Profesori condamnați la a nu fi modele…

Cred că nimic nu e mai prețios pentru un dascăl decât ca, peste ani, un elev să vină și să-ți spună că tu i-ai fost model și călăuză, că datorită ție a reușit, că l-ai inspirat să-și depășească limitele… La fel cum nu cred că există ceva mai dureros decât să te uite, pur și simplu, peste ani, să nu-și amintească nimic. Nici un cuvânt despre materia ta, niciun gest, nicio trăsătură a feței…

Sunt însă și profesori, nu chiar ca Domnul Vucea, însă care, prin „exemplul” pe care îl oferă, nu vor fi cu siguranță uitați de cei cărora au avut pretenția să le pozeze drept mentor. Pentru mine, personal, există niște limite de bun simț atunci când decizi să pășești în fața unei clase. Ceea ce înțelegi tu că include rolul tău acolo este esențial pentru a defini atitudinea ta față de cei din bănci, indiferent de vârsta acestora.

Și, dacă pentru unii nu e clar, când vii și îți faci doar „datoria”, ca să „dormi liniștit” că „ai bifat”, se simte al naibii de tare. Să nu te aștepți la entuziasm și înțelegere… căci nu, nu există!

Istoria e condamnată să se repete

Se împlinește în curând anul de când scriam acest articol. Eram șocată că în Universitatea București, instituție ce este tânără comparativ cu alte universități europene, dar pentru România, are totuși un secol și jumătate, ultimii 20 de ani nu au adus neapărat schimbări pozitive. Să nu-ți faci orele… și să nu vii tu, profesor, la examen!

Și da… istoria e condamnată să se repete. Dacă prima întâmplare m-a lăsat jumătate de an fără grai, ar trebui să devin mută permanent… din nou, alt curs, același profesor. Care… nu numai că nu a apărut la primul curs din semestru, dar nici măcar nu și-a cerut, de formă, scuze pentru absența la examen. Am luat drept glumă „semestrul acesta procedăm ca data trecută, cu portofoliu”, și nu mi-a trecut niciodată prin minte să înțeleg, mot-a-mot, mesajul. Trecem peste câteva absențe, și vine… ziua predării de portofoliu.

Nimeni n-a îndrăznit să parieze pe varianta „nu apare”. Pentru că, pur și simplu, era de neimaginat… cum să procedezi, a doua oară… la fel?! Glumele din seria „ce zici, vine?” se loveau imediat de „hai mă, fugi de-aci, cum să nu vină?!” Ei bine, a existat o diferență! Data trecută nici nu ne-a răspuns la telefon, acum ne-a comunicat, după vreo oră, că nu vine, să le lăsăm, cu listă, la secretariat… și… dacă sunt colegi care nu le-au predat, să i le ducă la celălalt loc de muncă…

Să nu zici hop până nu sari

Dar acesta nu e singurul moment în care m-am șters la ochi, bine de tot, și m-am ciupit, să fiu sigură că nu visez! Tupeu există, și fantastic… primul pe listă este acela de a te ambiționa să ții un curs pentru care zici tu că te descurci din mers. Bagi un discurs motivațional la prima întâlnire, mai lipsești vreo 2-3, îngrași porcul în ajun și iese ceva. Sigur un rând prețios la CV, care se cheamă activitate universitară, și ceva zerouri în contul de salariu, mereu binevenite. Căci, vorba aceea, dacă tot ai un job stabil, într-o instituție privată, de ce nu să faci și peste program ceva? Așa, că dă bine.

Dar e „amuzant”, dacă aș mai avea putere să râd. La primul curs nu apari. Pe motiv că, deși știi că ai semnat un contract pe semestrul universitar (calendarul e afișat oficial, din toamnă), „nu ai fost anunțat să te prezinți”. Nu e însă singura scuză de genul, am mai auzit-o și la alții. Profesorii pur și simplu nu știu când începe semestrul, și află stupefiați de la studenții care se ambiționează să-i aștepte la ora stabilită și apoi îi sună și-i întreabă dacă vin… Cu alte cuvinte, în prima săptămână universitară nu se fac seminarele, că nu poți înaintea cursului (culmea, la Facultatea de Istorie se putea, în primul seminar chiar eram ocupați cu administrativele până peste cap), iar cursul nu îl faci că nu a fost anunțat profesorul să vină…

Serios acum, mie nu mi se pare nimic mai jenant decât să te sune elevii tăi să te întrebe dacă apari la oră…

Altă problemă, că tu nu te poți prezenta la curs în intervalul stabilit în orar (de ce n-ai cerut altul, când s-a făcut orarul?!). Că tu vrei să vină toți sâmbăta, să faci tu în două întâlniri tot ce „trebuie”. Și când zeci de oameni nu vor, îi etichetezi… Tu nu poți nici să vii la „fix”. Pentru că fix la acea oră trebuie să pontezi cartela de ieșire din instituția de bază. Las’ să te aștepte… ce sfert academic, dacă ajungi cu 45 min întârziere, nu-i nimic. Au stat până la ora aia, mai pot sta până la 20.30, când intenționezi tu să declari că „i-ai ciuruit”. Îi anunți că recuperezi, în ziua de, la o oră matinală. Ce dacă fraierii stau apoi 4 ore degeaba până la următorul curs, tu îți faci datoria. Aaa, ce surpriză: Nu vor! Nu-i nimic. Te duci acolo, mori la datorie… doar tu ai servici, și nu poți să-ți faci și datoria pentru care te-ai angajat și ești plătit… iar elevul nu trebuie să comenteze în fața profesorului.

Rolul profesorului s-a schimbat

Din păcate, nu toți au observat că profesorul nu mai poate poza în deținătorul absolut al informației. Iar autoritatea pe care o pretinzi se bazează pe respect. Însă respectul pe care îl ceri trebuie în primul rând să-l oferi, apoi să-l meriți. Și respect nu înseamnă doar a vorbi politicos. Înseamnă să nu vii cu scuze din categoria „n-am știut că am oră”, „am altceva mai important de făcut”, „eu nu pot ajunge la fix”.

Eu, care am plătit cu vârf și îndesat facultatea, chiar nu am treabă cu aceste scuze. Am fost acolo conform orarului, și am avut pretenția ca serviciile educaționale pe care le-am plătit să fie prestate. Sunt curioasă, oare ce s-ar întâmpla dacă și la Universitate s-ar introduce cartele de pontaj? Câtă „economie” ar face departamentul financiar al instituției, dacă cineva s-ar ocupa serios de condica de prezență? Așa cum, într-o școală, făcea directorul când îți tăia ora! Sau să cer Universității restituirea taxei, conform condicii? Chiar nu mi-ar sta rău deloc vreo 3.000 lei acum!

#altăîntrebare

Ca să închei zâmbind amar, am avut și surpriza să aflăm – la un alt curs – că punem prea multe întrebări. Că nu este deloc ok ca studentul să întrebe când nu înțelege! Că atunci când mai mulți spun că n-au înțeles, și-au propus… să te zăpăcească cu întrebări! Doamne ferește, nu cumva să recunoști că discursul tău e dezorganizat, că a te lăuda că vorbești liber, fără o schiță în față, nu e neapărat o calitate didactică. Dacă cei din fața ta nu înțeleg, undeva e o problemă. Și când nu vrei să reiei informația, atunci e clar la cine e problema… E vina ta, n-ai fost la curs! citește notițele colegilor… aaaa, ai fost la curs… atunci recitește-ți notițele. Nici așa nu pricepi? Păi, dacă nu ți-a fost dat… El nu e pus acolo să-ți explice ție, când e clar că ești greu de cap…

Ritmul schimbărilor în educație

plante protejate România

Proiectele școlare și evaluarea creativă

Ceva nu merge în sistemul nostru de învățământ. Cu asta toată lumea e de acord, deși cu greu se pune degetul pe rană și se caută adevărul. Vrem să facem lucrurile să meargă, dar parcă de la o zi la alta ne chinuim cu și mai multă îndârjire să adunăm nucile cu furca…

Văzând cum se străduiește Iris să-și facă temele, nu pot să nu mă simt bine. Ceva-ceva tot trebuie să fi făcut și eu cum trebuie, dacă copilul are câteva idei de realizare a proiectelor. Întâi faci un plan, apoi cauți o idee „altfel”, și încă un criteriu: nu te oprești la minim necesar pentru validarea temei. Cauți mereu să vezi până unde poți duce proiectul. Am auzit deseori, printre colegele mele, viitoare profesoare în învățământul primar și preșcolar, „eu vreau doar 5 pe portofoliu, în rest nu mă interesează”. Ce profesor vrei tu să fii, ce valori să transmiți, dacă tu te complaci la nivelul „minim”? Ultima afirmație de „laudă”, acum, când ultima sesiune a ultimului an s-a încheiat, este „am fentat și facultatea asta”. Așa, ca idee, în toamna, când domnișoara/doamna de la grupă/clasă se va prezenta ca proaspăt absolventă, și nu va fi convingătoare profesional, să vă puneți întrebarea asta: vă fentează și pe voi?

Unul dintre profesorii preferați ai Irisucăi este „doamna de Bio”. Proiectele nu sunt ușoare: clasicul ierbar, la care s-a adăugat un sămânțar și încă o prezentare cu plante medicinale și plante ocrotite.

Printre competențele menționate în noile programe de gimnaziu este și aceea digitală, de căutare a informațiilor pe internet și realizarea proiectelor. E drept că sunt mici, încă la nivelul de copy/paste, dar lucrurile încep să se miște. Alegi pozele, le printezi, citești articole, selectezi informația, completezi un „plan” pentru fiecare dintre obiective. Să înveți să lucrezi ordonat nu este o abilitate ce apare de la sine, e nevoie de timp, răbdare și îndrumare.

Azi am decis să vă arăt două dintre proiecte.

Sămânțarul

Încă de când a auzit de temă a întors-o pe toate părțile. Semințele clar trebuie să stea în casete separate, cu etichete lângă ele. Întâi a vrut să le lipească cu bandă adezivă transparentă, dar a hotărât că arată „urât”. S-a gândit la punguțe, lipite pe un suport. Apoi la niște cutiuțe transparente. Apoi la o cutie mare de plastic, din cele care sunt folosite pentru mărgele. Până când, după vreo săptămână de căutat soluții, ne-am amintit de niște sticluțe mici pe care am vrut să le folosim la mărțișoare. Doar că pentru unele semințe, ca fasolea de exemplu, erau prea mici.

Am mers la sursă, magazinul cu accesorii de unde le luasem pe primele, am investit 30 lei în sticluțe de două dimensiuni și s-a apucat de treabă. Tema cerea minim 10 tipuri de semințe… noi ne-am dus la bunica chiar în acel weekend, și cum bunica avea de toate pentru semănat în grădină… s-a servit. M-a anunțat când a terminat. Punea semințele în sticluță, le făcea poză, edita poza pe telefon și scria denumirea, ca acasă să nu le încurce.

Acasă i-am arătat cum să construiască „rafturi” pentru sticluțe, și a fost o întreagă aventură să le îndoaie, să le lipească, să decupeze cercuri cu cutterul… A trecut apoi la calculator și și-a scris toate etichetele, după poze, a ales un font „drăguț” și le-a printat. Tăiate, potrivite, lipite apoi pe suporți, a urmat nebunia potrivirii semințelor. „Bine că am scris pe poze”. După ce le-a răsturnat de vreo două ori, din greșeală, aproape că le învățase tot punându-le la loc.

A ales patru tipuri de semințe și le-am pus, cu etichete, în niște ghivece mici. Am zis că, dacă reușim să avem niște plante de 10-15 cm, le punem la ierbar. Deocamdată a răsărit sfecla, așteptăm să mai treacă ploile și să dea căldura, căci într-o lună trebuie să fie gata și acesta.

sămânțar

L-a dus la școală. Normal că doamna a fost impresionată, am fost și eu când am văzut ce-a ieșit. Sper să-l recupereze, ca să-l iau la mine la clasă 🙂 , ca material didactic.

Plante medicinale și protejate

La acest proiect a lucrat aproape singură. A văzut după ce a primit pozele printate că nu orice fotografie de pe net este ok pentru a fi pusă pe jumătate de pagină, că se vede prost. Data viitoare i-am zis să întrebe, ca să-i arăt cum caută fotografii mari. Apoi i-am zis că, tot pentru data viitoare, să scrie sub poze site-ul de unde le-a luat. Nu sunt pozele ei, și din respect pentru munca celorlalți, trebuie să le dai numele.

Proiectul l-a scris de mână, după ce și-a scos informațiile de pe net. Așa a zis doamna, căci unii deja au învățat să dea copy/paste fără să mai citească. Am descoperit, la flori protejate, o fotografie pe care întâmplător o știam de pe facebook, și aparținea Bogdanei Dobre. I-am povestit cum acei oameni, pe baza fotografiei, au fost așteptați la baza muntelui de poliție și amendați, deși pentru crima contra naturii i-aș fi legat fix cum erau îmbrăcați vreo trei zile de stânci, acolo, de unde au rupt florile, pe post de decor viu.

plante protejate România

Dacă e mult de muncă la un astfel de proiect? Daaa… însă ține de cum cultivăm, la ce cei mici, dorința de autoperfecționare și autoevaluare. Avem enorm de mult de luptat cu superficialitatea, și lucrurile făcute de ochii lumii. Tot ne văităm că nu ne place țara asta… depinde doar de noi să ne schimbăm, să-l ajutăm și pe cel de lângă să se schimbe, și s-ar putea, într-o dimineață, să deschidem ochii să ne placă ce vedem!

pauza scoala

Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

pauza scoala

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

 

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…

concerte universitate

Țara te vrea prost, nu pricepi?

concerte universitate

Din categoria aceasta face parte și ultimul eveniment care zguduie centrul capitalei. Primăria Bucureștilor, acum sub o conducere blondă de o nesimțire crasă, se ambiționează să facă „bucureștenii să se simtă bine”. Pe scurt, fix în fața Universității, la 100m de fațadele Facultăților de Istorie, Chimie, Administrație și Geografie (cred că și Matematica are un colț la stradă), se sărbătorește muncitorește orice sărbătoare în care Blonduța de Voluntari mai capătă o ocazie de a ajunge la știri.

În iarnă, conducerea Facultății de Istorie a adresat un mesaj public Primăriei, pentru a nu se mai aproba evenimente care se suprapun orelor de curs. Adică de luni până vineri, de la 8 la 20. (Sâmbătă dimineață era doar program de bibliotecă, care, la Istorie cel puțin, este esențial). I-a băgat cineva în seamă?! Nu! Cine sunt și fraierii ăia care se plâng, ca să reiau cumva o replică văzută pe facebook, oricum istoria e contrafăcută, la ce să-ți bați capul cu ea…

Vezi știre…

 

Cursuri = lecții = învățare = atmosferă adecvată

Dacă deschideți proiectul oricărei activități didactice, de orice nivel, primul moment marcat în desfășurare este „momentul organizatoric”, în care se organizează spațiul pentru a avea o atmosferă propice învățării. Cu siguranță niciun profesor nu dă drumul la casetofon, cu volumul la maxim…

Mi-am petrecut patru ani din viață pe băncile Facultății de Istorie. Cele două amfiteatre, sălile de seminar, dar mai ales biblioteca, au ferestrele la stradă. Erau zile în care muream de cald (aerul condiționat nu se inventase pe-atunci), dar dacă deschideam ferestrele, nu ne mai auzeam… Mașini, frâne, claxoane, zgomotul unei intersecții centrale, oamenii aflați la 5m sub noi… erau prea mult. Doamne ferește să stai sus în amfiteatru, nu mai auzeai nimic!

Acum, Blonduța, cazată la Cișmigiu de indiferența bucureștenilor la vot, se încăpățânează să se țină de linia roșie a partidului. Vrea să-i facă pe bucureșteni „să se simtă bine”: că e Crăciun, Valentin, Dragobete, 1 martie, Paște, Ziua Europei sau ce s-a mai inventat pe lumea asta. Și trebuie să o luăm razna…

Viața la bibliotecă

Spuneam că biblioteca e la etajul II. Pentru cine nu știe, este filială a Bibliotecii Universitare. Cea de la Istorie este una dintre cele mai mari. Și, față de anul 2000 când am terminat eu, schimbările sunt enorme. S-a mai deschis o sală de lectură, moderne amândouă, cu prize la bancă, muuult mai luminoasă, garderobă cu cheie… Liniștea însă e aceeași dintotdeauna.

Pentru aceeași Blonduță de mai sus, biblioteca în care se învață acolo este acel spațiu în care nu tragi scaunul pe podea, ca să nu deranjezi. Nu-ți sună telefonul și vorbești în șoaptă. Răsfoiești încet, căci vecinul tău citește. Este acel loc în care se aude musca și vocea bibliotecarei ce te strigă să-ți iei cărțile, că au sosit de la depozit.

Proiectul în care m-am implicat anul acesta mi-a solicitat și ore de bibliotecă. Fără să mă gândesc, pe 8 îmi programasem câteva ore de stat la sala de lectură… materialele, mai ales bibliografia în limbă străină, de specialitate, nu se găsesc pe net…

Dar am putut sta?? NU. De ce? Fix pentru că Firuța montase boxe mai înalte decât un nivel al Universității (și sunt săli vechi, chiar înalte!

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

A ieșit Doamna Decan să încerce să vorbească cu Blonda. Vedeți mai sus, în știre, dialogul. Îmi este mie jenă de situație, pentru că efortul Doamnei Decan Florentina Nițu de a se coborî la nivelul la care auzea Blonda a fost inutil. Diferența de nivel era amețitoare, și, cum zic copiii, csf, ncsf… Cu cine, dom’le, cu cine? Fata asta merge la biserică, îndeasă sarmale pe gâtul alegătorilor, să nu-i piardă, nu cărți… La ei în partid doctoratele se cumpără, nu se scriu cu coatele tocite pe băncile bibliotecilor.

Așadar, să vii cu pretenții de a nu mai aviza evenimente în spațiul respectiv, e ca și cum i-ai ataca direct scaunul călduț pe care își fixează zilnic poponeața…

Ce poți aviza, totuși:

  • evenimente duminica. Sigur nu deranjezi pe nimeni.
  • târguri fără sonorizare. De orice tip, trăiască kitsch-ul, e la modă din nou.
  • concerte după 8 seara. Deși în timpul săptămânii, oamenii nu stau la ore de-astea…

Noi muncim, nu gândim

Cam așa e, pe scurt, mesajul. Ei au treabă, și căutarea soluțiilor e o activitate mult prea solicitantă pentru angajații primăriei. Modul în care Blonda i-a întors spatele Doamnei Decan arată nivelul de cultură pe care îl deține, incapacitatea de a susține, cu alte argumente decât linia de partid, o decizie. Asta… în loc să lase coada jos și să răspundă clasic, am reținut, vom analiza, vom vedea ce decizie vom lua, să fie toată lumea împăcată…

Of, în ce țară trăim…

Ne batem joc de școală cu orice ocazie. La grădiniță punem 30 în clasă, să se aleagă praful de procesul de formare. La școală continuăm, iar în facultate începem să ne batem joc de bruma de copii care au supraviețuit sistemului defect și vor să facă altceva cu viața lor!

Dacă în București școlile preuniversitare țin de primărie, și toată lumea saltă drepți la salut când Blonduța ordonă… Universitatea nu este terenul dânsei de joacă. Aici ar face bine să învețe cum se dă bună ziua civilizat! Nu închizi gura întorcând spatele!

PS. Nu am putut să nu remarc cum statuile (pe care Blonduța nu cred că e în stare să le numească, și nici-atât să spună cine au fost, în două fraze) tratează evenimentul… Știți bancul acela, cu statuile care prind viață și porumbeii?

Actor sau prefăcut la catedră?

Îmi propusesem să las acest moment pe mai târziu, dar azi, cu febra care stă să crească, n-am reușit. M-am dus la verificat cu un proiect de lecție, pentru o disciplină, a doua oră de predare pe care copiii o aveau. Da, ok, în teorie, dar nu cred că mi-a ieșit rău deloc. Și m-am ofticat la culme. Am scris 4 pagini, chiar și povestea pentru captarea atenției, de care legam tot conținutul, totul era o aventură, să rezolvăm o problemă, descriere pentru joc didactic… și toate astea n-au contat. A citit obiectivele, a zis ok, a pus o corectură la sarcinile de lucru asociate obiectivelor (deși e prima dată când văd așa ceva pe prima pagină, că trebuie scrise așa cum le dai copilului), a apreciat creativitatea temei pentru acasă (adică a sărit la final), și m-a luat la întrebări că… de ce nu am probă de evaluare.

Și de la cele 38-39 de grade, am simțit cum mă ia și mai tare cu călduri. În a doua oră a unei discipline, după o fișă de lucru, mai dai și probă de evaluare?? Să evaluezi ce?? Și așa conținutul puțin abia a stors niște teme pentru fișă, la evaluare ce să-i fac?? Aaa, și musai, să pun calificative! M-am enervat. Pe interior îmi sărise și tensiunea. Și n-am mai rezistat. I-am spus că nu știu cum procedează dânsa la catedră, însă eu, în a doua oră, nu am nici cea mai vagă intenție să fac altceva decât o evaluare continuă pe parcursul lecției, și să mă joc cu ei, că sunt mici! Și pentru calificative am timp tot semestrul, nu alerg să-mi completez rubrica în catalog. Ei nu, domnule, că proiectul ăsta era așa, ceva model. Hai pe bune! Dacă e un proiect pentru o anume lecție, o iei așa cum am proiectat-o. Nu, pe hârtie e una, la clasă e alta!

Și nu e prima dată când aud maxime de genul. Au mai fost. Mai tare decât cea de sus e că poți face obiective fără să cunoști conținutul unei lecții. Că e doar un exercițiu. Nu contează… nu? Sau când, exasperată de un obiectiv „perfect”, am cerut să-mi explice cum îl realizează cu toți elevii din clasă… am primit un răspuns care verifica cu totul altceva. Ceea ce ați verificat e de fapt alt obiectiv. Aaa, păi e prea puțin să scriem doar atât la un obiectiv, trebuie să fie mai mult!

Așadar, nu contează până la urmă să realizezi obiectivele propuse, contează să fie impresionant scrise. Și musai vreo 4-5, chiar dacă nu le poți realiza. De ce să nu ai unul și bun? Și chiar să îl realizezi, cu toți elevii?

Când show-ul contează mai mult

De toate astea s-a legat o luuungă discuție cu Iris. Săptămâna trecută au avut inspecție „mare” în scoală. Iar copila nu era doar supărată, era de-a dreptul revoltată de atitudinea profesorilor în această ipostază. Ce mi-au auzit urechile… e greu de descris. Însă acesta este un mesaj pentru toți cei care se pregătesc intensiv pentru o inspecție. Dacă de regulă nu faceți ceva altfel la clasă, nu vă dați peste cap când vine inspectorul, că vă compromiteți. Nu în ochii lor, oamenii ăștia deja sunt imuni la showurile bine regizate, că nici nu le mai văd, și bag mâna în foc că puțini chiar înțeleg ce văd. Vă compromiteți definitiv în fața elevilor, care văd, înțeleg, și judecă atât de realist situația.

Asta, normal, dacă vă pasă…

Profesorii au fost întorși pe toate părțile: care s-au prefăcut mai drăguți la inspecție, care au arătat că știu ce e aceea învățare prin joc, dar nu o fac, care au fost naturali, ca în toate orele lor, și nu s-a simțit că e inspecție…

Încă nu am, pentru ea, un răspuns. Dar îmi răsună în urechi o întrebare… Profesorii chiar ne cred proști?

Voi ce vă amintiți din inspecțiile pe care le-ați trăit? Că mi-e greu să cred că nu…

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network  și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.


Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment,  cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

Dacă cumva nu suntem stresați, apăi ne stresăm singuri

Ajung din ce în ce mai aproape de concluzia că, dacă nu suntem stresați, cu siguranță facem tot posibilul ca să adăugăm acest ingredient în viața noastră de zi cu zi. Acum vreo 5 ani și mai bine, când am intuit ce poate face tehnica din capitolul comunicare, pe orice palier, am avut impresia că am găsit rezolvarea multor probleme, ce păreau să stagneze inutil. Și totuși, acum stau pe gânduri și nu mai sunt așa sigură de opiniile mele.

Aplicațiile pe telefon sunt cel mai bun exemplu. Cred că suferim în masă de o paranoia a controlului, deși un nivel moderat de control nu mi se pare periculos. Am aplicație să supraveghez copiii, deși încerc să mă controlez și să nu mai verific unde sunt dacă nu am ceva de discutat cu ei. Chiar dacă se știu „supravegheați”, le-a intrat în reflex să ceară voie, să mă anunțe dacă întârzie, chiar dacă nu dau telefon, ci doar un mesaj scurt. La urma urmei, dacă ne uităm la filmele cu ultimele tehnici de luptă, atacuri cu drone și sateliți, ne cam dăm seama că supravegherea e peste tot, deci să nu ne mai îmbătăm cu apă rece…

Revin la comunicare, și în special la cea din spațiul școlar. Mi se pare normal ca profesorul (diriginte sau învățător) să comunice unui părinte, care să se ocupe de distribuirea mesajului. Cum la fel de normal mi se pare să existe un grup în care toți, inclusiv profesorul, să avem aceleași drepturi și să ne subordonăm unui singur subiect de discuție. Aici fiecare alege. Eu m-am gândit foarte serios ce voi alege, mai ales că septembrie bate la ușă și trebuie să mă hotărăsc.

Grupurile din social-media – o soluție

În primul rând, va fi un grup, unde să existe un pic de ordine, adică nu materiale la grămadă, pe care nu mai știi când și cum și mai ales de ce le-ai primit. Mi se pare normal să fiu în acel grup, și să nu existe grup paralel de părinți. La urma urmei, singurul lucru pe care părinții îl discută fără să participe „doamna” este cel legat de cadouri și surprize, cu care sper să-i liniștesc din prima zi, că nu e cazul. Și dacă reușesc să aduc aici și bârfele de pe la colțuri, care să se transforme în feedback constructiv, cred că am reușit!

De ce sunt adepta grupurilor: pentru că discuțiile se pot desfășura ordonat, pe subiecte, urmărești/participi la cele care te interesează.

WhatsApp și criza de supra-comunicare

Ce nu voi face, cu siguranță: grup pe whatsapp. Mi se pare cea mai hidoasă invenție ever, complet paralelă cu scopul unei comunicări eficiente. Până anul acesta nu am avut această „plăcere”, și după un semestru și ceva deja mi se ridică toate, de la tensiune la părul din cap când telefonul începe să zumzăie. Imaginați-vă (deși mi-e greu să cred că, dacă n-ați experimentat, mai durează mult), o adunătură de adulți, care n-au în comun decât odraslele într-o anumită clasă, și scopul dedicat al sacrificiului pentru binele acestora, care scriu pe chat… E 1 martie? Poze cu ghiocei, toată lumea adaugă, toată lumea mulțumește. E 8 martie? Idem. Postează cineva un mesaj, important dealtfel, urmează vreo 30-40 de mulțumiri, de cauți ca tâmpitul apoi să vezi ce ai ratat! Și dacă aveți impresia că e ușor să cauți într-o conversație în care sunt și ambii părinți ai împricinatului, vă amăgiți…  De-asta îmi plac grupurile de pe facebook. Vrei să mulțumești, dai like sau „love”, întrebi fix la problemă dacă n-ai înțeles ceva. Și atât.

Capac mi-a pus luna aceasta excursia clasei. Îi întrebam pe ai mei părinți cum era când plecam undeva. Ne suiau dimineața în autocar, veneam peste X zile, la ora stabilită, sau undeva pe acolo. Cum-necum, aflau ei dacă era ceva decalaj. Și, când ajungeam acasă, urma acel moment unic al developării pozelor/descărcarea în pc, poveștilor din tabără, atâtea câte aveam chef să le spunem. Să fim serioși, nu avem dreptul să știm și să vedem TOT!

Când drumul pavat cu intenții bune duce spre iad(ul comunicării)

Acum însă… a fost plecată clasa în excursie. Nu pun la socoteală că 4 copii nu au mers, deci automat nu eram interesată de ce se întâmpla pe grup, dar normal că, dacă telefonul încasa notificări, trebuia să deschid ca să le șterg, că doar mai vorbesc și eu cu prietenii, familia, și vreau să văd când apare mesaj nou.

În urma autocarului a plecat și un părinte, cu mașina. (De notat, pentru mine, ca profesor: nu pleci, ca la nuntă, cu părinți după tine!) Care părinte… a transmis aproape live toată excursia, cu poze și filme, cu comentarii…

Prima lovitură a fost cea la consumul de date. Cred că e prima lună când reușesc să-mi consum cei câțiva giga de trafic!! A doua a fost cea de nervi, căci la fiecare postare a reporterului, urmau aplauzele, mulțumirile și aclamațiile publicului, în replici repezi-curgătoare ca Ozana, de am zis săru’mâna când au ajuns întregi acasă! Apoi, când m-am liniștit oleacă, am zis merci că fii-mea n-a fost… și mă gândesc cât de inconfortabil ar fi fost pentru ea să fie toată ziua-bună ziua în fața camerei. Te înecasei cumva la masă? Nu te-ai pieptănat cum trebuie? Ți-au ieșit jumate din cele de pe tine din pantaloni? În caz că ai reușit să scapi un pic de atenția celor din jur, iaca, tot poporul te examinează pe albumul excursiei de pe whatsapp.

Pe bune acum, chiar trebuie să imortalizăm tot???

Ce vreau să pun pe lista regulamentului clasei

Prima regulă, nu pui poze public cu alți copii sau persoane care nu fac parte din familia ta. Și asta se referă și la mine. Am eu un pitic cu pozele publice, și cred că puteți număra pe degete ocaziile în care ați văzut poze cu mine. Exceptând câteva, sunt poze pe care eu nu le-aș fi pus, din X motive. Nu sunt nici fotogenică, și rar am dispoziția de a zâmbi la cameră… Așa că presimt că o să fac implozie dacă văd netul plin de poze de „început de an”.

Referitor la excursii, pe lângă faptul că nu am nici cea mai vagă intenție de a lua părinți cu mine, mai ales pe post de paparazzi, pozele se arhivează, se distribuie pe grup, fiecare păstrează ce consideră de cuviință cu propria odraslă, pentru arhiva lui, și atât. Că își face copilul selfie, sau își pune poză cu 2-3 prieteni, e alegerea lui. Și cred că niște lecții suplimentare despre cum respectăm intimitatea celorlalți trebuie neapărat trecute în planificare!

Socializarea între părinți

Consider că avem nevoie de stabilirea unor puncte comune de comunicare. La fel cum consider că poți descoperi că te înțelegi mai bine cu mama lui X, că și copiii se simt bine împreună. N-ai decât să ieși la cafea, să pleci în weekend… iar cu ceilalți să păstrezi o atitudine cuviincioasă, deschisă. Nu te interesează pe tine nici de ce copilul n-a mers în excursie, nici de ce nu vine cu mașina la școală. La fel cum, dacă tu îți permiți luna de pe cer, nu înseamnă că trebuie s-o servești zilnic, și că fără cinci stele deasupra capului nu se poate dormi…

O excursie nu înseamnă „cele mai bune condiții, nu pensiuni în care merg copiii în tabere de obicei”. Fițe și figuri. Ca să nu mai spun ce păreri există despre taberele la cort…

M-am răcorit, și mă opresc. La voi cum e? Cu comunicarea, excursiile…

Școala altfel pentru copiii altfel

Anul trecut, când ministerul așa-zisei educații românești a decis că poți fixa săptămâna altfel și în alt moment al anului școlar, am zisă că e de bine. Apoi, când am văzut regulile, mi-am dat seama că se împart alegerile între cei care riscă pe frig și cei care aleg căldura… Că libertatea este, de fapt, relativă și îngrădită.

Însă ceea ce nu-mi place este când scopul acestei activități este deturnat. Facem excursie de 3 zile la Sinaia, la super-hotel, super-condiții, și o justificăm cu „învățare”. Really, câți n-au văzut Peleșul? Câți n-au înțeles încă faptul că un muzeu nu se vede în grup masiv, că nu reții nimic, doar bifezi o listă?? Că educativ înseamnă și că nu faci poze cu blitz în muzeu…? … O excursie tematică bine organizată e altceva.

Însă… ce faci cu copiii care nu pot merge, din X motive, într-o astfel de excursie? Teoretic, îi alipești la o altă clasă din școală, cu care ei n-au (mai) nimic în comun. Sau măcar… cauți și pentru ei o soluție.

Anul acesta nu aveam de gând să mă implic în Școala Altfel, pentru că… sunt de-a dreptul copleșită de toate obligațiile pe care le am, și nu am nici cea mai vagă idee cum o s-o scot eu, într-o lună, la capăt. Însă la Iris sunt 4 copii care nu postează pe whatsapp poze de la munte, cu trei zile neacoperite de un program (decât de teme, că doar au „timp liber”), și s-a rugat de mine să vin și să fac ceva cu ei. Ok, am zis că n-o fi foc, două ore, 4 copii, lejer pentru un atelier, la care am folosit materialele rămase de anul trecut de la Andrei, gata tăiate. Am pus repede în geantă toate uneltele necesare, câteva materiale în plus, că nu se știe niciodată, și-am purces la drum.

Jur că au fost cei mai cuminți copii ever!! Atât de tăcuți, vorbeau în șoaptă, se ajutau reciproc, ceva de nerecunoscut pentru etichetele care stau spânzurate în cele mai sumbre culori deasupra clasei! Dar se pare că e norocul meu, că „cine” putea să-mi întoarcă activitatea cu susul în jos nu a fost. După două ore, trebuia să mă opresc, să ajung la școală, însă… m-au rugat să le mai las uneltele. Nu făcuseră până acum nici țesut cu fâșii, nici quilling, nici filigran, așadar la final nu era gata decât o singură felicitare. Sper să le primesc și pe celelalte, căci au stat peste program.

Morala de azi:

Dragi profesori,

Indiferent cât vă doriți o excursie, dacă nu găsiți soluții/finanțare să plecați cu toți copiii, fiți creativi și căutați alte idei pentru programul din Școala Altfel. Și dacă decideți totuși să plecați ca prepelița cu puii capabili, pregătiți ceva și pentru ceilalți… nu-i faceți să se simtă abandonați. Ei asistă la toate pregătirile voastre, văd „lecțiile de zbor”… Și… chiar nu e vina lor!

Să pregătim profesorii de școală

Titlul de mai sus poate fi citit în două sensuri, primul, de a pregăti noi profesori, competenți, și care să ajungă la catedră într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, și, al doilea, mai aproape de concret, acela de a pregăti profesorul pentru prima zi de școală, cum se pregătesc elevii la fiecare început de semestru. Culmea, ambele abordări sunt valabile.

Participam deunăzi la o discuție conform căreia problemele actuale ale învățământului românesc pornesc de la formarea formatorilor, care, dacă ne luăm după proiectele pe hârtie și statistici sunt de-a dreptul minunate, avem profesori pregătiți după ultimele standarde. La mine în facultate de exemplu, dacă faci o medie, deja te duci la culcare liniștit, că viitorul e pe mâini bune. Numai că, dacă ajungi la concluzia aceasta, sigur ți-au căzut ochelarii de pe nas, ca profesorului din „Se caută o greșeală”, de Mircea Sântimbreanu. Însă am și colegi care se străduiesc, unii chiar cu sacrificii reale, să reușească. Semestrul trecut spuneam unui profesor că, și după acești alți trei ani de școală eu simt că am primit prea puțin, și ajung la catedră fără să fiu la un nivel satisfăcător – după pretențiile mele, deloc puține. Iar eu chiar m-am dat peste cap, nu m-am mulțumit să trec cu 5. Semestrul acesta o colegă s-a angajat, pentru prima dată la catedră. Am impresia că nu am învățat nimic în facultate, o iau de la zero. Și este unul dintre cei care au învățat. Dacă suntem de vină noi, ca „studenți”, dacă nu ne străduim destul… nu știu… însă avem prea puține modele reale.

Ajung, așadar, la prima zi de școală a semestrului, care de fapt e a doua, că luni avem liber. Marți. Începem cu un „liber”, căci seminarul nu se ține înaintea cursului. Habar n-am de unde a ieșit regula asta (sunt curioasă dacă este și pe statul de plată), în prima facultate, primul seminar, din prima săptămână a semestrului, era esențial. Nu lipseai sub nicio formă, pentru că acum se comunicau temele cursurilor și seminariilor, bibliografia aferentă fiecăruia (dacă lipseai, știai ce ai de recuperat). În plus, se specificau clar și pretențiile profesorilor, atât pentru curs, cât și pentru seminar, și, cel mai important, se împărțeau proiectele, se stabileau datele de susținere. Așa că, dacă voiai să ai cât de cât de unde alege, și să nu te trezești primul pe lista de prezentări, trebuia să fii acolo.

Experiența de a fi la a doua facultate, după 15 ani, nu este absolut deloc una pozitivă. Eram convinsă că lucrurile s-au schimbat în bine, însă… dezamăgirile se țin lanț.

Dacă pentru momentul de mai sus am fost totuși anunțați, pentru celelalte surprize ale zilei nu am fost deloc pregătiți…

Urma o întâlnire cu unul din profesorii pe care i-am văzut în alt semestru de 5 ori (din 14), în întâlniri struțo-cămilă de aproape trei ore, „îmbinat curs și seminar”, cu tot anul, că doar nu avem nevoie de activități practice și exerciții, o prelegere scurtă și la obiect este suficientă. Am mai scris despre șocul de a da „examenul” fără profesor, și eram chiar curioasă să văd cum se poate prezenta un astfel de om în fața a 100 de învățăcei după ce nu a anunțat absolut nimic, ori să transmită un mesaj cu o scuză oarecare pentru eveniment.  Ei bine… nu s-a prezentat! După vreo 2 ore de așteptare a sosit un mesaj „ne vedem săptămâna viitoare”. Scuze?! Da’ ce-s alea?! Inutil să spun că sfertul academic nu se putea aplica, căci, după cele 4 ore ce-i erau alocate, urma un curs despre care colegii mai mari ne-au spus deja că „nu e de glumă, profesorul e serios, poți să mori, dar să fii acolo”.

Așa că am înghițit în sec timpul acela – și am citit cam ce ne-a picat în mână – și am așteptat următorul curs…

Ca o paranteză, toate cuvintele care îmi curg acum pentru a caracteriza acest tip de comportament mi se par insuficiente. Parcă fiecare adjectiv este incapabil să descrie exact ceea ce aș vrea!

Surprizele însă nu s-au terminat. Marți, trei ceasuri rele.

Exasperați că nu sosește al doilea profesor, și panicați că la noi prezența contează (mai fac o paranteză, nu contează cât știi, contează că ai 3 absențe și ți se scade un punct din notă), am cerșit pe la colțuri numărul de telefon, s-a dat politicos mesaj, pentru a ne dovedi bunele intenții. Știam deja că suntem anul care a șocat cancelaria, că noi „chiar vrem să învățăm”…

Și acum, punctul culminant: secretarele sunt dom’le de vină, că nu i-au comunicat profesorului că are curs marți! Colegi murmurau păi dacă ăsta era ăla serios… ne-am lămurit. Așadar, exceptând cazurile în care ai secretară personală, angajată musai să-ți comunice ție unde și când să fii, pentru restul, mi se pare complet depășit. Atâta timp cât orarul se afișează pe site, cu câteva zile înainte de începerea semestrului, tu știi că ești angajat și că din data de începi lucrul, atât de entuziasmat ești încât nici nu verifici?? Îți faci programul pe o săptămână, și nu știi când vei avea cele 4 ore? Și nu era luni, să te ia prin surprindere, ca iarna în București, era deja marți. Cum să nu-ți pui tu întrebarea oare săptămâna asta ce fac?

Mi-e frică de un singur lucru: o să rămânem în țara asta și o să devenim imuni la orice. Nu ne va mai mira și nici șoca nimic, de la copiat la examene, plagiat în lucrări, nesimțire, bătaie de joc,  lipsă de bun simț. Dacă toate acestea se întâlnesc în mediu academic, acolo unde oamenii se presupune că au alte valori decât Floricica Dansatoarea, ce speranțe să mai avem că lucrurile vor fi altfel?!

Mai în glumă, mai în serios, când ne uitam ieri la ceas că trecuse o oră și nu aveam niciun semn, câțiva colegi mai glumeți spuneau să ne scriem pe foi #rezist, să le pliem pe bancă, și să așteptăm în continuare. Dacă intră în clasă…

Mă îndoiesc că ar schimba ceva!

Pe săptămâna viitoare! Deocamdată câteva flori, căci cu una… nu se face primăvara.

 

Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…