regulile grupei afis

Regulile clasei – afiș

E simplu să rezolvi problema listei de reguli când copiii știu să scrie și să citească. În anii anteriori, prima lecție de educație civică era dedicată acestora. Le negociam împreună cu ei, le scriam pe caiet, apoi scanam pagina dintr-un caiet mai ordonat, o măream și o prindeam pe perete.

Acum, cu cei mici, e un pic mai dificil până învață să citească. Chiar dacă eu sunt cea care are până la urmă ultimul cuvânt de spus în privința regulilor clasei, nu vreau să sar peste „aparența” democrație în care ei sunt cei care inițiază proiectul. Sunt convinsă că e mult mai ușor să respecți o regulă pe care tu ai dedus-o, pe baza experienței proprii și știi că e necesară.

Prima variantă e să cauți pe net imagini. Se găsesc o mulțime, timp și nervi să ai să le sortezi. Dar parcă nu aș vrea să le printez să le pun pe perete, aș vrea să muncească și ei.

Așa a apărut ideea să îi las pe ei să le „deseneze”. Încă nu am renunțat de tot la ea, aș vrea măcar să încerc să văd ce iese, chiar dacă trebuie să scriu eu descrierile dedesubt, ca să nu uit ce reprezintă. Oricum ar fi, cât de rău poate să iasă? Stabilim regulile, cine ce desenează și evaluăm rezultatul.

A doua idee a fost să caut regulile ca planșe de colorat, să lucreze în perechi și să le aducă la o formă vizuală decentă. M-am apucat să scotocesc pe net. Am găsit, nu pot să spun că nu, dar nu toate variantele. Dar mai au o problemă: nu e același stil de ilustrație. Am eu un pitic cu ordinea și armonia și mă termină dacă e sorcovă de stiluri. Încă mă gândesc dacă le fac pe comandă și plătesc ilustrația, căci nu e chiar ieftin să cumperi vreo zece planșe complicate.

A treia idee am scos-o de la naftalină. Când era Iris la grădiniță și doamna ei se agita cu materialele prin clasă, am ajutat-o cu unele dintre ele. Atunci am realizat împreună afișul pentru regulile grupei folosind fotografii cu copiii. Într-o după-amiază, cu cei care rămâneau până târziu după ora 5, ne-am apucat să face puțină regie și să ilustrăm regulile pe care voiam să le urmeze. Ulterior știu că protagoniștii erau în delir, ceilalți puțin geloși în timp ce li se explica frumos fiecare imagine.

regulile grupei afis

Aproape că îmi doresc să fac același lucru cu copiii mei, dar cumva să apară toți, să avem regulile acceptate astfel de întreaga clasă, să-i implic cât se poate de mult în regizarea scenelor și să avem un tablou original, util poate în toți cei cinci ani care urmează.

Oricum ar fi, rubrica aceasta rămâne o provocare a începutului de an! Voi cum ați rezolvat-o?

planse litere de tipar si de mana E F

Planșe cu literele de tipar și de mână

Imagini pentru CELINA IORDACHE Literele alfabetului cu Aramis - 32 de planse

CELINA IORDACHE, Literele alfabetului cu Aramis: Elefant Librărie.net Libris  eMag

Unul din materialele de care cu siguranță voi avea nevoie la clasă în anul următor sunt planșele cu litere. M-am gândit mult cum să le pregătesc, pentru că cele care există pe piață și în spațiul virtual nu m-au mulțumit. În primul rând, cele care conțin toate cele patru variante, și de tipar, și de mână, nu sunt potrivite pentru lecția de predare, ci pentru cele de recapitulare. Altele sunt atât de sufocate de elemente grafice „armonizate cu numele clasei“ că devin inutile. Apoi, la pregătitoare nu ai nevoie de cele scrise de mână. Aproape că găsisem unele potrivite, cu imagini, dar m-a pierdut la „elementele care compun litera de tipar“ (dacă doar o desenezi… la ce bun să o dezmembrezi? O prezinți, o recunoști, treci mai departe.)

Oricum erau mult prea colorate pentru gustul meu și voiam unele simple. Dar parcă așa, doar literele așezate în mijloc nu aveau farmec. Îmi trebuia un chenar. De departe, chenarul pare alcătuit din mici semne colorate. Vocalele au culori calde, consoanele culori reci. Dar dacă le privești de aproape, acele mici semne sunt de fapt litere scrise cam cu toate tipurile de caractere pe care le-am găsit prin calculator. Copiii se dau în vânt după „ciudățenii”, așa că m-am gândit să le arăt, ca fapt divers, cam în câte moduri poți scrie o literă.

Ne străduim, ce-i drept, să rămânem în sfera lui Arial și Times New Roman până învățăm să citim (până la clasa a II-a, fonturile drăguțe și amuzante sunt de evitat), dar ei trebuie măcar avertizați că nu toată lumea scrie literele la fel. Plus că întâlnesc și ei o mulțime de reclame ce folosesc litere cu forme care mai de care mai buclucașe, pe care normal că încearcă să le deslușească.

Mi-am pregătit două serii de planșe pe care le voi printa față-verso și le voi plastifia, să le pot folosi și în clasa întâi. Literele de tipar pe o parte, cele de mână pe cealaltă. Ar fi însă de-a dreptul trist să agăț planșele astfel, așa că m-am gândit ca pentru partea a doua a activității să pregătesc un alt mic poster cu imagini care sugerează obiecte/viețuitoare a căror denumire începe cu sunetul în cauză. În linii mari, le pot da copiilor reviste și pliante în care să caute ei imaginile și să le lipească pe o planșă A4 (sau chiar să pregătesc eu coli cu imagini din care să decupeze ei), până o umplem, sau pot avea ca temă să găsească ei acasă aceste imagini și a doua zi să le lipim, poate pe o foaie A3, căci sigur având mai mult timp vor fi mai multe. Jocul cu imagini se poate complica. Pot primi mai multe, și să le trieze după poziția inițială, mediană sau finală a sunetului. Va fi un pic greu până demarăm exercițiul și ei știu ce au de făcut. Ținând cont că alfabetul are destule litere ca să avem timp să ne jucăm, pot repartiza câte una unui grup, sau toate grupurile lucrează la aceeași literă, urmând să comparăm a doua zi cine a găsit mai multe exemple.

Mai jos am făcut o simulare pe calculator cu imagini, cam cum sper să arate și la școală rezultatul acestui exercițiu. Sper copiilor să le placă și, dacă cuvintele descoperite de ei se pretează la jocuri de despărțire în silabe, vom continua astfel, căutând sunetul pe care abia l-am învățat.

planse litere de tipar si de mana E F

Sursa foto: pixabay.com

Planșele conțin toate literele de tipar și de mână, plus grupurile de litere pentru clasa întâi. Am lucrat foarte mult la acest material, extrem de migălos, de aceea am decis să îl ofer acum doar celor care în ultimele patru luni au făcut o donație către acest site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. După data publicării articolului este disponibil doar celor care realizează o donație și specifică printr-un comentariu la acest articol că doresc acest material.

Intenționez să folosesc această formulă pentru unele materiale create de acum înainte, căci am în plan câteva pentru reușita cărora chiar trebuie să investesc și financiar, nu doar timp. Le voi distribui respectând condiția de mai sus. Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Atenție la ofertele back-to-school

Nu mai știu de când tot spun asta, dar încă nu am obosit: primul sfat și cel mai important – nu vă grăbiți să cumpărați singuri ceea ce credeți că este nevoie pentru școală.

Veți avea probabil surpriza (neplăcută) să constatați că multe din cele luate nu sunt necesare sau nu sunt potrivite pentru ceea ce profesorul de la clasă și-a propus. Nu moare nimeni și garantat nu au intrat zilele în sac dacă așteptați începutul anului școlar sau pur și simplu întrebați profesorul dacă are gata lista în caz că nu mai aveți deloc răbdare și vreți să spargeți salariul în supermarketuri. Măcar dacă tot faci ceva, să faci cu cap.

Dacă este o persoană organizată, va face lista în două formule: rechizite individuale și rechizite colective, pentru că multe materiale nu sunt necesare în cantități foarte mari. De exemplu, hârtia creponată. La ce bun să cumpere fiecare copil? Cred că încă mai am la școală hârtie de acum 3 ani, căci în ultimii doi nu am mai cerut. Dacă colectivul de părinți al clasei funcționează și nu e clasica mâncătorie românească pe la colțuri, dacă toată lumea e sinceră și încearcă să găsească cele mai bune soluții financiare și nu doar să sară cu banii din dorința de a ieși în relief, achizițiile de grup se pot dovedi o decizie înțeleaptă.

Revenind, de ce spun că e bine să aștepți lista profesorului? Pentru că poate avea specificații la care tu, ca părinte, oricât de bine intenționat ești, nu te-ai gândit. Uite, banalele creioane, de grafit sau colorate, pe lista mea e specificat să fie cele cu trei fețe (secțiune triunghiulară, nu clasica hexagonală). De ce? Pentru că voi avea de muncă să îi învăț să țină creionul corect și acelea sunt cele mai potrivite, căci le explici să aibă câte un deget pe fiecare față. Câți se mai luptă azi cu poziția corectă la scris în bancă, sau cu cea a instrumentului folosit? După cum văd că stau și scriu copiii, nu foarte mulți. Îmi amintesc că la evaluarea națională o fetiță se văita că o cam doare mâna de la atâta scris. Când m-am uitat cum ține stiloul… doamne, parcă juca singură mațele-ncurcate cu degetele și bucata aia de plastic! Normal că obosește mâna mai repede dacă te încordezi în cine știe ce poziții. Uneori mă gândesc că ar trebui să vină cu această deprindere de la grădiniță, sau dacă tot nu se preocupă, măcar să nu fi pus mâna pe creion deloc, căci e mult mai greu să repari…

O cheltuială fantastică pe listă este ghiozdanul. Nu neapărat ce e roz, sclipitor sau cu cine știe ce decorațiuni e și cel mai potrivit. Cadrul de plastic pe spate dăunează, la fel și bretelele care nu au burete. Trolerele poate merg dacă copilul se duce pe jos la școală, dar nu și dacă învață la etajul doi! Negocierea ghiozdanului e treabă dificilă și în funcție de vârstă problema ergonomică ar trebui să fie prima de rezolvat. Apoi cea a încăperilor separate – pentru mâncare, apă, cărți.

Penarul este cheia de boltă a întregii pregătiri. E obiectul pe care îl atinge de cele mai multe ori. Să-i placă, dar mai ales să fie practic. Dacă îți ia 5 minute să scoți un creion din el sau să le așezi să se închidă, nu e ok. Iris a optat pentru cele rotunde cu fermoar și nu știu dacă are trei sau patru la ea mereu: unul are creioane colorate, unul carioci, unul instrumente de scris, geometrice, markere, cutter. Apoi a preferat să fie transparente, ca să vadă în ele imediat ceea ce caută. Experiența de elev se învață în timp, dar nu e rău să aveți sugestii pregătite.

Un alt sfat, pentru că toți ne preocupăm de modul în care copilul se va simți la școală, este să discutați cu profesorul ce se pune pe bănci în prima zi de școală. Puteți propune ca acele mici cadouri să fie de fapt parte din lista de rechizite, mai ușor de comandat toate odată, la fel pentru toți: creioane, șabloane, perforatoare, riglete… Ceva cu adevărat util. Dar ca acestea să meargă înseamnă să comunici… ceea ce se pare a fi piatra de încercare a oricărui colectiv.

În încheiere, spun doar atât: cea mai complicată pregătire pentru școală este cea motivațională. Nu contează ce îi cumperi copilului, dacă tu nu vei reuși să îi inspiri dorința de a merge la școală, acea motivație intrinsecă de a se descoperi pe sine și de a face tot ce îi stă în putere ca mâine să fie un om mai bun ca azi, să descopere sensul pe care îl dă școala vieții tale. Adăugați la aceasta mult, mult respect pentru omul căruia îl veți încredința în fiecare dimineață și abia apoi să vă faceți griji cu privire la rechizite…

Cuburi didactice confecționate din burete

Aș vrea să pot schimba un pic percepția despre „timpul profesorilor”, în măsura în care publicul larg consideră că această categorie profesională este privilegiată și beneficiază de o cantitate de timp liber impresionantă și care nu se justifică în dimensiunea salariului. Căci, dacă tragi linie, vii la 8 și pleci la 12, ai apoi toată ziua liberă. Ca să nu mai zic de cele 62 de zile de concediu… Totuși, un profesor dedicat nu are nici pe departe acest timp. Să îți pregătești lecțiile pentru a doua zi îți ia cel puțin o oră (pentru fiecare), dacă ai ceva experiență și inspirație la activ. Dacă cumva trebuie să te mai și documentezi pe acea temă, și mai mult! Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât ai mai mult de lucru, dacă vrei să lucreze fiecare. Bineînțeles că poți să le arăți și să le vorbești, dar când vine vorba de material distributiv… care mai trebuie și decupat/pregătit… ai nevoie de timp. Știu prietene – educatoare – care transformau serile în șezători în familie, toți stând să decupeze materialele necesare pentru a doua zi.

Dacă vrei ceva deosebit, sau ți-ai pus în minte cine știe ce proiect, dai și o fugă până în piață, să cumperi diverse. Uneori sunt mărunțișuri – 3 lei, 5 lei, dar cumperi azi, cumperi mâni, astfel salariu-i gata. Dacă nu ai norocul să poți atenta fără grijă la bugetul familiei, susținut masiv din alte surse, este un sport periculos pentru cadrele didactice. Am și prietene care îmi spun că le e rușine pentru 5 lei să dea bonul la fondul clasei… Nu pot să mă gândesc ce categorie profesională mai vine de-acasă cu cele necesare ca să-și poată îndeplini datoria, fără să le poată deconta. Și nu doar că iei pentru tine, dar mai iei și pentru ceilalți.

Ce-i drept, uneori îți asumi aceste cheltuieli. Așa am făcut și eu pentru cuburile de burete. Tot bănănăind pe net – că doar ce să faci cu cele 62 de zile de concediu? – în căutarea unor idei drăguțe de jocuri pentru clasa pregătitoare, m-am tot lovit de diverse imagini care ilustrau metoda cubului, însă pusă în aplicare cu niște cuburi mari. Prețurile sunt însă destul mari. Cât de greu poate să fie să ți le faci singur? Ei bine, ușor nu e sigur. Însă a fost amuzant.

Am plecat în Obor cu Iris și prietena ei. Cristina, ce căutăm? – Materiale să punem în practică o idee! M-am dus la raionul cu bureți pentru saltele – vânzătorul săritor: cu ce mă ajută. Știți, sunt învățătoare… Când încep așa devine foarte amuzant. Oamenii zâmbesc și apreciază efortul. Vreau să fac niște cuburi din burete. Nu știu exact ce material vreau, dar îmi trebuie niște bucăți groase și cu mărimi ce multiplică grosimea. Și omul mi-a arătat ce are, am făcut repede în minte niște construcții geometrice, amplificări de dimensiuni și m-am decis. Cu două bucăți de burete gros în brațe mă mut la metraje. Doamnele de acolo mă cunosc, nu e prima dată când mă ajută. Eu le spun ce vreau, cam care e bugetul, ele știu materialele și îmi recomandă.

Din bureții ăștia vreau să fac niște cuburi… cu ce să le îmbrac să se întindă frumos? Aveau multe culori de tricot, dar normal că am ales verde. Ce altceva puteam, ținând cont cum arată site-ul? Acasă a început distracția. Am măsurat și împărțit buretele, cel mai avantajos a fost ca din fiecare bucată să fac un cub cu latura de 20cm. Dar… să tai drept burete de 5cm grosime nu a fost atât de simplu, m-au trecut toate apele, lucram în pereche, eu pe-o parte, copilul pe cealaltă, să nu deviem de la linie.

Cuburi didactice din burete

Cuburi didactice din burete

„Resturile”, pe care în proiectul inițial nu le luasem în calcul, s-au dovedit foarte potrivite pentru exact nouă cuburi mai mici, cu latura de 10 cm. Am crezut că va fi ușor să cos husele cuburilor la mașină, apoi să bag bureții în ele și doar să închid o muchie cu o cusătură de mână. Greșit! Poate se așază tricotul frumos pe proiect, dar e al naibii de greu de cusut la mașină. Am renunțat, s-a dovedit mai simplu de manevrat dacă le coseam complet de mână. Până la urmă, după câteva zile, le-am dovedit.

Inițial m-am gândit să le cos niște buzunărașe transparente, în care să introduc imaginile necesare pentru a pune în aplicare metoda de lucru la clasă. Nici asta nu mi-a ieșit, căci plasticul de la foliile transparente nu este destul de elastic și se spintecă atunci când încerci să îl coși. Mi-ar trebui unul mai moale, spre cauciuc, eventual mai gros. Cum încă n-am dibuit o sursă, mi-am dat seama că pot rezolva problema jocului cu bandă adezivă transparentă. Lipesc pătrățelele de hârtie toate simultan cu o bandă de jur împrejur. De pe tricot se desprinde ușor, nu lasă urme, pot înlocui pentru următorul joc. Eventual plastifiez cartonașele, să fie ușor refolosibile și să nu li se îndoaie colțurile la aruncare. Trebuie să mai cumpăr vopsea acrilică albă, să le fac totuși buline pentru a deveni zaruri adevărate, la nevoie transformabile în cuburi cu mesaje. Un alt avantaj în această formă e că sunt lavabile. Dacă se murdăresc de atâta aruncat pe jos, nu pățesc nimic la mașina de spălat.

Sigur că poți face oricând cuburi din carton, dar după ce am lucrat cu această variantă am constatat că se duce un pic din farmecul jocului când încerci să „nu le strici“. Acestea, de burete, sunt mult mai amuzante: destul de mari, nu se îndoaie când le arunci, iar pentru copii mici cred că vor fi distractive.

Cum spuneam, mi-au ieșit mai multe. Am decis că am nevoie de cele două mari și de încă patru mici, dar cinci dintre ele sunt în plus. Dacă le vrea cineva, costurile pentru unul dintre ele se ridică la 20 lei. Pentru alte detalii vă rog să mă contactați folosind formularul de comentarii de mai jos. (EDIT: cele disponibile s-au epuizat, pot confecționa doar la cerere.)

joc bingo cu vocale pentru clasa

Joc de BINGO cu vocale

Unul din lucrurile pe care le-am tot auzit până să ajung să lucrez și eu cu clasa pregătitoare a fost acela că în primul an de școală copilul nu învață să scrie, dar învață literele de tipar, eventual și să citească. Trebuie să le recunoască, să le poată desena (pe cele mari de tipar), dar nu îl stresezi să le scrie, ba chiar și pe liniatură, rânduri-rânduri. Literele de tipar nu sunt alcătuite din elemente grafice ușor de realizat. Și în niciun caz nu te apuci să dai dictări!

Așadar, ce mai poți să faci? Poți să iei fragmente de reviste și să-i ceri să recunoască litera. Poți să iei tu pur și simplu un text pe care îl consideri potrivit și să îl modifici pe calculator, să îl scrii mare (16) și cu un font accesibil (Arial, Times, nu cu alte ciudățenii considerate „amuzante”, dar pentru identificarea cărora copiii întâmpină mari dificultăți). Le poți cere să taie/încercuiască o anumită literă, să coloreze cu roșu cuvintele care încep cu un anumit sunet, cu albastru pe cele care îl au la final. Orice poți face, dacă nu vrei să alegi calea cea simplă a dictării.

Copiilor le place să se joace, iar dacă reușești să faci la școală totul în joacă, este mult, mult mai ușor să îi conduci, încet, către scopul pe care tu ți l-ai fixat. Programa de comunicare sugerează jocurile de bingo, însă de aici până la punerea în practică e cale lungă. Am văzut că în momentul în care își dau seama că „jocul” cu care vii nu e pe bune, i-ai pierdut, pentru că pentru ei joaca și jocul se fac la modul cel mai serios, cu foarte multă implicare emoțională. Ei nu au neapărat o problemă cu jocurile în care „cineva” câștigă, ci cu corectitudinea jocului. Ferească sfântul să trișeze cineva sau să încerci să joci bingo-care-nu-e-bingo.

Cum ideea nu am inventat-o azi, iar prin alte părții unii chiar se preocupă de modul în care livrează conținut copiilor, eram sigură că pot rezolva online acest aspect. Așa că, după câteva cercetări, am descoperit un mod de a juca bingo pe bune. Care era de fapt problema mea? Să generez cartonașe diferite pentru fiecare copil, astfel încât ei chiar să se concentreze să câștige. M-am gândit și la un sistem prin care concurența aceasta să se transforme în altceva. De exemplu, să am 10 cartonașe, numerotate 1-10, pe care să le poată colora și colecționa. Și așa sunt înnebuniți ei să facă colecții. Sau pot să fac apoi diverse liste de „schimb”: pentru cinci cartonașe poți primi o cutie personalizabilă să îți ții celelalte cartonașe. Marketing curat, poate așa realizează și ei cum sunt manipulați în lumea din afară.

Revenind la jocul de bingo, nu ai cum să anticipezi ce variante vei avea nevoie pentru un an întreg, să te apuci să le fabrici. Dar atunci când ai nevoie repede, să poți folosi o unealtă practică și rapidă să le pregătești. De exemplu, am testat myfreebingocards.com pentru un joc bingo cu vocalele învățate. Pentru generare, scrii într-o căsuță, câte una pe rând, toate literele/cuvintele pe care vrei să le folosești. Vocalele sunt 7, 14 dacă scrii și literele mari și mici de tipar. Am considerat că un chenar de 9 este suficient și combinațiile cu cele 5 rămase să genereze suficiente cartonașe unicat. Apoi, cu cât chenarul este mai mare, cu atât jocul durează mai mult, trebuie să te gândești și la asta când îl proiectezi.

Aplicația îți generează un .pdf pe care îl printezi. Ai și cardul celui care „strigă”, cu toate variantele posibile, și carduri individuale. Puteți vedea aici fișierul pe care mi l-am generat. Există pe net o mulțime de variante, poți construi bingo cu numere (0-31) sau cu imagini. Încă n-am încercat, dar mă gândesc la unul cu fructe și legume de toamnă, pentru începutul anului școlar. Pentru asta trebuie întâi să caut pe net imaginile, să le tai pe dimensiune (am înțeles că merge mai bine dacă sunt deja micșorate), apoi să generez cartonașele. Bineînțeles că asta presupune să ai disponibilă o imprimantă, de preferat color și reîncărcabilă, să nu ajungă să te coste un joc cât nu face…

joc bingo cu vocale pentru clasa

Știu că la noi există „obiceiul” de a da share pe grupurile online materialelor pe care le creezi pentru tine. Când construiești ceva de la zero, tu singur, e alegerea ta dacă îl dai celorlalți, gratis sau contra cost. Dar respectul față de munca altuia, ca să nu spun de fapt drepturi de autor, îi permit să pună condiții de folosire. De exemplu, pentru materialele pe care le-am creat eu am cerut insistent să nu fie urcate pe grupuri, ci să fie recomandat articolul cu link. Pe altele le-am creat pentru abonații la newsletter, iar vara aceasta voi face unele de care vor beneficia cei care au donat cel puțin o dată o sumă cât de mică acestui portal.

Și site-ul pe care vi l-am recomandat are o asemenea politică, iar dacă eu nu am ajuns să dau în judecată pentru încălcarea drepturilor de autor pentru că tot sper că ne vom civiliza, vă recomand să nu vă jucați cu termenii și condițiile aplicațiilor pe care le utilizați. De exemplu, se cere ca pdf-urile generate să nu fie modificate în niciun fel, să fie salvate și utilizate doar de cel care le-a făcut, și în niciun caz să le vinzi. Dacă vrei să îl recomanzi, îl recomanzi cu linkul pus de ei la dispoziție, așa cum am făcut-o și eu mai sus. Partea „proastă” e că, deși ai muncit la joc – poate ai făcut unul mai complicat – nu ai drepturile de autor pentru el. Acestea aparțin portalului care ți l-a generat. Ei îl pot păstra, îl pot șterge, îl pot recomanda în numele lor, fără să aibă vreo legătură cu tine. Te-au ajutat să îți rezolvi problema, aceea de a avea un joc practic, dar ei își cresc baza de jocuri pe care o oferă utilizatorilor. Nimic nu e gratis pe lume, dacă sapi suficient.

Cum vi se pare?

Alte recomandări: bingocardcreator.com eslactivities.com

Condițiile de examen: alt subiect de dezbinare în societate

Nu îmi amintesc ca în alți ani luna iulie să fi fost atât de fierbinte ca cea de acum. Spiritele s-au încins și s-au inflamat atât de mult încât cuptorul climateric părea mic copil pe lângă cel din societate. E drept că de undeva de sus se aruncau paie pe foc cu declarații incendiare și parcă cineva stătea să savureze spectacolul. Ultima săptămână am avut în sfârșit timp liber, că vacanță e greu să-i spun când stai și rupi filele din calendar până să apuci să te liniștești. Examenele și concursurile din învățământ au ținut capul listei știrilor, până când tragedia de la Caracal a mutat aceeași discuție a incompetenței în altă sferă.

Dar la învățământ se pricepe toată lumea, din moment ce toată lumea e implicată, mai mult sau mai puțin direct în acest sistem care ar dori să creeze, pe parcursul anilor de învățământ obligatoriu, un cetățean util societății.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. (Legea Educației Naționale, 1/2011, Art. 2, al.3.)

Aș mai scoate câteva din Constituție și din Declarația Drepturilor Copilului, căci statul este obligat să protejeze copiii și să le asigure dreptul la educație, printre multe altele. Cum se achită statul român de această „obligație“ față de toți copiii săi, mai mult sau mai puțin norocoși? Știm bine că nu pot pune geană pe geană cei care își asumă aceste îndatoriri de grija copiilor care adorm nemâncați, care nu au cu ce să scrie, care abandonează școala renunțând la șansa unei vieți decente. Pe lângă acestea, statul, și în speță Ministerul Învățământului, ar trebui să se dea peste cap să se asigure că are cadre didactice pentru a respecta dreptul la educație al tuturor copiilor.

Legea cererii și ofertei în educație

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că nu ne-am desprins de comunism este faptul că nu înțelegem capitalismul și una din legile care îl guvernează: legea cererii și ofertei. Dacă cererea este mare și oferta scăzută, prețul crește. Dacă cererea este scăzută și oferta este mare, prețul scade. În cazul sistemului de învățământ, ministerul are o ofertă copleșitoare de locuri de muncă, mai ales în mediul rural, zonele acelea defavorizate pe care se bate cu pumnul în piept că le salvează. Oamenii care să vină în învățământ sunt puțini (în ciuda miilor vehiculate la examene, deficitul este de zeci de mii) și nimeni nu se agită să le crească numărul, așadar cererea este scăzută. „Prețul“ în această ecuație este de fapt nivelul calitativ al pregătirii cadrelor, care scade îngrijorător.

Ca o paranteză, angajatorii români de azi, mai ales cei din construcții, sunt disperați că nu găsesc forță de muncă la un nivel bun de calificare. Dar și atunci când găsesc „ceva”, se străduiesc să îi califice, să îi învețe meserie. Ce face onor ministerul nostru de resort când are oameni care își doresc să devină profesori? Face hârtii prin care îi perfecționează, să o bifeze și pe-asta, dar eficient nu este capabil să îi formeze.

Se vaită că vin oameni „nepregătiți“. Cine i-a pregătit? Aceleași instituții școlare aflate în subordinea ministerului. Cine le-a dat diplomă? Instituțiile de învățământ superior acreditate de minister. În loc să caute cauzele acestui dezastru – superficialitatea în pregătire – se aruncă cu noroi și se pun etichete.

Când am intrat la facultate (învățători și educatori) unul din discursurile inaugurale menționa cu mândrie că la finalul studiilor nimeni nu va fi șomer, există cerere, toți vor avea un loc de muncă. Și atunci, la ce bun să te mai agiți? La ce să te zbați să înveți dacă nu e niciun fel de competiție și locul este asigurat? Speculezi nevoia unui angajator disperat și nu trebuie să „corespunzi“ prea mult profilului ideal, treci ca gâsca prin apă prin facultate și te așteaptă oricum un loc călduț.

Încercarea ministerului de a refuza acum această forță de muncă de slabă calitate este o dovadă clară de management distructiv, fără logică, fără viziune. A realizat (în sfârșit) că are o problemă, că trebuie să facă ceva. Însă ce director idiot și-ar concedia peste noapte un sfert din angajați, fără să se asigure că fabrica lui va funcționa în continuare? E clar că, dacă o face, își asumă reducerea producției. Dar ghici ce… Ministerul nu poate „reduce producția“, căci nu poți trimite copiii acasă să le spui să vină anul viitor, când găsești tu profesori.

E mai greu să repari decât să construiești

Normal că te costă mult mai mult să repari un lucru făcut prost decât să o iei de la capăt cu altul nou. Surpriză… ca să creezi un om de calitate durează cam 22 de ani, de când o înveți pe maică-sa în maternitate bazele puericulturii, apoi la grădiniță și până îl scoți de pe băncile facultății să-l integrezi în sistem. Ministerul nu a inventat saltul în timp, așa că ar trebui să aibă, pe lângă acest plan bine stabilit pe care să-l urmeze cu sfințenie, și măsuri de criză. Și aici încep reparațiile costisitoare.

Avem nevoie de oameni și avem 3 000 care ar vrea să lucreze în sistem, dar nu sunt pregătiți. Chiar ai nevoie de ei? Ooo, încă cum, dar nu recunoști. Ai aflat la jumătatea lui iulie că oamenii ăștia nu „corespund standardelor“. De ce nu te-ai gândit, încă din luna mai, când ai avut un moment de inspirație și ai intuit problema, la o soluție? Dragi oameni, dacă nu luați 5 vă prezentați la școala de vară. Te apuci frumos și îi instruiești, îi pui toată vara cu burta pe carte, iar înainte să înceapă școala îi testezi. Nu promovează nici acum? Îi pui să achite cursurile de pregătire și le urezi succes până la examenul viitor, căci la noi, la români, așa merge. Dacă e gratis, e prost. Dar dacă te ustură pe tine la buzunar, te dai peste cap să fie bine.

Dar nu te culci pe o ureche, căci mai ai o problemă. Care e diferența între un candidat care a luat 4.99 și unul care a luat 5.00? Dacă te îmbeți cu apă rece că al doilea e exact ce căutai, e clar de ce e dezastrul acesta. Și pentru ceilalți e nevoie să faci ceva: școli de vară, cursuri de perfecționare serioase, în centrele universitare, la care grupele de lucru să fie stabilite în urma unei testări inițiale. Centrarea pe elev e și la nivelul acesta. De ce să pui în aceeași oală oameni diferiți? M-am trezit trimisă la cursuri care te luau de la zero, dar eu aveam nevoie de la 4. Până la final, s-a ajuns la 3. Pentru mine a fost pierdere de timp, dar am mai pus o adeverință la dosar! Vede cineva asta? Mă îndoiesc.

Incompetența scoate leii în arenă

Ce faci când ești depășit de probleme? Nu caut un răspuns logic, pentru că la noi contează să dea bine la public. „Fă-te că muncești” este deviza clasică, să te vadă tot prostul că te agiți, te consumi, chiar dacă pe tine te taie de fapt să te duci la budă. Eventual atacă sistemul la rădăcină, lovește în parteneriatul școală-familie, singurul lucru care mai împiedică ici-colo câteva corăbii să se scufunde. Întărâtă taberele, asmute-i unul împotriva celuilalt și savurează spectacolul. Asta e ceea ce văd de aproape două săptămâni: profesori nemulțumiți, profesori mulțumiți, care îi atacă pe primii, sindicate care, ca de obicei, dorm, dar părinți și mai nemulțumiți care au găsit acum o țintă să arunce cu piatra în toți, căci dacă nu sunt proști puși pe listă, sigur sunt șpăgari, bătrâni sau plictisiți.

Când sunt alegeri, societatea se scindează, părinții își renegă copiii, prieteniile se desfac din motive stupide. Așa și acum, un carnagiu grețos în care vinovatul stă la tribune și își freacă mâinile. Romanii vărsau sânge în arenă ca să potolească plebea. Ne-am moștenit străbunii, avem în ADN această dorință. N-am evoluat prea mult față de schingiuirile publice din Evul Mediu.

Dar cel mai greu este când faci parte din ambele tabere: și a profesorilor, și a părinților. Dacă deschizi gura în vreo discuție ești mort, linșat din prima, clar ești „trădător“, nu contează cine acuză. Totuși, din acest dublu rol ingrat am văzut despicat un subiect de ambele tabere implicate.

După examenul de definitivat o colegă a avut curajul, într-un grup teoretic de profesori, să arate cu degetul condițiile inumane în care s-a desfășurat examenul de definitivat în București la Colegiul „I.L.Caragiale”, unde în săli mici candidații erau înghesuiți câte doi în bancă (discipline diferite, pentru a face economie la supraveghetori), în săli expuse la soare, pentru câteva ore bune. Nu fusesem niciodată în această instituție, dar mă gândeam că, fiind o clădire veche, va respecta arhitectura școlară de odinioară, cu săli mari și spațioase. Apoi, fiind un colegiu de top, ultra-central, sălile să fie dotate cu aer condiționat. Cum și la mine la școală, mai spre marginea orașului, există dozator cu apă rece pe culoar, aici nici nu mă gândeam să nu găsesc.

Ei bine, fals. În afară de toalete, care erau refăcute, mai nimic nu mi-a inspirat ideea de școală de top din secolul al XXI-lea. Nu m-am grăbit să ajung în sală, era aproape plină când am intrat și, deși toată lumea se plimba, deja atmosfera era încărcată. Om fi noi animale mai spălate ca restul de pe planetă, dar avem o amprentă. Partea bună cu mirosul, ca și cu auzul, e că organul de simț se adaptează și în final te obișnuiești. Era deja cald, soarele bătea direct pe fereastră, perdelele gri deschis nu făceau față, plus că, dacă deschideai geamurile, trebuia să ridici perdelele… Am avut noroc, am nimerit între ferestre, la umbra peretelui, nu mă bătea soarele, dar trebuia să stau cu capul un pic aplecat, căci fereastra se deschidea chiar deasupra mea și riscam câteva cucuie dacă nu eram atentă. Alții au stat în soare. Oamenii s-au văitat că le bătea soarele în ochelari și nu vedeau ce scriu. Apă rece… nu era.

După jumătate de oră parcă ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când ne-au dat foile de examen. Am putut să folosim ciornele pe post de evantai, căci în sală intri cu stiloul în mână, cartea de identitate și cu un pachet de șervețele, dacă ai noroc, căci nici acestea nu se acceptau până de curând. Sticla cu apă dacă n-o ai, ești mort, căci în loc să fierbi, te coci la foc mic. O oră de stres în plus, pe lângă cele patru de examen care urmau. La un moment dat a venit în sală, mă abțin să spun cu ce dispoziție, o doamnă cu ecuson, să întrebe „cui i s-a făcut rău“. Nu era la noi. Am aflat ulterior, pe facebook, că în altă sală cineva a avut probleme, dar că nu i se permitea să plece pentru că semnase deja procesele verbale de intrare în examen și abia după 11 putea ieși, chiar dacă mai era o oră jumătate până atunci și nu veniseră subiectele. În final, după ce s-a dezbătut aprins între comisie și supraveghetori, fără să se ia o decizie, a decis să rămână. Să mai întreb unde era echipajul de salvare obligatoriu la examene? Sau dacă omului, de emoție i se oprea inima…? Mă luase pe mine amețeala când mi-a sărit tensiunea din cauza unei doamne bine intenționate, care a început să ne spună că, dacă desenăm cu creionul se consideră semn, în condițiile în care terminasem geometria cu vreo 5 pagini în urmă. A revenit aproape imediat, că e semn dacă e desenat cu stiloul, și-a cerut scuze, dar ce mai conta? Am băut apă, am inspirat adânc… uite-așa mori cu zile.

Nu mai contează că patru ore au urlat sirenele, șoferii apăsau claxoanele de parcă respirau cu ele, zgomotul străzii intra netulburat în sălile de la etajul 3 și bănuiesc că jos era mai rău. După vreo trei ore terminasem litrul de apă. Când am predat lucrarea mi-am dat seama că nu mai aveam voce, răgușisem fără să vorbesc. Am ieșit la aer și n-am putut să nu mă întreb cum se învață acolo, cum rezistă copiii, probabil că e ca la mine la școală, unde soarele bate liniștit de pe la 10 până după-amiaza, astfel încât în clasă e înfiorător de cald. (Asta la parter, mi-e groază din toamnă, la etaj, unde soarele bate încă de la răsărit.)

Am empatizat cu colegii care se văitau de condiții, căci știam despre ce vorbesc. Dar surpriza avea să vină de la părinți dornici de reformă care au preluat mesajul colegei și și-au vărsat ofurile.

Dacă sunteți nemulțumiți, plecați din sistem!

Ce ușor se spune! Și apoi la fiecare început de an dau din colț în colț să intre, nu contează cu ce preț, pe lista unei anumite doamne, că în rest… e dezastru. Ce mă nemulțumește? Condițiile de lucru? Nici n-am motive. Câți se duc la muncă cu calculator de-acasă? Pixuri, hârtie și nu numai? La patron, pe căldură, trebuie să îți asigure condiții decente, apă rece, altfel zaci pe birou. Culmea, la clasă nu-mi permit să ies la aer când simt că mă sufoc. Uneori n-am cum să mă duc la toaletă când mă taie, că cine știe, am dat un test, nu-i pot lăsa singuri. Ba și în pauză dacă îți permiți să te duci la cancelarie, ești inconștientă, ai lăsat copiii singuri, dacă se omoară, că știu doar de frică…

Dacă nici profesorii n-au vacanțe…

Altă stupiditate, dar asta e în mentalul colectiv de multă vreme. Profesorii au 62 de zile de concediu pe an, așadar au un tupeu fantastic să se plângă că „nici ei n-au concediu”. Dorel când dă cu târnăcopul se gândește la berea pe care o bea la pauză sau la domnișoara cu fustă scurtă care tocmai a trecut pe trotuarul celălalt. Alții mai au trei ferestre deschise de facebook, își mai relaxează mintea după 5 mailuri citite cu o știre sau o bârfă cu prietenii. Câți ajung acasă și mai pierd ore bune ca să pregătească ziua de mâine la muncă și printează/decupează materiale pe cheltuiala lor? Câți adorm gândindu-se ce fac dacă iar nu pornește cine știe ce aparat și tot scenariul făcut pentru a doua zi trebuie schimbat la fața locului?

Profesorii – și să se înțeleagă, aici mă refer strict la cei care înțeleg exact ce au de făcut când trec pragul clasei – nu își permit acest lux, căci au 50 de minute în care să fii atenți la alte 30 de nevoi, să fie multi-tasking… Și da, au nevoie de zilele astea de concediu, pentru că abia după o lună ce începi să îți simți mintea că se relaxează, e din nou odihnită și creativă, gata să creeze noi experiențe de învățare.

Mulți cred că te duci la școală, reciți lecția și pleci acasă devreme. Ești mult mai mult de-atât. Ești mamă surogat, dai îmbrățișări la nevoie celor care nu primesc sau n-au de unde să primească, îi trimiți să se spele pe mâini, legi șireturi și închei fermoare, la nevoie te joci de-a doctorul, iei o febră și suni după părintele prea ocupat să vină sau pansezi vreun picior rănit că n-are cine. Pui suflet și plângi cu ei și te doare.

Și da, după toate acestea, ai o vară să te odihnești și să fii doar părintele copiilor tăi. Ai tăi! Acei copii pe care îi îmbraci în prima zi de școală și le explici cu lacrimi în ochi că „mama nu poate veni” cu ei, pentru că mama se duce să le zâmbească altor 30 de copii. Mama se duce la alt careu să se uite cum părinți fericiți trec linia și intră în față să-și fotografieze copilul, stând cu posteriorul întors către prezidiul unde directorul se spetește să țină o cuvântare alături de ceilalți profesori. Speră să-și vadă și ea copilul în pozele altor părinți, cum stătea emoționat la careu! Acei copii pe care nu ți-i vezi la premiu, căci tu ești în altă parte, să premiezi alți copii… Rănile acestea se mai închid în vacanță, dar nu se vindecă. Ele rămân în sufletul părinților și al copiilor de profesori. Sarcastic era aruncată o urare, Bine ați venit în lumea celor care muncesc! Ahh… Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce, omule…

Toți profesorii sunt hoți

Alta bazaconie zvârlită în silă. Dacă a îndrăznit să se plângă, această „cucoană“ sigur e din seria celor care te măsoară întâi să vadă cât poți da și sigur nu doar că primește, dar mai și cere poșete, parfumuri, rate plătite la bancă… Întrebarea mea pentru toți nemulțumiții de cadouri e următoarea: Când ți s-a cerut ultima dată, ai reclamat? Dacă nu, cu ce ești mai bun? De ce nu încerci să dai un exemplu și să schimbi ceva? Nu îți place să ieși în față, să-ți asumi, dar e ușor să îi bagi la grămadă pe toți!

Profesorii vor doar pentru ei

Un ultim reproș la care mă refer – deja e destul – e acela că profesorii nu ar trebui să se plângă de condiții, că o duc alții și mai rău în mine și oțelării. Dacă în clasă e cald de leșini, clar nu trebuie să ai pretenție de aer condiționat, căci tu poți să suporți. Și copiii suportă, cu stoicism. Cum se comportă un copil care „nu se simte bine“? E agitat, nu se concentrează, nu are chef de nimic. Și atunci, cum să ții tu lecția, să produci învățare în acele condiții? Dar uite, domnule, ce fițe și figuri, se coace la catedră și vrea aer condiționat! De acord, nu părinții trebuie să cumpere, dar de ce părinții nu iau pe sus consilierii locali pe care i-au votat și care răspund de dotarea școlilor, să îi pună să-și facă treaba măcar o săptămână în sălile fără perdele, fără aer condiționat și în plin soare, câte doi în bănci în care îți agăți mânecile sau scârțâie enervant la fiecare mișcare? Să vedem atunci, ce e mai important? Borduri puse vertical sau aerul condiționat?

Planșe cu mulțimi realizate manual pe concentrul 0-10

Numerația 0-10: planșe cu mulțimi

Dacă dai o căutare pe net cum să transformi pereții albi ai clasei în spațiu util învățării, planșele cu numere la clasa pregătitoare nu lipsesc de pe listă. Se găsesc foarte, foarte multe propuneri, care mai de care mai colorate, încărcate și izbitoare la ochi ori aruncătoare în derută (pentru copii, care nu mai știu la ce să se uite). Prima decizie pe care am luat-o acum mulți ani a fost să nu îmi botez clasa în niciun fel, iar acum o mențin, mai ales că voi avea unica pregătitoare din școală. Dar nu doar pentru aceasta, ci și pentru că am în clasă copii, nu albinuțe sau alte vietăți, și în consecință decorul va fi simplu, să transformi clasa într-o vitrină în care zeci de buburuze stau pe spate, pe burtă sau în cot, împovărate de vreo literă sau de vreo cifră, e prea mult pentru mine. Însă gusturile nu se discută, fiecare face cum crede până la urmă.

Am considerat mereu că atunci când te uiți la o planșă trebuie să vezi clar și exact ceea ce ea vrea să transmită și nimic altceva, căci la vârstele mici distractorii perceptivi sunt o problemă serioasă, mai ales când sunt mulți și colorați. Încerc, de asemenea, să țin minte că nu o poți lua înainte cu decorul dacă n-ai parcurs conținutul de învățare la care se referă, dar și că, dacă chiar vrei să aibă efect, trebuie să îl faci împreună cu copiii. E altceva când se uită pe perete și „știe” că a lipit și el o floricică acolo, să fie opt.

Pentru materialul de azi va fi ceva de muncă, iar pe perete va ajunge după ce îl realizează copiii. Mulțimile vor fi completate cu elemente de ei, pe care le vor realiza cu perforatorul din hârtie colorată și le vor lipi.

Planșe cu mulțimi realizate manual pe concentrul 0-10

În formatul de print apar doar numerele 0-10 și chenarul mulțimii. Elementele se confecționează separat și se lipesc.

Nu e singurul material la care îmi doresc să lucrez împreună cu copiii, mai ales pentru a-i da viață prin culoare. Acasă am doar imprimantă alb-negru, nu cred că școala va primi de la primărie, odată cu toate cele noi de după renovare, și o imprimantă color. În plus, se adaugă și faptul că tot citesc și pe net reacții ale părinților ce abia intră în școală, referitoare la ce anume trebuie să cumpere pentru a face dintr-o încăpere o sală de clasă și sincer nici nu știu ce să cer ca lucrurile să se miște măcar într-o direcție decentă.

Cu siguranță o să fac o listă de necesar la capitolul materiale didactice, care să fie înaintată „mai departe”. Dar la fel de sigură sunt și care va fi răspunsul la aceasta. Nu îmi convine nici să mă apuc, pe cheltuiala mea, să fac investiții aiurea, nu pot nici să nu fac nimic. Nu mi-a plăcut Bacovia, dar doar cu imprimanta mea o atmosferă cenușie riscă să iasă pe pereți (bine că au vopsit peretele din spatele clasei într-o culoare țipătoare, să compenseze!).

Anul trecut copiii mei erau mari, pentru tot ce a fost nevoie în clasă am printat contururile de litere și ei le-au colorat frumos. Anul acesta nu visez la asemenea ajutor. Dar noi să fim sănătoși, că nici când eram noi mici nu exista xerox și imprimantă, făceai carte și cu două caiete și-un manual. De atâta frică să nu fii acuzat că ai încălcat legea, suflăm excesiv în iaurt. Așa și cu banii de la școală. Mai bine stai cuminte în banca ta decât să te trezești cu cine știe ce reclamații că ai „cerut”.

Fișierul pentru imprimarea mulțimilor va fi trimis în data de 31 iulie 2019 abonaților la newsletterul Talente de Năzdrăvani (puteți să vă abonați aici). După această dată este disponibil doar la cerere (după ce vă abonați și adăugați un comentariu în acest sens cu adresa de mail folosită). Poate fi folosit atât la grădiniță, cât și la școală.

Pentru completarea mulțimilor folosiți forme decupate cu perforatoarele decorative din hârtie colorată. Cel puțin la pregătitoare (și la grădiniță), unde e musai ca elevul să aibă materialul individual cu care să lucreze, sunt sigură că uneltele acestea îmi vor economisi multe ore de muncă.

legume la bloc. ciclul de viată la plante

Școala de-acasă în curtea de la bloc

Cum în sfârșit am ajuns la prima zi de vacanță din această vară, mi-am petrecut-o recuperând la telefon discuțiile de-o lună cu prietena mea. Printre altele îmi spune „stai să ud roșiile”. Care roșii?

Și îmi povestește cum a constatat, după o vizită la țară, că copilul nu înțelege la 10 ani de ce bunicul îl ceartă că a „călcat ardeiul”, dar el nu vede niciun ardei… doar o plantă verde cu două frunze. Așa că s-a apucat în grădina de la bloc, printre florile puse de ceva timp să fie frumos și aici, la oraș (chiar dacă a durat ca vecinii să nu-și mai arunce gunoiul pe fereastră), să cultive niște legume împreună cu copilul și să le vadă cum cresc, cum se „leagă” rodul, cum se coc. Ciclul de viață la plante.
Știind că e a patra, întreb și eu dacă n-au făcut la școală măcar experimentul cu fasolea. Pe-ai mei de la clasă i-am stresat cu proiectele de „crescut”, iar după ce ne-am lămurit cum e cu plantele, am făcut și cu animalele – ciclul de viață la hamsteri. Dar nu, el nu a făcut pentru școală.

Mi s-a părut minunată ideea ei și-am zis să o dau mai departe, căci e păcat. Văd mulți părinți care chiar doresc să facă ceva „altfel” pentru copilul lor și nu știu ce. Să cultivi câteva plante ar fi o idee.

legume la bloc. ciclul de viată la plante

Ciclul de viață la plante – scurtă lecție de științe la bloc. Și punere românească în scenă a basmului „Prâslea cel Voinic și merele de aur“, căci le privesc cum cresc și cu siguranță dispar după ce dau în pârg.

Dacă considerați că nu aveți un astfel de spațiu la bloc, se poate încerca în ghiveci, pe balcon. Sau la fereastră. O plantă e o responsabilitate, ea nu se duce singură să bea apă, îi e frig, are nevoie de lumină. O mulțime de lucruri se pot învăța dintr-un ghiveci și nu dintr-o aplicație pe telefon.

În cele din urmă, am stat și m-am gândit dacă eu pot face asta la școală. Dacă într-un colț de curte, într-un colț de București, pot să mă apuc să sap și să plantez, la primăvară, legume. E de pus pe listă, de cerut aprobări, pe-aici nu poți să te apuci să sapi așa, de nebun… Că vrei tu să vezi plantele cum cresc!

Copiii consideră laptele un lichid cumpărat ambalat de la supermarket. O să ajungem în același punct cu toate celelalte, fără să știm nimic despre ele. Dar de fapt… de vină este școala. Le cerem să știe tipurile de rădăcini, dar nu i-am scos niciodată la jumulit buruieni, ca să-și dea seama care e diferența dintre ele. Le vorbim despre planetă, despre ocrotirea mediului, dar câți au ieșit cu mănuși în parc, să strângă gunoaie?

Mi-am amintit la final de câteva din directivele pe care Spiru Haret le tot dădea, ca ministru, cum insista el pe educația aceasta practică, copiii să învețe să „facă” ceva. Acel lot agricol al școlii, pe care să cultive legume, care apoi să devină hrana lor la cantina pentru copiii cu dificultăți materiale. Sună cunoscut? Masa caldă pe care o cer mulți. Nu zic că atunci lucrurile nu costau… dar parcă aveau sens, se legau unele de altele și aveau un rezultat. Și încă un „detaliu”: pe vremea aceea, era un drept să mergi la școală, dar șansa o aveau puțini. Acum șansa o au toți, dar i-am pierdut valoarea.

Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.

instrumente geometrie flexibile

Nu am chef azi… de mers la școală!

A venit vacanța și deja amintirea școlii e undeva acolo, departe. Totuși, ultima sarcină pe care am avut-o de scris în catalog a fost numărarea absențelor. S-au strâns destule…

Nu e deloc o plăcere să pun absențe, însă… ce să faci? Decizia de a le pune e veche, din primul meu an de învățământ, în urmă cu 20 de ani. Predam atunci la un liceu central, zonă de trafic și eram terminată de frică să nu plece „copiii“ (doar cu câțiva ani mai mici decât mine), să pățească ceva și să am eu de suferit o viață că n-am scris o absență în catalog. Așa că i-am anunțat, cu părere de rău, că la mine absențele se vor pune. Nu aveai chef de oră – na, fusesem și eu a XII-a și nu mă interesau materiile la care nu aveam de dat bac-ul sau admiterea la facultate – vii, îmi spui, te duci în ultima bancă și scrii/citești la ce vrei tu. Dar nu chiulești. În cele din urmă am ajuns la un compromis, eu spuneam o poveste scurtă, ei notau și rețineau esențialul – în final erau copii buni și silitori, nu stăteau pe telefoane când îmi cereau voie să lucreze tonele de teme de la școală și de la meditații. Doar că atunci m-am obișnuit să pun absențele…

Acum, de când am revenit la cei mici, teama a fost și mai mare. Am și eu doi copii acasă, nu-mi permit să mă joc. Mulți dintre elevii mei stau în cartier, la doi pași de școală și vin singuri, deși regulamentul școlar prevede că elevii de la ciclul primar trebuie să vină și să plece însoțiți de la școală. Au doar de trecut bulevardul și văd și eu când mă duc la muncă cum forțează roșul semaforului chiar șoferii de la STB pe trecerile de lângă școală. Așa că îmi stă inima. Când se face ora 8 și nu-i văd pe toți în clasă și nici pe telefon n-am sms de la părinți… cum să nu te gândești, Doamne-ferește, că poate păți ceva? Și dincolo de necaz și suferință, te mai alegi și cu altele că nu ai scris trei semne în catalog.

A fost tare greu până am obișnuit părinții să completeze cererile de motivare, să le înregistrez la secretariat, să le aprobe directorul. Mă gândesc că pe la noi e cumva impresia asta că, dacă n-ai chef, azi nu te duci la școală! Prin țările alea cu care vrem să semănăm, dacă la 8 copilul nu e în clasă e sunat imediat părintele. Dar la noi… ai chef de concediu în prima săptămână de școală, că e mai ieftin? Ce mare scofală, învoiești copilul…

M-am gândit la tema aceasta pentru că e încă o enigmă pentru mine cum poți să ții copilul acasă, să știi că strânge absențe, apoi să fii „șocat” că i se scade nota la purtare. Păi… regulamentul acela pentru cine e? De ce atâtea procese verbale la început de an că ai luat la cunoștință și tu, părinte, și tu, elev? Cum e posibil „să nu știi că are absențe“ un copil mic? Nu a stat acasă cu voia ta? Până încep e să chiulească cu bună știință mai sunt vreo 6 ani… Și în cele din urmă, nu dai și tu nițel pe la școală, să vezi ce mai e în catalog?? Poate că da… calificativul acela la purtare nu ar trebui să aibă legătură cu absențele, mai ales la vârstele mici. Însă până la modificarea regulamentului, nu contează vârsta școlarului.

Am întâlnit și alte reacții… cum, dom’le, să scazi nota la purtare la ciclul primar, că demoralizezi copilul! Ba mai bine i-o scazi la primar, până învață că la școală există și obligații, decât să i-o scazi la gimnaziu, când contează cu adevărat la medie. Ce poți face mai mult decât să notifici părintele? Să te duci tu să-l iei la școală? Nu e niciodată o plăcere să scazi o notă la purtare… dar a cui e vina? Poate că la liceu nu știi că odrasla ta n-a dat 3 zile pe la școală. Dar la primar cum să vii cu scuza asta? Adică tu, părintele, unde erai când copilul a lipsit? De ce nu i-ai dat bilet de învoire? Cum e posibil să ajungi la 60-100 de absențe și să consideri că „nu e grav”?

Și apoi, lipsesc si nu recuperează, venind cu scuze că vai, eu nu știu că n-am fost. Și a cui e vina? A mea? Cum să reușești să progresezi dacă sari ca broasca de la o lecție la o alta, lăsând trei între ele neparcurse?

Voi cum procedați când decideți să învoiți copilul? Se pun absențele?


Pentru a nu pierde câteva răspunsuri valoroase, le preiau aici: