Ce facem când pierdem jucăria preferată a copilului

Poate că pentru mulți pare o glumă, însă problema este cât se poate de serioasă. Când copilul s-a atașat de un obiect, când îl consideră elementul său de siguranță și confort, orice perturbare a acestei relații poate genera o criză de proporții… pe care, normal, ceilalți o vor considera ca „răsfăț” și incapacitatea părintelui de a-și controla copilul.

Am primit de la bunica mea un ursuleț. În 1984 să ai un ursuleț de pluș era ceva, mai ales că nu avea toată lumea. Fratele meu nu-i putea spune „Moș Martin”, și, pocit, numele lui a rămas de atunci Tatinu. Într-o zi, pe când plimbam cu căruciorul fetița unor vecini, pe uliță, Tatinul a căzut… și s-a pierdut. Cum următoarea uliță era locuită în proporție de 99% de o minoritate, nu era greu de închipuit cine l-a găsit pe Tatinu.

Așa că se dau 4 copii, unul în căruț, doi de vreo 4 ani, eu de 6, care plângeau de mama focului după Tatinu… și bunica celei din căruț, femeie de la țară, care și-a suflecat mânecile de la cazanul de dulceață și-a plecat în țigănie… Nu știu, zău, ce le-a zis. Cert e că mai târziu, citind Iarna pe uliță, parcă o vedeam cu țiganii roată în jur – era și plinuță, și gesticula, și niște urlete indescifrabile ajungeau până la noi, rămași la colț. Cert e că a venit furioasă, ne-a băgat în curte, a mai zis ea acolo ceva mestecând la dulceață, până a strigat-o cineva la poartă. Și a venit Tatinu!

De atunci, Tatinu a trecut prin multe, mai ales operații de coasere a membrelor. S-a mutat dintr-un oraș în altul, și mereu am avut grijă de el.

Când Erika a intrat în viața Irisucăi, nu am calculat niciodată că ani de zile ne va însoți peste tot. Au mers împreună la creșă, la grădiniță, la școală aștepta cumințică acasă. A mers în tabără (mâine sunt curioasă dacă pleacă în banchetul de clasa a IV-a, dar nu zic nimic!), în cantonament, s-a întors ruptă și mânjită cu marker de „ăia mari și răi”, dar Erika încă merge în vacanță cu noi…

Ieri, în parc la Tineretului, am găsit afișul alăturat. Nu știu cine e… însă mă gândesc câte lacrimi curg… ale copilului, și ale părinților, cuprinși de oboseală și neputință. Căci nimic, absolut nimic nu poate rezolva această criză. Și dacă iei o altă jucărie, ce ție și se pare identică… EL va ști că nu e a lui.

Acest articol are un singur mesaj: așa cum punem medalion cu numărul de telefon animalelor de casă… hai să le punem și jucăriilor. Scris pe o margine, cu marker permanent, sau, cumva… „Jucărie cu puternică încărcătură emoțională. Rugăm restituiți la…”