instrumente geometrie flexibile

Nu am chef azi… de mers la școală!

A venit vacanța și deja amintirea școlii e undeva acolo, departe. Totuși, ultima sarcină pe care am avut-o de scris în catalog a fost numărarea absențelor. S-au strâns destule…

Nu e deloc o plăcere să pun absențe, însă… ce să faci? Decizia de a le pune e veche, din primul meu an de învățământ, în urmă cu 20 de ani. Predam atunci la un liceu central, zonă de trafic și eram terminată de frică să nu plece „copiii“ (doar cu câțiva ani mai mici decât mine), să pățească ceva și să am eu de suferit o viață că n-am scris o absență în catalog. Așa că i-am anunțat, cu părere de rău, că la mine absențele se vor pune. Nu aveai chef de oră – na, fusesem și eu a XII-a și nu mă interesau materiile la care nu aveam de dat bac-ul sau admiterea la facultate – vii, îmi spui, te duci în ultima bancă și scrii/citești la ce vrei tu. Dar nu chiulești. În cele din urmă am ajuns la un compromis, eu spuneam o poveste scurtă, ei notau și rețineau esențialul – în final erau copii buni și silitori, nu stăteau pe telefoane când îmi cereau voie să lucreze tonele de teme de la școală și de la meditații. Doar că atunci m-am obișnuit să pun absențele…

Acum, de când am revenit la cei mici, teama a fost și mai mare. Am și eu doi copii acasă, nu-mi permit să mă joc. Mulți dintre elevii mei stau în cartier, la doi pași de școală și vin singuri, deși regulamentul școlar prevede că elevii de la ciclul primar trebuie să vină și să plece însoțiți de la școală. Au doar de trecut bulevardul și văd și eu când mă duc la muncă cum forțează roșul semaforului chiar șoferii de la STB pe trecerile de lângă școală. Așa că îmi stă inima. Când se face ora 8 și nu-i văd pe toți în clasă și nici pe telefon n-am sms de la părinți… cum să nu te gândești, Doamne-ferește, că poate păți ceva? Și dincolo de necaz și suferință, te mai alegi și cu altele că nu ai scris trei semne în catalog.

A fost tare greu până am obișnuit părinții să completeze cererile de motivare, să le înregistrez la secretariat, să le aprobe directorul. Mă gândesc că pe la noi e cumva impresia asta că, dacă n-ai chef, azi nu te duci la școală! Prin țările alea cu care vrem să semănăm, dacă la 8 copilul nu e în clasă e sunat imediat părintele. Dar la noi… ai chef de concediu în prima săptămână de școală, că e mai ieftin? Ce mare scofală, învoiești copilul…

M-am gândit la tema aceasta pentru că e încă o enigmă pentru mine cum poți să ții copilul acasă, să știi că strânge absențe, apoi să fii „șocat” că i se scade nota la purtare. Păi… regulamentul acela pentru cine e? De ce atâtea procese verbale la început de an că ai luat la cunoștință și tu, părinte, și tu, elev? Cum e posibil „să nu știi că are absențe“ un copil mic? Nu a stat acasă cu voia ta? Până încep e să chiulească cu bună știință mai sunt vreo 6 ani… Și în cele din urmă, nu dai și tu nițel pe la școală, să vezi ce mai e în catalog?? Poate că da… calificativul acela la purtare nu ar trebui să aibă legătură cu absențele, mai ales la vârstele mici. Însă până la modificarea regulamentului, nu contează vârsta școlarului.

Am întâlnit și alte reacții… cum, dom’le, să scazi nota la purtare la ciclul primar, că demoralizezi copilul! Ba mai bine i-o scazi la primar, până învață că la școală există și obligații, decât să i-o scazi la gimnaziu, când contează cu adevărat la medie. Ce poți face mai mult decât să notifici părintele? Să te duci tu să-l iei la școală? Nu e niciodată o plăcere să scazi o notă la purtare… dar a cui e vina? Poate că la liceu nu știi că odrasla ta n-a dat 3 zile pe la școală. Dar la primar cum să vii cu scuza asta? Adică tu, părintele, unde erai când copilul a lipsit? De ce nu i-ai dat bilet de învoire? Cum e posibil să ajungi la 60-100 de absențe și să consideri că „nu e grav”?

Și apoi, lipsesc si nu recuperează, venind cu scuze că vai, eu nu știu că n-am fost. Și a cui e vina? A mea? Cum să reușești să progresezi dacă sari ca broasca de la o lecție la o alta, lăsând trei între ele neparcurse?

Voi cum procedați când decideți să învoiți copilul? Se pun absențele?

Ultima zi de școală

Ziua cea mai lungă (și de fapt cea mai scurtă) e cea pentru care te pregătești intens. Finalul de clasa a IV-a a venit parcă prea repede. Eu cu ale mele pe lângă – parcă în martie m-am suit într-un carusel și m-am dat jos azi. Săptămâna trecută a fost cumva avanpremiera, căci am sărbătorit împreună cu clasa mea momentul acesta final: o petrecere la școală. Chiar dacă în București e la modă să te spargi în figuri, la localuri cu terasă și piscină, cu ținute extravagante, eu mi-am dorit lucruri mai simple: în primul rând, să fie toți, fără excepție. (Au fost excepții, bine întemeiate.) Apoi, momentul acesta să nu fie copleșitor pentru părinți, financiar vorbind (și n-aveți idee ce poți face cu 50 de lei, delegarea responsabilităților și puțină gândire). În cele din urmă, să fie de neuitat pentru copii. MEMORABIL, așa cum mi-au spus după!

Așadar… tema: „O noapte la școală”. Ideea nu e originală, a fost inspirată acum multă vreme de programul o noapte la muzeu  de la Antipa, doar că acolo e peste 200 lei să dormi și să mănânci o porție de cereale. Când le-am spus copiilor de ideea mea, au explodat. Mai greu a fost să conving conducerea că nu distrugem școala dacă rămânem peste noapte. S-au obișnuit (greu) colegii de la școală cu stilul meu mai „altfel”, însă cred că ideea asta a mai pus niște biluțe în contul meu, din seria fata asta n-are sigur toți sateliții pe orbită. Până la urmă… ce-am făcut? Am atârnat beculețe, am stins lumina, am pus muzică, am mâncat senvișuri, apoi o friptură de la Kaufland cu cartofi, am tăiat pizza de pe listă, căci era prea mult, am mâncat tort, am făcut concurs de talente, ne-am chinuit două ore să adormim, căci nu „ne” lua somnul. Normal că băgați în saci, unul lângă altul, se chicotea la greu și toate amenințările mele erau inutile… Am dormit trei ore, ne-am trezit, am strâns, au venit părinții, am măturat/spălat clasa, am plecat acasă. Toate bune și frumoase. Nimic special. Atunci… de ce atât de „ciudat”? Te poți distra oricum dacă vrei cu adevărat!

Și pentru că am tăiat pizza de pe listă, dar banii oricum erau strânși, am reprogramat-o pentru ultima zi de școală. Serbarea la 8:30, după premiere urma să rămânem să mâncăm „o felie”, să bem un suc și să încheiem voioși ultima zi de școală din clasa a IV-a. Ne-am fotografiat în toate combinațiile dorite, ne-am luat în brațe și ne-am despărțit.

Am stabilit de prin aprilie să ne facem agende de amintiri. Mi-a părut tare rău că nu și-au făcut toți, însă eu am avut grijă ca într-a mea să scrie chiar toți, să nu uit niciunul. Au lipit scrisorelele, pe lângă mesajele scrise „la vedere”. Azi, ajunsă acasă, am stat să le desfac pe toate. Am promis de dimineață că nu plâng, să nu stric bruma de machiaj pentru poze. Dar acasă… altă poveste! Știu că nu sunt perfectă, dar mă bucur că i-am învățat să spună ce gândesc. Unii mai au de lucru, dar sunt pe calea cea bună. Dar alții îmi dau doza de optimism, voie bună și sunt în stare să-mi schimbe ziua:

  • Când sunteți tristă, să citiți această scrisoare și să vă gândiți că totul va fi bine și nu uitați să zâmbiți!
  • Vă mulțumesc că tot timpul încercați să ne explicați pe înțelesul nostru!
  • În plus, sunt sigură că nicio altă învățătoare nu ne-ar fi luat hamsteri!
  • Mi-au plăcut foarte mult orele de muzică și a fost tare drăguț când ați cântat la acel instrument!
  • Iubesc experimentele la științe! 
  • Când voi mai auzi numele Cristina, îmi voi aduce aminte de dumneavoastră!
  • În acești doi ani cu dumneavoastră am avut parte de distracție, dar și de răsturnări de situație, iar dumneavoastră le-ați reparat, ați făcut tot posibilul să ne învățați cum să fim drepți și cinstiți în viață!
  • Nu lăsați la o parte copiii mai slabi la carte. Când v-am cunoscut nu vă plăceam, deoarece m-am obișnuit cu cealaltă doamnă. Dar pe parcursul anului am început să vă iubesc ca pe mama mea. 
  • Eu vă sfătuiesc să faceți excursii cu noii elevi, chiar dacă nu vine toată lumea.
  • Cred că ar trebui să le dați trei ore de „Arte vizuale și abilități practice” și să fiți la fel de creativă cum ați fost cu noi.
  • Sper ca pe viitor să fiți bună și cu copiii mici. Sunt norocoși să vă aibă.
  • În toți anii în care am fost alături de dumneavoastră am învățat o lecție importantă: „Nu judeca pe nimeni”.
  • Am o singură rugăminte: să le aduceți veverițele celor mici. Măcar ei să se bucure de asta!
  • Când v-am văzut am crezut că sunteți o doamnă puțin cam rea, însă sunteți bună, glumeață, zâmbăreață și uneori foarte, foarte puțin rea când facem năzdrăvănii.
  • Bună, amuzantă, ironică (de cele mai multe ori) și… TÂNĂRĂ! 
  • Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că sunteți profesoară de istorie, dar… vă iubesc!
  • Uneori v-am mai și supărat, îmi cer scuze. Să-i țineți pe cei de la clasele mici în frâu.
  • M-ați învățat să cos, să scriu o scrisoare unui copil pe care nu-l cunosc.
  • Pe unii ați reușit să îi schimbați, pe alții nu. Dar nu a fost destul timp.
  • Mie mi-a plăcut când ne-ați dat multe teme.
  • Recunosc că uneori nu prea mi-am făcut temele, dar m-am străduit să nu rămân în urmă cu lecțiile.
  • Mi-a plăcut la dumneavoastră că ați luat lucrurile mult mai în serios.
  • Știu că de multe ori v-ați supărat pe mine că scriu urât, că nu eram tot timpul atent la ore, dar eu vă iubesc, vă apreciez și vă respect.
  • Alături de dumneavoastră am învățat să îmi placă istoria.
  • Îmi pare foarte rău că nu m-am descurcat prea bine la școală, dar m-am distrat și a fost frumos!
  • Când voi fi mare o să vă contactez și o să vă arăt ce am ajuns datorită dumneavoastră. Mulțumesc pentru tot!

Am terminat de citit agenda… am completat apoi paginile rămase goale cu pozele lor de la panou, cu pozele pe care le aveam de la activitățile împreună. Mai am de făcut coperta… este cel mai frumos cadou, cea mai frumoasă amintire pe care o puteam avea! Unică și neprețuită, îmi va aminti mereu de ei așa cum sunt, frumoși și speciali.

Și cum întotdeauna se poate și mai bine… mi-au pregătit, în secret, o cutiuță cu amintiri. Pe capac – o poză din prima zi de școală, un pic trucată, căci au mai și lipsit și au fost adăugați, să fie toată lumea. Înăuntru? Orice, de la bilețele, pietricele, floricele prinse pe șnur, o diplomă semnată de toți (cea mai iubitoare doamnă), talismane norocoase făcute de ei. Cutiuța aceasta a avut deja două sesiuni de plâns și închei cu unul din mesajele care m-au terminat:

Dragă Cristina, 

Dumneavoastră ați încercat atât de mult să schimbați ceva la noi. La unii a mers, la unii nu, dar niciodată nu te gândi la cel mai rău lucru posibil, ci la cel mai bun! Eu apreciez efortul făcut de tine!

Am mai bocit un pic, mi-am mai reproșat, citind, 1000 de lucruri, uite, X, nu intuiește vocativul, Y numărul de i-uri, Z cratima… Alte 1000 de lucruri pe care aș fi putut să le fac. Acum am pus punct și am tras linie uneia dintre cele mai mari provocări ale vieții mele de până acum: am preluat o clasă atașată de fosta învățătoare, cu multă experiență la catedră, nu debutantă la cei mici ca mine (căci anii la gimnaziu și liceu chiar nu se pun). Am tremurat ca varga în primele săptămâni de școală, ca să aflu abia acum că și ei erau la fel de emoționați. Am fixurile și defectele mele, însă ei îmi arată că am reușit!

Și a fost… o frumoasă poveste!

În prag de mini-vacanță (Papa să fie sănătos, că tare ne dă socotelile peste cap în București!), copiii mei de-a patra au o perioadă agitată. A trecut și evaluarea națională, cu provocările ei (acum serios, cine stă să numere cuvintele scrise cu un creion până se termină – câteva zeci de mii??, sau, similar, cu o rezervă de cerneală…?). Au făcut greșeli stupide, căci nu reușeșc și pace să-i determin să se grăbească încet. Adică să se grăbească, dacă vor, dar s-o ia încet, să citească cu atenție cerințele… una e să nu știi… alta e să „citești” crescător în loc de descrescător. Sau dacă spune să rezolvi doar exercițiul din dreptul girafei, tu să le faci pe toate, din exces de zel (asta era pe testele mai vechi, anul acesta le-au rezolvat problema, le-au pus doar varianta unică ce trebuia rezolvată!). Iar dacă mai e un spațiu de completat răspunsul… de ce să scrii încă o dată!? Problemele lor nu sunt legate de ceea ce știu și pot, ci de dispoziția de moment, de vrăbiile de la geam…

S-au dus apoi două săptămâni de școală și ne-am trezit aproape de sfârșitul lui mai. La istorie, ca să-l citez pe unul din pasionații clasei, „asta a fost tot??” Ca să explic, istoria s-a încheiat cu Marea Unire și o prezentare despre România de azi și organizațiile din care face parte. La cererea „publicului”, dezamăgit că nu are parte de Hitler și Stalin, am mers mai cătinel prin tot secolul al XX-lea, am răspuns la întrebări, am explicat evenimente. M-am oprit – nu se putea altfel – la tragedia anului 1940, la harta de atunci, care i-a amuțit, apoi la speranțele deșarte și coșmarul roșu care a urmat. Au fost curioși cum se trăia în comunism… le-am povestit ce-mi amintesc eu, doar aveam la revoluție vârsta pe care o au ei acum.

A fost o poveste frumoasă. Încheiată cu ultimul capitol despre cultură și patrimoniu. Pentru locurile istorice din comunitate am aruncat buzduganul înainte, au avut un proiect în perechi în care au recomandat, pe o hartă a Bucureștiului, 25 de obiective turistice de vizitat, dar despre acesta am vorbit deja. Ctitorii medievali, a doua lecție, nu ne erau străini, la fiecare domnitor despre care am discutat în lecțiile precedente am stabilit unde e înmormântat (dacă este). Stupid mi se pare să vorbești aici de Brâncoveanu, după ce nu ai binevoit să-l incluzi în programă… Dar am compensat, le-am amintit că la doar câteva stații de școală e Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde le recomand să meargă.

Ultima lecție – patrimoniul UNESCO – s-a lăsat, din nou, cu un proiect de realizat, mai ales că obiective sunt destule. Și cum le plac surprizele… am tras la sorți. Fiecare a pregătit un afiș despre obiectivul pe care l-a primit. Sighișoara doar am împărțit-o, separat turnul cu ceas de fortificații și de celelalte obiective. Ca de obicei, am avut copii entuziasmați, copii care și-au făcut datoria, dar și copii care… nu au catadicsit să miște un deget. Ce dacă e proiect obligatoriu? Doar nu o să-ți murdărești „mânușițele” să îl faci.

Le-au citit în fața clasei. Nu de puține ori conținutul era paralel cu ceea ce trebuia de fapt să fie subiectul. Sper că au înțeles că „proiectele” nu sunt așa, o distracție de a pune ceva pe foaie, a lipi două poze… nu, sunt de gândit și ele. Ca să nu mai zic de folosirea cuvintelor pe care nu le cunosc, doar pentru că „așa scria, doamna!!” Așa o fi scris acolo, tu cauți în DEX dacă nu știi ce înseamnă, sau nu folosești! Și calificativele vor ține cont de asta. Nu doar pentru cei care au „scăpat” ușor, ci din respect pentru munca celor care au luat în serios povestea aceasta.

Dar, în general, istoria de anul acesta a fost pentru mine o frumoasă poveste în anul centenarului, pe care m-am străduit să o fac de neuitat. Dincolo de chinurile pe care le-au îndurat, după spusele lor, aș vrea să cred că orice reporter i-ar întreba ce reprezintă ziua de 9 mai sau 1 Decembrie vor fi în stare să răspundă. Încă am îndoieli că vor căuta toți Maramureșul în nordul țării. Și cronologia se mișcă…

Dintre toate lecțiile însă, Marea Unire a fost specială. Vorbisem mult depre eveniment, ne-am confecționat hartă, apoi am dedicat timp unei lecții despre România în timpul Primului Război Mondial. Despre Marea Unire am discutat pornind de la „Treceți batalioane”. Sunt adulți care nu ar putea face analiza de text pe care au făcut-o ei, la 10 ani… vers cu vers au identificat cauzele intrării în război, motivul campaniei în Ardeal, provinciile românești și Alba, capitala Unirii. E un cântec pe care greu îl pot cânta fără să mi se împăienjenească ochii și glasul, l-am învățat când eram mică, cu mama, împreună cu alte cântece etichetate drept patriotice. Și apoi, dacă nu înveți acasă ce înseamnă să-ți iubești țara, de la părinți și bunici, unde să înveți să înțelegi enormul sacrificiu pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să existăm azi?

I-am văzut curioși, atenți și, mai ales, empatici. Și aș vrea să pot să sper că viitorul, pe care îl vor construi ei, va fi altfel. Despre asta a fost lecția până la urmă, despre cum să înțelegi trecutul ca să poți proiecta viitorul. Doar… o frumoasă poveste!

După punct, treci mereu de la capăt

Un amic aflat în vizită la noi îmi spune într-o discuție… hai că mai e puțin, 25 de zile de școală! 25?? M-am panicat… atât de puțin!! Întâi m-am gândit la catalog, că trebuie să verific, să aibă toată lumea calificative, apoi… mi-am dat seama: doar 25 de zile în care mai intru în clasă dimineața la „ai mei”. 25 de zile în care le spun la revedere. 25 de pauze în care îi trimit să se spele pe mâini… Și m-am oprit, că urmau sigur 25 de lacrimi.

După punct, treci mereu de la capăt. Eu n-am pus încă punct, dar am început alineatul cu viitoarea mea clasă. V-am mai povestit cum am încercat să îi cunosc, încet, pe cei din cartier, la atelierul de Crăciun, sau în cadrul „Porților deschise”. Am promis atunci că, după ce se încheie înscrierile, organizez o întâlnire cu toată clasa. Am amânat-o nițel, din motive personale, am sperat să avem parte de o zi frumoasă să ieșim afară (n-a fost să fie, e frig de toamnă târzie, nu de început de mai!), dar sâmbătă dimineață la 9 trecute fix eram în clasă. Avantajul unei școli mici, cu o singură clasă: toți cei înscriși sunt ai mei.

martisor matei

Când te informezi despre preferințele viitoarei învățătoare și știi exact, dar exact! care sunt, nimerești la sigur!

De aproape două luni de când am proiectat întâlnirea m-am tot gândit ce să fac. Atâtea idei au venit, au poposit pe hârtie, ca să fie tăiate și în cele din urmă nici cele care au rămas „finale” n-au supraviețuit chiar toate, căci a trebuit să mă adaptez grupului pe care nu-l cunoșteam. Pentru început, m-am felicitat că am organizat întâlnirile dinainte; în cercul de scăunele mi-am așezat la stânga și la dreapta doi cavaleri pe care îi cunoșteam și lângă care mă simțeam și eu „în siguranță”. Dar la mine în clasă e mai bine decât în jurul mesei rotunde, unde erau 12… eu am 19 cavaleri, gata să sară de gâtul oricărui balaur pentru cele 5 prințese ale lor, patru mici și una mai mare.

Ne-am așezat tot în jurul unei mese rotunde, chiar dacă imaginare, toți pe scăunele, părinții fiind în bănci în jurul nostru. Copiii aveau emoții… eu aveam emoții… atât cât apucam să arunc ochii în sală, aveau și părinții emoții. Mi-am amintit apoi încurajările uneia dintre profesoarele mele: nu uita, acolo tu ești regizorul și doar tu știi ce trebuie să se întâmple. Așa cum pe scenă uiți de lumina reflectoarelor, intri în rol, așa m-am străduit și eu să fac ceea ce știu mai bine. Ne-am amuzat, am aflat câte ceva despre fiecare, aproape am învățat jumătate dintre copii și am făcut lista preferințelor la activități: să pictăm, să desenăm, să ieșim afară să ne jucăm, iar scrisul și matematica… un pic, așa, mai la final.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și postere realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și posterele realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Printre jocuri – sticluța cu otravă (mai am de luat lecții), leapșa, orice cu rachete și dinozauri, dar și Granny, pe care mi l-au explicat acum ceva vreme ai mei și mi-am rezervat dreptul de veto să îl tai de pe listă. Toată lumea iubește mașinile, e musai să avem jucării și mă gândesc foarte serios dacă să luam un covoraș din acela cu străduțe, să avem unde plimba atâtea vehicule. Și, într-un colț, câteva păpuși cu hăinuțe roz. Ce noroc pe mine cu pasiunea pentru Formula 1, nu mă simt pe dinafară!

Aș fi vrut să am mai mult timp să răspund întrebărilor părinților, dar se vor rezolva toate. Cum va arăta clasa, cum ne îmbrăcăm, care e programul, au teme – fiecare răspuns contribuie la acea stare de bine pe care ne-o dorim fiecare. Am încercat să mediez și o predare a ștafetei, și aici mă refer la asociația de părinți ai școlii, cu care am colaborat minunat și am reușit, din acei puțini 2% redirecționați să mai facem câte una-alta: un dozator de apă, biblioteci pentru clasele primare, poate reușeam și mai mult dacă se implicau mai mulți părinți. În plus, pentru acel nefericit „fond al clasei” am avut în sfârșit un cadru legal.

Bineînțeles că nu puteam să mă plictisesc. Le-am dat coli mari de hârtie să deseneze. I-am văzut cum s-au împărțit repede pe grupuri – unii se cunosc de la grădiniță sau din parc, hamsterii sunt punct de atracție și neapărat trebuie niște reguli clare, căci două vietăți la 20+ de copii sunt prea puține, tabla parcă e magică, fiecare vrea „un burete” și musai cretă să deseneze… Am șters și lacrimi, normal că din pricina hamsterilor, că nu avea loc în grămadă, dar și pentru că „mi-a zis bebeluș”, căci e mic de înălțime. Asta ca să nu mă plictisesc din prima zi!

Trăgând linie, cred că urmează cinci ani frumoși. Așa cum mă încuraja un părinte la final, doamnă, eu cred că va fi bine! Pentru mine, faptul că copiii au venit la sfârșit să mă ia în brațe, ba să-mi dea și un pupic, e confirmarea. Am trecut testul cel mai important.

PS: A sosit într-o mică pauză și întrebarea la care mă așteptam: ce e Talente de Năzdrăvani

PPS: Dacă scap de „doamnaaa” și rămân doar „Cristina” ar fi minunat!

O poveste cu… ochelari

Undeva în negura unei copilării pe care nu mi-o amintesc am început să port ochelari. Nu știu exact când, dar îmi amintesc stresul ramelor oribile și al căzăturilor soldate cu spargerea lentilelor. Îmi amintesc destul de bine și excursiile la București, câte 10 zile, în care jumătate de zi mi-o petreceam la parterul Spitalului din Piața Lahovari (fosta Piață a Cosmonauților), iar apoi mergeam cu mama la zoo, la teatru, la circ… Asta era partea frumoasă. Cealaltă era zi de zi acasă… unde bullyingul era ceva cotidian. Aragaz cu patru ochi era deja formulă de salut. Am trecut cu greu… pe atunci nici nu erau așa mulți cu ochelari, eram victimă sigură.

Undeva prin gimnaziu am scăpat de ei. La liceu nu am avut nicio treabă, în schimb în facultate cititul îndelung mă cam termina și am revenit la ochelarii de citit, apoi la ochelarii pentru calculator. Dar nu mai e nicio mare scofală să ai ochelari acum… toată lumea are, ba chiar cu sticlă clară, numai de modă.

Săptămâna trecută una din fetele mele trecea printr-un moment ce pe ea o frământa… urma să poarte ochelari, iar vineri să vină cu ei la școală. O vedeam că e agitată, o încurajam… până mi-a venit ideea: vineri îmi iau și eu ochelarii la școală. I-am spus că-i aduc și ni-i punem amândouă odată. Colegii vor fi așa de șocați că nu vor mai sta să se uite doar la ea (așa avea impresia), preiau eu din presiune. A fost încântată de idee, se mai liniștise olecuță. Dar vineri la prima oră nu-și pusese ochelarii. Mă aștepta pe mine, să punem simultan bicicletele pe nas. Efectul a fost super. Colegii o așteptau pe ea, că-i tot ținea pe bancă, dar când mi i-am scos eu au slăbit-o. Ne-am dat așa, o îmbrățișare de ochelariste, toate bicicletele din clasă au trecut la locul lor pe nas, ne-am amuzat nițel și am trecut la matematică.

Normal că ochelarii ei au fost subiectul zilei, „ce bine văd la tablă”, „parcă e mai multă lumină”, „ce drăguță ești”… eee, și între atâtea complimente, vine și cel care a fost cireașa așa, la final de săptămână: „Doamna, dar ochelarii ăștia vă fac mai tânără!” Să mor de râs. „Care va să zică, eu sunt o babă, noroc că mi-am luat ochelarii!” Normal c-au încercat iar povestea cu „Doamna, câți ani aveți…” – și replica: „Nu știi că e nepoliticos să întrebi o femeie câți ani are?”

Ceea ce n-a știut eroina zilei e că… și eu aveam mari emoții să îmi pun ochelarii în fața lor. Nu i-am purtat decât în casă, de ani de zile de când îi am. Afară – doar ochelari de soare, după vremurile de tristă amintire.

 

 

proiect turist in bucuresti

Evaluarea prin proiect, la clasele mici

Eram prin liceu, demult, când apăruse „moda” cu proiectele și referatele, dar se făceau rar, nu exista încă net pe atunci la noi, stăteai în bibliotecă, scuturai de praf enciclopediile. În facultate, deja apăruse internetul, deși era foarte scump accesul privat. Te descurcai la nevoie la internet-cafe. Cred că ar fi foarte greu să le explic asta copiilor de acum, când ai acum net pe telefon, pe ceasul smart și chiar pe mașina de spălat! Așa că viața de student a însemnat multe, multe ore de bibliotecă, teancuri de fișe și referate serioase, fără decorațiuni. Excepțional, licența mea avea poze, mici desene pe care m-am chinuit să le găsesc atunci pe net sau să desenez din enciclopedii… pe vremea în care habar n-aveam ce e scannerul!

Apoi am început viața la catedră, unde proaspătul sosit mileniu al treilea schimbase multe. Clasele mele mici, a cincea și a șasea, erau înnebunite să facă „proiecte” despre oricine și orice. Mi-l aduc și acum aminte pe Costin D., un puștiulică roșu mereu în obrăjori, când mi-a adus un proiect despre familia romană pe un „papirus” ars pe margini, de el…  Acum, cu clasa mea, metoda de învățare prin proiect e una minunată (pentru cei care înțeleg că nu e o joacă) pentru că le place, au acces la informație și, mai ales, vor să facă ceva deosebit.

Cu mult înainte de vacanța de Paști ajunsesem la lecția despre „Județul meu, localitatea mea” și am realizat că partea de trecut se va suprapune cu o lecție ce va urma la istorie. Așa că am lansat tema în perechi, un proiect Turist în București, în care aveau de recomandat unui vizitator potențial 25 de obiective de vizitat în capitală. Am aruncat astfel buzduganul înainte pentru tema despre locurile istorice din comunitate… Și a sosit luna mai. Proiectul era dat la geografie, pentru miercuri, dar le-am spus să le aducă de marți, la istorie. Au fost realmente surprinși de modul în care am abordat lecția: am luat frumușel manualul, am extras cu ei categoriile de vestigii și apoi i-am pus să deschidă proiectele și să le completeze pentru București. Muzee, biserici, mănăstiri, palate, monumente, statui… au curs în valuri, o concurență nebună cine să-mi dicteze mai multe, și despre fiecare puteau spune câte ceva, măcar de când datează sau ce reprezintă. Ei, nu eu! Cum spunea poetul, aș fi plâns și-aș fi râs de fericire! Plânsul pentru că… nu am reușit cu toți.

A doua zi însă urmau să prezinte proiectele la geografie. Primeau puncte pentru respectarea temei (unii au scris obiective de prin țară), dar, mai ales, pentru munca în echipă, poate partea cea mai importantă a proiectelor. Le tot spun că în viață nu vei lucra cu cine vrei. Poate șeful te pune cu vreun Dorel, care zace și doarme, iar tu muncești ca fraierul. Trebuie să înveți să rezolvi conflictele, să lucrezi cu oameni pe care nu-i placi, să știi să fii corect, să-ți faci partea ta, dar și să ajuți la nevoie. Și aici am penalizat o echipă… D. a lucrat singur, apoi i-a dat lui C. lista (nu proiectul!) cu ce obiective a făcut, lăsându-l să se descurce singur. C. lipsise de la școală, nu a înțeles exact ce avea de făcut. Nu au colaborat, nu au comunicat, nu s-au ajutat și nu și-au corectat proiectul! Degeaba 13 erau corecte, dacă celelalte 12 nu. Observ, atunci când le explic scenariul din spatele temelor, că amuțesc și pică pe gânduri. Devin atât de serioși… că foarte greu mă abțin să nu râd!

La prezentare, sarcina nu era ușoară, căci nu ieși în fața clasei să citești ce-ai scris. Nuuu… trebuia ca din cele 25 să le prezinți pe cele pe care le-ai vizitat și ce ți-a plăcut acolo, apoi să improvizezi și un plan rapid, ce vrei să vizitezi în curând.

Dintre proiecte s-au detașat însă două echipe, care au muncit să facă „altceva”. Doamne, cum le înțeleg, căci și eu sunt la fel. La ce bun (pentru tine personal) să faci ce fac și ceilalți? Așa a fost și ultimul meu proiect la facultate, aparent simplu. Însă o săptămână am întors pe toate părțile tema, ceva „simplu” nu mă reprezenta. Trebuia să fie deosebit. Și a fost, iar momentul în care profa a spus că nu e deloc surprinsă, se aștepta de la mine să mă dau peste cap, e doar o confirmare a unui stil de lucru. Așa că am apreciat și eu echipele, fiecare specială în felul ei, cu o strategie proprie în abordarea proiectului.

proiect turist in bucuresti

Echipa „AA” a mers pe partea de documentare. A identificat în pasaj la Universitate un info-point turistic, a obținut de-acolo o hartă și multe alte materiale despre capitală. Pe toate le-au îmbinat vizual într-o machetă interactivă. Fiecare steguleț era prins pe o pioneză, se putea scoate, desfăceai clema și citeai detaliile despre obiectivul marcat, câteva rânduri esențiale. Însă surpriza avea să vină de la echipa IS, care se putea caracteriza din start ca emotivă la dublu și fără curaj. Mai bine le tai bucățele decât să le scoți în față cu ceva. Au venit, îmbujorate și tremurând, mi-au dat proiectul și se codeau care să înceapă, ce să spună… Iau foile, deschid, verific câte sunt, titlurile, să fie din București, apoi mă uit la poze… parcă aveau ceva în comun: toate erau înnorate și mereu era cineva cu o geacă roșie. Casc ochii: în toate cele 25 de poze erau fetele mele, în ton cu obiectivul vizitat (la Muzeul Militar salutau militărește).

N-am mai avut grai. Ele s-au făcut mai roșii decât erau când le-am lăudat eu. Mi-au spus că acum trebuie să le viziteze și pe „dinăuntru”, așa că proiectul nu e terminat. Am vorbit apoi cu părinții, ideea vizitei s-a născut într-un brainstorming de familie, pentru a crește calitatea unei teme ce pentru unii a fost complet neinteresantă, căci nu au făcut-o, sau superficială, expediată monoton, pe o coală a4, cu 25 de aliniate.

Le-am cerut voie să scriu aici și știu că abia așteaptă să vadă ce. Merită toate laudele pentru că au înțeles să muncească în primul rând ca să se autodepășească și să dea tot ce pot mai bun în orice ocazie. Oamenii de acest fel sunt cei care vor schimba viitorul.

Simetria la școală

Axa de simetrie a fost și anul trecut o lecție distractivă, atât de distractivă că au ținut-o minte și mă întrebau înainte „ce îndoim anul acesta”, căci le-au dat ceva de furcă figurile geometrice (lor, la îndoit și trasat, dar și mie… să decupez triunghiuri echilaterale nu a fost atât de simplu precum am crezut). Așa că am pregătit și ceva de îndoit, doar că m-am bazat mai mult pe deprinderile exersate în mânuirea instrumentelor de geometrie.

Ca o paranteză, compasul este preferatul lor de când au descoperit ce minunății știe să facă instrumentul. Și eu am aflat că există acum pe piață compas cu protecție pentru ac (până i-am dat de cap unuia să-l deblochez…), compas cu mini-pix cu mină 0.5, 0.7, pe lângă clasicele cu creionaș prins acolo, sau cu mină normală de creion! Au fost încântați și când m-am dus cu trusa mea nouă de geometrie pentru tablă, cu mega-compas, așa că e o joacă capitolul acesta!

Revenind, eram conștientă că nu voi reuși, într-o oră, să desenez cu ei atât de mult precum aș vrea, așa că am continuat în ora de abilități practice. Banalul fluture în oglindă pe care îl faci de la grădiniță, prin îndoire și amprentare, a fost subiectul. La protestele lor că „au mai făcut”, le-am zis că e modul prin care încercăm, cei aflați de la catedră, să-i obișnuim de mici cu o noțiune, fără să le spunem neapărat cum se numește, să așteptăm vârsta potrivită pentru asta (și să am încă un argument pentru „lucrurile” pe care le vor învăța când vor fi mai mari și pentru care nu mai au răbdare).

Doar că la clasa a IV-a fluturele a fost mai complicat. Întâi, folosind doar jumătate de foaie și instrumentele de geometrie (nu era permis să desenezi cu mâna liberă – regulă greu respectată), să desenezi aripa fluturelui. Apoi să încerci, respectând axa de simetrie, să desenezi și cealaltă aripă. În final, îndoi și decupezi după conturul unei aripi… deschizi și verifici cât de bine te-ai priceput să desenezi în oglindă.

Tema a fost foarte complicată, dar și ei extrem de ingenioși. Unii desenau elementele simultan, unul în stânga, unul în dreapta, foloseau integral instrumentele să se „lege” de elementele deja existente, sau… au îndoit foaia, au pus-o pe sticlă și au marcat punctele, ba chiar au desenat unii direct la fereastră. Dacă voiau forme pe care nu le aveau, le inventau modelând instrumentele.

Creațiile de mai jos ilustrează povestea, însă adevărata satisfacție a fost să-i privesc cum se încrâncenează, cum se luptă cu o provocare… fără model, dar în același timp încercând să facă ceva unic, special, ceva ce ceilalți nu fac. Mă simt foarte bine când provocările de genul acesta îmi confirmă propriile concluzii despre copiii… cel care vine cu ideea/soluția, cel care o îmbunătățește.

Mda, încă o încercare de a aduce primăvara în ultima ei lună… când e frig și plouă ca toamna! Să vedem ce magie vor reuși fluturii noștri!

 

 

Cum să ucizi o școală

Se întâmplă uneori să te apuce toate cele… nu că nu te-ai revolta în sinea ta, sau că nu ai ști care e „starea de lucruri”. Dar când adevărul te lovește după ceafă parcă îți vine să zgâlțâi cerul și să întrebi, dacă mai e nevoie, dacă din toții „uoamenii capabili” care ne conduc e vreunul care chiar vrea să schimbe ceva.

Am spus deseori că lucrez la o școală mică. Din păcate pentru noi, are enormul dezavantaj să nu aibă „copii”. Așa că cele nouă clase de învățământ primar și gimnazial nu pot avea personalitate juridică și din toamnă nu vom mai face parte din colegiul tehnic la care am fost arondați, ci vom fi al doilea local al unei alte mari școli din București.

S-a încheiat prima etapă de înscrieri la clasa pregătitoare. Nu că m-aș supăra sau m-aș plânge, dar am 17 copii înscriși. Probabil să mai vină în etapele următoare câțiva. Însă de ceva ani la noi cu greu, dar foarte greu, reușim să facem o clasă… pentru că suntem pe aliniamentul școlilor de fițe din sector și… nu vine lumea la noi… că noi suntem „școală de țigani”. Și păcat că nu vă pot arăta poze cu clasele noastre, să vedeți că nu e așa deloc.

Dar azi a fost momentul în care am aflat că în realitate noi nu avem nicio problemă cu circumscripția… pentru că pe zona noastră sunt 88 de copii de vârstă școlară. 88, da? Înseamnă 3 clase, ba chiar 4 dacă respecți legea ad literam. Și uite-așa îngropi o școală, înghesui în altele în trei schimburi… și sunt sigură că istoria noastră nu e singulară în București. Însă așa e când „ți se duce vestea” că ești școală mică… și legendele din parc sfidează raționalul.

Pentru orașele mari, pentru școlile în trei schimburi, pentru clasele supra-aglomerate, cu mult peste limita legală a numărului de copii… supapa de supraviețuire ar putea fi respectarea circumscripției școlare, fără flotant și alte povești asemănătoare.

Dar, serios, are cineva curaj să rupă pisica în două și să impună măsura asta în București??

O întrebare simplă. V-ați înscris copilul la școala de circumscripție? Oricare ar fi răspunsul, vă rog să argumentați.

View this post on Instagram

Așteptând la semafor, admiram școala. Nu știu de ce, simțeam așa, că-mi crește inima… „acasă”.

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Sa confectionam instrumente muzicale, editura Casa

Muieți-s posmagii…

Paradoxul în care trăim e că, vrei-nu vrei, ajungi să discuți despre școală. Adulții au copii. Dacă nu ai lor, ai copiilor lor. Prioritatea adulților sunt copiii. Prioritatea copiilor este școală. Logic, prioritatea adulților este școala. Așadar toată lumea se gândește cum ar putea îmbunătăți sistemul de învățământ. La fel de logic și uimitor e că e mai ușor să vezi paiul din ochii altora decât bârna din ochii tăi.

Îmi fac zi de zi de lucru în sistem… Am luat așadar în plin ultima știre venită de la ministerul de resort, care nu încetează să țină prima pagină a ziarelor. De vină pentru traficul din marile orașe sunt… școlile, care nu își încep programul la ore diferite! Ireal, dar… da, se apropie alegerile locale. Rezolvarea problemelor de transport a ținut capul de afiș în campanie, cum să nu o rezolvăm acum? Sau măcar să ne facem că o rezolvăm! Batem în cuie drobul de sare, nu?

Andrei începe orele la 7.30. Este o decizie internă a colegiului, situat în zonă centrală, care a  ajuns la concluzia aceasta în urmă cu foarte mulți ani, pentru a putea copiii să ajungă la prima oră la școală. Și, la modul cel mai serios demonstrat, se ajunge, dar vorbim de liceu! Iris învață tot în zonă centrală, școală de fițe, în trei schimburi. Pe cine, Doamne, să chemi de la ora asta? Pe cei mici de pregătitoare?? Clasa I? Dorm pe ei la 8… Că, deh, sunt sculați la 6 ca să ajungă cu traficul ăsta la școală! Să-i aduci la 9? Altă nebunie, când mai termină orele schimbul 3?

Adevărata problemă, pe care o bagă sub preș, e că sunt incapabili să rupă pisica în două și să introducă obligativitatea respectării școlii de circumscripție. Aia până la care faci 10 minute pe jos! Și ai rezolvat atunci și problema traficului de dimineață…

…revenind la posmagi

Dar nu aici voiam să ajung, povestea de mai sus doar m-a „deturnat” de la motivul pentru care deschisesem laptopul. Pentru că prioritatea adulților sunt copiii, iar eu cu asta mă ocup, vă închipuiți că discuțiile în familie și între prieteni ajung, inevitabil, la aceștia. Primesc un telefon să îmi dau cu părerea ce ar trebui să se facă la muzică la clasa I – nu scrisul muzical? Nuu, doamne ferește, e muzică și mișcare, joculețe muzicale, cântecele simple. Voință să ai, că sigur găsești o soluție, mai ales dacă ai citit măcar un pic programa disciplinei.

Povestise copilul acasă că nu fac nimic, că doamna nu are casetofon, și că fac matematică. Îmi dau și eu cu părerea, că na, uneori n-ai ce face, o sacrifici pe Cenușăreasa dacă e nevoie. Omul, preocupat de starea de bine a copilului la școală (momentul lor de fericire e reprezentat de arte, muzică și sport), dă telefon să se informeze dacă jucăria chiar s-a stricat și e nevoie, ca părinte responsabil, să mobilizeze comitetul să ia alta.

Nuu, casetofonul nu avea nimic, și nici matematica nu era așa copleșitoare, dar nu avea cd-uri cu cântece să le pună!

Așa că, la fel de conștiincios, s-a uitat omul ce avea prin mașină pentru ținut copiii ocupați la drum lung, a donat clasei câteva cutiuțe muzicale, luate de pe net, să se mai destindă atmosfera la școală…

Eu am rămas cu concluzia. Cum să îi spui tu, cadru didactic, unui părinte, că nu ai cd-uri cu muzică?? Știu că parte din salariile noastre se duc pe diverse accesorii pentru felicitări, hârtie, printuri color și câte și mai câte! Și da, consider că acestea nu ar trebui să ne copleșească pe noi, profesorii, indiferent cine ar trebui să le plătească, primăria sau introduse pe lista de rechizite. Dar să nu fii tu în stare să-ți pregătești materialul didactic necesar la lecție, e prea mult! Să ai un atlas, o enciclopedie, un cântecel pe stick sau cd… acel minim necesar pentru desfășurarea lecției…

E o limită de bun simț în implicarea părinților în viața școlii. Pentru mulți, sacrificiul este mare. Însă un pic de demnitate nu ar strica nici la catedră!

Cum am supraviețuit simulării

Simularea pentru examenul de capacitate de anul acesta ne-a prins pe amândouă. Iris, clasa a VII-a, a trecut prin toate stările de nervi posibile, culminând cu frustrare și furie oarbă. Motivele au fost multiple și extrem de întemeiate. Oricât de „slabi” ni se spune că sunt copiii în ziua de azi, unii gândesc. Și chiar extrem de limpede.

Motivul 1: Nu știa că va avea simulare. Cu 2 săptămâni înainte nu te pregătești pentru un test din 2 ani și jumătate de studiu. Încă din clasa a V-a și-a arhivat frumos toate caietele și fișele la română. Ea a scris pe coli prinse în dosare, așa că le-a putut arhiva foarte fain, cu despărțitoare pe genuri literare, gramatică, o frumusețe! Copil meticulos și ordonat. Ei bine, înainte de „simulare”, li s-a cerut la școală „portofoliul”. Așa că am scos toate cutiile, ia și alege, că nu trebuiau toate. Și când să le citești?! În condițiile în care și pentru școală sunt destule de făcut.

Motivul 2: Avea de învățat pentru olimpiada la bio. Se pregătește din septembrie. Eu nu iau nicio pauză, să ratez olimpiada că au ei chef să ne dea simulare! Copilul și-a ordonat prioritățile…

Motivul 3: Care este scopul unei simulări despre care n-am știut, să avem timp să ne pregătim?

Culmea e că… la numărul 3 am reușit să găsesc niște răspunsuri.

La mine la școală, ca în toate școlile, cele două clase de a VII-a și a VIII-a au „simulat” examenul. Și cum pentru organizarea marelui eveniment clasele primare au stat acasă, doar nu era ca învățătoarele să ia banii degeaba. Am fost chemate la supraveghere. M-am amuzat că pe declarație scria că nu ai rude la clasa a VIII-a, deci nu conta și a VII-a… (căutam și eu un motiv să stau acasă 😀 ). Așa că am intrat la clasă…

Nu era nevoie de #foaiaalbă . Unii, oricât s-au chinuit, chiar nu au fost în stare să treacă de jumătatea paginii 2… în condițiile în care aveai 5cm de scris pe prima pagină, iar pe pagina 2 ai și colțul negru, îndoit. Nu doar la română, ci și la matematică…

Că bagajul de cunoștințe era atât de mic încât nu aveau nevoie de bilet la cala vieții, ba nici de bagaj de mână, încăpea tot într-o poșetă, e una… Însă nici instrucțiuni simple nu erau capabili să urmărească. Să le iau pe rând:

  • completarea cu MAJUSCULE a formularelor, misiune dificilă;
  • identificarea corectă a numelui și a prenumelui și scrierea lor în spațiile rezervate;
  • completarea antetului de examen al foii – numele probei, sesiunea… după modelul de pe tablă – degeaba le spui „pe prima linie – LIMBA ȘI … pe a doua…” Greu. Greu de tot!
  • scrierea pe coală albă: pentru unii, o provocare de viață și de moarte. Să te încadrezi în pagină, să lași margine stânga-dreapta, dar și sus-jos. (În condițiile în care lucrările cu mai mult de 4 pagini se capsează, marginea la interior e obligatorie.) Să scrii drept… altă minune a vieții!
  • să organizezi răspunsurile. Și aici cred că vinovați trebuie să căutăm și în clasele primare. Îi învățăm cu „fișe”, „probe de evaluare” pe care completează frumos răspunsurile în spațiul dat… ei nu știu să copieze numărul exercițiului, subpunctul, și să scrie apoi rezolvarea corespunzătoare pe pagini albe, ori să lase spații între rezolvări…
  • de la aceleași fișe a apărut o altă problemă: a scris numărul exercițiului și a lăsat spațiu gol, cam cât a crezut el că are nevoie. Apoi a scris la următorul, și următorul… a revenit la primul, a terminat în 3 rânduri, 5 cm rămași liberi, în așa fel încât aveam 4 pagini pe care era mai mult spațiu liber decât scris! Zorro și-a făcut de cap pe foaie. Ia și explică-i copilului că nu se face așa ceva…
  • la fel de dificil a fost și modul de corectare al greșelilor – tăiat cu o linie orizontală fiecare rând considerat greșit. Ca să nu adaug că aveau pic și frixion, complet interzise. Și iarăși obiceiul ăsta ar trebui corectat de mici… dar cu cine să vorbești când nu e „caietul oglindă” și „liniuțele impecabile”??
  • desenele la geometrie – provocarea vieții. Oare când vor învăța că un desen se face cu creionul… cu rigla… nu cu mâna liberă…? N-am cuvinte.
  • cireașa de pe tort a fost numerotarea paginilor. În ambele zile am citit și explicat regulamentul. Se numerotează cu cifre arabe în colțul din dreapta jos. Nu vă grăbiți, le numerotăm împreună la final, când predați lucrarea. Ți-ai găsit. În cazul în care nimerea colțul, mai putea un punct, niscai liniuțe decorative, sau încercuia numărul paginii, să se „vadă” (se vedea el dacă lăsai margine jos!) … ca să arate frumos. Asta dacă nu se muta colțul din dreapta la stânga (nah, promițătoare șoferițe) sau chiar pe mijloc, nu? Ca să citez un șofer al familiei, când nevasta îți spune la dreapta, nu înseamnă că o iei la stânga, poți să mergi și înainte!

Așa că, dacă aveați impresia că sunt total inutile simulările, puteți vedea partea plină a paharului, chiar dacă în el e doar o picătură. Normal că toate cele de mai sus se pot rezolva în timp, lucrând la clasă în acest mod. Dar cine o face? Subiectele nu ar necesita decât lecții făcute serios, teme rezolvate la timp. Dar… se mai ocupă cineva? Mă uitam cu disperare pe lucrări, la geometrie (VII) a fost simplu… chiar foarte simplu! Să desenezi un paralelogram și să-ți iasă trapez?? Păi de la grădiniță le înveți pe-astea! Însă la geometrie copiii se vaită că nu știu, că nu înțeleg… oare de ce?!

Ultimele griji ale lor erau trecerea notelor în catalog, „rotunjite” sau nu? Când s-a anunțat simularea, Iris a venit foarte stresată că la mate vrea să le treacă în catalog, cu acordul părinților, pe cele mai mici de 7. Mam, să nu semnezi nimic, te rog! Așadar ajungem tot la amenințări, sperietori, învățat de frică… ? Atâta putem? Am fost incapabili să le explicăm copiilor de ce dau acest test și am recurs la bau-bau? Și cei cu care am stat eu erau îngrijorați, dacă se trec sau nu în catalog…

Fiecare profesor decide. Îi înțeleg oarecum și pe profesorii de română și mate, care devin voluntari fără voie ai acestor experimente, muncesc la corectat, așa că își văd cumva compensată „munca” în concretizarea ei în catalog. Dacă tot ai corectat, mai bifezi o notă, nu?

Personal consider că simularea la a opta este ok. Din experiența anterioară, notele mici de la simulare, total incompatibile cu aspirațiile la un liceu din top, au avut un caracter mult mai motivant decât orice am încercat eu. Pur și simplu și-a dat seama că nu e de glumă și nu va obține fără muncă. A fost cumva dușul rece de care avea nevoie. (Însă am avut și emoții că, în cazul unor note bune, se va culca pe o ureche că el „știe”, cu efect total opus.)

Închei cu tristețe, căci suntem parte dintr-un sistem incoerent și haotic, în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu avem o viziune pe termen lung, fiecare vine și-și face de cap. Noi o luăm razna, copiii la fel…