steag Romania

A mai trecut un Întâi Decembrie

N-am fost nici anul acesta la paradă. Am sărbătorit, cum se zicea cu patru decenii în urmă, prin muncă. Muncă voluntară, dar obligatorie, ca să simți fiorul patriotic cum te străbate, în timp ce pe deasupra vuiau avioanele. Nu păreau prea multe, nu cred că au făcut exces de zel cu tehnica anul ăsta. Nici la tv nu am dat drumul, nu mă mai țineau nervii să ascult continuu prezența la vot. Oricum m-am simțit ca-n diaspora, să traversez orașul ca să ajung la secția de care aparțin cu buletinul.

Așa am ajuns în cartierul meu de suflet, ocazie cu care am văzut că fosta școală a copiilor a fost demolată din temelie. Am trecut repede și n-am apucat să văd prea mult, decât că au demolat inclusiv sala de sport de care se apucaseră cu mult zel prin 2010 și prin 2018 încă nu era dată în folosință, dar acum e una cu pământul. Mi-am zis că e doar un exemplu de „aici s-au irosit banii dumneavoastră”.

A pus capac parcul IOR, cu zona controversată, acum fără copaci. Jalnic peisaj… Am ajuns la vot cu o senzație puternică de greață și mi-a trebuit extrem de multă voință să nu fac cale-ntoarsă, că nu merită.

Îmi tot spun că democrația o să moară cu siguranță când nici măcar nu vom mai crede în ea. (Oricum se străduiesc mulți să o sufoce.)

Valori precum patriotismul sunt de multă vreme demodate și mulți dau ochii peste cap când pomenești de ele, de cântat imnul, de ținuta demnă și respectuoasă pe durata acestuia. Ce să mai pomenesc de cunoașterea istoriei, ca datorie morală față de faptele înaintașilor?! Nu răzbatem acum nici la cunoașterea limbii române, și eu pomenesc de lecțiile trecutului…

Ca în fiecare an, cele câteva clase din localul școlii unde funcționez, au ieșit în ultima pauză de dinainte de sărbătoarea națională să intoneze imnul de stat. Mare bucurie anul acesta, chiar ne-a ieșit foarte bine prima strofă, au cântat copiii din tot sufletul.

Am avut emoții cu piticii mei. Seria trecută, când am cerut să învățăm o strofă (în clasa întâi), nu s-au înghesuit. Ba am fost și mustrată, că nu realizez ce poezie grea este și că un copil de șapte ani nu este capabil să o învețe. Inimioarele mele de anul acesta, la doar 6 ani, au învățat două strofe, pentru că așa au vrut ei (democratic, așa a decis majoritatea, că unii oricum nu au fost impresionați).

Eram gata de-o săptămână cu prima strofă și mi-au zis să nu mai opresc imnul, să o las și pe-a doua, că nu e grea. Ocazie cu care, pe lângă povestea despre unire pe care le-am citit-o, am povestit și despre strămoșii noștri, daci și romani (nu români, noi am apărut mai târziu), despre Decebal și despre Traian și cum Dacia a fost cucerită de legiunile Romei. Dacă la 6 ani vor ține mine că primul era regele dacilor și al doilea împăratul romanilor, sunt mai mult decât mulțumită.

„Doamna, dar eu știu că erau trei țări române!!”

A venit imediat replica după ce eu am înșirat atât de multe teritorii. Uite-așa povestea mea despre provinciile locuite de români a făcut un mic ocol prin Evul Mediu. Aaaa, Mihai și Ștefan cei din imn?? Da, cam pe atunci, în epoca voievozilor, când Țările Române erau mai mari, dar imperiile vecine, neputând să le cucerească cu totul, au rupt mereu câte-o bucățică. Așa avem Basarabia, Bucovina și toate celelalte teritorii, pierdute încet în sute de ani, dar care s-au întors în granițele noastre la 1 decembrie 1918.

I-am rugat să vină îmbrăcați cu ce au: o ie, un tricolor la brâu, să marcăm puțin momentul. Și chiar s-au străduit unii dintre ei. Și eu, alături de ei. Am muncit și la recuzită, ne-am făcut stegulețe, cocarde, iar cea din urmă distracție a fost un steag cu amprentele mânuțelor noastre, o nebunie în trei culori pentru care a fost nevoie de multe drumuri la baie pentru spălat, după fiecare culoare. Însă tot acel du-te-vino, râsete și culori, sprinturi pe culoar, că doar nu te poți deplasa decât cu toată viteza înainte, a fost foarte apreciat. Doamna, facem odată și cu picioarele?? (Nu le-am spus, dar la vară, când o să fie cald, poate în curte…)

Și rezultatul muncii noastre, afișat la loc de cinste, cu care ne-am fotografiat, să ne rămână amintire:

steag Romania

1 Decembrie a fost mai vesel, datorită lor. Și totuși, nu pot să nu mă întreb, la final, ce țară le pregătim? Câți vor pleca de-aici, în căutarea unei lumi mai bune? Câți vor spune, printre străini, noi suntem români?

 

Nai confectionat din hârtie. Idei creative pentru copii

Un nai din hârtie pentru litera N

Nu e chiar atât de ușor să faci lucrurile să se lege la pregătitoare, astfel încât ceea ce e important de reținut să se reactualizeze prin fiecare acțiune pe care o faci. Măcat câte puțin trebuie să aibă legătură cu ceea ce ai parcurs anterior, cu câteva zile în urmă sau doar cu câteva ore.

Pentru litera N am pregătit două activități. Una implica o nucă, deoarece am avut câteva surprize, să nu știm cum arată, și dacă urmăriți contul de Instagram, nu ați ratat micul sat de ștrumfi cu căsuțe din nuci.

A doua era un nai din hârtie. Nu părea deloc ceva dificil de realizat când mi-a încolțit ideea, însă în momentul în care m-am apucat să-l construiesc au început să apară potențialele probleme.

  • Bucățile de hârtie ce trebuie rulată pe creion trebuie să aibă dimensiune descrescătoare.
  • Copiii nu pot măsura, cel mult pot compara obiectele, punându-le unul lângă celălalt.
  • Nu știi pe care latură a dreptunghiului să rulezi, căci nu mereu este lungimea cea în cauză și nu ai siguranța că o identifică.

Un proiect ce părea foarte simplu la început s-a complicat brusc, însă O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o, ca să-l citez pe Matt Haig. Așadar am început să caut.

Dimensiunile: prima problemă

Hârtia colorată nu este în cantitate infinită la școală, chiar dacă fiecare și-a adus. Așa că pentru proiectul acesta am folosit culorile „mai rare”, mai ales că roșu, galben, albastru, verde se lichidează primele (mere, steaguri, cocarde,brazi etc.) Aceasta în cazul în care vă veți întreba de ce arată ca o sorcovă naiul și dacă nu puteam face un efort de potrivire mai artistică a culorilor…

Apoi, am ținut cont de ce puteam tăia cu ghilotina. Lățimea colii A4 este de 21 cm, așa că toate tuburile au dimensiuni complementare. 21 = 15+6=14+7=13+8=12+9=11+10. Odată colile tăiate pe lungime, tot cu ghilotina le tăiam dreptunghiuri cu lățimea de 4-5 cm (cum se mai nimerea, că fugea hârtia…). Am realizat repede că naiul probabil va avea axă de simetrie, fiind identice culorile care compuneau numărul. Însă nu am urmat mereu regula, așa că m-am străduit să le așez în așa fel încât să nu pun unui copil două culori identice succesive.

După ce toate erau potrivite pe teancuri, le-am suprapus foarte aproape una de cealaltă și cu un marker evidențiator am colorat muchia pe care copilul urma să ruleze fâșia.

Nai confectionat din hârtie. Idei creative pentru copii

Montajul: „Doamna, dar nu avem film?”

Din categoria: Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat., când am început activitatea și i-am solicitat să fie atenți la ceea ce urmează să fac eu, a urmat imediat replica: Cum, nu avem film? Dar ce-am pățit de nu e?? Le-am spus că e prea simplu proiectul ca să muncesc câteva ore la filmuleț pentru ceva ce le explic într-un minut.

Fiecare a primit, într-o folie de plastic, toate dreptunghiurile necesare. Le-am arătat muchia marcată și cum fixăm creionul de-a lungul acesteia și începem să rulăm. Apoi lipim când am rulat toată hârtia.

Când sunt gata toate tubulețele, le așezăm împreună vertical și îl alegem pe cel mai mare. Pe acesta îl lipim primul pe suportul de carton. Repetăm operațiunea de comparare până rămâne unul singur, cel mai mic, astfel încât să ne asigurăm că toate se așază corect descrescător.

Au fost și copii care întâi le-au așezat pe toate descrescător pe bancă, apoi le-au lipit în ordinea stabilită.

Decorațiunile finale cu note muzicale au anticipat alte cunoștințe, însă semnele le erau familiare. Le-am reamintit că la română folosim litere, la matematică – cifre, la muzică vom folosi notele muzicale, ca semne specifice de scriere.

Cât de reușite au fost în cele din urmă naiurile noastre se poate vedea mai jos. Rulatul hârtiei pe creion a fost pentru unii o provocare serioasă, în timp ce pentru alții a fost un proiect prea ușor. Va fi greu de găsit echilibrul de dificultate pentru ceea ce fac la clasă, însă îmi este clar că nu sunt genul care doar să coloreze ceva.

Nai confectionat din hârtie. Idei creative pentru copii

Încă un pas către integrare

Pentru că naiul nu este totuși pian, să fi auzit toți de el, am deschis chiar la începutul lecției un videoclip cu Gheorghe Zamfir interpretând Ciocârlia. I-am rugat să fie atenți dacă instrumentul poate reda sunetele reale din natură și, la final, dacă observă cum funcționează acesta. Câțiva au observat că lungimea tubului influențează înălțimea sunetului și că, probabil, nu e ușor să cânți la un astfel de instrument, pentru că trebuie să respiri repede. Ne-am delectat apoi pe parcursul lucrului cu alte melodii în care naiul era instrumentul principal.

 

În final mi-am confirmat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că abilitățile practice nu pot exista fără matematică.

riglete set tabla magnetica

Riglete pentru tablă magnetică, un proiect finalizat

Acum cinci ani am început clasa pregătitoare cu o multe de planuri, date peste cap de o altă mulțime de situații pe care nu le-am prevăzut. Îmi propusesem ca, odată ce copiii aveau setul cu riglete pentru activitățile matematice, să am și eu unul pentru tablă, cu magnet.

Toate bune și frumoase, însă nu mi-am închipuit atunci provocările de la clasă, lucruri care au devenit mai urgente decât confecționarea de materiale didactice. Deși îmi place să le pregătesc și să se potrivească planurilor mele, atunci chiar nu am mai găsit timpul necesar. Pandemia a fost ultima lovitură, când ne-am revenit și din asta, deja terminam clasa întâi. Ideea a rămas undeva acolo, agățată de un neuron, că sigur îmi confecționez la seria următoare.

„Sigur” s-a transformat pentru o clipă în: „ia vezi dacă nu găsești de cumpărat”. Am găsit ceva, dar piesele erau prea mici ca să se vadă bine, și mai puține decât aveam nevoie, pentru un material folosit la tablă, frontal. Așa că, dacă le-am vrut mai mari, a trebuit să le fac eu. Proiectul în sine, varianta digitală, nu a fost mare lucru, pentru că aveam deja setul de riglete printabile, după ce confecționasem mini-set magnetic. Mai greu a fost să găsesc materialele necesare.

Căutând furnizori

În mintea mea, rămăsese din vremuri de demult ideea unui suport ușor, o spumă între două cartoane. Ce-am găsit n-a fost așa, este mult mai dens și mai solid decât știam. Și mai greu de tăiat, normal. Slavă cerului că mi-a fost efectiv lene și am acceptat să plătesc în plus ca să mi le taie în benzi înguste, pentru că nu s-au tăiat cu cutterul așa ușor cum credeam eu!

Apoi, autocolantul. Și acesta a fost printat la dimensiune. De ce nu mi-o fi venit ideea să cer să fie tăiat!? Mi s-a părut mie că nu e mare lucru cu o riglă de metal, pe placa de tăiere (în diagonală)! Am făcut economie fix unde nu trebuia. Însă l-am dovedit! Dar lipitul drept, uniform, s-a făcut în echipă, de una singură terminam poimarți!

Însă gândisem eu că, dacă le imprim combinate astfel încât să compună o zece, se vor tăia ușor la îmbinare. Ideea a fost foarte bună, am economisit materialul, pierderile au fost zero. Se adaugă la consumabile un deget arătător pus grav în pericol, șters de cutter, cu un strat nou de epidermă. Alte două degete au fost traumatizate de apăsat pe cutter ca să taie „frumos”.


Însă rezultatul… face toată munca!

Serios, arată așa frumos pe tablă că nu mai pot de dragul lor. Când le-am testat – colile magnetice sunt la școală – copiii se tot învârteau printre picioarele mele: Ce sunt astea? La ce folosesc? Ne jucăm cu lego?

riglete set tabla magnetica

Mi le-am combinat să iasă și adunarea până la 20, deși aici n-am fost inspirată să introduc mai multe piese de 5 și 6. Acum stau și mă uit la planificare, parcă nu mai trece timpul să încep să le folosesc! Și chiar dacă setul e gata, tot trebuie să găsesc un mod inteligent de a le avea la îndemână într-o cutie, cumva, lângă tablă, pe cea de-a doua catedră din clasă, care e plină cu toate materialele didactice necesare. Asta imediat după ce rezolv cutia  alfabetarului pentru tablă, și aceea o altă provocare.

Presimt că nu o să mă plictisesc în scurta vacanță care va urma. Trebuie să fixez planșele cu litere pe pereți, să fac ordine în dulapuri, unde am înghesuit diverse și n-am apucat să le organizez. Și să văd cum repar niște jaluzele, ca să nu le mai bată copiilor din spate soarele prin fereastră. Eu aș putea foarte bine să fiu și vampir, în jumătatea din față a clasei nu ajunge nicio rază, că nu are pe unde.

Informații tehnice pentru set:

50cm lungime și 5 lățime la piesele de 10 unități. Sunt câte două pentru 9, 8, 7, 6, 5, 4, trei pentru 3, cinci pentru 2, zece pentru 1. Pentru 10 am făcut zece piese, în ideea că zeci zeci formează o sută, deși seturile din comerț includ mai puține. Cu totul (suport, autocolant, magnet), materialele m-au dus la 220 lei/set, fără să calculez timpul și munca. Mai am materiale pentru încă un set, dar pe care nu l-am montat, aștept să-mi reîncarc bateriile, dacă e cineva interesat. (EDIT: setul a fost revendicat. La cerere, se poate confecționa într-un timp decent.)

Între timp, mă gândesc cum aș putea face, mai ieftin, trusă Logi pentru tablă…

Editura Edu: clasa pregătitoare

Cu tabla smart, la clasa pregătitoare

După un început de an cu stângul, când îmi pierdusem orice speranță că va primi și sala mea ecran smart interactiv, am avut în cele din urmă „jucărie” nouă. Bineînțeles că două filme demonstrative și manualul găsit pe net nu te dumiresc și, să recunosc, nici timp foarte mult să le aprofundez n-am avut.

Joaca pe tablă e după principiul clasic al nevoii care îți este cel mai bun profesor pentru a o scoate la capăt, combinată cu varianta sună un prieten.

Ce am reușit până acum cu tabla:

Conectarea laptopului

Aici sunt două variante, wifi sau prin fir – ceea ce implică plasarea laptopului lângă tablă (cabluri scurte), iar în spațiul meu mic e o provocare încă o măsuță. Pentru conectarea prin wifi am reușit să găsesc o soluție, ca să mut laptopul pe catedra înghesuită la perete și să nu mai blochez 50cm din tablă.

Însă nu am aflat cum (sau dacă se poate măcar) ca prin wifi să am acces la mouse-ul de la laptop, așa cum aveam prin al doilea fir de conectare (nu cel HDMI). Mi-ar fi utilă, mai ales că am lecții la care folosesc prezentările în Powerpoint și îmi e util să rămână ceea ce completăm pe slide, să nu fie nevoie să „șterg tabla/dau pagina”.

A doua problemă cu proiectarea wifi e că, dacă pornesc aplicații din calculator, nu pot interacționa cu ele pe tablă. Soluția de compromis aici e să le proiectez de pe mobil.

Accesarea internetului

Odată ce am reușit conectarea la o rețea de net, alta decât hotspot de pe telefonul personal, toate paginile erau la „o atingere distanță”. Numai că e cam incomodă căutarea. Așa că mi-am pregătit un document în Google Docs, setat cu acces public, pe care l-am accesat de pe tablă, l-am memorat în „Favorite” și îl pot deschide imediat.

Acolo îmi adaug la început de săptămână sau seara materialul necesar în activitate pe care îl pot accesa repede. Timpii morți în lecție, în care cauți ceva, nu sunt decât provocări pentru ceata de pitici în a găsi repede o ocupație, de regulă zgomotoasă și greu de domolit.

Accesarea stickului USB

Tabla are această opțiune, de a accesa fișiere aflate pe un stick de memorie. Ca orice organizație cu USB-urile la liber, șansa de virusare crește exponențial cu numărul de utilizatori și calculatoarele prin care se plimbă aceste stickuri. S-a decis la nivelul instituției ca această opțiune să nu fie folosită, doar conectarea laptopului fiind permisă.

Personal, m-am amuzat, pentru că eu nu am voie acasă cu stickurile cu care umblu la școală, sunt puse programe de protecție pe tot ce mișcă biți. Anul acesta, fiind singură în clasă și fără expuneri (teoretice), alerta e la nivel mai scăzut.

Însă ce reușisem să fac folosind USB-ul: mi-am creat imagini cu tipurile de liniatură pe care le folosesc la clasă. Erau accesate foarte repede – încă nu am descoperit dacă se poate să salvez imaginile pe memoria internă a dispozitivului, ca background disponibil, așa cum era în Jamboard, când îți setai ce tip de linii vrei pe fundal.

Mergeau foarte repede și filmulețele salvate pe stick de acasă, pe care le folosesc de regulă la AVAP ca demonstrații înregistrate, ca să scap de reclamele de pe youtube.

Proiectarea de pe mobil

Inițial a fost o incercare de pe telefonul meu Samsung. Când am văzut că merge și interacțiunea cu tabla, am zis că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior.

Încercând să protejez dispozitivul personal și să folosesc o tableta non-samsung, am aflat ca nu merge cu orice marcă.

Am conectat-o la fel ca pe laptop, proiecta imaginea și sunetul, dar nu puteai acționa, din păcate. Ar merge însă dacă dai tableta din mână în mână, fără să mai ajungă la tablă copilul.

Încă rumeg ideea, asta dacă nu transform pomana electorală prima didactică (programată miraculos înainte de alegeri) într-o tableta Samsung.

După ce toate sunt conectate 100%…

Am început să caut și aplicații compatibile cu activitățile mele, printre cele pe care le am acasă. Cele mai multe, și cu care sunt și obișnuită, sunt cele de la Editura Edu, pe care le folosesc de ani de zile.

Editura Edu: clasa pregătitoare

Le-am inserat în imagine pe toate cele pe care le-am găsit pe site, dar le voi lua pe „rânduri”:

1.1 – O călătorie distractivă prin clasa pregătitoare este pachetul de auxiliare pe care îl folosesc suplimentar cu elevii de la clasa mea. Activitățile de bază din timpul lecției sunt proiectate de mine, cu ceea ce consider eu util pentru realizarea obiectivelor stabilite. Dar la afterschool sau acasă sunt modalitatea cea mai eficientă de a umple timpul copiilor. Primul motiv este că aspectul de revistă colorată le dă ideea de joacă. Iar al doilea – partea digitală, se contorizează ca „timp pe telefon/tabletă”, distractiv, dar nu lăsați liberi, de capul lor, să bântuie pe net pe te-miri-ce.

1.2 și 1.3 – Clubul de lectură și Clubul exploratorilor fac parte din oferta extinsă a pachetului 1.1. Exploratorii sunt primii lucrați la after, pentru că nu îmi amestecă conținuturile de CLR cu MEM, sunt doar aritmetică, și cum eu am început la clasă întâi cu vocalele, până trec de primul modul e mai dificil să aleg conținuturile. După ce voi parcurge și primele consoane, lucrurile devin mai simple. Clubul de lectură îl mai amân puțin, deocamdată prefer oral exercițiile de identificare a sunetelor. Bine însă că e făcut pe sistemul tradițional, cu marcarea fiecărui sunet în cuvânt/silabă, și nu doar a poziției inițiale, mediane sau finale. Urmează și acesta, mai spre iarnă.

Rândul doi – distracție

Seria trecută am avut la clasă revistele 2.1, 2.3 și 2.4, ca materiale de rezervă pentru timpul liber disponibil. Însă cum provocările de disciplină de acum cinci ani erau cu mult peste orice mi-aș fi imaginat când am făcut propunerea, am reușit cu greu să ținem ritmul.

Anul acesta am optat pentru folosirea selectivă pe tabla smart, tot în timpul disponibil pentru joacă. Însă toate cele patru materiale oferă ajutor mai ales pe conținuturile de științe, unde e destul de dificil de găsit conținut online adaptat vârstei foarte mici.

Și cum ai mei copii ar da orice să îi las să se joace (ajung imediat la 3.2), deja le-am instalat pe telefon, ca să fiu sigură că merge interacțiunea cu tabla.

Ca să vă faceți o idee ce conțin fiecare, iată cuprinsul:

Comunicare in limba romana - Provocarea Panda

Comunicare în limba româna – Provocarea Panda: pentru fiecare misiune răzbunătoare a lui Foxi sunt câte trei jocuri, pe lângă poveștile spuse de aceasta pentru a le integra. Doar trei le-am considerat pur distractive și nu își vor găsi locul decât dacă mai lipsește vreun profesor pe nepusă masă și trebuie să improvizez.

Țup în explorarea mediului - În căutarea lui Oscar

Țup în explorarea mediului – (1) În căutarea lui Oscar (cu câte 4 jocuri la fiecare provocare din poveste)

Țup în explorarea mediului - Aventurierii cosmici

Țup în explorarea mediului – (2) Aventurierii cosmici (cu câte 4 jocuri la fiecare provocare din poveste)

Echipa MEM în acțiune - enciclopedie interactivă

Echipa MEM în acțiune – enciclopedie interactivă (cu câte 4 jocuri la fiecare provocare din poveste)

Rândul 3 – provocări

Și aș începe cu 3.2, care mi-a salvat „viața” în pandemie. Chiar nu știu cum aș fi reușit atunci să fac mai atractive lecțiile la distanță dacă nu ar fi fost Povestea literelor. Editura Edu a lăsat atunci, la liber, poveștile, dar nu regret deloc că am materialul. Nu am folosit, ce-i drept, revista (e mai potrivită acasă, pentru timpul liber), dar povestea din aplicație și primul joc – întotdeauna. Mi-am amintit acum că, în online, când rula pe ecranul meu, copiii răspundeau, dar eu atingeam butoanele. Doamna, dar nu putem și noi direct? 

Ei bine, atunci nu s-a putut. Cu seria aceasta însă – se poate. Încântarea lor de a veni la tablă ca să aleagă și să bifeze este maximă. Doar că îi cobor repede din nori la al doilea joc. Nu că nu ar fi educativ – recunoști litera învățată, dar având o componentă dominantă de joc, ar ieși lupte grele cine vine la tablă și ora nu s-ar mai termina ca să împac toate taberele.

Povestea literelor e așadar sus în topul preferințelor mele și cel mai des folosită, la fiecare lecție de predare.

3.1 – Fișe interactive. Aplicația abia am descoperit-o acum, când le-am căutat pe cele vechi pentru articol. Am testat pagina dedicată sunetului și literei A și mi se pare foarte faină. Seamănă foarte mult cu tipul de exerciții pe care le tot fac și eu pe caiete, așa că nu ar veni decât să aducă o componentă de joc în activitatea de la clasă. Era și mai interesant dacă avea revistă tipărită, așa puteam lucra la tablă, iar ei aveau pe ce să scrie în bancă.

Rândul 4 – suplimente pentru vacanță

La acestea nu pot comenta, nu le-am testat încă. Pe cel de engleză l-am folosit în prima lui variantă, când erau copiii mei în clasele primare, acum vreo 10 ani, și bănuiesc că, așa cum s-a întâmplat și cu celelalte produse, nu au evoluat decât spre din-ce-în-ce-mai bine, atât ca grafică, dar și ca structură. Toate pentru că în spatele lor se află o echipă pasionată de această muncă.

Am fost curioasă și am aflat ce e cu steluța adăugată pe colțul etichetelor, căci prima dată m-am gândit la un nivel de excelență, „cel mai apreciat/votat”. Este însă marcat un material care poate fi folosit de la începutul anului școlar. Toate sunt disponibile în format demonstrativ pe site-ul Editurii Edu, dacă nu le cunoașteți deja.

Tot legat de site-ul editurii, dar acum abia descoperită, este opțiunea de a salva în contul personal codurile produselor și gestionarea lor. Ținând cont că le folosesc de ani de zile, dar am mai schimbat aparatele, unele erau blocate și nu le puteam adăuga acum pe dispozitivul pentru școală. Așa că n-am putut decât să mă bucur că am cum să le anulez și să le folosesc din nou fără să-mi mai bat capul pe unde au fost instalate prima oară. Undeva, într-o viață viitoare probabil, voi lua la rând toate materialele pe care le am și le voi adăuga aici. Sau an de an, câte o serie.

În încheiere, cum m-am mai jucat cu tabla…

Au venit în vizită la mine doi foști elevi care au plecat din școală. Acolo unde sunt acum nu au tablă smart și, normal, aterizați la mine și obișnuiți cu tot ce-am putut face eu cinci ani, au fost curioși cum merge. Matematicianul a testat instrumentele de geometrie. N-am descoperit încă amândoi cum creezi ideea de glisare la desenarea dreptelor paralele, căci pe ecran muți ușor echerul, nu e ca pe hârtie.

În schimb, mica artistă a intrat pe „modul pensulă”, pe care nici nu avusesem timp să-l explorez. Pfai, ne-am distrat amândouă „pictând” pe ecran, cu tușe de diferite dimensiuni. Am înțeles că se poate și aștept vacanța, unde pe lista mea unul din punctele de bifat e să explorez mai atent tabla.

elicopter din benzi de hârtie

Elicopter din benzi de hârtie

La ce e bună planificarea abia terminată dacă nu să îți dai seama că îți vin alte idei și trebuie să o modifici?! Până la urmă, partea de proiectare o faci, numeri săptămânile, marchezi zilele libere, botezi unități și teme săptămânale, faci totul să „corespundă”, că na, nu știi niciodată când te pălește o inspecție, fie ea la clasă, fie generală. Integrarea e regula de bază la primele trei clase de primar și, când tragi linie, musai trebuie „să intre” cum trebuie.

Și de parcă nu era și așa suficient de greu, total fără legătură cu sistemul care funcționa, s-a adăugat proiectarea pe module. Nu contează cum, pe hârtie se poate, nu? În realitate, lucrurile nu se petrec așa, iar noi ne îmbătăm cu apă foarte, foarte rece. Trebuie să fii și nebun să supui copiii unor chinuri dureroase, cu evaluări la toate materiile într-o singură săptămână, când nici studenții nu au așa ceva!

Așadar, ideile bune vin când vor ele și, deși mi se părea la sfârșitul lui august că a ieșit cam ce voiam eu, când am început să pregătesc materialele în weekend pentru activitățile imediat următoare, mi-am dat seama că, având AVAP lunea (nu întrebați de ce), se potrivește foarte bine cu prima lecție de CLR. Și dacă tot predau litera, de ce să nu fac un proiect potrivit? La A am făcut arici din castane, deși se stârnise un val de panică din pricina scobitorilor, că își vor scoate ochii cu ele. Niște reguli de protecția muncii clar stabilite, un clopoțel (aproape talangă) și un fluier la gât fac minuni!

Litera E… ce să aleg?

E, pentru că fac întâi vocalele. Consider că le aud mult mai bine, le identifică ușor în cuvinte, până ajungem la consoane învățăm să facem și schema pe silabe cum trebuie. Așadar, E săptămâna aceasta. Pictat elefanți nu aveam chef, lipit diverse – abia făcusem, am cochetat cu evantai, dar cred că e un pic prea devreme pentru origami, așa că mi-am amintit de proiectele cu benzi mari de carton, asamblare 3D.

Am hotărât să fac un elicopter, chiar dacă părea cam complicat. Din ce resturi aveam pe birou am făcut prima încercare, dar, admirând-o, am început să văd și provocările.

Demonstrația nu era mare lucru, o filmez, ca de obicei. Însă unele elemente erau chiar asemănătoare și aveau nevoie de indicații suplimentare. Am decis să le fac pe fiecare din culori diferite de carton. Așa ar fi avut permanent modelul, ce să pună și unde.

Am realizat că nici adăugarea lipiciului nu e floare la ureche, iar după ce am tăiat toate piesele (trăiască ghilotinele!), le-am marcat copiilor, cu creionul, unde și cât lipici să pună, ca să nu iasă cercurile diferite. Pe lângă aceasta, piesele care trebuie îndoite le-am pregătit tot eu, pentru siguranță. S-ar putea ca „jumătate” să fie un concept prea devreme de pus în practică.

Morișca am decupat-o și perforat-o complet, doar să fixeze acul.

Am încredere că au demontat de câteva ori moriștile primite cadou în prima zi de școală sau măcar le-au studiat. Nu ar trebui să fie ceva complet nou pentru ei.

Organizarea în clasă e ultima provocare. De obicei nu le dau mură-n gură materialele, fac autoservire după ce inventariem necesarul. Dar acum… chiar n-am idee dacă îmi iese, spațiul fiind marele meu inamic. Încă stau și calculez dacă nu cumva niște sensuri unice pe cele două culoare mi-ar permite să fac un rând complet.

elicopter din benzi de hârtie

Socoteala de-acasă și cea din târg: epilog

Au zărit elicopterul meu de la prima oră și au intrat în fibrilații de emoție, că vor avea și ei jucărie. Tot de la prima oră am auzit și vaietele, eu n-am ac! Nu-i nimic, a trimis o mămică pentru toată lumea, ba chiar pentru încă vreo cinci proiecte, deși chiar s-au prezentat bine, vreo 3 doar nu aveau ce le trebuie. Dopuri de plută au ajuns suficiente, oricum am tăiat o feliuță pe jumătate, ca să nu se îndoaie plafonul sub greutate.

Distribuția materialelor a fost făcută pe rând. Cât timp ei vedeau filmul, am pregătit pe primele bănci piesele mari, inclusiv elicea roșie care trebuia decupată. I-am chemat câte 3-4, s-au servit, s-au apucat de decupat, timp în care am pregătit și roțile, tot cu autoservire și de această dată. Să trec eu printre bănci e greu, să se plimbe ei toți simultan, imposibil. Iar cei patru elevi de serviciu au și ei limitele lor.

Am pus filmul pe tabla smart și l-am explicat, oprindu-l ori de câte ori voiam să observe piesa, zonele unde adaugi lipiciul, modul în care se asamblează. Filmul a mers toată ora, continuu, cele două minute (de 3 ori mai rapide decât timpul real) fiind mai mult decât suficiente pentru a răspunde la întrebarea Ce fac mai departe?.

Cam la cinci minute după ce toată lumea se apucase de lucru, a aterizat primul elicopter, terminat integral, fără ajutor. A fost unul dintre momentele acelea în care m-am felicitat pentru idee. Au mai reușit câțiva, am ajutat intens cu elicele, dar nu și în rest. Tot corpul l-au montat singurei. Am avut și vreo două montate greșit, mai turtite, unul aproape nemontat, din motive de mie nu-mi iese, dar nici nu încerc combinat cu vreau la baie, de unde uit să mă întorc. 85% reușită pentru un proiect destul de dificil este bine. Oricum, mulțumită am fost de când au respectat zonele pentru lipici și ghidul pentru ansamblu.

Un singur lucru regret, că nu am avut telefonul la plecare. Erau atât de încântați de noile lor jucării, suflau în ele și râdeau, că a meritat tot efortul decupării și marcării manuale.

Dacă vă place proiectul, pe film aveți dimensiunile (se văd dacă opriți cadrul) sau puteți imprima de aici, recomand direct pe carton.

 

 

Colaj cu pomișori răsuciți

Copaci în culori de toamnă

Dacă mi-aș dori ceva, undeva în capul listei ar fi o casă undeva pe o coastă de munte. Cred că acolo n-ai putea să te simți rău, pentru că toamna ar avea darul să-ți încarce bateriile pentru tot anul cu nebunia ei de culori. Dacă aș vrea acum ceva, după o lună de școală, ar fi să zac acolo pe o terasă, cu o carte în mână, ascultând vântul și sorbind culorile.

Însă asta e, sunt în București, inhalez cu spor gazele de eșapament și suport cu stoicism în autobuz nebunia din ce în ce mai evidentă a unui oraș scăpat de sub control. Nu e călătorie să nu mă întreb dacă, totuși, nu mai adună nimeni toți țicniții de pe străzi.

Mi-am pregătit în schimb propria toamnă în colțișorul meu de lume și m-am bucurat în liniște de ea. La câți copaci am făcut, am pentru o întreagă pădure și cam „ajunge”, că o să sfârșesc împădurind și ce s-a tăiat aiurea din munții noștri.

Colaj cu elemente predecupate

Trăiască perforatoarele decorative și exercițiul fizic intens de apăsat, căci altfel n-o scoteam la capăt cu proiectul. Plus ultimele livrări de la eMag, perfecte cutiile lor astea noi, au ditai capacul care poate fi tăiat frumos cu ghilotina. Aveam ceva emoții cu proiectul, care s-au dovedit foarte justificate.

Întâi, pentru acces la materiale, am pus băncile câte 4. Au ieșit grupurile în spațiul disponibil, însă bucuria lor a fost fără margini, dorința de a folosi la comun – foarte mică, așa că a rezultat o hărmălaie maximă. Aracetul a curs în valuri, la propriu, valuri amestecate cu frunze pe suport, că unele colaje au stat la orizontală o zi ca să poată fi apoi expuse.

Și, în ciuda grămezilor de frunze, au fost foarte zgârciți cu adăugarea lor pe colaj. Oricum, nu câte una, cum speram eu!

M-am bucurat că, de bine, de rău, au respectat aproximativ ordinea elementelor, acolo unde nu le-au pus unul lângă altul, că na, le doare dacă se suprapun. Agățătoarea, în schimb, a fost prea puțin pentru orientare, cred că trebuia să pun și ața.

Colaj cu pomisor de toamnă, folosind perforatoare decorative

 

Colaj cu pomisor de toamnă, folosind perforatoare decorative

Pomișor din materiale reciclate

Aici a fost complicat. Din experiența anilor trecuți, am strâns cutii să decupez eu discurile de carton pentru coroană. Asta doar așa, preventiv, de când centimetrul s-a dovedit în trecut o unitate de măsură non-standard.

Am dat mesaj părinților cu o săptămână înainte să aibă un tub de carton de la hârtia igienică, menționând să nu fie alb. Nu de alta, dar cele care se dizolvă nici nu stau în picioare. Hârtie creponată am la școală din cea de acum 7 ani, nu era nevoie, aracet avea fiecare în cutia lui.

Culmea, deși mă așteptam la proteste, că e migălos, că nu au chef de mototolit hârtia, a mers minunat. Cele aproape 20 de minute de lucru au fost extrem de productive, pădurea s-a ridicat foarte repede. Cât lipeau ei, eu am crestat „trunchiurile”, ocazie cu care am descoperit unul colorat foarte frumos cu carioca, uniform. Deși nu am cerut, am aflat că „mami l-a colorat, ca să fie frumos”. O să mai am de lucru la explicarea amestecului părinților acolo unde nu e cazul. Dar apreciam dacă ar fi colorat copilul, cu același motiv.

Versiunea 3, copac din Pădurea Letea

Dacă aveți o vârstă „considerabilă”, vă mai amintiți lectura cu Pădurea Letea dintr-unul din manualele de primar. Partea cu crenguțele răsucite a rămas undeva, adânc îngropată, iar când am văzut proiectul pe pinterest nu m-am abținut.

La școală însă, după copacii pictați, plus cele două de mai sus, nu mai puteam adăuga încă unul, trei ajunge. Așa că am păstrat ideea pentru afterschool, unde marea provocare e să îi țin ocupați (și într-un mod plăcut) pe cei mici. Am fost foarte mulțumită de rezultat, mai ales că doar le-am explicat, cu câteva fâșii, ce vreau de la ei, fără să le arăt produsul final.

Colaj cu pomișori răsuciți

Atât cu copacii, chiar nu-mi mai propun niciunul, sunt atâtea idei de pus în practică și mă bucur enorm că am cu cine să le realizez. Cu mici excepții, ca în orice clasă, văd că le plac provocările și se străduiesc să fie la înălțime.

cp pictura copaci

La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste

Mi-am propus să scriu de bine. Nu de alta, dar de când a început școala, prietenii cu care m-am întâlnit sau am vorbit erau încă șocați de ultimele articole de pe blog. Dar apele încep să se liniștească, eu să mă resemnez și să-mi repet că sunt doar eu și cu mine, n-am de ales, o s-o scot la capăt.

Că s-au aliniat sau nu niște planete, ori s-o fi îndurat Ăl de sus, că mi-a dat destule, am la clasă copii cuminți. Provocări mi-a dat tot atâtea ca data trecută, dar mult mai simplu de gestionat, însă ceilalți sunt de-a dreptul minunați. Dacă nu i-aș pierde printre picioare și nu ar trebui să le explic rar, cu calm, lucruri simple, nu aș zice că au 6-7 ani, la modul în care vorbesc: fluență, construcția frazei, logica exprimării.

Eu încă mă ciupesc să văd că sunt trează când nu trebuie să spun un lucru decât de vreo trei ori. Mi se pare ireal, după toate câte am pătimit. Chiar și acolo unde știu că e de muncă, tot nu îmi vine să cred că am primit vot de încredere și nu am avut parte de critici și apostrofări din seria „noi am făcut cursuri de parenting, l-am crescut fără reguli și vrem să continuați și la școală la fel”. Dacă acum cinci ani plecam la școală trăgând de mine și citind în gând ce scria deasupra intrării în Infernul lui Dante, acum sunt șocată să mă văd atât de liniștită.

Cumva, m-am împăcat cu situația.

Toată vara mi-am făcut planuri și strategii cum să aranjez clasa, accesul la materiale, toate, la centimetru gândite. S-a ales praful de ele. De cel cu insectele chiar îmi pare rău, în jurul lui țesusem o întreagă poveste, dar n-a mai fost să fie. Nimic din tot ce am exersat șapte ani de zile nu mai e util, pentru că în noul spațiu toate sunt cu susul în jos. Așa că merg la școală și îmi spun că lumea nu se sfârșește, fac ce pot.

Cel mai mult mă deranjează că nu pot desprinde copiii agitați de restul clasei, pentru că nu am unde. Deja mi-am desființat catedra, ca să am loc să mă mișc măcar pe trei metri pătrați în fața băncilor. Îi tot mut, dar opțiuni nu există, tot unul lângă altul stau. Cei care abia dacă au un metru nici nu se văd din băncile mari. Dacă îi duc și mai în spate, îi pierd. Apoi, am copii înalți, care par clasa a doua, a treia, pentru ei, dacă ar fi bănci mici, ar fi prea mici. Am în dulap un DEX și un dicționar de neologisme, cred că o să le folosesc să îi înalț puțin și pe pitici!

Îmi plăcea enorm să stau cu cei mici în mijlocul sălii, în cerc, la activități. Acum n-am nicio șansă, decât dacă stăm grămadă, pe lângă tablă. Jocurile de mișcare pentru recaptarea atenției sunt ceva… de făcut așa, cu mâinile pe bancă, căci pe o parte e peretele, pe cealaltă un coleg. Să ieși din bancă nici nu se pune problema.

Ieșim pe culoar la înviorare, la 8 trecute fix, iar piticii mei se uită ciudat la școlarii întârziați de la alte clase, care se strecoară printre noi. Dar noi ne vedem de ale noastre, numărăm, ne mișcăm.

În două zile au înțeles exact cum stă treaba cu „responsabilii clasei”. Le place și să mă tachineze, mai ales când e pomenită ziua de vineri, îmi răspund ziua vacii, cum e pe tabel. Au văzut ei că nu-mi place și mereu râd când eu fac pe supărata. Cu vacă sau fără, progresăm la învățat zilele săptămânii și lunile anului. Și calendarul naturii, versiunea nouă, a devenit prietenul lor. Cam greu cu locul de expunere, cred că voi renunța în cele din urmă la tabla mică și să-l mut pe tabla mare. Nu pot încă, deoarece săptămâna aceasta, când am avut surpriza să primească și sala aceasta oropsită tablă smart, au dat jos tabla clasică și n-a fost montată (încă) la loc.

Spațiul de autoservire, marea provocare

Cam tot ceea ce avem nevoie la capitolul materiale și rechizite stă pe holul de la intrare. E așa, un fel de antreu. E loc să te strecori, să pui pe rafturi cutiile așezate frumos și, dacă te uiți, chiar pare ok când e liber. Însă când 22 de copii trebuie să manevreze 22 de cutii în 3 metri pătrați cu 60 cm spațiu de ieșire, e misiune imposibilă. Accesul la cutii pentru a lua materialele necesare îmi mănâncă cel puțin triplul timpului pe care l-aș acorda.

Fac tot felul de șmecherii. Pun în pauză cutiile fetelor deasupra, le trimit întâi pe ele să-și aducă cutiile la bancă. Apoi trimit băieții de pe stânga, iar la final, cei de pe dreapta. Toți trebuie să iasă și să intre pe aceeași ușă de 1m, să facă stânga după ușă și să se servească.  Dar n-avem de ales.

Bibliorafturile pentru portofoliu stau sus pe pervaz. Sunt cam sus pentru unii dintre ei, care nici pe vârfuri nu prea ajung. Noroc că, în spate, stau colegii mai înalți, mereu săritori. Am vrut să fac cu ei din nou suporți de creioane din găletușe de iaurt, să le aibă la îndemână, la școală, dar nu mai am unde să le pun. Înainte le țineam pe raftul unde așezau cutiile, acum e exclus să le scot din clasă, așa că fac ceea ce nu mi-a plăcut, suport penarele. Și, dacă marea majoritate a părinților a urmat indicațiile de pe lista de rechizite, cumpărând penare mici, tip borsetă, există și excepții care întind penarul pe jumătate de bancă…

Spațiu pentru joacă, jucării, nu există. Dacă vrei să te miști, ieși pe culoar. Și te rogi să nu dea cei mari peste tine. Unde eu îi păzeam ca o cloșcă să nu pățească ceva, acum nu îi pot ține închiși. Cât mai ține vremea cu noi, facem muzică și mișcare afară. Când s-o strica vremea… n-am idee, pe holul școlii. Trebuie să putem țopăi și noi undeva.

Încă o săptămână și intrăm în pâine

De la 1 octombrie mi-am propus să încep literele, așa că avem încă o săptămână mai relaxată. Încă învățăm rechizitele, cum arată, unde le ținem pe fiecare, ce ne trebuie la fiecare activitate și cum anticipăm eventualele probleme. Am reușit să modelăm și să pictăm, ceea ce a fost o întreagă aventură. Săptămâna aceasta avem două variante de colaj, sunt foarte curioasă ce ne iese, căci la pictură suntem experți.

cp pictura copaci

Apoi, învăț să merg pe bicicletă, sau să învăț să folosesc tabla nouă din mers, căci timp să citesc manualul nu am avut. Cum spunea Maria Antoaneta, dacă n-ai pâine, mănâncă cozonac, cam așa și eu, dacă tablă cu marker n-am, o folosesc pe cea cu pen. Am o mulțime de încercări de făcut, dacă merge mai bine cu powerpoint în fundal, cu imagine (stânga) sau doar tabla (dreapta). Încă n-am încercat softurile de joacă și nu i-am dat de cap când încarc pdf, care e format portret. Nu am descoperit cum să fac să dau zoom, astfel încât să văd pe tablă prima jumătate a paginii.

Cum încă în școală nu am acces la net, n-am la ce s-o conectez, căci și abonamentul personal de telefon are limitele lui. Deocamdată iau pe stick de-acasă cele necesare. N-am așadar nici cea mai mică idee ce poate să facă când e conectată la rețea, dar încep să cred că anul acesta va fi mai interesant decât mi-am închipuit eu, și în niciun caz în vreun mod pe care să îl pot anticipa.

Anul electoral, școala altfel, nepăsarea și lipsa de viziune: schemă logică

A fost toamna aceasta un număr record de școli care nu au putut începe anul școlar într-o ordine firească a lucrurilor. Aproape că nici nu poți să te plângi, ținând cont câți au fost în această situație. Iar la mine la școală măcar nu a fost așa grav ca la alții, care cine știe cât vor mai avea încă de suferit.

De la clasica „iarna nu-i ca vara“, care deja se apropie de două decenii de consacrare, începutul de an școlar trebuie să fie la noi (și la români în general) cu balamuc. N-am scăpat de una, că am dat de alta. Însă nu contenesc să îmi pun câteva întrebări:

  • Pe cine au votat/vor vota părinții care, în prima zi de școală, și-au văzut copiii plecând acasă fără să intre în sala de clasă? Au fost la vot? Vor merge? Cum poți să validezi, prin absență, un candidat care a demonstrat că e incapabil? De ce te enervezi și protestezi dacă nu îți pasă suficient cât să iei atitudine?
  • Câte gogoși electorale pot fi înghițite când vine vorba de școală și condițiile în care învață copiii? Unde sunt școlile spațioase și moderne, „ca afară”, de care se tot vorbește?
  • De ce la nivel de primărie/inspectorat nu își asumă nimeni să accepte ca reală situația pesimistă prezentată de școală și tratează totul cu „optimism”, fără a lua măsuri de reorganizare din timp?

De ce școala trebuie să scoată mereu castanele politice din foc?

Divide et impera, spuneau strămoșii noștri romani, iar ceea ce se întâmplă acum în relația dintre școală și părinți nu face decât să probeze înțelepciunea veche de mii de ani. Lasă părinții să se certe cu școala, dă vina pe director dacă lucrările de renovare nu sunt terminate, umple-i frigiderul din cuvinte că nu a organizat cum trebuie prima zi și cele ce urmează, dar nu faci efortul să vezi că, de fapt, deciziile nu aparțin școlii.

Nu îmi propun să mă gândesc cum se câștigă contractele, ci doar văd cum diverși Dorei se perindă prin școală, făcându-se că muncesc, supravegheați de șefi și șefuți, neterminând la timp și refuzând să gândească. Altfel cum să explici că îi trimite să schimbe neoane aflate la 3,5 m înălțime, dar nu le dă scară?! Sau cu misiunea de a verifica instalația electrică, dar ei nu văd prizele puse la aproape 2m de podea că sunt smulse din perete?

Ori să vezi că mobilierul este atât de prost, că șuruburile se desprind și rămâi cu blatul în mână? Nici nu vreau să mă gândesc cât vor rezista noile bănci și în ce ritm vor veni părinții să le repare, căci intră la distrugere de inventar dacă banca s-a desprins în mâna copilului, nu?

Cum am intrat halucinant în săptămâna altfel

Deși problemele au fost anticipate, solicitarea de a începe anul cu săptămâna altfel nu a fost aprobată și s-a început normal, cu promisiuni că marți se intră în clase. La noi, parțial era problema mobilierului, adus în cutii în mijlocul clasei de la începutul lui septembrie și neatins până pe 9. Poate primarul trebuia să transmită mesaj părinților: ai votat înțelept în iunie, acum montează singur băncile!

Dacă în localurile mai mici ale școlii problemele se rezolvau încet, localul mare, intrat în renovare masivă, bloca lucrurile. Soluție de avarie: să învățăm online, doar că nu a fost acceptată și s-a acceptat să intrăm în săptămâna altfel.

Luni, aproape de ora 6 seara, mă uitam la telefon și aveam impresia că sunt la camera ascunsă, cineva pândește să vadă cum plesnesc nervii întinși la maxim. Și dacă anunțau că urmează să pice un meteorit aveam aceeași reacție. Ce să anunț părinții? Dispozițiile erau clare, pentru cine le citește de două ori: faci programul și apoi transmiți mesajul.

Pentru mine subiectul era „cald”. Doar ce adăugasem pe Classroom un anunț privitor la școala altfel, care urma să aibă loc, probabil, în toamnă, le comunicasem părinților ce am făcut la pregătitoare în urmă cu cinci ani și să ne gândim împreună ce putem face acum, astfel încât copiii să aibă parte de experiențe frumoase. Dar am improvizat.

Ce să faci cu un grup de copii pe care abia i-ai cunoscut? Numele le-am învățat cu cartonașe, de joi până luni, căci am cerut poze pentru organizarea panourilor din clasă, așa că îi știam deja pe cea mai mare parte dintre ei din prima zi de școală.

Marți, jocuri de cunoaștere

Am avut noroc cu colega mea, consilierul școlar. Poate eu îi știam, dar ei între ei, nici după o săptămână nu-și știu numele. N-aș ști să spun exact cum a curs ziua, am luat provocările una câte una, dar am bifat și pozele cu rama foto pregătită, dar și măsurarea copiilor pe tocul ușii, să avem peste 5 ani un reper pentru „de unde am pornit”.

Miercuri, excursie la Antipa

Am avut noroc cu suficienți adulți însoțitori, să ținem toți copiii de o mânuță. Au fost și absenți, sceptici că o ieșire cu autobuzul prin centrul orașului poate avea succes. Abonamente copiilor au fost  validate în aplicația YouthSB, pe baza cnp-ului, am adăugat mult optimism și am pornit la drum. Exersasem marți cu ei ieșitul în coloană, câte doi, din clasă, și aveam mari speranțe că funcționează și în afara școlii. Cert e că am ajuns, la 10 trecute fix, cu 18 copii mici și 8 adulți la poarta muzeului.

La Antipa, șoc și groază, în așteptare erau o mulțime de grupuri. Noroc că nu plec niciodată de capul meu, dau telefon înainte, confirm vizita cu programare, altfel poți avea surprize. Am intrat, dar era nebunie, erau multe școli, la fel ca noi, în săptămâna altfel sau verde. Parcă era Noaptea Muzeelor, așa era de aglomerat. Am parcurs două etaje, intrând în depășire, căci eram și contra timp, dar n-am pierdut niciun copil, ceea ce e esențial.

Au stat în jurul meu ca puișorii de cloșcă, reacționând la fluier dacă nu mă auzeau, au ascultat, s-au implicat, au pus întrebări și au răspuns la provocări. Nu m-am așteptat la un procent atât de mare de reușită: 17/18.

Joi, am sunat un prieten

Pe Bianca am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când blogul era la început, după ce am scris despre una din cărțile publicate atunci, Caracatița printre noiNu e prima dată când o invit în Școala Altfel și rămân mereu recunoscătoare că își face timp să ajungă alături de copii. Știam că a mai publicat o carte cu povești, așa că am rugat-o să mă ajute să fac ceva altfel în lumea aceasta nebună.

A venit înarmată cu personajele de pluș cu ajutorul cărora să spună povestea și, uitându-mă la fețele copiilor și gradul de implicare în poveste, a meritat.

Vineri, am activat familia

Dimineață am început ziua cu elevii mei încercând să exersez rutinele. Nu vreau să renunț la înviorarea de la începutul programului, are mult prea multe beneficii la nivelul de organizare a colectivului și la aritmetică, dar cum e exclus să încercăm în clasă să ne mișcăm lângă bancă, facem înviorarea pe culoar. Am intrat în funcțiune și cu calendarul naturii, după ce am apucat joi să împărțim și responsabilii pe zile, să punem pozele pe planșă, la avizier.

Ca o paranteză, noua variantă de calendar al naturii funcționează minunat, cu puține cartonașe de mutat, faptul că am scos cele 31 de date simplifică foarte mult lucrurile și le place. L-am montat și pe tabla magnetică (mai sus), iar pozele copiilor, de data aceasta, cu magnet pe spate, se manevrează foarte ușor la prezență.

Am rezolvat și fotografiile pentru barometrul sentimentelor, pregătit pe panou de plută cu planșe A4. Fotografiile au o piuneză din plastic, mare, le mută ei după cum se simt. S-a strâns un roi mare la „Fericire”. Se pare că oricum mai am de pus alte personaje, pentru că mi-au adus la cunoștință că a apărut Inside Out 2. N-am promis, mai vedem, nu de alta, dar stăm extrem de prost la spațiul de afișaj, încă nu am idee unde o să pot pune lucrările lor.

Jocuri cu Cercetașii Tradiționali din România (ACT-RO)

Nou promovată la statutul de lider tabăra trecută, Iris s-a angajat să se joace cu copiii și să le facă o mică demonstrație despre ce se întâmplă la grupa „pui de lup” din cadrul asociației. Povestea am început-o la Antipa, cu diorama dedicată unei familii de lupi, o imagine foarte asemănătoare cu cea din Cartea junglei, poveste ce stă la baza activităților.

Doar că una e să lucrezi cu copiii care vin la activitățile asociației, știind regulile de bază, și alta cu copii mici, abia în a cincea zi de școală, cam obosiți la final de săptămână. Oricum, am reușit împreună performanța de a forma un cerc care să arate a cerc! Joi, la „Ursul doarme” nu mi-a ieșit de niciun fel. După o încercare eșuată de „Pistolarii”, deoarece copiii nu se cunosc între ei, a urmat „Haită, haită, vrem un lup”, început cu niște urlete în cor, de lupișori încântați. Aici a mers muult mai bine.

A încheiat cu o activitate practică, căci țelul asociației este acela de educație prin aventură. Prietenia, punerea grupului mai presus de sine, ascultarea liderului și munca în echipă sunt secrete care ne vin în ajutor. Ce faci dacă plouă și ești în pădure, ai o singură prelată, dar nu poți nici rămâne pe loc? Cum te deplasezi? Cred că plimbarea sub prelată a fost partea cea mai distractivă.

Dacă se vor înscrie sau nu, este alegerea lor și a părinților. Însă știu că decizia lui Iris de a se înscrie la Cercetași a fost una care i-a schimbat radical viața la numai 11 ani și pe care nu o regretăm nicicum.


Am tras linie, la propriu

Încă nu îmi vine să cred că s-a încheiat această săptămână de școală și că acum, când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, trebuie să cred că s-au petrecut cu adevărat. Înțeleg că adaptabilitatea e o calitate și o garanție a supraviețuirii, însă cu motoarele turate nu poți supraviețui mult. Îmi doresc doar să încep să curg lin, ca un râu la câmpie, căci nu știu cât mai rezist să mă prăvălesc ca unul de munte.

Jurnal de început de școală

Toată copilăria mea am adormit citind titluri de cărți. Camera „mea” era sufrageria, ca prin multe apartamente comuniste cu două camere, unde părinții luau dormitorul și copiii canapeaua extensibilă din cealaltă cameră disponibilă. Adormeam cu ochii la bibliotecă și aș putea reda fidel din memorie ordinea cărților.

Pe raftul de adulți erau și două volume ale lui Irving Stone, „Agonie și extaz”, carte care nu m-a tentat niciodată, tocmai din pricina extremelor menționate în titlu. Mi s-a părut nedrept să oscilezi atât de puternic. Însă viața bate filmul, cartea sau orice altceva și nu am crezut că pot să le îndur, în ordine inversă. Aveam însă dreptate, nu e drept.

Luni, prima zi de muncă în septembrie

Trebuie să fac o introducere. Școala unde lucrez, ca multe alte școli din București, a intrat în renovare de ochii lumii. E an electorat, dacă nu se pun borduri, se schimbă mobilierul, cred că așa funcționează neuronii unora. Unul dintre localuri, nerefăcut de ani și ani, e în lucrări masive care, ce să vezi, nu sunt gata pentru începutul de an. Părinții au primarul pe care l-au votat, așa că n-au niciun motiv să fie nemulțumiți.

La mine în local nu s-a zugrăvit, nu s-a pus parchet, dar s-a schimbat mobilierul, deși cel de acum 5 ani era perfect viabil. Însă pentru că în iunie nu se știa exact ce lucrări se vor face, directorul ne-a comunicat să eliberăm complet clasele, să ne luăm tot, să chemăm părinții să ia dulăpioarele copiilor, sala să fie goală.

Sunt copil de profesori. Am crescut în școală și, chiar dacă părinților mei nu le-a convenit, când directorul lua o decizie, nu se comenta. Așa că m-am conformat, două transporturi cu mașina, un dulap demontat, am dat jos și proiectorul din tavan și am îndeplinit cerința.

Tata m-a crescut spunându-mi că, dacă unul se aruncă în fântână, eu trebuie să gândesc și să nu fac ca el. Colegele mele și-au lăsat clasele așa cum erau, cu bilețele lipite de „proprietate personală”, „nu atingeți”, luând doar lucrurile tentante pentru muncitorii care urmau să treacă pe-acolo și să nu îi vadă nimeni.

Așadar, pe 2 septembrie în clasa mea mai erau catedra și dulapul de pe inventar, toate băncile vechi fiind cărate cu prețul unor dureri de spate de vreo săptămână, în timp ce mecanicul angajat în școală își spăla mașina în curtea școlii, căci are probleme cu coloana și nu poate face efort.

Dis-de-dimineață, la poliție

Cum să începi prima zi de școală, dacă nu cu un drum la secție, căci certificatul de integritate și cazierul, valabile 6 luni, trebuie prezentate la școală. Doar trăim în țara dosarului cu șină, nu există în statul ăsta de rahat nicio procedură ca școlile să trimită lista cu angajați și un funcționar de la poliție să îi verifice pe toți și să îi valideze. Nu, profesorii trebuie umiliți, plimbați, călcați în picioare. N-am stat decât o oră și cinci minute la coadă, că nu am fost singura cu această idee genială la început de an.

Apoi m-am prezentat la școală, deși acolo parcă trecuse echipa de demolări. Nu era localul unde funcționez, așa că am trezit întrebări. Ce să fac dincolo, dacă nu am clasa confirmată? – Du-te și apucă-te de treabă, rămâi în clasa ta.

Așa cum o viață întreagă nu am pus la îndoială niciodată cuvântul unui director, nici nu mi-a trecut vreo secundă prin cap luni la ora 11 ce mă va aștepta vineri la ora 17.

atelier_depozitare_obiecte_scoala

Am plecat așadar în localul meu.

Materialele erau acasă, umplând atelierul. În poză apar o parte din ele, când mă pregăteam de plecare. Coborâte din școală un etaj, la mine la atelier un etaj, urcate din nou un nivel la mașină și încă un etaj a doua zi.

Dar luni nu puteam să fac prea multe, căci în dulapul din cancelarie nu înghesuisem nimic util. Pentru că jaluzelele din clasa mea se rupseseră și, deși le-am aranjat într-o cutie, aceasta nu e pe nicăieri, primisem în iunie de la o colegă ce rămăsese din jaluzelele de la ea din clasă, pentru că părinții ei au pus bani și au cumpărat rulouri.

Eu făcusem economie, cumpărasem cartoane și le lipisem pe geam, aveam același plan și cu seria aceasta. Dar noi ne facem planuri și Dumnezeu râde.

Așa că luni m-am dus, am luat scara cumpărată de asociația de părinți, pentru că nu există una în local (pe mecanic pentru orice l-ai chema, spune că n-are scule, n-are șuruburi, nu ne poate ajuta). Am început să agăț benzile căpătate, multe întregi, să inventez din agrafe de birou un sistem de prindere pentru cele rupte ca să completez și să arate frumos. Eficiente oricum nu sunt, nu poți face întuneric.

Îmi făceam probleme că e prea fixă rochia pentru început de an?

Nici n-aveam idee ce mă aștepta. Pe o poziție a scării puteam prinde cam 4-5 benzi, apoi trebuia să mă dau jos să o mut. Așa a început activitatea sportivă din prima zi. Dar, cu chiu cu vai, le-am pus pe toate. Arăta și sala decent, mai ales că geamurile nu pot fi spălate. Cele de sus nu se deschid, femeile de serviciu nu pot ieși pe pervaz, pentru că izolația din aluminiu e șubredă și se mișcă.

Singura soluție e firmă de alpiniști, dar bănuiesc că primăria n-are treabă cu geamurile super-jegoase, nespălate de 5 ani, că doar putem trage jaluzelele, nu?

După ce-am terminat cu astea, mi-am adus înapoi în sală dulapul personal, pus într-un colț de culoar, cu speranța că nu o să fie aruncat, așa cum s-a procedat la renovarea de acum 5 ani. Am cărat și ce-am înghesuit prin arhivă, prin cancelarie, că na, trebuie să fii prevăzător când ai de-a face cu Doreii de la primărie.

Pe la ora 5 am plecat acasă, am început să pregătesc materialele ce trebuiau cărate a doua zi.

Marți, 3 septembrie

La ora 9 încărcam mașina. Le-am aranjat mai bine, am triat ce nu îmi trebuia musai anul acesta, au încăput cu un singur transport. Am ajuns la școală și le-am cărat la etaj. Cu vreo câteva cutii m-a ajutat și domnul de la pază. Mecanicul a trecut ca fulgerul pe lângă mașină, când descărcam, a bombănit un bună-ziua și acesta a fost singurul moment în care l-am văzut toată săptămâna. Oricum n-am nicio pretenție la ajutor, știu că sunt pe cont propriu.

Cea mai grea a fost găleata cu lavabilă, cumpărată pentru acasă și consumată jumătate la școală. Scrie 15 litri pe ea, dar cântărește cât să-ți mute două vertebre. Am urcat-o câte-o treaptă, am târât-o în clasă. Și m-am apucat de zugrăvit, în ciuda tuturor principiilor mele de neimplicare, pentru că îmi venea să vomit numai când mă uitam la ei cât sunt de murdari.

Ce impresie să aibă copiii în prima-prima lor zi de școală? Că sala e murdară? Prietena mea a venit să mă ajute și nu știu dacă voi putea vreodată să-i mulțumesc pentru tot efortul din săptămâna asta și că nu m-a lăsat singură.

Până pe la vreo 4 terminasem toată clasa, inclusiv de dat a doua oară, căci pixul și markerul cu care copiii educați au mâzgălit pereții nu s-a acoperit așa ușor, chiar dacă Oskar are reclamă că acoperă orice. Cum la pregătitoare învățăm literele, n-aș fi vrut nici să buchisească „sugi p…” de pe pereți și să mă întrebe ce înseamnă.

M-am chinuit o groază cu jumătate din grindă, vreo 4m lungime, la înălțime, de pe care a căzut acum un an și mai bine tencuiala (sesizarea la primărie nu are nici acum răspuns) și era galbenă. Nu mergea cu trafaletul, pentru că nu au curățat vopseaua veche, care se lipea acum, așa că am vopsit-o cu pensula. Însă nu asta a fost greu, ci statul pe scară, de-mi înțepeniseră tălpile, se chirciseră ca ghearele de păsărele pe rămurică. Nici acum nu calc cum trebuie.

Apoi am început să desfac cutiile, să pun totul la loc. Până pe la 17:.30, când am zis că ajunge. În autobuz mi-am verificat telefonul, am văzut că ratasem o ședință de organizare pentru clasa pregătitoare, un mesaj pe whatsapp, dar nu pe grupul oficial unde primim notificările de la directori. Urăsc whatsapp și zecile de mesaje care îngroapă ce e important!

Miercuri, 4 septembrie

Ca să dreg busuiocul de marți, mă prezint la ora 9 în celălalt local, 2km mai sus în deal, să iau dosarul. Înghit apostrofările că nu m-am prezentat când trebuia, vina mea, whatsapp-ul e lectură obligatorie. Primesc dosarul cu nume, date de contact. Pe hârtie, că na, e dosar cu șină. Biblioraft cu clemă, tot aia.

M-am dus la școală, am scos laptopul și am început să transcriu nume, telefoane și adrese de mail, să încep să contactez părinții pentru ședința de informare. Noroc că mă culcasem pe la 1 noaptea cu o zi înainte, aveam pregătite emailurile, chestionarul inițial pe Forms și a mers mai repede. Bănuiesc că și părinții stăteau ca pe ace așteptând, au început să curgă confirmările, învoirile, întrebările. Între lipit două planșe mai răspundeam la un mesaj. Totul, normal, de pe abonamentul personal. Inclusiv internetul pentru emailul de pe laptop era cu hotspot, că nu merge netul în școală.

Cu chiu, cu vai, ne-a apucat tot ora 5 în școală pe amândouă. Acasă munca a continuat, am rugat-o pe colega care se ocupă de conturile de mail pe școală să mi le creeze pentru toată lumea. Pe la 11 noaptea mi le-a trimis și trebuie să îi mulțumesc și ei, altfel nu aș fi reușit partea de comunicare. M-am apucat de scris mailurile individuale, să le comunic userul și parola, să explic ce au de făcut. 22 de emailuri pregătite, dar nu era să le trimit la 1 noaptea când au fost gata, le-am lăsat în Draft să le expediez de dimineață. Nu face impresie bună să dai emailuri la ora aia…

Am mai făcut apoi ecusoanele cu numele copiilor și m-am culcat într-un final.

Joi, 5 septembrie

M-am trezit și-am recitit emailurile. Dacă s-a strecurat vreo greșeală de tastare? Apoi am pregătit pe Classroom și-am programat subiectele de interes înainte de ședință. Urma o zi foarte lungă. Consiliu profesoral în celălalt local, o groază de aranjat în clasă, plus ședința cu părinții la ora 18. Mi-am luat haine de schimb și am plecat. La 12 eram în clasă, dar până spre 14 n-am făcut nimic. Căci am avut altă ședință, să dezbatem ce facem cu o plângere a părinților care nu doresc să fie mutați din clasa lor în sala mică de care fuge toată lumea.

Cererea e perfect întemeiată, dar aplică proverbul „să moară mai bine capra vecinului”. Merge și „după mine, potopul”.

Încă vreo trei ore am făcut ce s-a putut în clasă, m-a ajutat colega de matematică și la fiecare planșă lipită îmi spunea că ne compătimește pe noi, învățătoarele. Atâta muncă și nimeni nu apreciază. Eu i-am mulțumit, doar faptul că era acolo să-mi taie bucățele de scoci și eu doar să lipesc m-a ajutat enorm!

Pe la 5 mă scurgeam din picioare. Cum sala nu avea băncile montate – nu-i așa, primăria s-a obișnuit să vină să le arunce în mijlocul sălii și fraierii de părinți să le monteze ei, de disperare – am făcut ședința cu părinții în sala unei colege. Deși sunt de regulă foarte eficientă și termin într-o oră, acum, fiind prima dată, abia pe la 19:30 m-am ridicat de pe scaun. Au vrut să vadă clasa, toaletele. Așa că vizita în școală s-a mai lungit cu o oră, comentarii, întrebări. La 9:30 am ajuns acasă, ruptă, nemâncată – toată săptămâna doar micul dejun m-a ținut în funcțiune.

Dar nu mai aveam de făcut decât ordine în dulapuri! Vineri urma să fie o zi scurtă!

Vineri, 6 septembrie

Ziua bună se cunoaște de dimineață. Ce prostie!

A început bine. Părinții s-au descurcat să intre pe Classroom, programasem în miez de noapte toate postările despre care discutasem la ședință, să apară la 8:00, au început discuțiile, s-au mobilizat să ne organizăm pentru începutul de an. După ce-am verificat și am răspuns acolo unde era nevoie de intervenția mea, am plecat spre școală.

Acolo, altă surpriză. O nouă ședință. Altă plângere, alți părinți, tot sala cu pricina. Cine să intre acolo? Se oferă cineva? Nimeni, normal. Eu de ce nu vreau? Pentru că la clasa pregătitoare nu stai pe scaun toată ziua să completezi în caiete. Ai nevoie de spațiu, de învățare prin joc, copiii sunt mici, au multă energie ce trebuie consumată, dar cu scop educativ. Aici ai loc doar să ieși din bancă. Atât. Lucru în echipă, jocuri – exclus. Dacă ies toți din bănci, ocupă tot locul liber sub formă de grămadă. Și pentru că mi se pare bătaie de joc după ce am muncit o săptămână, aranjând o clasă de la zero.

S-a decis așadar să se tragă la sorți ce clasă va intra în cei 40 de metri pătrați, în formă de „T”.

Ora 13: deși n-am noroc de felul meu, n-am fost extrasă eu. Rămâneam în clasa mea. Mi-a trebuit vreo oră să-mi scadă tensiunea de la emoție și să mă liniștesc. Prietena mea, lângă mine, cu încurajările, că sunt eu pesimistă și am mereu impresia că mi se întâmplă numai lucruri rele și pic de fraieră. Uite că am și noroc!

Am terminat clasa pe la 4 și ceva. Au venit și doi tătici să monteze dulapul pe care am fost suficient de fraieră să îl demontez în iunie, când n-am avut tupeu să ignor dispoziția directorului. Că așa m-a crescut mama, cu bun simț, vorbesc frumos chiar și când simt că mă prăbușesc, nu întorc spatele și nu trântesc uși, cum ne-a tratat la un moment dat o colegă.

Și am plecat spre casă, fericită. Weekend, ziua mea, mama pregătea la țară o mini-petrecere de familie. Sună telefonul.

Și toate planurile s-au prăbușit.

În consiliul de administrație s-a hotărât că în sala mică intră clasa pregătitoare de-acum înainte și până când nu va mai fi nevoie. Eu sunt o persoană capabilă, o să gestionez corect situația și nu voi informa părinții decât în prima zi de școală. E hotărârea CA, nu mi-am adus sala de-acasă, să nu mă mai plâng, că nu m-a pus nimeni să zugrăvesc pe banii mei și nici să muncesc atâta.

Corect, am picat de fraieră pe barba mea. Dar e o ierarhie în instituție, ordinele nu se discută, așa că m-am conformat. Am închis telefonul și m-am așezat. Am plâns. Mai aveam un drum de făcut. Am rezolvat, am plâns iar. Apoi am sunat acasă, i-am chemat pe toți, să mut tot din clasă. Și iar am plâns, în drum spre școală. Plâns de neputință, de oboseală, de nervi, de orice.

M-a sunat mama. S-a prins că plâng și i-am spus ce se întâmplă. Ea știe ce înseamnă munca asta. Mi-a povestit lucruri pe care nu le știam, mizerii îndurate în școală și pe care, copil fiind, nu le-am înțeles atunci.

„Te roagă mama, nu mai plânge, că-mi rupi sufletul!” Da mama, știu, mă rogi, dar nu pot să mă opresc. 

La 18:00 a venit toată familia. Am început să mutăm dulapuri, materiale, ce încape, ce nu, în sala cealaltă, am mai umplut un portbagaj. Din nou am scos scara, am dat jos tot de pe pereți, am demontat proiectorul abia fixat cu o zi în urmă în tavan, cu tot cu suport. Măcar acum nu mai eram eu bărbatul, nu m-am mai cocoțat pe scară. Oricum după atâta plâns și oboseală îmi tremurau picioarele. Iris și Andrei au mutat decorațiunile. Nici nu știu cum le-au așezat, le-am zis doar să umple pereții, copiii n-au greșit cu nimic, trebuie să fie măcar decent în sală.

Pe la 10 seara, după patru ore de muncă, patru persoane, plus domnul de la pază care ne-a ajutat la dulapuri, ajungeam acasă. Nu știu în ce hal arătam, că și pisica a fugit de mine, ea care e mereu dornică de mângâieli când a stat singură.

Picătura din paharul meu

Așadar, trăgând linie, pentru început n-am proiector. Soțul m-a calmat, o rezolvă el. N-o să am nici tablă smart, pentru că, deși primăria nu ne găsește un spațiu decent pentru sală de clasă de când ne-a luat parterul localului să-l facă grădiniță, nu numără sala aceasta atunci când cumpără materiale. Așa că au sosit table smart Samsung doar pentru sălile mari. La sala mică o să se găsească prin școală una veche, ca să fie. Nici măcar laptopul de la școală nu știu dacă mi-l lasă, dacă sala primește… doar la pregătitoare n-ai nevoie! Pui de pe telefon o melodie, vii cu boxa de acasă.

Jumătate de sală nu are ferestre. Eu, care de ani de zile stau și iarna lângă fereastra deschisă, căci simt că n-am aer, deja simt că mă sufoc să fiu înconjurată de pereți și să nu văd cerul. Contează? Nu.

Dar am ajuns să muncim în școlile în care părinții conduc. Nu le place sala, nu le place învățătoarea, șantaj, amenințări cu televiziunea, cu greva, cu „nu mai trimitem copiii la școală”. Părinții dictează cum să stea în bancă și ce să se întâmple în clasă, ce note să se pună. Noul regulament spune că pot contesta orice notă. Așa că ce să ne mai chinuim?

Trăim în țara în care n-ai pe cine să votezi, în care școlile aparțin primăriei, dar nu-i pasă de ele. Nu-i pasă de copii. Alfel cum să decizi, în lipsă de spațiu, să faci din școală o grădiniță? Aduci în local alte grădinițe din sector, dar ții grădinița școlii pe alte străzi și străduțe. Lipsă de organizare, de viziune. Nepăsare. Lângă localul nostru s-au ridicat opt blocuri. Cereri de înscriere – cu nemiluita, locuri nu sunt, nu putem face două clase, dar… avem grădiniță la parter, pentru copii din alte cartiere. Sunt bani pentru patinoare și monumente cretine, dar nu pentru școli.

Efectiv mă simt ca ultimul om. Prea drăguță, prea amabilă, mereu disponibilă și dornică să ajut. Și să pic de fraieră. Alegerea mea, până la urmă, nu m-a obligat nimeni. Și trebuie să văd partea plină a paharului. Am slăbit două kilograme, am rezolvat problema cu rochia.

Știu că nu mai pot să zac. Că trebuie să mă ridic. Orice șut în fund te ajută să faci un pas înainte. O să iau lucrurile încet. Ca Scarlet O’Hara. E și mâine o zi!

Acum public articolul și intru în școală. Mult succes tuturor!


Și-a fost odată-un vis frumos, un vis frumos…

Cadouri pentru „doamna” în prima zi de școală

Clar, statul pe net dăunează grav sănătății. Iar săptămâna aceasta am avut bafta să mă tot lovesc de mesaje din seria „ce să-i iau doamnei în prima zi de școală”, din loc în loc cu mențiunea „dar nu o cunoaștem încă”. Există totuși o prevedere legală – darea și primirea de foloase necuvenite. Faptul că niște infractori se joacă cum vor cu legile și pun „praguri” la aceste definiții nu înseamnă că ni se cuvine ceva.

De ce ai vrea să faci „cadou” unei persoane pe care nu o cunoști?

Cel mult faci un cadou să mulțumești în felul tău pentru ceva. Dar când habar nu ai cine e? Dai mită pentru a cumpăra bunăvoința… să-i atragi atenția asupra copilului tău. Poți dormi liniștit, e la fel de special ca toți ceilalți și va beneficia de aceeași atenție fie că intră cu mâinile încordate în clasă, fie că are zâmbetul până la urechi.

M-am bucurat să văd că foarte multe învățătoare au răspuns la mesaj că nu e nevoie de nimic, un copil zâmbind e de ajuns. Dacă tot ții musai, spune-i copilului să deseneze, sau să facă el „ceva”. Sigur știe suficiente de la grădiniță ca să poată așterne pe hârtie o floare sau să asambleze o mică felicitare. Să scrie ce simte, să meargă deschis la acel om alături de care va crește în următorul an.

Și tocmai pentru că nu cunoști persoana, e bine să stai în banca ta. S-ar putea să ai ghinionul să se simtă „cumpărată” și să dai cu bâta în baltă. Mai bine aștepți să vezi de ce e nevoie… Dar, dacă nu ești genul care să accepte un sfat care să contribuie la schimbarea care se dorește în România (nu poți avea lideri incoruptibili dacă nu îi crești tot așa), caută o soluție prin care să empatizezi cu tot efortul pe care acel om îl face pentru ca lucrurile să meargă șnur în clasă.

Nu poți dormi liniștit și te perpelești ce să cumperi?

Săptămâna aceasta mai toți profesorii sunt la școală. Dă o fugă, vezi la cine ai fost repartizat, bate la ușă, prezintă-te și oferă-te să ajuți. Poate n-a terminat de decupat fluturii de pus pe bănci, poate a obosit cățărându-se pe scară să lipească minuni pe pereți, poate nu are cine să-i șteargă geamurile ca să lipească frunzele. Sau să se ducă cineva repede la xerox, patru stații mai încolo, că e la jumătate de preț față de cel din colț. Ori are nevoie de panouri de polistiren… sau de acuarele.

Ajută cu adevărat acolo unde e nevoie, nu mai cere sfatul altor necunoscuți pe net despre cât de „office” se îmbracă doamna și ce pampon consideri tu că și-ar prinde la pălărie, ori ce coșuleț cu aranjamente simandicoase îi schimbă fengshuiul în casă și strânge mai ușor praful, ca să zboare la prima curățenie.

Vrei să ajuți în continuare?

Ciulește urechile la ce se cere. Întotdeauna vor fi în clasă copii care nu-și permit unele rechizite și accesorii. Unul-doi dacă nu își pot lua e o piedică în desfășurarea lecției și o muncă în plus pentru ea. Fă un gest util și ia-i acelui copil ce i-ai luat la al tău. Va aprecia mai mult decât orice altceva să își desfășoare activitatea liniștit. Poți la fel de bine să te uiți cu ce vine acasă copilul tău și să îți pui mai multe întrebări: de unde au „apărut” materialele, cine le-a decupat, personalizat, ca să-ți dai seama unde ar avea nevoie de susținere.

Îți plac planșele copilului prinse la panou? Sunt prinse cu piuneze colorate? Ia ghici, nu se dau de la primărie, se cumpără.

E copilul fericit că a primit un abțibild pentru temă? Doamna nu are fabrică de imprimat, și pe acestea le cumpără. Și lista poate fi continuată la nesfârșit.

Nu procedați ca în bancul cu bătrânica forțată să treacă strada. Gândiți practic și util!