, și părintele trebuie să facă cerere pentru ca odrasla să beneficieze de cursurile de religie desfășurate în școală. În realitate, puține sunt școlile unde aceste cereri chiar se fac, și copiii nu sunt luați cu arcanul la oră… La țară nici măcar nu sunt informați că au posibilitatea să nu frecventeze cursul, iar dacă cumva îndrăznesc să se retragă, cel puțin la noi în sat, începe șantajul: nu merge copilul la ora de religie, nu beneficiezi de serviciul religios în familie.

Mai peste tot a apărut „moda”  de a confirma faptul că nu frecventează copilul ora de religie. Adică un fel de încă o cerere, prin care confirmi că nu face… păi, măi nene, dacă voiam să facă, făceam cerere să facă, nu? Așa sunt centralizatoarele de la ședința cu părinții, în care se dă cu subsemnatul: cine dorește și  cine nu să facă. L-am considerat relativ util, așa poți da repede profesorului de religie o situație, cui să pună absențe și cui nu… Dar, legal este ca părintele doritor să facă o cerere către director de înscriere la curs.

De ce nu se fac nici cererile, dar nici informările?

… povestea e simplă. Conform ordinului ministrului (Ordinul MECS nr. 5232/2015)  școala este obligată să asigure un program alternativ de activități pentru copiii care nu frecventează cursul, dacă acesta este intercalat, și nu prima sau ultima oră. De ce să te legi la cap dacă nu te doare? Nu mai bine faci pe mortul în păpușoi, și bagi toți copiii la oră, că doar nu le strică? Scapi de probleme…

Personal am informat părinții. Dincolo de opiniile mele personale, am fost cât se poate de neutră. Fiecare are dreptul să decidă pentru copilul lui. La prima oră de religie le-am dat voie să plece acasă copiilor care m-au anunțat că nu fac și părinții îi iau mai devreme. Nu i-am ținut cu forța, doar pentru că nu am avut ședința cu părinții. Dacă nu au depus cerere că vor să frecventeze cursul, normal nici nu ar fi trebuit să se țină… logic, nu? Dar noi nu trăim în țara logicii.

Ce fac copiii mei la religie…

Opțiunea mea, de prin 2009 de când scriu pe blog, o știți. Am petrecut deja 8 ani în școala românească și nu consider că au avut copiii mei ceva de pierdut că nu au frecventat cursul. Nu le-am interzis să participe la oră, dacă li se pare interesant. Au stat, au văzut și au decis singuri să renunțe. Dacă atât a reușit profesorul… nu e vina mea. Ce o fi lipsit? Captarea atenției? Trezirea interesului? Nu e treaba mea. Eu aveam o singură problemă: să nu li se pună notă la o astfel de disciplină.

O altă problemă personală este cea a „mersului la religie pentru notă”. Când l-am retras pe Andrei în clasa a cincea, doamna dirigintă mi-a spus exact acest lucru: orice puțin contează la medie. Eu nu pentru note îl trimit la școală! A zâmbit. Mi-a spus că aude atât de rar acest lucru…

Mi se pare cea mai jalnică motivație și cea mai lipsită de valoare decizie pe care o poți lua ca părinte în fața copilului tău. Adică tu îl trimiți la școală pentru note, nu ca să învețe, și asta e tot ce te interesează. Și aici ajungem la unul dintre motivele pentru care acest sistem al nostru se zbate și nu progresează… pentru că de aproape 30 de ani  noi „ne facem că lucrăm”. Nu ne interesează decât spoiala, ce scrie pe hârtie, și nu adevărata valoare, ce câștigă copilul. Condiționăm actul didactic, și vrem performanțe, dar nu valori.

După cum sper că știți, la ciclul primar nu are nicio influență calificativul. La gimnaziu se mai schimbă povestea. Adică, în cazul în care (încă) se mai iau în calcul mediile la examenul de capacitate, religia îți dă pe an un 0.003… și cum se calculează cu două zecimale, nu îți dă de fapt nimic. Asta, bine-nțeles, dacă ai 10 la religie. Cu alte cuvinte, trimiți copilul la un curs, vrei să învețe, dar el știe deja că va avea 10. Nu vi se pare un nonsens? Are curaj profesorul de religie să nu dea 10? Nu! Pentru că știe prea bine că pâinea lui atârnă de „fericirea” părinților, cumpărată prin note…

A început anul… și un nou curs de religie

Când și-a văzut orarul, Iris a fost în al nouălea cer de fericire. Avea religia ultima oră, deci putea pleca acasă… surpriză însă, la prima oră, pentru că „nu a avut loc ședința” ca să „optăm”, toți copiii rămân la religie. Degeaba argumente, că nici anul trecut nu a făcut, și nici n-o să facă vreodată… a rămas consemnată la oră. Citez: „împotriva voinței mele”. Afirmația m-a lovit… copilul meu cel mititel, drăgălaș și simpatic, devenit peste noapte o mică domnișoară, și-a definit drepturile, și le-a cerut, și pe deasupra, are și voință. Complet nervoasă pentru această încălcare a libertății de conștiință, a devenit din elevul  silitor, respectuos și atent o mică rebelă care, citez iar, „am fost și eu la oră rea”. Cu alte cuvinte, genul acela de copil care te scoate din minți, la care îi faci 10 observații și tot nu se potolește… Doar că n-a dat-o afară. Abia aștepta…

Însă statul la cursul de religie s-a soldat acasă cu niște ore de discuții și analize. Pe lângă stat jos la rugăciune, că nu-i vedea sensul, a întins coarda, și-a făcut cruce invers, aproape orice ca s-o scoată din minți pe doamna. Și-a făcut avion din fișa primită, a stat de vorbă și a schimbat bilețele, orice, dar orice ca să plece acasă.

Adaug că e copilul care a citit, din proprie inițiativă, calendarul sfinților de la Sucevița, după ce a cerut să-i cumpăr cartea, că i s-a părut interesantă. Dar nu să o oblig la școală… Ca profesor, normal că nu sunt de acord cu comportamentul. I-am spus să-și ia o carte de citit, să stea în ultima bancă și să-i ignore pe toți. Nu i-a permis. E copil și nu își poate controla reacțiile, mai ales când furia e la butoane. Însă ca părinte, și doar din acest rol, consider că doamna în cauză și-a căutat-o cu lumânarea.

Din ce mi-au auzit urechile…

Nu e singura care nu face. Anul trecut erau vreo 12… anul acesta nu știm încă. Într-o clasă de 34, să ai 10 copii care mai bine ar fi stat afară decât acolo, clar neinteresați, e un coșmar. Așadar pun cu bulinuțe ce am ascultat în ultimele ore…

  • circulau bilețele. Normal, dacă nu faci gălăgie, trebuie să comunici cumva. Doar că mesajul de pe bilețele, pentru 12 ani, mi s-a părut… Taci că te aude Pomohaci. M-a întrebat dacă eu știu cine este Pomohaci. Eu am întrebat-o dacă ea știe. La 12 ani mi-a explicat exact, și nu înțelege de ce nu e la închisoare. Dacă ia copiii de pe străzi pentru s… Așadar, schimbați amenințările, nu le mai spuneți copiilor de bau-bau, țigani sau polițiști, injecții sau alte lucruri care se pot dovedi utile în viață. Aveți una la dispoziție, creată chiar de ei.
  • O altă minunăție a fost că la acest curs sunt pregătiți pentru „viața de apoi”. No, ok, bine. Eu o trimit la școală să fie pregătită pentru viața pe care o are de trăit. Dacă celelalte materii te pregătesc pentru această viață, la religie îi pregătește pentru viața de apoi. Cum încă nu e o certitudine, efortul este minim. QED.
  • Deși încă mai am de lucru la „Tatăl nostru”, am aflat că a suferit ceva modificări… și ne motivează nouă absențele noastre… Citat de la băieții din spatele ei. Îi era ciudă că nu i-a venit ei ideea.
  • din ora trecută am aflat că dacii se închinau la sfântul Filip (și încă unul, pe care nu l-a reținut). A ridicat mâna să spună că dacii aveau mai mulți zei, și Zamolxys era zeul cel mare. N-a pus-o. Pierderea doamnei, poate afla și ea. La o altă întrebare, a răspuns un coleg. Foarte bine! Ai 10! Râsete. Copilul nu face religie… abia așteaptă să se retragă.
  • cea mai tare a fost însă cum și-a pierdut ea „viața” la ora de religie… pentru că, pentru a fi în ton cu preocupările digitale ale copiilor, doamna a hotărât să fie mai interesantă și să le dea „trei vieți” la început de an școlar. Ca în orice joc, faci o greșeală, pierzi o viață. Numai că mie personal mi s-a părut cam macabră abordarea, să-ți pierzi viața la ora de religie. Putea totuși să le dea nouă, ca la pisici… ce să facă cu trei?! Iris a pierdut deja două vieți…

În contextul a ceea ce se întâmplă acum în învățământ, tare mi-e că foarte curând vom produce vietăți supuse, și nu oameni capabili să gândească singuri. Știu că speranța moare ultima, dar până la următoarea oră de religie, din septembrie 2018, luăm o pauză. Doar că o să fiu mai precaută, în prima zi de școală îi voi da o înștiințare, pentru oricine cere, că nu frecventează această oră…

Să vă întreb cum stați cu opțiunile? Ce se practică la voi în clasă?

PS. Am scris articolul cu ea lângă mine. Citea atentă, „să se asigure” că povestesc corect. Și mi-a spus ce a remarcat: prefăcătoria. Din ariciul zburlit care îi tot făcea observație, și o lua cu „și tu, domnișoară”, a devenit numai lapte și miere, cu voce lingușitoare, când a aflat că se vrea să se retragă de la oră, și nu e singura. Să ne fie lecție, pentru mai târziu!

Seturi educaționale de la DACO

În vară, după ce am vizitat școala, am aflat că este „liberă” clasa de pregătitoare și poate o clasă a III-a. Mi-am zis că, fiind la început, mai mult ca sigur voi primi clasa de început de serie, așa că am început timid să mă gândesc ce aș putea folosi util în activitate. Cum ei se simt mai mult la grădiniță decât la școală, iar programul lor e special, am ales de la DACO pachetul cu seturi educaționale. Mi-am zis că sunt un început bun pentru a utila centrele, sau pentru momentele de relaxare ale copiilor.

Seturile sunt realizate din spumă cu densitate mare. Ar fi poate utile seturi de acest gen din lemn, dar în același preț nu aș reuși să iau decât unul, nu 7…

Să le iau pe rând:

Descoperă formele:

Le conține pe toate cele șase pe care un copil ar trebui să le cunoască la finalul clasei pregătitoare. Formele se detașează, și sunt și decorate pe placul lor. Doar pentru potrivire, poate fi folosit și de copiii de grădiniță. Doar să țineți cont că la grupa mică se învață cercul și pătratul, apoi triunghiul, dreptunghiul, rombul și ovalul, ultimele la CP.

Animalele:

Planșa este bilingvă. Potrivirea se face ori după denumirea scrisă alături, ori după formă și mediul „de viață”. E cam mult spus, căci nu avem decât o pajiște și o cușcă pentru cățel. Aici mi se pare forțată apariția ursului pe bicicletă,  umanizat, între animale domestice. După cele de mai sus, aș merge cu ea mai mult spre grădiniță decât spre școală.

Cât e ceasul?

Ceasul de spumă mi-a plăcut mult. Recunosc că i-am făcut plan de la început să îi montez un mecanism de ceas care zace pierdut prin casă, și să-l folosesc ca ceas al clasei. Încă nu am finalizat proiectul, clasa pe care am preluat-o are ceas, și… mai aștept. Ca joc de potrivire, pot fi scoase cifrele și montate la loc, la fel și steluța de pe mijloc. Pentru învățarea ceasului, pot fi utilizate limbile, prinse cu o capsă ce le permite să fie mobile.

Calculează și Învață alfabetul!

Cele două seturi mi-au plăcut mai mult pentru decor. Apoi m-am gândit să le transform în seturi de ștampile, doar că trebuie să găsesc niște capace pe care să le lipesc. De menționat că setul cu alfabet nu are diacritice, dar există o mică piesă ce poate fi folosită pentru a pune căciulițe și virgulițe. Pentru „â și î” voi decupa eu probabil una. Chiar îmi imaginam în câte moduri voi folosi stampilele cu litere… pentru joacă pe coli mari, ori să-și scrie numele.

Formează un elefant!

M-am „jucat” mai demult cu un astfel de puzzle. Întâi îl făceai privind, apoi trebuia să-l faci cu ochii închiși sau legat la ochi. Este un exercițiu minunat de exersare a simțurilor, a transformării percepțiilor în reprezentări și, de ce nu, a vitezei de rezolvare. Partea cu ochii închiși mă gândesc să o păstrez pe listă anul acesta. S-ar putea să le placă și copiilor mei, mai mari.

Tangram

Dintre toate, tangram este preferatul meu. În clasele primare sunt o mulțime de aplicații cu jocul acesta și, dacă încercați drumul invers, să aveți doar umbra rezultată și să identificați piesele, s-ar putea să nu mai fie deloc așa ușor! Aveam unul din lemn, al meu personal, însă alesesem pentru clasă această variantă din spumă. Îl voi folosi cu siguranță și anul acesta, căci posibilitățile sunt nesfârșite. Vreau chiar să-i încurajez să aibă toți piesele și să-i provoc, mai ales când sunt agitați, cu forme greu de ghicit. E un joc pe care fiecare ar trebui să îl aibă acasă. Pune la încercare răbdarea, imaginația și capacitatea de a combina forme.

Puteți să le achiziționați împreună sau separat, în funcție de interes. Vă recomand să strecurați acest gen de activități în cadourile pentru copiii prietenilor, și să evitați pe cât posibil păpuși și mașinuțe, cu siguranță suficiente de la anumite vârste. În ultimul timp am făcut cadouri numai din categoria art&craft. De exemplu, am luat mai multe seturi de piese din spumă, imprimate, autocolante, și am combinat, astfel încât sărbătoritul a avut și toate tipurile de animăluțe, monstruleți, mijloace de transport și orice am mai găsit la îndemână. E drept că au sfârșit pe dulapuri, sertare, caiete, și oriunde era loc să lipești ceva… dar nu a fost unul (copil, nu adult!) să nu aprecieze cadoul.

Prima mea zi de școală

Anul acesta nu scriu despre prima zi de școală a copiilor, deși a trecut cu mari emoții pentru amândoi. Scriu despre a mea, care a fost aproape așa cum am planificat-o de ceva ani. Întâi, Iris s-a trezit devreme și a mers ea cu mine la școală, așa cum mi-a promis. Rândul ei să mă însoțească… și era liniștitor să caut, din careu, ochii ei încurajatori în spate.

M-am îmbrăcat și m-am privit în oglindă. Acum ceva ani, când criticam cu zel, din rolul de părinte, „sistemul”, am primit o replică destul de dură. Dacă știi atât de bine ce e de făcut, de ce nu și încerci să o faci? Era, ce-i drept, o reacție corectă. Acum eram în punctul în care m-am imaginat atunci. Începeam un nou drum, și mi-am repetat ceea ce tatăl meu mi-a spus mereu: dacă vrei, poți.

Am vrut să încep altfel. Știam că a prelua o clasă a III-a este mai greu decât a începe cu o clasă pregătitoare. Copiii sunt mari, știu ce vor, ce simt, se cunosc între ei și pentru un timp, eu voi fi „intrusul”. Așadar mi-am dat silința ca această zi să fie cu totul specială pentru ei. În puținele zile avute la dispoziție am încercat să schimb cât de cât prin clasă. Fără ceva „prea mult”, am pregătit panourile. Încă nu am nimic pe ele. Vom vedea, în timp, ce avem nevoie, și le vom acoperi împreună. Nici titlurile nu le-am pus. Trebuia să stau să pictez și decupez litere… activitate pe care copiii de clasa a III-a o pot face liniștiți. Așadar am decis să nu fac eu nimic.

M-am panicat în fața tablei goale. Am mai desenat eu, dar acum nu voiam să scriu un mesaj simplu de „Bine ați venit!”. Mi-am făcut curaj am desenat câteva frunze… și am decis că e exclus să desenez toată tabla! Și atunci am făcut ceea ce știu mai bine: un joc. I-aș spune rebus, dar e prea mult. Hotărârea deja luată, mi-a luat mai mult să scriu frumos la tablă. Cuvintele curgeau… Câți ani au trecut, și ce dor mi-a fost! Am mers pe mesaje… liniște, reguli, stilou, radieră pentru îndreptat greșelile… Și cred că le-a plăcut.

Dar nu aș fi reușit să fac ziua cu adevărat specială fără puțin (mai mult) ajutor. „Talente de Năzdrăvani” mi-a adus de atâția ani o mulțime de satisfacții, însă acum am reușit să le și împart. Am scris tuturor celor care aveau, din ce îmi aminteam eu, articole promoționale sau materiale pe care le puteam folosi la clasă. Am vrut să aibă legătură cu școala. Nu aș fi pus niciodată pe bănci ciocolată sau bomboane, nu facem dresaj la școală.

La începutul verii am participat la un eveniment la  Bricks 4 Kidz, unde printre altele am primit cadou  creioane colorate. Am întrebat dacă nu ar fi posibil să primesc niște cutiuțe pentru copiii mei. Nu doar că s-a putut, dar am primit cutii cu creioane mari, nu mici, cum le știam eu! Dacă ați ratat articolul de atunci, Bricks 4 Kidz este un concept de educație creativă prin care copiii învață, construiesc și se joacă, piesele Lego fiind doar instrumentul de lucru și nu scopul activității. Mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul Bricks 4 Kidz.

Kinderpedia este o platformă mobilă care intermediază relațiile dintre părinți, profesori și instituțiile educaționale. Nu știu dacă ați auzit de ea, puteți citi mai multe aici. Însă când veți parcurge descrierea, e imposibil să nu aveți impresia că trăiți într-un viitor în care educația concentrează toate eforturile necesare pentru binele copilului. Știind câte liste de materiale stau și compun acum, la câte variante de comunicare mă gândesc, căci este greu să stabilești un canal funcțional cu toți părinții, îmi imaginez cum ar fi să fac online programul pe o săptămână, să adaug necesarul pentru fiecare activitate, fiecare părinte să fie informat (și implicat în consecință) și toate să meargă strună. Singura mea problemă ar mai fi doar scenariul activității…  Pentru că este frumos să visezi, oamenii de la Kinderpedia mi-au arătat că se poate să te și trezești și să zâmbești, așa că cam primit câte un caiet cu foaie velină pentru fiecare copil.

Cum mi-am dat singură un deget, mi-am amintit de seria Pixi Știe-Tot, apărută la editura ALL, care se potrivește de minune cu noua disciplină „Științe ale naturii”, la clasa a III-a. Cred că în cele două săptămâni care au trecut am spus cel mai des „te rog” și „mulțumesc din suflet”. Pe băncuțele copiilor a fost, în prima zi de școală, și câte o cărticică din serie. Sper să le placă și să îi conving să le avem la clasă, încet, pe toate!

Mi-am stors mintea ce aș putea adăuga legat de arte și abilități, zona mea favorită de activitate, și mi-am amintit de un eveniment mai îndepărtat, organizat de SECOM, și la care am primit hârtie origami. Pentru o secundă m-am gândit „ce-ar fi dacă” ar mai avea, și ar fi posibil să primesc pentru copii… Era deja târziu, școala stătea să înceapă, dar în al 11-lea ceas am primit ceea ce mi-am dorit și chiar mai mult. Tot potrivit orelor de științe, SECOM a editat pentru copii mici enciclopedii care explică pe scurt cum funcționează corpul nostru și cu ce anume. Avem astfel acum la dispoziție Fierul, Calciul, magneziul, zincul, Sistemul imunitar, Creierul…. Toate ocazii de învățare.

Am încheiat pachetul cu un semn de carte de la 7arte.org, un calendar al descoperirilor științifice (atenție, la sfârșitul lunii, nu ratați Bucharest Science Festival!) și cu un mic calendar de buzunar, marcă proprie, „Talente de Năzdrăvani”, cu structura anului școlar 2017/2018.

La final, când copiii au plecat acasă, mi-am privit clasa. E greu de descris ce-am simțit. Am reușit să fac o zi altfel, și știu că nu aș fi reușit singură! Le mulțumesc acum tuturor celor care m-au ajutat! Un an școlar minunat să aveți!

Pentru „cutiuța cu amintiri” din prima zi de școală