Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

sperietoare de ciori din tub de carton

Sperietoare de ciori din hârtie

A început școala și, odată cu ea, parcă ne-am mai relaxat. Încercăm să nu ne gândim la pericolele care ne pândesc, ascunse. Eu încerc să iau lucrurile așa cum sunt, să nu îmi mai propun să schimb acolo unde nu există dorință de schimbare. Și, atât cât pot, în cercul meu mic să fac lucrurile pe placul meu și al celor din jur.

Orele de arte și abilități vor rămâne pentru mine orele de suflet, chiar dacă arareori reușesc să duc la capăt ce îmi propun. Anul acesta am schimbat strategia. Am strecurat în planificare, nevăzute, momente de relaxare, să alternez cerințele programei cu proiecte mai amuzate, mai provocatoare. Cumva, acele „săptămâni independente” de care mă loveam în planificarea de la grădiniță.

Și săptămâna aceasta a fost una dintre ele.

Nu am pus în orar orele de avap împreună, vinerea, amândouă. Dacă ar fi așa, orarul de vineri ar cuprinde limba română, sport, două ore de arte… Totuși, prea ușor! Dacă nu e matematică, sunt științe, joacă și provocare.

Ca o paranteză, azi am trăit un miracol. Fără să spun eu ceva, fără să fac vreo observație, era o liniște incredibilă în pauză… Se așezaseră singuri, mâncau, nimeni nu se plimba. M-am speriat. Sunteți bine? Ați pățit ceva? E cea mai liniștită pauză pe care am văzut-o! Am aflat secretul. Doamna, muzica ne-a făcut așa! O, Doamne, dacă știam eu că Elton John are efectul acesta… Doamna, să lăsați muzica asta și la arte! Sir John, tnks!

Sperietorile de ciori

Sperietorile sunt recomandate pe Red Ted Art ca proiect pentru copii mici. Poate la ei acolo, la noi nu e chiar atât de ușor, ținând cont că e origami îmbinat cu alte tehnici. Însă cu acest proiect am început altă strategie. Vreau să îi determin să privească întâi obiectul finit și să înceapă să analizeze singuri procesul de realizare, apoi să pregătească materialele.

Așadar, le-am dat pe G-Classroom lista cu materiale și indicații, pornind de la tubul de carton. Chiar m-am gândit să îi învăț cum să coloreze hârtia cu ceai; mi-a părut rău că unii au ales soluția simplă, să printeze pe ambele fețe o coală crem și nu au încercat procesul de fabricație. Uneori, drumul e mai important decât finalul, dar lucrul acesta e greu de înțeles.

Apoi, le-am arătat la școală imaginea și am discutat despre ea, la ce folosește fiecare lucru de pe listă și și-au făcut o idee ce e cu adevărat necesar.

Și a venit ziua de lucru

Am făcut întâi, demonstrativ, un coif dintr-o coală mare, A4, cum aveau și ei. Ce să vezi, era prea mare pentru tubul de hârtie. Ce facem? Ce propuneri aveți?

Hai să o rupem pe jumătate, doamna!

Am rupt-o, am făcut din nou coiful, care s-a potrivit de data aceasta perfect. Așa au procedat și ei cu hârtiile pregătite și primul realizat a fost coiful. Și a urmat provocarea: cum să faci creația ta să semene cât mai bine cu modelul, iar când nu poți, ce soluție găsești?

Așezi, muți, dai jos, încerci iar, până când te declari mulțumit de rezultat. Și e important și cu ce lipești. Dacă e doar hârtie, lipici solid. Dacă sunt și alte materiale – plastic pentru ochi, ață pentru păr, mai sigur este silipiciul.

O zi au stat la școală, să se usuce pentru ședința foto. Dar abia așteptau să se laude cu ele acasă!

sperietoare de ciori din tub de carton

mimosa garden STEM

STEM să fie, dar cu ce?

Așa îmi plac toate programele acestea care urmăresc învățarea prin descoperire… mai ales la noi, unde n-am mai auzit de laboratoare, experimente, materiale didactice. STEM ajunge pe românește ȘTIM (știință, tehnică, inginerie, matematică), pentru că noi ȘTIM că nu avem cu ce, nu?

Anul acesta mi-am propus să repet figura de acum cinci ani cu plantele și animalele la „colțul viu” și am cerut ajutorul părinților. Sper ca în cele din urmă să am o pereche de hamsteri și o mimoză. Și cum mă plictiseam eu pregătind materiale pentru școală, n-am de lucru și-l întreb pe goagle el ce părere are, unde găsesc eu mimoză la ghiveci, că până la Antipa n-am chef să merg să văd dacă mai au.

Și… surpriză! S-au gândit și alții să facă un ban cinstit pe seama acestei „delicate” și există kit de însămânțare și creștere a mimozelor.

Am ceva experiență cu kiturile de știință pentru copii, de regulă ies, dar să nu îți faci mari speranțe, căci sunt foarte puține semințe și șansele scad dramatic. Însă una peste alta, ar fi interesant să le creștem ca pe copiii noștri. Încă nu uit fasolea crescută din boabele pe care noi le-am recoltat din păstăile uscate, ocazie cu care au văzut și copiii cum se „recoltează” și că nu e așa ușor, iar expresia „să bați ca la fasole” are o fundamentare solidă.

Mimoza precedentă, crescută de la 2cm, a ajuns la înflorire și a trecut cu brio încercările tuturor de a o alinta. Uneori parcă înadins, cum o vedeau cu frunzele relaxate la soare, se duceau s-o întrebe de sănătate. Dar așa sensibilă cum e, a prins o vacanță și n-a mai ieșit din ea.

Răsfoind însă kiturile disponibile, mi-a sărit în ochi și „Capcana lui Venus” (link) . Ei da, ăsta chiar ar fi experiment! Însă unde găsesc eu insecte s-o hrănesc, în eventualitatea în care mi-ar și crește în ghiveci?! Oare „digeră” și muște uscate? Că aș putea vara viitoare să strâng o cutie, să le pun la păstrat.

Am închis paginile cu tristețe. Atâtea lucruri faine s-ar putea face la școală… însă mai toate costă. Microscop de jucărie am, chiar două bucăți, dar să te uiți la poze nu are niciun farmec. Unul adevărat, să pui tu țânțarul pe lamelă și să-l examinezi, acolo e adevărata descoperire.

Așa merge școala românească mai departe.

Proiectul cu hamsteri n-ar avea de ce să nu iasă. Data trecută i-am avut doi ani, copiii s-au ocupat de ei și au învățat o mulțime de lucruri, de la cât dorm și ce mănâncă, la cum vin pe lume. Asta chiar nu cred că vor uita vreodată, cum ne-a fătat hamsterul în clasă și cum se vedea apoi la puiuți tot aparatul digestiv alb prin pielea străvezie când erau alăptați.

Mai jos e ultima serie de chițăitori mici, căci am avut două, iar pe instagram îi găsiți pe toți la #hamsterscolar .

În încheiere, dacă știți (în București) persoane care își doresc să scape de o pereche de hamsteri sirieni, clasa noastră îi așteaptă! Musai sirieni, alte rase sunt prea mici și prea rapide pentru copii, nu mai risc. Vor primi toate cele necesare și vor fi și foarte învățați, căci vor asista la lecții zi de zi.

Caiet lucru matematica

A fi sau a nu fi cerința scrisă în caiet?

Un subiect care riscă să aprindă tabere pro și contra este cel al scrierii – sau nu – al cerinței exercițiilor în caiet, de către elevi. Motive se găsesc pentru ambele variante și e greu, chiar și cu o analiză SWOT, să iei cea mai bună decizie. Sunt atâtea variabile de care trebuie să ții cont…

De ce să-mi pun problema?

Într-una dintre lungile noastre discuții de seară ca-ntre fete, Iris era iar nemulțumită de atitudinea unuia dintre profesori. Au avut temă: să rezolve niște probleme, la o disciplină care n-are treabă cu profilul. Toată clasa și-a rezolvat tema, sau măcar avea tema în caiet, că nu se acceptă să vii cu tema nefăcută. Dar… primii solicitați au o mare greșeală: nu au scris textul problemei. Clasa a unsprezecea. Generația aceasta este extrem de radicală și corectă; a protestat imediat. 1. Este inutilă, deoarece era aceeași ca la altă problemă rezolvată anterior. 2. Nu li s-a specificat că e o cerință obligatorie pentru temă.

Ora s-a dus naibii, fiecare argumentând punctul de vedere. Și țin cu elevii. Dacă ai anumite pretenții, ca profesor, spune-le. E o generație rezistentă, face față și la absurdități și-au învățat lecția să nu-și piardă timpul cu oameni inflexibili.

M-a deranjat însă faptul că o altă versiune a orei lor a fost prezentată, de același profesor, la o clasă paralelă… urât, chiar urât să-i etichetezi în lipsă, în fața unor alți colegi de școală.

Chiar e importantă cerința?

Uneori da, alteori nu. Personal alegeam când să scriu cerința, când să scriu doar datele. Dacă urma să folosesc acel caiet mai departe, dacă rezolvarea era deosebită, clar o scriam, pentru că urma să o păstrez ca model. Dacă erau doar exerciții de rutină – cu siguranță nu, era pierdere de vreme. Așa a fost scos de la naftalină vara aceasta caietul cu probleme rezolvate din facultate, ocazie cu care m-am felicitat încă o dată că, la fiecare dintre sutele de probleme, am lipit cerința, să știu ce e rezolvat acolo.

Dacă elevii mai mari au capacitatea de a decide dacă le este sau nu util acest efort depus, cu elevii mai mici e… mai dificil să ajungi la un compromis.

Multiplele materiale de lucru, cu spațiu de rezolvare inclus, i-au dezobișnuit să scrie enunțul exercițiului sau problemei. O ai în față, o rezolvi, treci mai departe. Foarte rar mai întâlnești materiale tip „culegere clasică” și trebuie să rezolvi separat, cu excepția manualelor. Și atunci apare dilema: ce faci? scrii sau nu „ce se cere”?

Dacă materialul de lucru este al tău, poți nota din ce culegere lucrezi. Dacă nu e al tău, atunci bine ar fi să scrii măcar datele, ca să-ți rămână. Însă de multe ori enunțul este amplu, rezolvarea – trei rânduri, randamentul – scăzut, dacă tot scrii ce nu ai nevoie.

Ce facem cu cei mici?

La clasa întâi, cât timp nu știau toate literele, nici nu intra în calcul să îi pun să scrie vreo problemă. Ar fi fost o tâmpenie să îi pun să scrie de tipar. Am preferat ca pentru orice enunț ce solicita o rezolvare pe caiet să le printez cerințele pe bilețele de dimensiunea paginii și să le lipim, apoi să rezolvăm. Cerința astfel atașată putea fi colorată, încercuită, subliniată, identificate datele utile, puse semne pentru operațiile solicitate.

În vacanța de dinainte de clasa a doua, ca să-i obișnuiesc totuși să scrie și pe pătrățele, am cerut ca, pentru cele patru exerciții săptămânale, să scrie cerința. Jale mare, în toamnă s-au plâns continuu ce tragedie au trăit ei. Și au promis luna de pe cer, numai să nu scriem cerințele la școală.

Așadar, nu am transcris cerințele și la matematică am continuat să le aduc textele pe bilețele, să le lipească în caiete, atunci când consideram necesar, sau să scriem trimiterea către manual, cu numărul și pagina exercițiului. Nu am de gând să schimb acest obicei nici în cele două clase rămase, pentru că mi se pare mult mai eficientă această metodă de raționalizare a timpului lecției ce-mi permite câteva exerciții în plus.

Până la urmă, dacă ora este de matematică, de ce trebuie să fac dictare sau transcrieri?

E suficientă solicitarea abilității de lectură conștientă a unui text, dacă trebuie să ținem cont de abordarea interdisciplinară. Decât să scrie cerința în caiet, mai mult mecanic decât prin filtrul gândirii, prefer să folosesc acel timp ca să o citesc de trei ori. Sau ca să rezolv o problemă în plus.

Cred că întrebarea e pusă prost. Am nevoie de cerință în caiet, lângă rezolvare? Da. Pot găsi o soluție mai rapidă de a răspunde acestei nevoi, fără să irosesc timpul și așa puțin al lecției? Da!

Caiet lucru matematica

Activități suplimentare – clasa a III-a

Ce facem cu temele?

Am văzut de multe ori solicitate „temele cu cerință”. Pentru ce? Ca să îi ia copilului de trei ori mai mult să le rezolve? Dacă trebuie să învețe să scrie și are nevoie de transcriere, mai bine îl pun să folosească câteva fragmente dintr-un text, unde se poate vedea și așezarea în pagină. La ce bun textele de matematică? Pot să-i cer să scrie și pe foaia cu pătrățele, nu mă oprește nimeni să solicit o compunere la română pe o altă liniatură.

Știu, e mai ușor de corectat pentru profesor o temă care are textul + rezolvarea. Însă de fiecare dată când simt acest lucru și deschid manualul să văd ce a făcut acolo, îmi amintesc cum mă simțeam când aveam eu, pe vremuri, elev fiind, de scris probleme de jumătate de pagină. Oribil. Frustrant. Furios. De ce să urăști matematica dintr-o pricină atât de absurdă?

Invatarea numerelor naturale

Planșă de lucru pentru învățarea numerelor naturale

Anul trecut, când încă eram clasa a doua, le-am pregătit copiilor o „jucărie” pentru a învăța mai ușor scrierea numerelor până la 1000. Ne-am descurcat bine cu ea și ei se distrau plimbând benzile.

Anul acesta toate au început prea repede. Timp între finalul meu de examen și începutul școlii nu am prea avut, ca să mă gândesc ce și cum fac. 5 septembrie a venit parcă mult prea repede și, dacă anul trecut le-am pus pe bancă semne de carte, anul acesta am zis să folosesc cât mai bine puținul timp pe care îl am la dispoziție. Am pregătit planșe de lucru pentru învățarea numerelor naturale.

Gândește pe termen lung

Cum foliile achiziționate anul trecut sunt din ce în ce mai puține, m-am gândit că nu strică puțină economie și să pregătesc planșa astfel încât să fie utilă și anul viitor. Chiar dacă în clasa a treia învățăm numerele doar până la 10 000, și aș fi avut nevoie doar de patru casete, am anticipat și am confecționat-o până la un milion.

De ce nu am inclus și clasa milioanelor? Pentru că nu o folosim. Copiii scriu 1 000 000, dar noi învățăm numerele doar până aici, așadar numai formate din șase cifre. Ca să nu trec totuși mai departe fără să o menționez, în clasa a patra voi avea pe perete o planșă-suport pentru învățarea numerației unde clasa milioanelor va fi prezentă cu toate ordinele, mai ales pentru cei dornici să învețe.

Cum intenționez să folosesc materialul

Cea mai mare problemă la clasele mici, când pui o întrebare, e că toți vor să răspundă. Și dacă găsești soluția să le dai tuturor ocazia este cel mai bun lucru pe care îl poți face. În fond, evaluezi imediat toată clasa și asiguri feedback celor care au nevoie. Știu că scrierea numerelor îi atrage, cel puțin la început. Pe lângă numărătoarea pozițională clasică, cea improvizată pe tablă cu magneți, să formezi un număr după dictare se poate face și în scris.

Pentru planșa cu casete, intenționez ca eu să dictez numărul, ei să îl scrie cu marker nepermanent, apoi ridică să văd și eu. După validare, șterg cu un șervețel uscat, dacă este umed, următorul număr nu se va putea scrie. Sau compară cu vecinul de bancă, dacă apar diferențe caută singuri greșeala.

Este mult mai ușor cu un material de mari dimensiuni, pe care cifrele se văd de la distanță, decât folosind caietul, pe care ar trebui să îl dea colegului sau să mă plimb eu la fiecare să văd ce-a scris – o soluție cronofagă, fără efecte pe termen lung.

„Fabricare”

De când se știu, profesorii confecționează materialele didactice, uneori sacrificând cantități enorme de timp, bani din buzunarul propriu și foarte rar sunt apreciați cum se cuvine. Pentru acest material, se printează (preferabil color) planșa (vezi detalii mai jos).

Eu le-am tăiat întâi pe jumătate cu ghilotina, apoi le-am așezat la 5mm una de cealaltă într-o folie și le-am plastifiat. După ce s-au răcit, am tăiat din nou folia pe jumătate. Produsul obținut astfel are margine sigilată de jur-împrejur.

Pentru că două dintre colțuri, la tăiere, devin drepte și înțeapă, am folosit un dispozitiv pentru rotunjirea colțurilor. Poate neimportant, dar la cei mici… în ultimul timp bați dinainte drobul de sare în perete, nu știi ce tragedie apare că s-a înțepat într-un material dat de doamna la școală!

Am inclus în documentul pentru print și două file care mie îmi sunt utile, atât la clasa a treia, cât și la clasa a patra. Sunt numărători desenate. Le printez, le dau copiilor câte trei pe un rând (sau două la clasa a patra) și le lipim în caiete. Le folosim pentru scriere, citire, comparare, chiar și pentru operații.

Bețele numărătorilor au marcaje, indicația pentru ei e să deseneze câte o biluță în fiecare interval, altfel sunt tentați să le facă mici și înghesuite, ceea ce e greu și pentru mine la verificat, dar și aproape inutil când vrei să compari două numere vizual, folosind numărătoarea.

Invatarea numerelor naturale

Fișerul poate fi descărcat gratuit de aici timp de o săptămână după publicarea articolului, după care este disponibil doar la cerere persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site.

Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Se poate utiliza și Revolut, la telefonul de contact al site-ului. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit. 

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

gladiole

Prima zi de școală: oropsiții copii ai profesorilor…

Profesorii sunt acea categorie profesională de la care societatea are cele mai mai pretenții. Trebuie să exceleze în ceea ce fac, fără greșeală, pentru că pe umerii lor stă viitorul comunității. Ce se întâmplă atunci când acest umăr se îndoaie vedem în jurul nostru. Tot ei sunt aceia care trebuie să își planifice întreaga viață în funcție de calendarul școlar. Unii părinți, dacă au chef de concediu în prima săptămână de școală, iau copilul și pleacă. Cadrele didactice nu-și permit nici să se îmbolnăvească și operațiile, dacă pot, le programează în vacanțele școlare.

E drept că atunci când nimerești la catedră un profesor foarte tânăr, te gândești dacă rămâne, dacă… Doar că în ultimul timp parcă s-a trecut limita bunului simț și colege mai tinere sunt întrebate în față detalii personale. Ok, cine știe, poate că „aveți copii?” e doar un test de empatie, dacă ai, sigur placi copiii, dar și dacă n-ai pentru că așa ai decis? Nu veneai la catedră dacă nu îi iubeai! Lucrurile sar calul atunci când sunt întrebate, dacă nu au, când și i-au programat… Violare completă a intimității.

Poate că încerc să înțeleg și gradul de disperare la care neputința unui sistem de a se face funcțional aduce părinții. Când vezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu un profesor ca lumea, parcă nu vrei să-l pierzi doar pentru că nu așteaptă 5 ani să facă un copil la sfârșit de serie! Și eventual să aibă grijă să îi iasă și în vacanța mare, ca să termine anul!

Copiii profesorilor cresc împărțindu-și mama.

Nu știu dacă se poate măsura ce simte când o vede că se împarte cu atâția alții, că îi îmbrățișează cu aceeași pasiune (așa pare) și că le mai și spune „copiii mei” acasă. Sau îi spun ei mama la școală. Dar copilul profesorului înghite și strânge din dinți, se cuibărește lângă ea printre lucrări corectate și așteaptă să primească 30 de îmbrățișări, câte a dat ea la școală. Citeam demult că iubirea de mamă nu se împarte între frați, ea se multiplică la fiecare copil. Oare așa e și la școală? Dacă e atâta „loc”, de ce nu poate fi tot al lui?

gladiole

Gladiolele – coșmarul primei zile de școală. Să duci întregi, la festivitate, un buchet de gladiole, era o provocare. Mă simțeam ca un păun, trăgându-și coada… Tot buchetul era mai înalt ca mine!

Emoția începutului de an școlar, la fel de intensă pentru toți copiii, pentru el e pe jumătate. Dacă nu are norocul să fie în aceeași școală cu părintele, ci la o alta (poate în altă localitate), se va trezi și va găsi uniforma frumos călcată pe canapea, micul dejun pe masă și un bilet, cât se poate de motivațional, apoi va merge mereu singurel spre școală, invidiind la fiecare colț copiii care merg de mână cu părinții. Va sta la careu, străduindu-se să vadă printre părinții altora, care nu se dau la o parte și degeaba încearcă să spună „pardon”, nu e luat în seamă.

Dacă mama ar fi aici…

...le-ar spune să se dea la o parte, dar pe el nu are cine să-l apere.  La sfârșitul anului, dacă a luat premiu, când se va întoarce cu diploma din careu, nimeni nu îl va privi și felicita cu ochi calzi pentru reușită. Pentru că el de data aceasta nu-și mai împarte mama, a donat-o altor copii. Ce bine ar fi să o iubească și ei la fel ca el! Măcar să merite, să aprecieze că e acolo cu ei…

An de an – se va obișnui. Ce nu te dărâmă te face mai puternic. Va ieși mai întărit, va înțelege altfel dragostea față de oameni. Dar undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide.

Sunt cele de mai sus câteva rânduri pentru părinții-profesori, care în prima zi își strâng dimineața copiii în brațe și apoi aleargă spre prânz, sperând să mai prindă o frântură de ceremonie la școala copilului. Sau acasă, să afle cum a fost. Părinți speciali care răsfoiesc cu emoție pozele puse de ceilalți părinți pe grupul clasei, sperând să își vadă și ei copilul.

Sunt câteva rânduri pentru acei părinți norocoși care își pot însoți copilul în prima zi de școală și împart cu el emoțiile printr-o strângere de mână.

Dacă tot sunteți acolo, încercați pentru o zi să fiți și părintele celorlalți!

Sunt copil de profesori și profesor la rândul meu, iar prima zi de școală este epuizantă. Să te împarți  dimineața, să te multiplici apoi cu 25, să retrăiești amintiri demult uitate și să zâmbești. Să încurajezi. Să speri. Așa e jocul. […] Arde-l-ar focul!

Fizica elementară și prostia omenească

A produs o mare tulburare subiectul accidentului de la Primăria Capitalei, un accident, de altfel, nefericit, pentru care, în cele din urmă, nu e vinovat decât dezastrul învățământului actual. Cum spunea unul din profesorii mei, când vezi ceva ce nu-ți convine, 40% e vina educației. Până la urmă, ce trebuie să te învețe școala? Lucruri utile în viața de zi cu zi și cum să te porți în societate, acestea fiind doar două dintre cele mai importante valori de transmis.

Ce se întâmplă acum în spațiul public? Toată lumea urlă că e prea mult de învățat, că regulile sunt sufocante… Ei bine, accidentul din primărie nici nu presupune cunoștințe de gimnaziu, doar de ciclu primar. Clasa pregătitoare chiar… și cei șapte ani de-acasă.

Încep cu „educația morală”, care la noi nu mai există de când madam Caliopi Georgescu era indignată că odrasla dumneaei, avocat aspirant, a picat la „MORALĂ”. Da chiar, oare la ce ne trebuie educație morală, nu? Pe vremuri, sau cel puțin cam când scria Caragiale, un copil pleca de mână cu părintele și nu-i ieșea din vorbă. Unde îl puneai, acolo stătea. Dacă avea o jucărie, se juca frumos cu ea pe picioare.

Când mergeai în vizită la cineva, stăteai locului, nu îi umblai în dulapuri, nu deschideai sertare, nu te cățărai pe cine știe unde… Încă știu vizita unor unchi cu un copil „educat” care, normal nesupravegheat (venise cu părinții și bunica), s-a strecurat pe măsuța de toaletă, în spatele oglinzii și a împins-o până a dărâmat-o și a spart-o. Toți, normal, au sărit că „ce bine, n-a pățit copilul nimic”, dar niciunul nu a zis… băi, cât costă oglinda…?

Dar acum vreo 40 de ani așa se creșteau, mergeai în vizită, stăteai locului, serveai ce ți s-a pus în față, nu mai cereai în plus, că nu era politicos, nu făceai mofturi dacă nu îți plăcea…

De ce n-a stat locului copilul la primărie? Păi… el nu știe să stea pe scaun. Pariu că nici la grădiniță nu-i iese, iar dacă merge deja la școală, e copilul ăla pe care îl cauți mereu pe sub bancă sau fuge isteric pe unde apucă. Crescut „liber, fără reguli”. Parenting modern.

Revin la lecția de fizică. Unul din conținuturile care se discută la clasa pregătitoare din capitolul științele fizicii sunt „Forțe și mișcare. Efectele observabile ale forțelor: împingere, tragere”. Nimic mai simplu, ușor de înțeles, am făcut cu mașinuțe, cu scaune, am experimentat până au asimilat că, dacă tragi un obiect, el vine spre tine, dacă împingi un obiect, el se depărtează.

M-am abținut să comentez până am văzut filmul evenimentelor… ca orice știre obiectivă la noi, bietul Goe sau Ionel Popescu doar s-a „sprijinit” și chicioșenia aia de operă artistică a picat. Dacă se sprijinea, cu siguranță cădea în partea opusă, nu pe el… Însă se vede clar că a tras de ea, după ce i-a dat târcoale de câteva ori (ba chiar a avut ambiția să o și țină când și-a dat seama că pică). Imaginile îmi spun următoarele:

  • școala e locul unde pleci de-acasă, și pentru el, și pentru părintele lui care, martor la scenă, nu a anticipat efectele forței de tragere pe care o exercita copilul lui;
  • dacă copiii din ziua de azi ar sta mai puțin pe telefoane și mai mult în parc, ar ști că exercitând anumite forțe și mișcări, interacționezi cu mediul și îl modifici.

Acum mai nou aflu că orice „operă artistică” trebuie izolată cu bară, panglică…. serios?? Dar ce e acolo, muzeu??

Și uite așa am ajuns de la Caragiale la Ion Creangă. De-acum o să vedem peste tot drobul de sare bătut în perete, să nu vină vreo pisică needucată să-l dărâme…

Vezi filmul / Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

Vinovații fără vină: profesorii

Asist obosită la vânătoarea aceasta de vrăjitoare: profesorii sunt vinovați atunci când copilul ratează un examen. Și sunt tare curioasă cum ar evalua sinistrul un tâmplar căruia îi ceri să facă mobilă de lux dându-i lemn de salcie.

Sunt atât de blamați profesorii din „liceele fără niciun absolvent de bacalaureat”… de ce? Pentru că eu îi văd exact în rolul tâmplarului de mai sus. 

La începutul carierei mele la catedră am ajuns, după examen, a treia pe județ, dar fără locuri la titularizare, profesor suplinitor la un grup școlar. Am avut atunci toate clasele de liceu, de la informatică la economic, plus cele de la profesională și de la seral. Slavă Domnului că nu mi-au dat atunci și clasa a XII-a la zi, deja aveam vreo 28 de ore și era mai mult decât putea duce un începător. 

Ca o paranteză, acel an a fost decisiv pentru mine. Naveta și amestecul acesta de clase m-a determinat să-mi văd de viață altfel. (De ce m-am întors la școală… e o altă enigmă a vieții mele.) 

Cum arăta o zi pentru mine: 

Începeam dimineața cu clasele de liceu. Cu ei era mereu fain. La clasele de mate-info simțeam că trăiesc, aveam cu cine vorbi, lecțiile erau aproape de ceea ce îmi proiectam și interacționam bine. Am convins atunci un singur copil să meargă la olimpiadă și nu pot să nu mă gândesc cu plăcere că a ajuns la faza națională. Eram tânără și îmi aduc aminte cu plăcere de acești copii. 

Clasele de „economic” erau mai dificile. Erau acolo copii din satele din jur, mai slăbuți la învățătură, dar politicoși și ascultători. Se implicau după puterile lor și făceau ce li se cerea, chiar dacă nu le ieșea mereu. Și cu ei reușeam să mă declar mulțumită, chiar dacă nu predam o disciplină esențială, ori pentru bacalaureat. 

Ajungeam apoi la clasele de profesională, care pentru mine au fost șoc total. Nu m-am așteptat niciodată la ceea ce am găsit atunci în sală. Înainte de începerea anului școlar, cum era prima dată când aș fi predat la acest nivel, am luat, normal, programa și manualul. Conținuturile erau abordate tematic, nu cronologic, într-un mod de-a dreptul fantastic (o provocare pentru toate operațiile gândirii). Ceva cu totul nou și pentru mine. Așadar îmi făceam scenarii extraordinare, cu aplicații, și în același timp cu regretul că ceilalți copii nu beneficiau de o asemenea șansă. 

Și realitatea era alta: elevii cu care eu ar fi trebuit să călătoresc în timp oră de oră abia dacă puteau formula propoziții. Titlul lecției, pe care eu îl scriam pe tablă, ei îl transcriau literă cu literă, rareori fără să greșească un cuvânt. Nu erau capabili să scrie după dictare. Nu aveau pic de cultură generală, nu mai zic de noțiuni de istorie. 

M-am simțit mai inutilă ca niciodată. Chiar dacă transformam totul într-o poveste simplă, ei nu aveau capacitatea necesară să înțeleagă cuvintele. 

Curând (foarte repede) am realizat că n-am nicio șansă. Intram, formulam trei-patru enunțuri referitoare la tema zilei, le scriam pe tablă și unica cerință de promovare a cursului meu era să le transcrie pe caiet și la finalul semestrului să aibă caietul cu toate aceste mici rezumate. Să le cer să reproducă ceva era imposibil. Inutil să spun că nu au reușit toți, am cerut prea mult.

Seara, la seral, era mai bine. Cei mai mulți dintre elevi erau de-o seamă cu mine și viața dăduse deja cu mulți de pământ. Voiau o diplomă de bacalaureat și se luptau acum cu familie, copii, serviciu, școală, să facă ce n-au făcut la timp. Ceream după posibilități. Învățau cum puteau. Dar ascultau cu plăcere poveștile mele despre România de-a lungul timpului.

După o astfel de zi, cu navetă, multe ore, multe ferestre, ajungeam terminată acasă. 

Acum, la două decenii distanță, mă întreb oare cum m-ar fi evaluat atunci sinistrul? După „performanță”? Care performanță? De a mă adapta cerințelor, „materialului (in)existent”? Și sunt foarte curioasă ce consideră că aș fi putut face, după ce am văzut că nu știu să scrie. Să fac cu ei literele din abecedar? Disciplina mea nu avea tangențe cu asta. Ar fi fost corect să mă evalueze pe mine raportându-se la capacitatea celor de la profesională de a compara ideologiile politice în spațiu și timp? Putea să le ducă acelor copii doctori docenți să le explice, era ca și cum voiai să câștigi un Grand Prix cu un Logan… nu aveai nicio șansă. 

Nu neg că există profesori care n-au nicio treabă cu școala și pasiunea lor spre a deschide ferestrele cunoașterii către copii este nulă. Însă ne încăpățânăm să nu recunoaștem adevărul: nu au ce căuta la liceu copii care nu știu să scrie. Nu ar trebui să ajungă clasa a opta. Nu ar trebui să treacă clasa a cincea! Și nu ar trebui să promoveze clasa întâi dacă nu știu să scrie și să citească. 

Ne-am săpat singuri groapa și, până nu vom fi cinstiți și nu vom ține copiii pe loc până au competențele necesare pentru a merge mai departe, nu vom face nimic. 

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Profesorul ideal al momentului

Din foarte multe puncte de vedere, primăvara acestui an a fost o perioadă complicată pentru care nu știu dacă a fost cineva pregătit. Ca profesor, om al școlii, am făcut un pas în spate și mi-am dat timp, mi-am pus multe întrebări și am rumegat îndelungat probleme complicate, încercând să găsesc o soluție pentru o cât mai bună adaptare la mediul înconjurător. 

E o lege a naturii – și pe acestea nu le poate modifica nimeni – că specia care nu se poate adapta schimbărilor climatice dispare. 

Asta am impresia că îi așteaptă și pe profesorii care mai chestionează actualul mers al școlii, oriunde s-ar îndrepta aceasta – dacă are vreo direcție, se învârte în cerc sau țopăie isteric pe loc, sărind de pe un picior pe altul.

Concluzie de bază

Am nevoie de un curs de perfecționare: unul revelator, în care să-mi pocnești cu sete una peste frunte și să mă felicit că am descoperit, în cele din urmă, cheia universului. 

Eu știu ce am de învățat de la acest curs: cum să nu mai fiu eu, să nu mai fac ceea ce știu să fac, căci „piața” nu asta dorește de la oameni ca mine. 

Trebuie să mă redefinesc. Și cred că una din regulile pe care definiția, ca propoziție logică, trebuia să le respecte, era aceea a formulării afirmative. Nu poți defini prin a spune ce nu este o noțiune. Atunci când formulezi „definiția” trebuie să incluzi tot ceea ce este, aspecte generale și particulare. Așadar, cum să mă definesc ca profesor nou?

Ceea ce „piața” cere acum de la profesori e… foarte complicat. Am auzit în ultimul timp atât de mult „ce nu sunt” că îmi este greu prin atâtea reproșuri să îmi dau seama ce „mai sunt” cu adevărat.

Profesorul și activitatea la clasă

Profesorul dorit de părinții de azi (deși îmi e greu să cred că unii au idee ce își doresc) este un fel de sfinx al perfecțiunii. Cred că jocurile video au avut un impact major, au impresia că poți, cu două click-uri, să combini toate trăsăturile și rezultatul să corespundă imaginii tale despre școală. 

Profesorul este acel personaj care, atunci când intră pe ușa clasei, este perfect capabil să răspundă așteptărilor (inexistente) ale elevilor (pentru că ei nu știu de ce vin la școală), să îi facă să râdă, să se simtă bine, să le lipească „fericirea” pe față, să îi trimită acasă delirând, în extaz, și în același timp, fără ca aceștia să depună un efort, să le transmită mesaje subliminale pentru a pune bazele învățării. Așadar, un clovn pe care copiii să-l aplaude și de a cărui prestație să fie mulțumiți. 

În niciun caz și sub nicio formă nu trebuie să le solicite vreun efort. 

După ce a încheiat opera de supraveghere zilnică, trebuie să se gândească la evaluare. Să nu uite nicio clipă că el urmărește competențele elevului: ce știe și ce poate să facă (cu ceea ce știe) elevul. Nu mai contează ce ar trebui să știe și ce ar trebui să poată face cu aceste cunoștințe elevul. Profesorul trebuie să afle fix ce știe acesta și să îl recompenseze în consecință căci, totuși, știe ceva!

Așadar, dacă elevul poate număra până la 10 și doar atât, el trebuie felicitat, aplaudat, încurajat, scos în față, premiat, încoronat și imortalizat efortul pe un carton sclipitor cu titlul de diplomă. Și nu contează dacă este la grădiniță, clasa a patra sau a opta… Este o realizare pe care nu o poți trece cu vederea tu, ca profesor modern al timpului actual. 

Relația cu părinții

Profesorul nu trebuie să uite nicio clipă că părintele este deținătorul adevărului, expertul universal în educație. Așadar trebuie să îmbrățișeze entuziasmat soluțiile acestuia, oricât de absurde ar fi ele. 

Un părinte nu trebuie contrazis. Acesta are la îndemână o sumedenie de pârghii și cuvinte magice pe care le așterne repede pe hârtie și le expediază către inspectorat și/sau minister. Profesorul trebuie să știe de frica reclamației, căci aceasta este lumea în care trăim. Oricine reclamă și profesorul trebuie să stea mereu ghiocel, pentru că el nu are niciodată dreptate.

Mi-am dat seama că nu am una din competențele fundamentale ale unui profesor „cool” azi. Eu nu știu să intru în clasă și să nu fac nimic. Nu să citesc ziarul, ci să mă fac că lucrez, cum se îndemna, acum 33 de ani, la Revoluție. Să mă fac că predau, ca apoi să mă prefac că evaluez, să pun cu entuziasm nota maximă în catalog de sus până jos și să dau cu înțelegere nota de trecere, ca să nu traumatizez copilul. Am un defect major, nu pot să laud un copil dacă nu merită, și nu pot să spun că paharul e plin dacă în el e doar o picătură. 

Acum, mai mult ca niciodată, dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste 5 ani, mi-ar fi imposibil să răspund. Pentru mine, Rubiconul dezastrului a fost trecut și nu mai există cale de întoarcere, altfel spus, nu mai cred că se poate schimba ceva ca lucrurile să funcționeze bine. 

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

text

Poate fi introducerea modulelor un început real de reformă?

Înainte de toate, țin să lămuresc un lucru: eu nu cred că reforma învățământului românesc se poate face. Acum în niciun caz, iar mai încolo – ezit să mă pronunț. Voi susține mereu că, atâta timp cât nu investești, nu ai cum să produci ceva de calitate. La noi orice încercare este pe hârtie, să nu coste. Dacă cumva e nevoie și de bani, atunci optăm pentru ce e mai ieftin sau gratis.

Nu cred că e nevoie să înșir exemple, peste tot pe unde am citit, toată lumea recunoaște că structura anului este ultima problemă pe care o avem, iar rezolvarea ei pe genunchi nu ar face decât să creeze altele. (Ce-i drept, putem s-o facem să nu fie o problemă, dar…)

Nu o să mă gândesc la teze scoase, deși acel examen de final de an pare un coșmar, încerc să fac ceva ce nu stă în natura mea: să văd partea plină a paharului: a apărut prima dată noțiunea de „modul de învățare” la nivelul întregului sistem, căci pe ici-colo funcționa.

Oare ce-ar fi dacă am regândi întreg modul de organizare al activității și am structura învățarea pe aceste unități? În așa fel încât să îi fie bine copilului, chiar dacă în spatele cortinei s-ar munci enorm.

Cum ar salva modulele materiile cu o oră pe săptămână

Nu mă aventurez la gimnaziu, dar nu va fi greu să faceți un exercițiu de imaginație după cele ce le voi schița.

Să luăm, de exemplu, clasa a patra. Avem orele de română, câte una pe zi, matematică – cam la fel. Apoi avem istoria și geografia, cu câte o oră pe săptămână, materii pe care le chinui astfel un an de zile, de nu înțelege nimeni nimic din ele. Dar dacă am alege să le facem modular? 30 de ore pe an, împărțite pe un modul de 6 săptămâni, înseamnă 5 ore pe săptămână.

Așadar, în modulul 1, elevul ar putea avea geografie în fiecare zi, pe lângă cele două ore de română și matematică. În modului doi face istoria, în modulul 3 științele, în modulul 4 civica, urmând ca orele mai relaxate, educație fizică, muzică, joc și mișcare, arte și abilități, să completeze alternativ mai multe module ca a patra oră din zi.

Nu poate primi calificativele necesare la sfârșit de modul și finalizarea acestuia cu o notă valabilă la media finală? Îmi veți spune poate că se plictisesc, eu zic că nu. Așa noțiunile se vor fixa mai bine, prin repetare zilnică. Plus că le poți așeza în așa fel încât să nu mai ajungi în impas când tu le vorbești despre puncte cardinale la istorie și ei nu știu ce-s acelea…

Module de aprofundare și module de dezvoltare

Ar mai fi o variantă, în cazul în care constați că un copil nu a asimilat un modul, în loc să îl forțezi să treacă la următorul, să reia, în funcție de rezultat, modulul respectiv, sau să acceseze un modul de consolidare și aprofundare. Elevii să aibă astfel, de-a lungul scolarității, un număr de credite/module obligatorii, iar, la nevoie, să poată rămâne în școală un an în plus pentru a finaliza toate modulele necesare.

Sau poate avem copii supradotați, care vor să opteze pentru module speciale, de dezvoltare a abilităților pe care le-au dobândit. Din cinci clase paralele, poți strânge poate 20 de elevi care să dorească module mult mai solicitante din aria științelor. Lor de ce să nu le oferim posibilitatea? Unii poate vor un opțional de dans, alții unul de fizică la nivel competițional. De ce să înveți elefantul să se suie în copac??

În învățământul primar nu ar fi o tragedie de organizare, toate orele sunt făcute (oricum) de învățător. Mai rămân însă de rezolvat problemele copiilor care nu finalizează un modul… acolo ar trebui cadru didactic separat. La nivelul gimnazial însă… ar trebui să avem acei profesori cu specializare dublă, eventual pe arie curriculară, astfel încât construirea catedrelor să fie ceva mai usor de făcut.

Și, în spiritul libertății și dreptului de a alege al elevului, orarul să se poată face personalizat, nu pentru toată clasa. Știți, ca-n filme, când vine un elev nou și i se dă orarul pe o foaie și abia așteaptă să vadă unde și cu cine va studia.

Să îndrăznim să visăm la acel gimnaziu în care, pe lângă ora zilnică de română și matematică, poți să îți alegi fizică în modulul 1, chimie în al doilea, arhitectură în al treilea și tot așa, să combini în fiecare modul 5-6 materii cu care să îți bați capul aproape două luni. Mult, puțin, nu știu. Pentru copii ar fi cu siguranță mai ușor să ai 5 teste la final de modul decât 15, cum se întâmplă când ai câte o oră din fiecare pe tot parcursul anului. Nu-mi spuneți că e imposibil, se poate! Programarea a ajuns la un asemenea nivel încât nu ar fi nicio problemă.

Finanțarea însă… e departe, e sublimă și lipsește cu desăvârșire!

Așa că, în nebunia declanșată de ultimele declarații ale ministrului, care oricum tot ca el a făcut până la urmă, îndrăznesc să sper că, pornit la vale acest bolovan, se vor mai lupta și alții cu el și îl vor îndrepta pe căi mai bune. Un lucru știu sigur, școală din ianuarie până în aprilie nu e o soluție!

text

Photo by Tara Winstead on Pexels.com