text

Poate fi introducerea modulelor un început real de reformă?

Înainte de toate, țin să lămuresc un lucru: eu nu cred că reforma învățământului românesc se poate face. Acum în niciun caz, iar mai încolo – ezit să mă pronunț. Voi susține mereu că, atâta timp cât nu investești, nu ai cum să produci ceva de calitate. La noi orice încercare este pe hârtie, să nu coste. Dacă cumva e nevoie și de bani, atunci optăm pentru ce e mai ieftin sau gratis.

Nu cred că e nevoie să înșir exemple, peste tot pe unde am citit, toată lumea recunoaște că structura anului este ultima problemă pe care o avem, iar rezolvarea ei pe genunchi nu ar face decât să creeze altele. (Ce-i drept, putem s-o facem să nu fie o problemă, dar…)

Nu o să mă gândesc la teze scoase, deși acel examen de final de an pare un coșmar, încerc să fac ceva ce nu stă în natura mea: să văd partea plină a paharului: a apărut prima dată noțiunea de „modul de învățare” la nivelul întregului sistem, căci pe ici-colo funcționa.

Oare ce-ar fi dacă am regândi întreg modul de organizare al activității și am structura învățarea pe aceste unități? În așa fel încât să îi fie bine copilului, chiar dacă în spatele cortinei s-ar munci enorm.

Cum ar salva modulele materiile cu o oră pe săptămână

Nu mă aventurez la gimnaziu, dar nu va fi greu să faceți un exercițiu de imaginație după cele ce le voi schița.

Să luăm, de exemplu, clasa a patra. Avem orele de română, câte una pe zi, matematică – cam la fel. Apoi avem istoria și geografia, cu câte o oră pe săptămână, materii pe care le chinui astfel un an de zile, de nu înțelege nimeni nimic din ele. Dar dacă am alege să le facem modular? 30 de ore pe an, împărțite pe un modul de 6 săptămâni, înseamnă 5 ore pe săptămână.

Așadar, în modulul 1, elevul ar putea avea geografie în fiecare zi, pe lângă cele două ore de română și matematică. În modului doi face istoria, în modulul 3 științele, în modulul 4 civica, urmând ca orele mai relaxate, educație fizică, muzică, joc și mișcare, arte și abilități, să completeze alternativ mai multe module ca a patra oră din zi.

Nu poate primi calificativele necesare la sfârșit de modul și finalizarea acestuia cu o notă valabilă la media finală? Îmi veți spune poate că se plictisesc, eu zic că nu. Așa noțiunile se vor fixa mai bine, prin repetare zilnică. Plus că le poți așeza în așa fel încât să nu mai ajungi în impas când tu le vorbești despre puncte cardinale la istorie și ei nu știu ce-s acelea…

Module de aprofundare și module de dezvoltare

Ar mai fi o variantă, în cazul în care constați că un copil nu a asimilat un modul, în loc să îl forțezi să treacă la următorul, să reia, în funcție de rezultat, modulul respectiv, sau să acceseze un modul de consolidare și aprofundare. Elevii să aibă astfel, de-a lungul scolarității, un număr de credite/module obligatorii, iar, la nevoie, să poată rămâne în școală un an în plus pentru a finaliza toate modulele necesare.

Sau poate avem copii supradotați, care vor să opteze pentru module speciale, de dezvoltare a abilităților pe care le-au dobândit. Din cinci clase paralele, poți strânge poate 20 de elevi care să dorească module mult mai solicitante din aria științelor. Lor de ce să nu le oferim posibilitatea? Unii poate vor un opțional de dans, alții unul de fizică la nivel competițional. De ce să înveți elefantul să se suie în copac??

În învățământul primar nu ar fi o tragedie de organizare, toate orele sunt făcute (oricum) de învățător. Mai rămân însă de rezolvat problemele copiilor care nu finalizează un modul… acolo ar trebui cadru didactic separat. La nivelul gimnazial însă… ar trebui să avem acei profesori cu specializare dublă, eventual pe arie curriculară, astfel încât construirea catedrelor să fie ceva mai usor de făcut.

Și, în spiritul libertății și dreptului de a alege al elevului, orarul să se poată face personalizat, nu pentru toată clasa. Știți, ca-n filme, când vine un elev nou și i se dă orarul pe o foaie și abia așteaptă să vadă unde și cu cine va studia.

Să îndrăznim să visăm la acel gimnaziu în care, pe lângă ora zilnică de română și matematică, poți să îți alegi fizică în modulul 1, chimie în al doilea, arhitectură în al treilea și tot așa, să combini în fiecare modul 5-6 materii cu care să îți bați capul aproape două luni. Mult, puțin, nu știu. Pentru copii ar fi cu siguranță mai ușor să ai 5 teste la final de modul decât 15, cum se întâmplă când ai câte o oră din fiecare pe tot parcursul anului. Nu-mi spuneți că e imposibil, se poate! Programarea a ajuns la un asemenea nivel încât nu ar fi nicio problemă.

Finanțarea însă… e departe, e sublimă și lipsește cu desăvârșire!

Așa că, în nebunia declanșată de ultimele declarații ale ministrului, care oricum tot ca el a făcut până la urmă, îndrăznesc să sper că, pornit la vale acest bolovan, se vor mai lupta și alții cu el și îl vor îndrepta pe căi mai bune. Un lucru știu sigur, școală din ianuarie până în aprilie nu e o soluție!

text

Photo by Tara Winstead on Pexels.com

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

Masa corpurilor: kilogramul și gramul

Scenariul activităților dedicate măsurării masei corpurilor era oarecum asemănător cu cel al lecției pentru măsurarea capacității vaselor, doar că mult mai simplu de organizat, cel puțin în teorie. Pregătirile i-au implicat de această dată pe părinți, rugați să trimită la școală cântarul de bucătărie. Știind ce a pățit al meu (precedentul), am sperat doar că fiecare părinte va face instructajul potrivit cu copilul din dotare. Asta nu înseamnă că au și priceput!

De la prima oră (alta decât matematică), le ridicau, porneau, zgâlțâiau, de nu mai știam cum să îi potolesc.

Nu ne vor mai da niciodată nimic părinții să ne jucăm la școală dacă le stricați! sau Dacă îl scapi, îl poți pune la gunoi, se strică!

Într-un final, după două ore de așteptare, le-a venit timpul. Bine că nu măsoară corect decât lăsate din mână, că așa drag le era de ele! Am lucrat pe grupe, căci nu aveam cazul fericit de echipă formată din cântar+copil, a mers cântar+copil x 3, așezând cântarul și stăpânul la mijloc. 

Cât înseamnă un kilogram?

Înainte de a răspunde la întrebare, a fost nevoie să ne amintim cum se scrie litera K de mână, apoi și k. Prin caiete erau așa, niște struțo-cămile între HK sau Hh, numai ce trebuie nu. Uite cum trece anul și uităm!

Apoi am luat câteva pachete cu alimente. Normal că orezul are un kilogram, dar sarea parcă nu, punga e mai mică. Mi-au amintit de bunicul și întrebările lui încuietoare: ce cântărește mai mult, un kilogram de sare sau un kilogram de lână? (asta în timp ce bunica torcea și bunicul lua un braț mare, la derută…) Au picat în plasa fulgilor de cereale, care păreau mult mai mari ca dimensiune a pungii. Și… în cea a cutiei goale de cereale, pe care au încadrat-o direct la 1 kg, fără să se asigure că este și ceva înăuntru. Ne-am gândit la pungile cu chipsuri, pe care le vânează ei, dar care sunt mai mult goale. Așadar nu ne lăsăm păcăliți de dimensiune. 

De la bunica am împrumutat un cântar cu arc și am pus tot ce aveam în sacoșă. Ne-am dat seama că nu prea indică cine știe ce exactitatea masei, e undeva „pe-acolo”, dacă îți convine să plătești cu aproximație la piață. 

Balanța din plastic am luat-o mai mult pentru impresia artistică, nu neapărat pentru măsurători. O folosesc în fiecare an să înțeleagă conceptul (mai ales la aflarea numărului necunoscut), căci au încă atât de multe exerciții cu acest principiu. După ce m-am chinuit nițel să o echilibrez, am reușit să așezăm pe cele două talere sarea și orezul și să le admirăm cum stau în echilibru. 

A urmat distracția lor.

Am cântărit tot ce găseam pe bancă, apoi făceam licitație – de fapt, compararea numerelor. Gigeluș, cât are stiloul tău? 20g. Dă cineva mai mult? 

Tema pentru acasă a fost să își cântărească ghiozdanul pentru a doua zi… gol și, separat, tot ce își iau la ei. Am fost curioasă să văd și eu acel ghiozdan care gol are 35g, cum scria în caiet, ca să înțelegem apoi, încercând să elucidăm misterul, că nu trebuie să „atârne” obiectul de pe cântar, dacă vrei să afli masa corect. 

A doua zi am continuat joaca cu cântarul. De data aceasta am desfăcut punga de sare, am improvizat talere din farfurioare și am început să calculăm. Cel mai simplu a fost să cântărim, pe rând, două cantități, apoi să vedem cât au împreună, făcând și adunarea, testând și cântarul dacă indică corect rezultatul nostru. Sau să aflăm pe care taler e mai mult/mai puțin și cu cât. 

Mai dificil a fost cu înmulțirea. I-am cerut să pună pe taler o linguriță de sare, pe care am cântărit-o. Cum erau din lemn, fără scobitură, nu putea trece de 10g, ca să iasă din tabla înmulțirii. Apoi i-am cerut să adauge astfel încât să fie de 7 ori mai mult. Mai e de lucru, 1×7 = 7, adică nu 1+7=8 lingurițe. Nu le-a venit să creadă, după ce au adăugat încă șase, că a indicat cântarul exact 56g (lingurița avusese 8g). Adevărul e că nici mie, mă așteptam să corectăm un pic eroarea… 

După înmulțire, împărțirea

Am adus la catedră unul din cântarele copiilor. Am scris pe tablă 72g și le-am cerut să îi afle jumătatea. Greu… dacă le scriam 80 făceau imediat. Posesorul celui de-al doilea cântar a cântărit pe taler 72g de sare, apoi i-am zis să mute pe celălalt cântar câte puțin, până când cele două cântare arată aceeași masă. S-a prins repede că scade într-o parte și crește în cealaltă, simultan, și am ajuns curând la rezultat. 

Provocarea a fost să aflăm sfertul lui 100. Am mai împrumutat alte două cântare, să împărțim la 4, și trei eroi care mutau din talerul plin în cele trei goale. Ce mai conta cum arăta catedra, că am mai adunat ce căzuse pentru a completa cantitatea dispărută din exces de zel, la final arătau toate 25g. Am și calculat, să fim siguri. 

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

După ei, ar fi trebuit să o ținem cu joaca aceasta toată ziua, mare dezamăgire a urmat când am anunțat că s-a terminat ora. 

Doamna, când urmează „timpul”… venim cu ceasuri?

clepsidra programabila

Clepsidra programabilă – unealtă pentru profesori

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes e o femeie puternică. Dacă ne gândim la educatoare și învățătoare, în spatele unei activități la clasă e mereu o familie întreagă dispusă la a improviza o șezătoare în care să se pregătească plicuri cu materiale, să se coloreze jetoane (mai puțin de când au devenit mai accesibile imprimantele color) sau să decupeze la nevoie tot felul de forme. Cam la fel m-am ales și eu cu clepsidra programabilă.

Mă plângeam într-o seară de unul din puștii cu care lucrez, clasa întâi, că nu are răbdare deloc și tot timpul, dar tot timpul!, mă întreabă cât e ceasul. Nu că știe ceasul, dar percepe timpul. Rezolvasem parțial problema desenându-i un cerc (împărțit în șase) și la fiecare sfert de oră coloram o parte. Dar el avea o treabă, să verifice dacă nu uit să colorez, tot din 5 în 5 minute…

Spuneam că mi-aș dori o clepsidră, dar când am văzut cât costă una cu un timp atât de îndelungat de scurgere, mi-a cam trecut entuziasmul și am zis pas.

Merge și cercul, mai crește copilul, se potolește…

Eu am lăsat-o baltă cu ideea clepsidrei. M-am gândit că poate până la urmă ne vor aduce calculatoare la școală, cum a promis primăria prin nu-știu-ce-proiect în toamnă, că voi putea să îmi iau acasă calculatorul pe care l-am dus acolo să-mi desfășor lecțiile și o să am la atelier cum să deschid pe net cronometrul pe care îl folosesc la clasă pentru timpul de lucru.

Dar, până la urmă, la ce e bun un bărbat în casă, dacă nu să îndeplinească acele dorințe ascunse, nu?

Mă trezesc că mă cheamă într-o seară la bucătărie să văd pe masă un ghem mare de fire și două ecrane mititele… Recunosc că mi-am zis ceva ce merita un BIP, gândindu-mă ce trăsnaie mai urmează să instaleze prin casă. Ce să vezi? Mândru ca găina babei care ouase o mărgică îmi arată isprava și îmi cere să-mi imaginez cum vor alcătui ele o clepsidră. Și urmează demonstrația, cum curg biluțele… cum se programează câte minute, câte ore vrei să curgă.

Am rămas ca la dentist. Cred că e printre puținele cadouri „de milioane” pe care le-am primit în viața mea.

A urmat apoi proiectul cutiei, designul clepsidrei (cel puțin aici am ales cum vreau să arate) și asamblarea finală. Încă nu m-am hotărât cu ce să o decorez pe margine, cred că tehnica șervețelului, mai studiez problema, nu e grabă.

Însă azi am testat clepsidra.

Abia îl așteptam pe P.

Îmi desenezi și azi cercul ăla?
NU. Azi am altă surpriză pentru tine…

Și i-am pornit clepsidra, i-am explicat că se termină întâlnirea noastră când toate biluțele roșii de sus au ajuns jos. S-a apucat de treabă și a explodat când a văzut cu coada ochiului cum pică prima. Succesul a fost deplin. Cel puțin nu a mai întrebat „cât mai e”, doar s-a asigurat de vreo două-trei ori că „sigur funcționează bine”.

Nu știa că la final va avea și sonor, a fost în extaz. Mă rog, eu mai puțin, că mai aveam un pic de tot de lucru și a fost tare greu să îl conving să terminăm. Da, știu, ca profesorii aceia care iau două minute din pauză după ce se sună…

Cristina, dacă aveam asta la școală, când se auzea soneria aia, aruncam și cărți, și tot! Fugeam în pauză și nu mă mai prindeai….

Mda, frumos, nu? Ce să zic…

La final, câteva informații despre cum funcționează clepsidra mea: poți programa câte minute și câte ore să „curgă”. În funcție de intervalul stabilit, o biluță cade la secundă sau la câteva minute. O poți întoarce, bilele se mișcă ca și cum ar fi lichid. Am ezitat mult timp să îmi cumpăr un set de clepsidre, însă acum nici că îmi mai trebuie. Funcționează cu un acumulator, pe care îl încarc cu cablul de la telefon. Are senzor de mișcare, difuzor, buton pentru programare și pentru pornire.

Mă gândesc când să o iau la școală, ai mei ar fi clar în stare să nu mai lucreze la teste și să stea cu ochii pe ea! Însă tot le-o duc și lor, sigur o să le placă!

a two girls doing peace sign

Cine mai știe care e misiunea școlii în România?

Care e misiunea școlii în România? Cine mai știe?! Nu cred că e o întrebare la care să mai poți găsi un răspuns. Am avut recent între textele cu specific de 8 Martie poezia lui Nichita Stănescu, Cea mai scumpă de pe lume. Și cam așa arată și răspunsul la întrebarea mea din titlu, depinde pe cine întrebi… Nucii toți au zis de nucă, / Cucii toți au zis de cucă…

Dacă întrebi copiii, ei nu prea știu clar de ce vin la școală. Pur și simplu nu prea găsesc, marea majoritate, nimic interesant aici. Iar dacă îți spune dimineața că „nu dorește să se ducă la școală”, tu, ca părinte preocupat de fericirea copilului tău, anunți dirigintele și îl învoiești, doar nu o să-l forțezi să facă ce nu vrea, nu? Sau poate copiii cel mult îți spun că vin pentru „pauze”, prieteni, socializare.

Dacă urmărești grupurile de părinți, vei afla că școala e importantă, foarte importantă, așadar să se facă, dar fără efort. Copiii să vină la școală ca la cinema, să îl urmărească pe fraierul de la catedră făcând spectacol, jocuri, entertainment, iar ei doar să își scoată căștile din urechi și știința să li se lipească de neuroni.

Dacă întrebi profesorii… e și mai trist, căci nici ei nu prea mai înțeleg ce ar mai putea face să salveze lucrurile.

Și totuși, venim la școală

Așa cum este ea (și vorbesc de școala publică din România), încă se zbate pe ici, pe colo, să mai salveze lucrurile. Însă este judecată și pusă la zid pentru orice greșeală. Urmăream zilele trecute știrile și vedeam cu tristețe încă un copil ajuns la limită și care a sărit pe fereastră de la etaj. Nu contest tragismul situației, însă nu am putut să nu mă detașez, după ce am citit toate comentariile care judecau și dădeau sentințe. (Pe profesoara care a declanșat criza ar fi ucis-o cu pietre cei care își exprimau acolo, democratic, opinia.)

Însă nicăieri, dar absolut nicăieri!, n-am văzut să fie comentat gestul elevului anterior declanșării evenimentelor. Dincolo de istoricul lui medical, el a luat lucrarea altui coleg, a schimbat numele și a predat-o profesorului. Furt, fraudă, trișat, cum doriți să îi spuneți. Pentru un asemenea gest, a fost sancționat în consecință.

Nimeni nu a condamnat această acțiune. Așadar, ce să înțelegem? Că profesoara ar fi trebuit să închidă ochii, să facă pe proasta, ba eventual să îi dea și un 10?! Pentru orice copil cu o problemă medicală, închidem ochii și îi permitem orice?

Ne mai întrebăm de ce suntem acum aici în groapa aceasta, din care nu mai vedem scăpare?

Suntem toți vinovați, de la părinții care vor în ciclul primar „Fb pe linie” (că așa e moda prin parcuri și online, deși copilul nu poate), la cei obsedați de câteva sutimi la gimnaziu. Le spunem celor mici de când au deschis ochii că ei sunt minunați, extraordinari, lumea li se va așterne la picioare doar dacă zâmbesc.

Dacă, Doamne ferește, nu face față cerințelor școlare, nu e de vină copilul, ci profesorul, că a cerut prea mult, vrea să facă performanță la clasă, trebuie să scadă standardele ca să reușească toți de „foarte bine”. Să îi felicităm apoi că sunt extraordinari și mirobolanți…

Obosite de presiunea aceasta, foarte multe cadre didactice scriu în catalog Fb de sus până jos. Toată lumea e fericită. Când n-am făcut-o, exact asta mi s-a reproșat, că îmi bat singură cuie în talpă, stau să-mi amărăsc zilele aiurea cu cei care nu pricep, când aș putea scăpa ușor, din pix, de toate problemele. Ce se întâmplă cu copiii aceștia „de Fb” când ajung la gimnaziu?

Poate pentru prima dată în viață se trezesc depășiți de situație (împreună cu părinții, normal). Dacă nu curge cu 9 și 10, e dezastru, profesorii trebuie linșați. Și… ajung și ei destul de repede la concluzia celor din ciclul primar că e mai sănătos să dai note numai din zona superioară a scalei de evaluare, ca să scapi de probleme.

Bate apoi la ușă Evaluarea națională:

Analiștii și comentacii iau rezultatele testelor și compară notele de 5 de la examen cu mediile fabuloase din gimnaziu. Pentru ce? Ca să arătăm abia acum cu degetul că împăratul e dezbrăcat?

Toți aruncă vina pe sistem, că nu se „reformează”. Mie mi se pare suficient de reformat, mai ales la ciclul primar. Însă nu i-ar strica la niciun nivel să devină un sistem obiectiv și corect la nivel de evaluare, să nu mai vânăm note și să urmărim, concret, cu ce rămân copiii noștri în urma acestui efort, uneori inuman.

Dacă profesorilor le e frică să pună note, putem cânta deja prohodul școlii românești. Din păcate, exact într-acolo ne îndreptăm. Părinții vin și-i iau de guler, cerând socoteală pentru orice (nu discut cazurile particulare, unele întemeiate). Timpul pierdut în scrierea de rapoarte de justificare pentru fiecare notă, cum ai acordat-o, pe ce criterii, care a fost situația elevului, sunt o motivație suplimentară să umfli nota și să te speli pe mâini de toată problema.

Și apoi, la ce bun să mai muncești, să îți faci orele, să încerci să îi înveți ceva, dacă oricum ești obligat să le pui 10?

Repetenția e o poveste de groază, parcă ne-am vaccinat contra ei în ultimii 20 de ani și nu mai există. Îi trecem clasa grămadă, indiferent că au dobândit sau nu competențele necesare, și ne întrebăm de ce suntem unde suntem… Am scos repetenția la clasa întâi și ne trezim în clasa a doua cu copii care nu știu literele pentru că nu au frecventat pregătitoarea (deh, e „grădiniță”, facem ce vrem).

Nici clasa întâi nu a prea frecventat-o, că părinții aveau lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se preocupe de liniștea și fericirea copilului, scos în natură cu orice ocazie. Iar apoi, când în clasa a doua dă de greu, trebuie să-l treci clasa, căci altfel traumatizezi copilul, cum să îl lași repetent?!

Și totuși, n-am accepta nici morți să recunoaștem că am greșit. Ne-am învățat copiii că merită totul, orice, oricând, doar pentru că există. Ei nu știu ce înseamnă munca, frustrarea eșecului, dorința intrinsecă de a reuși. Mă bucur de câte ori întâlnesc oameni care vor de la copiii lor mai mult, care nu tolerează mofturile și drepturile acordate fără îndatoriri. Sunt din ce în ce mai puțini!

Și atunci când acești copii „munciți” reușesc, le minimalizăm meritele ca ceilalți să se simtă bine. Cum să îi lauzi pentru rezultate extraordinare? Se simt ceilalți prost… Mai bine scoatem concursurile, olimpiadele, să nu se mai remarce nimeni, căci numărul de copii frustrați de propria incompetență este copleșitor mai mare decât al celor care chiar și-au dorit să își încerce puterile în situații de viață mai complicate.

După mine, abia acum vedem cât de prost e așternutul în care trebuie să dormim. Noi l-am vrut. Și ține tot de noi să schimbăm lucrurile, dacă vrem.

Primul pas ar fi unul foarte mic: să fim corecți, să nu trișăm, să nu furăm, să recunoaștem cinstit ce putem face și ce nu.

a two girls doing peace sign

Photo by Max Fischer on Pexels.com

Viață de elev în al doilea semestru de școală

Semestrul al doilea, serios? Deja de-o lună? Tot ce fac de când a început acest semestru este să dorm pe mine.  Au trecut niște săptămâni bune din semestrul al II-lea și majoritatea din clasă încă nu realizăm că trebuie să o luăm de la capăt cu un anumit lucru, mai exact, cu alergătura după note.

Un scurt rezumat pentru semestrul întâi

Dacă mă gândesc la nebunia cu dăm teze, nu dăm teze, concluzia ar fi că… am dat, până la urmă, patru teze, anunțate… Cu cât timp înainte? O lună și ceva? A fost o experiență cu palpitații. La propriu.

Fiecare dintre colegi a avut strategia lui pentru a supraviețui tezelor. Unii cafeaua, alții indiferența cauzată de faptul că sigur le iese media semestrială peste 8,50 pentru a lua bursă. Țeapă! Eu personal am încercat să învăț la fiecare teză, dar mai mult funcționam pe bomboanele gumate Sugus, pentru că încerc să nu ajung să beau trei litri de cafea pe zi. Nu că atâta zahăr ar fi mai sănătos…

E de la sine înțeles că am început maratonul de teze în forță, dar mi-a pierit cheful într-un mod drastic pe parcurs.

 Nu a fost vorba că era „prea multă materie“ de învățat, se adăuga stresul în sine și organizarea pe stilul clasic românesc „las’că merge, doar să fie“. Nimeni nu a vrut să dăm lucrările în cele două săptămâni fixate special doar pentru teze, deoarece profesorii nu știau exact cine o să mai vină atunci și în ce stare. (Adică nu toți bem de rupem de Revelion, dar, vă spun sincer, să fii la școală la două zile după petrecerea de final de an a fost extrem de interesant.) 

Teza la biologie a fost prima

Cred că, dacă n-ar fi fost așa, aș fi luat o notă muuuuult mai mică, pentru că la ultima teză mi-am cam băgat piciorușele, nu mai rezistam. Și ultima teză a fost la matematică, de la care am plecat și mai devreme, deoarece mi se făcuse atât de foame încât nu mai puteam să gândesc. Cred că toată clasă auzea cum îmi chiorăie mațele.

Teoretic, trebuia să fie o teză de 80 de minute, dar nimeni nu a terminat-o atât de repede, iar eu sunt destul de convinsă că am stat două ore, unii colegi și mai mult. Pentru că erau ultimele două ore din program, puteam să stăm cât vrem. Doar că noi, copilașii amărâți de la profilul de științele naturii, am înțeles că subiectul va fi făcut pentru 40 de minute și, dacă avem nevoie, mai stăm în a doua oră. Bineînțeles, ne-am înșelat.

Tezele la română și la engleză le-am dat în aceeași săptămâna cu cea la mate, ceea ce nu prea m-a deranjat, căci voiam să scap de ele odată și odată. Nu am realizat ce înseamnă două teze de 80 de minute și una cu timp nelimitat într-o săptămână… Vă spun, totuși: foarte multe pungi de Sugus. 

Și, ca să fie treaba-treabă, aveam programate și două teste la alte materii în aceeași săptămână. Dar, din nou, pe mine personal nu prea mă mai interesa, eu doar voiam să scap. Și nu e ca și cum nu ni s-a oferit o alternativă… profesoarele de engleză au încercat să ne mute teza la matematică… și o variantă era să o dăm pe 23 decembrie. În afară de doi copii, restul am refuzat categoric. 

Nu a fost ușor pentru nimeni

Nici pentru elevi, nici pentru profesori. Pur și simplu eram într-o criză de timp și nu suntem singura clasă care a trecut prin așa ceva… dacă am fi știut de la ÎNCEPUTUL semestrului ce ne așteaptă, ne-am fi putut pregăti mai bine. 

Un părinte a făcut și scandal că, vezi Doamne, nu este normal ca odrasla din dotare să dea trei teze și două teste în aceeași săptămână. Poate nu e normal, nu mai știu ce să cred, nu am mai dat teze din primul semestru din clasa a opta și nici nu am mai avut un așa exemplar magnific pe post de ministru al educației, ca să pot să comentez ceva concret…

Mi se pare însă anormal ca tu, un părinte al unui adolescent care are propria guriță cu care poate vorbi (și 16/17 ani), să spui că „vai, puiuțul se stresează prea mult“. Trebuie să existe niște limite, până la urmă noi vorbim cu profesorii (ajung imediat la partea amuzantă din poveste).

Ce a urmat: directoarea adjunctă (sau directoarea, n-am înțeles mai exact care dintre ele) a fost spamată cu mailuri peste mailuri în legătură cu acest lucru, așa că i-a cerut profesoarei de fizică să ne amâne testul că, uite, săracii de noi… suntem prea stresați. Doar că, noi, elevii muritori de rând, nu odrasla principesei, știți când am aflat asta? Joi, fix la ora de fizică, după ce majoritatea dormisem un număr mic de ore* ca să ne pregătim pentru acel test. 

*și vina noastră că învățăm doar pentru teste, dar să fim serioși, voi cum faceți/făceați?

Și asta nu e tot!

A rămas că dăm testul la fizică după vacanță… Trece „vacanța“, revenim la școală luni.

Dăm test la chimie cu ochii pe jumătate închiși, marți cineva stă acasă… suspect de covid… miercuri la școală (parcă am dat și test la biologie atunci, dormeam pe mine, nu mai știu), persoana suspectă este confirmată și joi toată clasa stă acasă. Profesoara de fizică mai că a cedat psihic. Online, e de la sine înțeles, nu aveam cum să-l dăm și se termina semestrul…

O înțelegeam și pe ea, dar, în același timp, cu ce eram noi vinovați? Marea majoritate nu am vrut să mutăm testul la fizică de la data stabilită. Iar mutarea testului a dus pur și simplu la o relație mai proastă dintre profesor și elevi, testul tot l-am dat, n-am scăpat. L-am dat în ultima miercuri din semestrul I.

Nebunia cu bursele

Mama ta de ne… dar am să încerc, totuși, să folosesc un limbaj adecvat. 

În momentul în care s-a anunțat public că elevii cu media sub 9,50 nu iau bursă, a început adevărata cursă nebună pe final de semestru. În nici măcar o săptămână câțiva am încercat să ne îndreptăm cât mai multe medii, alții pur și simplu au renunțat. Noi ne făcusem calculele să avem o medie decentă, acolo, peste 9, să nu fim chiar codași pe liceu… dar schimbarea de la peste 8,50 la peste 9,50 a fost șocantă. Dar, hei, n-am învățat eu demografie la geografie? Structuri rasiale, lingvistice și ce mai era p-acolo? Am învățat!… Nu contează că am inventat o țară la testul de mărire, asta rămâne între noi. 

După Revelion 

Mi-a luat cam 3-4 zile să-mi revin după Revelion, mă rog, după Revelion și un sleep-over, că a fost vacanța mică… Sincer, nu știu cum au rezistat cei care au mai și băut. Mie îmi pocnea capul doar de la oboseală. La ore ne împărțeam în trei categorii: cei care dormeau pe bănci, cei care nu erau deloc în bănci (patul e mai confortabil până la urma urmei) și cei care încă aveau ceva veselie în ei. Fetele, care de obicei veneau cu machiajul impecabil, se transformaseră în niște zombie cu ditamai cearcănele, care se scurgeau la propriu pe bancă.

Revenim la cei cu veselie. Am avut și un proiect de prezentat… și colegii noștri pur și simplu nu puteau citi. Adică citeau, dar mai mult erau pe jos de râs.

Mulți încă avem o problemă să înțelegem că DA, suntem în semestrul al doilea. După acel week-end intersemestrial, m-am trezit că trebuia să fi citit deja Enigma Otiliei în „vacanță“… Imediat am aflat că vom da un test și la engleză, și la matematică și la fizică, și la română… De data asta, nu se mai lasă totul pe ultimul moment. Dar mie începe să nu prea îmi pese, pentru că tot ce vreau (și o parte din colegi aprobă) este să dorm. Eventual până la Paști, la următoarea vacanță.

ziua lecturii

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

ziua lecturii

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.


Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

student cheating during an exam

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci  lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

student cheating during an exam

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap

lucru în grup proiect scolar

Proiectele, lucrul în grup și respectarea restricțiilor

Măsurile impuse în condițiile respectării distanțării sociale au lovit la temelie una din abilitățile care se formau începând cu primele clase primare: colaborarea și lucrul în grup. Bineînțeles că nu toată lumea consideră măsurile o problemă, știu și văd o mulțime de situații în care nu mai respectăm nimic, ne facem treaba așa cum știm, ignorăm tot și îi dăm înainte cu tupeu. Văd pe net poze cu copii în clase fără măști.

Îmi povestește amicul meu A, elev în clasa a patra, cum doamna lor vine fără mască și îi încurajează și pe ei să și le scoată, și nu mai adaug clasele mici și înghesuite, unde elevii abia au loc printre băncile lipite de catedră… Ce să mai discutăm de distanțare?!

Și totuși, să încalci cu bună știință regulile înseamnă să îți tai singur craca de sub picioare. Lasă că unii trăiesc din reclamații și Doamne-ferește să se întâmple ceva, dar cât timp le-ai spus copiilor (au auzit) că există niște reguli, să îi îndemni să le încalce sau să dai tu acest exemplu, ridică un mare semn de întrebare: în ce mod te străduiești tu la școală să le formezi un sistem de valori? Cum educi tu viitorii cetățeni să aibă respect pentru lege și ordine, dacă primul lucru pe care îl vede la tine, modelul lui din fața clasei, e că „merge și așa“, pot fi încălcate?

Educația e un proces complex și unii înțeleg greu sau deloc de ce faci lucrurile „așa, pentru că așa trebuie“, și nu cauți căi ocolite, pentru că așa fac și alții. Nici nu mai știu de câte ori îmi spunea tata, ca replică la „Și X a făcut!“, „Păi și dacă X se aruncă cu capul în fântână, sari și tu?“

Despre lucrul în grup

Ca să lucrezi eficient în grup, condiția obligatorie este să poți muta mobilierul în clasă.  Mă rog, ideea e că acum băncile trebuie să stea distanțate atât cât se poate, dacă se poate. Așadar, nici gând de lucru în pereche sau în grup mai mare. Mi-e dor să pun băncile câte patru, să pot face învățare prin colaborare, și îmi aduc cu plăcere aminte unul dintre complimentele primite de clasa mea la o inspecție: voi nu doar stați în grup, ci chiar lucrați și colaborați. Ei bine, cu seria asta… nu e cazul. Nu încă, dar mai sper.

Totuși, nu puteam să amân la infinit momentul. Primul semestru din clasa a doua a adus și primul proiect de grup. Eram în online când l-am atribuit și a fost chiar amuzantă formarea echipelor. Pe Jamboard am pregătit post-it-uri cu numele copiilor, am trasat șase casete, le-am dat acces la document și le-am cerut să se „așeze“ în casete după cum vor să lucreze la proiect, câte 3-4 în echipă. Imediat s-au adunat ca porumbeii când arunci semințe, după prietenii, și să vezi tragedie după ce locurile dorite s-au ocupat, X nu mai avea loc cu Y, trebuia să găsească altă echipă.

Dincolo de ecran eu mă amuzam copios, căci ei nu știau ce va urma…

Au lucrat, de la distanță, proiectele în Slide. Pe tema din Classroom a fiecărei echipe (am creat șase teme, fiecare atribuită numai elevilor dintr-o echipă) am adăugat câte un fișier Slide și un link personalizat de Meet, astfel încât colaborarea să fie mai ușoară, la un click distanță. Dacă aveau o problemă sau voiau ceva și nu știau cum să facă, întrebau în comentariile de la temă.

Nevoia te învață

Nu a durat mult și au început să apară și întrebările: Doamna, cum mut… cum fac fundalul colorat… cum scriu mai mare… cum schimb scrisul, și multe altele. Dacă eram la calculator și îi prindeam în Meet, intram și eu, partajam ecranul și făceam o mini-lecție rapidă de operare. În plus, având acces la toate documentele, intram la câteva zile să văd progresul și mai dădeam, unde și dacă era cazul, câteva sfaturi, mai ales acolo unde băteau câmpii sau nu lucrau.

Normal că au apărut și revoluțiile, și certurile, lideri autoimpuși în grupuri, care voiau să facă legea nedemocratic, reacții din seria „îmi iau jucăriile și plec“. După ce au prezentat proiectele, le-am trimis câteva întrebări de feedback, să văd ce impresie au avut ei despre cum au colaborat. Nu au răspuns toți, probabil vina e a mea, nu l-am inclus în punctajul final, dar tot am aflat că unele echipe nu au funcționat și că, în ciuda iluziei unei posibile munci excelente la început, unii au fost dezamăgiți și s-a lăsat și cu concluzii ca nu mai fac echipă cu X niciodată.

Momentul prezentării

Aș zice că, din fericire, au prezentat proiectul la școală, căci între timp am ieșit din online. S-au văzut așadar în mijlocul clasei, cu ochii la proiecția de pe perete, nevoiți să vorbească, să argumenteze ideile, dar cel mai amuzant a fost că și-au dat seama cât de important e să scrii mare, să ai grijă cu ce culori, că a colora curcubeu nu e deloc inspirat, ori să folosești text peste poze. Din greșeli înveți și e vârsta la care o putem face chiar relaxat.

lucru în grup proiect scolar

Apoi, n-a fost deloc simplu: puși în situația de a explica ce rol are un mesaj sau poză, au realizat că sunt pe lângă proiect și că nu e suficient doar să adaugi ceva acolo ca să primești Fb. Și, normal, poți primi și Insuficient, dacă tot ceea ce ai putut face a fost să scrii lângă titlu componența echipei, ai cărei membri între timp s-au certat și nimeni nu a mai vrut să lucreze.

Punct și de la capăt

Le-am spus atunci că e abia primul proiect, să tragă concluziile și capul sus, data viitoare va fi mai bine. Luna ianuarie a adus ca subiect tema mediilor de viață de la noi din țară. Cum săptămâna asta ciudată de nici-școală-nici-vacanță+încheierea-situației nu se preta deloc pentru matematică, am hotărât să comprim într-o săptămână toate cele patru subiecte, astfel ca, până la finalul unității de învățare, la începutul lui februarie, toate echipele să beneficieze de același interval de timp pentru a realiza proiectul primit.

Da, știu, integrarea-conținuturilor-bla-bla, însă de data aceasta beneficiul am considerat că este mai mare în această formă. Nu poți împăca mereu și capra și varza, mai și alegi.

Toată lumea a sărit în sus de bucurie când a auzit de proiect și de echipe. Deja vorbeau peste mine, cine cu cine face. Am așteptat să se liniștească și i-am anunțat că pot face echipele cum doresc, cu o singură condiție: nu pot fi în echipă cu cineva cu care au lucrat data trecută. Parcă s-a dezlănțuit iadul, că e imposibil, că nu se poate, că nu se acceptă regula… După ce și-au manifestat cât au putut de vocal nemulțumirile, au început să se uite în jur, cu cine ar putea lucra.

Doamna, eu cred că trebuie să îmi fac mai mulți prieteni în clasă!

Mi-au dat lacrimile de bucurie, aș fi sărit și într-un picior de fericire! Mă bucur că au ajuns singuri la această concluzie și mai ales atât de repede! Trebuie să ai o relație de comunicare cu toți colegii, că nu știi niciodată…

Le-am lăsat pe catedră postituri si le-am cerut să mi le înapoieze cu echipele formate. Unele s-au format repede, pentru altele s-au dus negocieri, din seria „Mă primiți și pe mine?“, căci condiția era 2, maxim 3. Unele echipe m-au surprins, dar abia aștept să văd rezultatele și apoi trag concluziile.

La final, unul din piticii care încearcă să înțeleagă modul meu de a gândi lucrurile la clasă, a anticipat o problemă și a venit la catedră: Doamna, data viitoare cum facem echipele? M-am bucurat că începe să mă cunoască și are încredere în mine că nu mă repet. Doar n-o să-l dezamăgesc, nu? Trebuie să găsesc o idee care să le dea bătăi de cap, altfel ne-am plictisi

xilofon scoala

La muzică, cu xilofon

Dacă e ceva ce m-a întors pe dos de când cu pandemia (și nu numai) e ora de muzică, cu tot cu mișcarea cu care figurează în programă. Ok, vorba fiică-mii, nu vreau să știu cum sună vocea mea, însă și aici trebuia să se „întâmple“ ceva. Cu chiu, cu vai, nu am transformat MM în Multă Matematică, cum se poartă pe la noi, și mă străduiesc ca de fiecare dată să fac ceva cât de cât decent, astfel ca atunci când tragem linie să putem spune că am învățat ceva nou.

Clasa pregătitoare a fost online. Eu pot spune că am stat din martie până în iunie, însă la muzică am propus atunci mereu variante asincron. Mulțumesc Anei-Maria Rusu că există și că ne-a fost alături atunci cu toate filmele și ideile ei din seria Cântă cu ce găsești prin casă, căci tare bine mi-au prins! Și în atmosfera aceea sumbră, mai făceam și altceva, indiferent cât de trăsnită părea ideea, copiii s-au distrat. Ne amintim cu plăcere momentele și parcă nu se cade să nu ne străduim măcar să fim la înălțime.

Clasa întâi a mai fost cum a mai fost, mai mult la școală, dar să cânți cu masca nu e o idee deloc strălucită, mai ales când copiii vin cu măști de cârpă care stau aiurea. Ne jucam la școală, muzicogramele au fost o soluție salvatoare, ascultam cântecele, dar nu le ceream să cânte cu masca. Foloseam platforma și le ceream să cânte acasă și să se înregistreze să-mi trimită. În general, ideea a prins și părinții au susținut-o, dar mai nou în școala românească nu majoritatea decide, ci minoritatea care știe să fie vocală și să-și „ceară drepturile“. 

Ce idee și asta să ceri pe platformă înregistrare? Ce le trebuie să învețe un cântecel?

Da’ chiar, la ce bun să îți exersezi memoria, să înveți, de fapt, o poezie, căci nu le ceream să cânte neapărat, cât să învețe versurile. Oricum, ideea a fost ucisă în fașă. Așa că… ce să fac, am cântat la școală. Asta e, pe principiul: dușmanul binelui e mai-binele. 

Planuri la cald

Toată vara m-am perpelit ce fac eu în clasa a doua cu ei, că n-o pot ține tot așa. Ce să fac „nou“? Nu învățăm încă notele muzicale, ca să scot de la naftalină ideea cu pianul pe telefon, care merge la clasa a treia… Trebuia altceva. Și atunci mi-a venit ideea cu xilofonul. Am ochit că nu sunt scumpe, oricum sunt muuult mai ieftine decât cele zece pop-it-uri (minim) pe care orice elev respectabil le are în ghiozdan, și am pus pe lista de rechizite, cu rugămintea de a-l avea după vacanța de toamnă.

Dincolo de scepticismul că îl folosim la o singură oră și ar fi fost bani aruncați în vânt, copiii așteptau cu o nerăbdare greu de descris lecția cu xilofon.

Ca să știu totuși la ce mă aștept, am cerut pe platformă poze cu instrumentele. Le-am eliminat pe cele cu mai puțin de opt lame, le-am stabilit ordinea în care vor fi numerotate, căci aici am ajuns. În mintea mea, toate ar fi avut aceleași culori ale curcubeului, eu le-aș fi dat partiturile colorate și totul ar fi mers minunat. Doar că cele două socoteli nu s-au potrivit și exceptând vreo șase care respectau ordinea, restul erau în orice alte combinații cromatice. Așa că le-am numerotat de la 1 la 8 și gata.

În pachetul de fișe distribuit copiilor pentru perioada care urmează, le-am inclus și partiturile adaptate pentru două cântecele. Unul le era foarte cunoscut, căci l-am tot exersat în septembrie, când ieșeam în curte și încă aveam voie să stăm fără mască afară. M-am gândit că e mai indicat să încerce prima dată cu un cântec familiar. Al doilea – unul foarte, foarte simplu.

Nu puteam să fac excepție

Normal, nu puteam să discutăm de exerciții cu un instrument fără să am și eu. După un rateu cu unul care arăta bine, dar la 20 lei scotea niște sunete de 2 lei (sau mai bine zis nu scotea, căci LA-SI-DO erau identice și răgușite), mi-am dat seama că nu e cazul să mă mai complic cu jucării și am trecut direct la categoria instrumente muzicale. Sau măcar ceva pe-aproape, căci unul adevărat depășește posibilitățile.

Cert e că în momentul în care mi-a sosit jucăria toată familia a fost încântată, s-a exersat pe rând și la ce vibrații produce seara, și vecinii cred că sunt încântați. Să vezi apoi emoții, că nu sunt obișnuită să cânt cu două mâini, stânga zici că e leșinată când lovește… dar am exersat toată vacanța să mă prezint onorabil în fața copiilor.

Și a sosit mult așteptata oră de muzică. A sosit ea de la prima oră a dimineții, chiar dacă era de română, când țineau să-mi arate că au și cum se aude. Sunt atât de iubite ciocănelele, că le sug ca pe acadele în toate zilele săptămânii, și am stat online două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc că venim cu ele la școală și ei sunt obișnuiți să le lingă, să și le prindă la cercei atârnate, să le bage în codițe precum chinezoaicele, prin ochiurile plovărașelor și câte și mai câte astfel de idei creative care previn cu siguranță pierderea lor.

Mai contează cum a ieșit ora?

Deja învățaseră cântecelele (unii) și ne-au arătat tuturor înainte să pot explica ceva. Durata sunetelor e ceva relativ, sunt convinși că a ști cântecul înseamnă să cânți repede, însă lucrăm la răbdare și lovit cu măsură (optimist spus!). A doua oră a crescut numărul de experți, dar și de xilofoane, a treia oră au zis că pe-astea două le știm, ce mai urmează. Cam dezamăgiți că nu e tot manualul așa scris.

Aveți xilofon performant!

Ptiu, drace, că nu știam! Dar am râs pe săturate. Încercând să le arăt că nu trebuie să se grăbească și e nevoie să și asculți ce cânți, repetam pe xilofonul meu câte două măsuri pentru fiecare copil. Unii… mai dezamăgiți, căci jucăria lor nu scotea sunetele așteptate. Până la un moment dat când primesc replica. Normal că al meu se aude frumos, cântecelul se recunoaște, că al dumneavoastră e performant.

Mă gândesc că, dacă ne întoarcem la școală, voi putea să îi las, pe fiecare, pe rând, la al meu. Dacă știu partitura, nu au cum să nu se descurce. Mi-am numerotat și eu lamele, deși mă încurcă teribil și fac un efort imens să ignor, dar așa pot vedea și ei (pe webcam). Oricum, am văzut că le-au memorat deja, aproape că nu mai folosesc foile pentru cele două portative, nu mai mult de 8-10 măsuri. Până atunci însă, avem ocupație, ne și mișcăm, cântăm, exersăm. Se va auzi de la noi de la fereastră de parcă treci pe lângă Conservator, fiecare pe limba lui.

Aștept cu nerăbdare să văd ce ne rezervă viitorul. Până acum, de când am luat seria aceasta de elevi, am parte numai de provocări, care mai de care mai interesantă sau mai șocantă.

Edit: Între timp am revenit la școală. Ne jucăm în continuare, aproape și cântăm, papagal îmi trebuie pentru al meu, că mă plimb cu el acolo unde e nevoie.

Clubul de lectura Editura Edu

Clubul de lectură la clasa a II-a

Clasa întâi de anul trecut, în condiții mai mult decât inedite, parțial online, a adus cu sine o sumedenie de provocări. Prima mea frică cruntă a fost că nu voi reuși să îi învăț pe copii să scrie de dincolo de ecran, însă acum îmi vine să râd. Nu luasem în calcul că nu sunt singură în această aventură și că piticii mei aveau două mâini, de una țineam eu, de una au ținut părinții. Rolul meu a fost mai mult de „păpușar“ de la distanță și nu numai, eu făceam planul, dădeam ideile, mai adăugam câteva sfaturi, dar actorii erau ei.

Dacă acum copiii mei scriu binișor și bine și citesc mai mult decât mulțumitor, o datorăm în bună parte și materialelor de la Clubul de lectură al Editurii Edu și ritmului în care au fost folosite, iar despre acestea am povestit deja în vară. Îndrăzneam să sper atunci că pachetul aflat în lucru pentru clasa a doua nu va abandona programul de lectură și că, de data aceasta, va aduce cu sine și alte provocări adaptate vârstei.

Am așteptat cu mare nerăbdare să fie gata toate caietele Aventurii spre cunoaștere, căci la mine în clasă totul se petrece „curat democratic“, cu sondaj de preferințe, cine vrea să lucreze suplimentar și cine nu, iar unele materiale le dau pe platforma online cu titlul clar „opțional“. De o lună și ceva lucrăm și la lectură.

Fișele de la Clubul de lectură

Încă de anul trecut nu au lipsit fișele de lectură din pachetul pe care îl pregătesc periodic pentru copii (adică le printez și le dau acasă). Poate nu au timp săptămâna aceasta, poate părinții voi să îi pună să mai citească ceva, poate… dacă te împiedici de ele, le rezolvi.

Avem și în manual recomandări de lecturi și m-am străduit mereu să le dau copiilor poveștile indicate acolo, dar am început, din octombrie, să lucrăm și câte o fișă. În proporție de 65% copiii din clasă participă deja și anul acesta și mi-aș dori să cresc acest procent fără să promit bombonica sub formă de calificativ.

Dar Clubul de lectura din clasa a II-a are pentru mine în acest an un farmec aparte.

În vară, când am scris articolul despre cele folosite la clasa întâi și am pus cumva pe hârtie cam ce mi-aș dori de la cele pentru nivelul următor, a sosit și provocarea de a lucra concret fișele. Ce ușor a fost să îmi dau cu părerea despre cum ar trebui să arate… dar să le și faci să iasă așa, nu mai părea la fel de simplu! Însă am primit libertatea de a mă depărta puțin de materialele pregătite pentru activitatea școlară, de a strecura texte cu umor sau care să ducă cu gândul la sistemul de valori pe care trebuie să îl formăm copiilor.

Am încercat să păstrez din farmecul textelor și să strecor expresii pe care copiii le întâlnesc, dar nu le cunosc totuși înțelesul. Am vrut să fie fișe care să verifice înțelegerea textului, dar nu numai, să îi provoace să-și exprime opinia sau să prezinte o experiență de viață. Sunt, în cele din urmă, fișe de lucru cu ajutorul cărora eu îi cunosc mai bine pe copii.

Clubul de lectura Editura Edu

Fac o mică paranteză…

De multe ori scăpa, ca replică în destule situații, hai să nu ne îngrămădim ca oile. Ei bine, mi-a fost destul de greu să le explic ce înseamnă, concret, expresia, fără demonstrație video cu o turmă. Însă cea mai faină lămurire a venit de la unul dintre părinți… Copilul a întrebat, normal, ce înseamnă instinct de turmă. În mijlocul Bucureștiului e greu să dai un exemplu real, dar a reușit. Ai văzut la semafor când e roșu și se trezește un pieton să treacă, iar ceilalți îl urmează repede, deși e încă roșu? Acolo e instinct de turmă.
Chapeau!

Clubul de lectura Editura Edu

Și pentru că se apropie 1 Decembrie, iar respectul față de înaintașii noștri și opera acestora este o calitate pe care eu o consider necesară unui bun român (și pe care școala publică din România este datoare să o formeze), din pachet face parte și o fișă dedicată evenimentului. A fost greu să aleg din mulțimea de texte dedicate copiilor și referitoare la acest eveniment, dar și mai greu a fost să îl adaptez dimensiunii recomandate pentru clasa a II-a.

Pentru că fișa a necesitat o corectură care nu a ajuns la timp, o puteți descărca de aici și folosi modificată la clasă. Pentru elevii mai mari (clasele a treia și a patra), vă recomand să folosiți textul integral al lui P. Demetru-Popescu, Poveste despre unire, cu aceleași aplicații.

În pachet sunt și fișe dedicate zilei de 24 Ianuarie și 9 Mai (Proclamarea Independenței, nu Ziua Europei), dar și altele, pe care sper să le considerați utile. Dacă le folosiți în activitatea la clasă, mi-aș dori să îmi spuneți cum vi se par și ce sugestii aveți!