Toată copilăria mea am adormit citind titluri de cărți. Camera „mea” era sufrageria, ca prin multe apartamente comuniste cu două camere, unde părinții luau dormitorul și copiii canapeaua extensibilă din cealaltă cameră disponibilă. Adormeam cu ochii la bibliotecă și aș putea reda fidel din memorie ordinea cărților.
Pe raftul de adulți erau și două volume ale lui Irving Stone, „Agonie și extaz”, carte care nu m-a tentat niciodată, tocmai din pricina extremelor menționate în titlu. Mi s-a părut nedrept să oscilezi atât de puternic. Însă viața bate filmul, cartea sau orice altceva și nu am crezut că pot să le îndur, în ordine inversă. Aveam însă dreptate, nu e drept.
Luni, prima zi de muncă în septembrie
Trebuie să fac o introducere. Școala unde lucrez, ca multe alte școli din București, a intrat în renovare de ochii lumii. E an electorat, dacă nu se pun borduri, se schimbă mobilierul, cred că așa funcționează neuronii unora. Unul dintre localuri, nerefăcut de ani și ani, e în lucrări masive care, ce să vezi, nu sunt gata pentru începutul de an. Părinții au primarul pe care l-au votat, așa că n-au niciun motiv să fie nemulțumiți.
La mine în local nu s-a zugrăvit, nu s-a pus parchet, dar s-a schimbat mobilierul, deși cel de acum 5 ani era perfect viabil. Însă pentru că în iunie nu se știa exact ce lucrări se vor face, directorul ne-a comunicat să eliberăm complet clasele, să ne luăm tot, să chemăm părinții să ia dulăpioarele copiilor, sala să fie goală.
Sunt copil de profesori. Am crescut în școală și, chiar dacă părinților mei nu le-a convenit, când directorul lua o decizie, nu se comenta. Așa că m-am conformat, două transporturi cu mașina, un dulap demontat, am dat jos și proiectorul din tavan și am îndeplinit cerința.
Tata m-a crescut spunându-mi că, dacă unul se aruncă în fântână, eu trebuie să gândesc și să nu fac ca el. Colegele mele și-au lăsat clasele așa cum erau, cu bilețele lipite de „proprietate personală”, „nu atingeți”, luând doar lucrurile tentante pentru muncitorii care urmau să treacă pe-acolo și să nu îi vadă nimeni.
Așadar, pe 2 septembrie în clasa mea mai erau catedra și dulapul de pe inventar, toate băncile vechi fiind cărate cu prețul unor dureri de spate de vreo săptămână, în timp ce mecanicul angajat în școală își spăla mașina în curtea școlii, căci are probleme cu coloana și nu poate face efort.
Dis-de-dimineață, la poliție
Cum să începi prima zi de școală, dacă nu cu un drum la secție, căci certificatul de integritate și cazierul, valabile 6 luni, trebuie prezentate la școală. Doar trăim în țara dosarului cu șină, nu există în statul ăsta de rahat nicio procedură ca școlile să trimită lista cu angajați și un funcționar de la poliție să îi verifice pe toți și să îi valideze. Nu, profesorii trebuie umiliți, plimbați, călcați în picioare. N-am stat decât o oră și cinci minute la coadă, că nu am fost singura cu această idee genială la început de an.
Apoi m-am prezentat la școală, deși acolo parcă trecuse echipa de demolări. Nu era localul unde funcționez, așa că am trezit întrebări. Ce să fac dincolo, dacă nu am clasa confirmată? – Du-te și apucă-te de treabă, rămâi în clasa ta.
Așa cum o viață întreagă nu am pus la îndoială niciodată cuvântul unui director, nici nu mi-a trecut vreo secundă prin cap luni la ora 11 ce mă va aștepta vineri la ora 17.
Am plecat așadar în localul meu.
Materialele erau acasă, umplând atelierul. În poză apar o parte din ele, când mă pregăteam de plecare. Coborâte din școală un etaj, la mine la atelier un etaj, urcate din nou un nivel la mașină și încă un etaj a doua zi.
Dar luni nu puteam să fac prea multe, căci în dulapul din cancelarie nu înghesuisem nimic util. Pentru că jaluzelele din clasa mea se rupseseră și, deși le-am aranjat într-o cutie, aceasta nu e pe nicăieri, primisem în iunie de la o colegă ce rămăsese din jaluzelele de la ea din clasă, pentru că părinții ei au pus bani și au cumpărat rulouri.
Eu făcusem economie, cumpărasem cartoane și le lipisem pe geam, aveam același plan și cu seria aceasta. Dar noi ne facem planuri și Dumnezeu râde.
Așa că luni m-am dus, am luat scara cumpărată de asociația de părinți, pentru că nu există una în local (pe mecanic pentru orice l-ai chema, spune că n-are scule, n-are șuruburi, nu ne poate ajuta). Am început să agăț benzile căpătate, multe întregi, să inventez din agrafe de birou un sistem de prindere pentru cele rupte ca să completez și să arate frumos. Eficiente oricum nu sunt, nu poți face întuneric.
Îmi făceam probleme că e prea fixă rochia pentru început de an?
Nici n-aveam idee ce mă aștepta. Pe o poziție a scării puteam prinde cam 4-5 benzi, apoi trebuia să mă dau jos să o mut. Așa a început activitatea sportivă din prima zi. Dar, cu chiu cu vai, le-am pus pe toate. Arăta și sala decent, mai ales că geamurile nu pot fi spălate. Cele de sus nu se deschid, femeile de serviciu nu pot ieși pe pervaz, pentru că izolația din aluminiu e șubredă și se mișcă.
Singura soluție e firmă de alpiniști, dar bănuiesc că primăria n-are treabă cu geamurile super-jegoase, nespălate de 5 ani, că doar putem trage jaluzelele, nu?
După ce-am terminat cu astea, mi-am adus înapoi în sală dulapul personal, pus într-un colț de culoar, cu speranța că nu o să fie aruncat, așa cum s-a procedat la renovarea de acum 5 ani. Am cărat și ce-am înghesuit prin arhivă, prin cancelarie, că na, trebuie să fii prevăzător când ai de-a face cu Doreii de la primărie.
Pe la ora 5 am plecat acasă, am început să pregătesc materialele ce trebuiau cărate a doua zi.
Marți, 3 septembrie
La ora 9 încărcam mașina. Le-am aranjat mai bine, am triat ce nu îmi trebuia musai anul acesta, au încăput cu un singur transport. Am ajuns la școală și le-am cărat la etaj. Cu vreo câteva cutii m-a ajutat și domnul de la pază. Mecanicul a trecut ca fulgerul pe lângă mașină, când descărcam, a bombănit un bună-ziua și acesta a fost singurul moment în care l-am văzut toată săptămâna. Oricum n-am nicio pretenție la ajutor, știu că sunt pe cont propriu.
Cea mai grea a fost găleata cu lavabilă, cumpărată pentru acasă și consumată jumătate la școală. Scrie 15 litri pe ea, dar cântărește cât să-ți mute două vertebre. Am urcat-o câte-o treaptă, am târât-o în clasă. Și m-am apucat de zugrăvit, în ciuda tuturor principiilor mele de neimplicare, pentru că îmi venea să vomit numai când mă uitam la ei cât sunt de murdari.
Ce impresie să aibă copiii în prima-prima lor zi de școală? Că sala e murdară? Prietena mea a venit să mă ajute și nu știu dacă voi putea vreodată să-i mulțumesc pentru tot efortul din săptămâna asta și că nu m-a lăsat singură.
Până pe la vreo 4 terminasem toată clasa, inclusiv de dat a doua oară, căci pixul și markerul cu care copiii educați au mâzgălit pereții nu s-a acoperit așa ușor, chiar dacă Oskar are reclamă că acoperă orice. Cum la pregătitoare învățăm literele, n-aș fi vrut nici să buchisească „sugi p…” de pe pereți și să mă întrebe ce înseamnă.
M-am chinuit o groază cu jumătate din grindă, vreo 4m lungime, la înălțime, de pe care a căzut acum un an și mai bine tencuiala (sesizarea la primărie nu are nici acum răspuns) și era galbenă. Nu mergea cu trafaletul, pentru că nu au curățat vopseaua veche, care se lipea acum, așa că am vopsit-o cu pensula. Însă nu asta a fost greu, ci statul pe scară, de-mi înțepeniseră tălpile, se chirciseră ca ghearele de păsărele pe rămurică. Nici acum nu calc cum trebuie.
Apoi am început să desfac cutiile, să pun totul la loc. Până pe la 17:.30, când am zis că ajunge. În autobuz mi-am verificat telefonul, am văzut că ratasem o ședință de organizare pentru clasa pregătitoare, un mesaj pe whatsapp, dar nu pe grupul oficial unde primim notificările de la directori. Urăsc whatsapp și zecile de mesaje care îngroapă ce e important!
Miercuri, 4 septembrie
Ca să dreg busuiocul de marți, mă prezint la ora 9 în celălalt local, 2km mai sus în deal, să iau dosarul. Înghit apostrofările că nu m-am prezentat când trebuia, vina mea, whatsapp-ul e lectură obligatorie. Primesc dosarul cu nume, date de contact. Pe hârtie, că na, e dosar cu șină. Biblioraft cu clemă, tot aia.
M-am dus la școală, am scos laptopul și am început să transcriu nume, telefoane și adrese de mail, să încep să contactez părinții pentru ședința de informare. Noroc că mă culcasem pe la 1 noaptea cu o zi înainte, aveam pregătite emailurile, chestionarul inițial pe Forms și a mers mai repede. Bănuiesc că și părinții stăteau ca pe ace așteptând, au început să curgă confirmările, învoirile, întrebările. Între lipit două planșe mai răspundeam la un mesaj. Totul, normal, de pe abonamentul personal. Inclusiv internetul pentru emailul de pe laptop era cu hotspot, că nu merge netul în școală.
Cu chiu, cu vai, ne-a apucat tot ora 5 în școală pe amândouă. Acasă munca a continuat, am rugat-o pe colega care se ocupă de conturile de mail pe școală să mi le creeze pentru toată lumea. Pe la 11 noaptea mi le-a trimis și trebuie să îi mulțumesc și ei, altfel nu aș fi reușit partea de comunicare. M-am apucat de scris mailurile individuale, să le comunic userul și parola, să explic ce au de făcut. 22 de emailuri pregătite, dar nu era să le trimit la 1 noaptea când au fost gata, le-am lăsat în Draft să le expediez de dimineață. Nu face impresie bună să dai emailuri la ora aia…
Am mai făcut apoi ecusoanele cu numele copiilor și m-am culcat într-un final.
Joi, 5 septembrie
M-am trezit și-am recitit emailurile. Dacă s-a strecurat vreo greșeală de tastare? Apoi am pregătit pe Classroom și-am programat subiectele de interes înainte de ședință. Urma o zi foarte lungă. Consiliu profesoral în celălalt local, o groază de aranjat în clasă, plus ședința cu părinții la ora 18. Mi-am luat haine de schimb și am plecat. La 12 eram în clasă, dar până spre 14 n-am făcut nimic. Căci am avut altă ședință, să dezbatem ce facem cu o plângere a părinților care nu doresc să fie mutați din clasa lor în sala mică de care fuge toată lumea.
Cererea e perfect întemeiată, dar aplică proverbul „să moară mai bine capra vecinului”. Merge și „după mine, potopul”.
Încă vreo trei ore am făcut ce s-a putut în clasă, m-a ajutat colega de matematică și la fiecare planșă lipită îmi spunea că ne compătimește pe noi, învățătoarele. Atâta muncă și nimeni nu apreciază. Eu i-am mulțumit, doar faptul că era acolo să-mi taie bucățele de scoci și eu doar să lipesc m-a ajutat enorm!
Pe la 5 mă scurgeam din picioare. Cum sala nu avea băncile montate – nu-i așa, primăria s-a obișnuit să vină să le arunce în mijlocul sălii și fraierii de părinți să le monteze ei, de disperare – am făcut ședința cu părinții în sala unei colege. Deși sunt de regulă foarte eficientă și termin într-o oră, acum, fiind prima dată, abia pe la 19:30 m-am ridicat de pe scaun. Au vrut să vadă clasa, toaletele. Așa că vizita în școală s-a mai lungit cu o oră, comentarii, întrebări. La 9:30 am ajuns acasă, ruptă, nemâncată – toată săptămâna doar micul dejun m-a ținut în funcțiune.
Dar nu mai aveam de făcut decât ordine în dulapuri! Vineri urma să fie o zi scurtă!
Vineri, 6 septembrie
Ziua bună se cunoaște de dimineață. Ce prostie!
A început bine. Părinții s-au descurcat să intre pe Classroom, programasem în miez de noapte toate postările despre care discutasem la ședință, să apară la 8:00, au început discuțiile, s-au mobilizat să ne organizăm pentru începutul de an. După ce-am verificat și am răspuns acolo unde era nevoie de intervenția mea, am plecat spre școală.
Acolo, altă surpriză. O nouă ședință. Altă plângere, alți părinți, tot sala cu pricina. Cine să intre acolo? Se oferă cineva? Nimeni, normal. Eu de ce nu vreau? Pentru că la clasa pregătitoare nu stai pe scaun toată ziua să completezi în caiete. Ai nevoie de spațiu, de învățare prin joc, copiii sunt mici, au multă energie ce trebuie consumată, dar cu scop educativ. Aici ai loc doar să ieși din bancă. Atât. Lucru în echipă, jocuri – exclus. Dacă ies toți din bănci, ocupă tot locul liber sub formă de grămadă. Și pentru că mi se pare bătaie de joc după ce am muncit o săptămână, aranjând o clasă de la zero.
S-a decis așadar să se tragă la sorți ce clasă va intra în cei 40 de metri pătrați, în formă de „T”.
Ora 13: deși n-am noroc de felul meu, n-am fost extrasă eu. Rămâneam în clasa mea. Mi-a trebuit vreo oră să-mi scadă tensiunea de la emoție și să mă liniștesc. Prietena mea, lângă mine, cu încurajările, că sunt eu pesimistă și am mereu impresia că mi se întâmplă numai lucruri rele și pic de fraieră. Uite că am și noroc!
Am terminat clasa pe la 4 și ceva. Au venit și doi tătici să monteze dulapul pe care am fost suficient de fraieră să îl demontez în iunie, când n-am avut tupeu să ignor dispoziția directorului. Că așa m-a crescut mama, cu bun simț, vorbesc frumos chiar și când simt că mă prăbușesc, nu întorc spatele și nu trântesc uși, cum ne-a tratat la un moment dat o colegă.
Și am plecat spre casă, fericită. Weekend, ziua mea, mama pregătea la țară o mini-petrecere de familie. Sună telefonul.
Și toate planurile s-au prăbușit.
În consiliul de administrație s-a hotărât că în sala mică intră clasa pregătitoare de-acum înainte și până când nu va mai fi nevoie. Eu sunt o persoană capabilă, o să gestionez corect situația și nu voi informa părinții decât în prima zi de școală. E hotărârea CA, nu mi-am adus sala de-acasă, să nu mă mai plâng, că nu m-a pus nimeni să zugrăvesc pe banii mei și nici să muncesc atâta.
Corect, am picat de fraieră pe barba mea. Dar e o ierarhie în instituție, ordinele nu se discută, așa că m-am conformat. Am închis telefonul și m-am așezat. Am plâns. Mai aveam un drum de făcut. Am rezolvat, am plâns iar. Apoi am sunat acasă, i-am chemat pe toți, să mut tot din clasă. Și iar am plâns, în drum spre școală. Plâns de neputință, de oboseală, de nervi, de orice.
M-a sunat mama. S-a prins că plâng și i-am spus ce se întâmplă. Ea știe ce înseamnă munca asta. Mi-a povestit lucruri pe care nu le știam, mizerii îndurate în școală și pe care, copil fiind, nu le-am înțeles atunci.
„Te roagă mama, nu mai plânge, că-mi rupi sufletul!” Da mama, știu, mă rogi, dar nu pot să mă opresc.
La 18:00 a venit toată familia. Am început să mutăm dulapuri, materiale, ce încape, ce nu, în sala cealaltă, am mai umplut un portbagaj. Din nou am scos scara, am dat jos tot de pe pereți, am demontat proiectorul abia fixat cu o zi în urmă în tavan, cu tot cu suport. Măcar acum nu mai eram eu bărbatul, nu m-am mai cocoțat pe scară. Oricum după atâta plâns și oboseală îmi tremurau picioarele. Iris și Andrei au mutat decorațiunile. Nici nu știu cum le-au așezat, le-am zis doar să umple pereții, copiii n-au greșit cu nimic, trebuie să fie măcar decent în sală.
Pe la 10 seara, după patru ore de muncă, patru persoane, plus domnul de la pază care ne-a ajutat la dulapuri, ajungeam acasă. Nu știu în ce hal arătam, că și pisica a fugit de mine, ea care e mereu dornică de mângâieli când a stat singură.
Picătura din paharul meu
Așadar, trăgând linie, pentru început n-am proiector. Soțul m-a calmat, o rezolvă el. N-o să am nici tablă smart, pentru că, deși primăria nu ne găsește un spațiu decent pentru sală de clasă de când ne-a luat parterul localului să-l facă grădiniță, nu numără sala aceasta atunci când cumpără materiale. Așa că au sosit table smart Samsung doar pentru sălile mari. La sala mică o să se găsească prin școală una veche, ca să fie. Nici măcar laptopul de la școală nu știu dacă mi-l lasă, dacă sala primește… doar la pregătitoare n-ai nevoie! Pui de pe telefon o melodie, vii cu boxa de acasă.
Jumătate de sală nu are ferestre. Eu, care de ani de zile stau și iarna lângă fereastra deschisă, căci simt că n-am aer, deja simt că mă sufoc să fiu înconjurată de pereți și să nu văd cerul. Contează? Nu.
Dar am ajuns să muncim în școlile în care părinții conduc. Nu le place sala, nu le place învățătoarea, șantaj, amenințări cu televiziunea, cu greva, cu „nu mai trimitem copiii la școală”. Părinții dictează cum să stea în bancă și ce să se întâmple în clasă, ce note să se pună. Noul regulament spune că pot contesta orice notă. Așa că ce să ne mai chinuim?
Trăim în țara în care n-ai pe cine să votezi, în care școlile aparțin primăriei, dar nu-i pasă de ele. Nu-i pasă de copii. Alfel cum să decizi, în lipsă de spațiu, să faci din școală o grădiniță? Aduci în local alte grădinițe din sector, dar ții grădinița școlii pe alte străzi și străduțe. Lipsă de organizare, de viziune. Nepăsare. Lângă localul nostru s-au ridicat opt blocuri. Cereri de înscriere – cu nemiluita, locuri nu sunt, nu putem face două clase, dar… avem grădiniță la parter, pentru copii din alte cartiere. Sunt bani pentru patinoare și monumente cretine, dar nu pentru școli.
Efectiv mă simt ca ultimul om. Prea drăguță, prea amabilă, mereu disponibilă și dornică să ajut. Și să pic de fraieră. Alegerea mea, până la urmă, nu m-a obligat nimeni. Și trebuie să văd partea plină a paharului. Am slăbit două kilograme, am rezolvat problema cu rochia.
Știu că nu mai pot să zac. Că trebuie să mă ridic. Orice șut în fund te ajută să faci un pas înainte. O să iau lucrurile încet. Ca Scarlet O’Hara. E și mâine o zi!
Acum public articolul și intru în școală. Mult succes tuturor!
Și-a fost odată-un vis frumos, un vis frumos…
