Părintele și temele online

Încerc să schimb un pic papucii și să pun cap la cap toate problemele pe care le-am strâns de la colegele mele. Ca să fie clar de la început, tot ceea ce veți citi mai jos sunt rugăminți, poate un apel la empatie, de la profesori care chiar muncesc, nu joacă într-o piesă ieftină de teatru online „Ne facem că muncim“. Cele mai multe dorințe sunt legate de modul cum primesc temele…

Există două tipuri de teme: cele pe care le apreciezi global, cum ar fi temele la arte, unde privești poza și formulezi o opinie, dar nu ai intervenție pe imagine, și cele la care trebuie să corectezi detaliat, dacă nu forma literelor, căci mouse-ul nu e prea prietenos, măcar să pui un punct la sfârșit de propoziție, să adaugi o literă înghițită de foame, să bifezi un rezultat corect. Ei bine, aceste teme sunt cel mai dificil de corectat.

Am văzut mai multe variante, unele mai muncite ca altele.

  1. Profesorul dădea ca feedback o „erată”, ca la cărțile tipărite, dacă ați văzut vreodată. Dragă Copil, vezi că pe rândul 4, la cuvântul „masă”, ai mâncat litera „c”. Copilul ia caietul și corectează greșelile. Imaginați-vă cât e de lungă o asemenea listă la un copil neatent, ce înseamnă ca muncă a profesorului în acest stil o pagină care la final va arăta ca însângerată, dacă corectezi cu roșu, sau primăvară cu verde crud, dacă corectezi cu verde. O muncă de Sisif, iar dacă aveți profesori care au făcut asta, sper să îi apreciați cum se cuvine!
  2. Profesorul corectează pe poză. Cei mai mulți deschid pozele pe calculator în Paint, căci atâta au și știu, și se străduiesc cât pot să marcheze acolo unde e cazul de adăugat o literă, de refăcut calculul, de stabilit o relație. Cu poza corectată în față, pe ecran, e necesar ca copilul, și nu părintele, să caute la rândul lui să corecteze pe caiet. La ce folosește? În primul rând că el conștientizează greșeala, înțelege ce nu a fost bine și îndreaptă, cu mâna lui, rezultatul. Este poate cea mai eficientă învățare.
  3. Profesorul dă, odată cu tema, o rezolvare model. Copilul se corectează singur, comparând ceea ce a rezolvat cu ceea ce ar trebui să fie. Este și mai recomandată decât cea de la punctul 2, căci este și mai solicitat să își evalueze munca.

Și, de ce să nu spun, am auzit (de la elevi) și de teme trimise și despre care nu au mai auzit nimic, nici că sunt bine, nici că nu… Eu la acestea aș insista să primesc feedback.

Revenind, dacă tot se chinuie profesorul să descifreze tema literă cu literă, există câteva reguli ale fotografiei de care ar trebui să țineți cont, dacă vreți să arătați respect muncii pe care omul aflat de cealaltă parte a ecranului o depune. E ca și cum ai da la școală un caiet șifonat și pătat cu mâncare, dacă nu le respecți cât de cât.

  • poza trebuie să fie făcută la lumină, preferabil la lumina zilei, de deasupra. Dacă tu trimiți poza în perspectivă, profesorul ce face? O citește ca pe genericul de la „Războiul stelelor“??
  • încearcă să apropii telefonul cât poți de mult de pagină, dar să rămână întreagă. Nu o fotografia de la doi metri, că atunci când dă bietul profesor zoom nu mai citește nimic pe ea. Și nu uita să focalizezi și să nu miști mâna… Încadrează în ecran exact ceea ce vrei să trimiți. Verifică poza apoi dacă e întreagă și se vede bine.
  • încearcă să nu ai umbre pe pagină. Textul întunecat nu se citeștește…

Dacă omul acela te roagă să îi trimiți într-un anumit mod materialele, nu îl lua în brațe pe „eu nu știu altfel”. Caută, întreabă ceilalți părinți ei cum fac, roagă pe cineva să te ajute. Nici profesorul nu știe mai multe, nici pe el nu l-a învățat nimeni, a stat nopți să caute și să vadă cum se fac diverse lucruri și de cele mai multe ori a întrebat la rândul lui… Și dacă el nu se descurcă cu ce îi trimiți tu… copilul tău e cel care pierde, nu el. E interesul tău să îl ajuți să îți dea feedback.

Dacă trimiți temele doar ca să îi arunci în ochi că „ai făcut“, mai bine îi dai block și nu-i trimiți nimic. Până la urmă copilul se va întoarce la școală și îl va ajuta cum poate… dar nu trimite doar ca să fie. O fi obligatorie școala online, dar nu te obligă nimeni să „ai net“.

Și, în încheiere, ultima categorie: temele făcute de părinți. Nu vă mai furați singuri căciula. Dacă omul cere tema și copilul nu are chef, iar tu nu îl convingi să și-o facă, spune-i cinstit: azi nu și-a făcut-o. Recunoaște că nu poți ajunge la copilul tău să apeși acele butoane care să îl determine să conștientizeze că pentru el învață, nu pentru tine și nu pentru profesor.

Ce motiv cretin poți avea să scrii tu tema copilului și să o trimiți profesorului?

Să bifezi pe o listă? Asta vrei să fie copilul tău, un fals? Crăpi în piele de mândrie dacă cumva omul nu se prinde (slabe șanse!) și spune Bravo, Gigeluș, sunt tare mândră de tine azi, te-ai concentrat și nu ai mai greșit! Serios? Dacă te-ai simțit bine, ai o problemă.

Avantajul minunat al lucrului online e că poți primi feedback în privat. Fii cinstit cu profesorul, spune clar dacă ai intervenit, cât și de ce, să aibă și el o imagine corectă a ceea ce se întâmplă acasă cu copilul, pentru că tu ești acum „ochii lui“. La școală îl vezi că se fâțâie pe scaun, că scrie cinci semne într-o oră, că se plictisește repede. Normal că acum, dacă tema vine scrisă frumos, intră omul la idei… Și de cele mai multe ori se gândește că minunile există, că s-a liniștit copilul, că a înțeles, că… e de bine! Pentru că are încredere în tine că ești un om cinstit…

Dacă tot strigăm atât că vrem să se schimbe lucrurile și vedem că nu se schimbă de sus în jos, hai să încercăm invers, prin a fi cinstiți, corecți, întâi cu noi înșine, apoi cu ceilalți.

PS: dacă ești părinte și ai un profesor care se chinuie să corecteze temele cu adevărat, dă share articolului… nu se știe cui îi e de ajutor, poate oamenii sunt bine intenționați, doar că nu și-au dat seama că e o problemă. Și poate profesorului îi e jenă să spună că nu e ok… Da, sunt și astfel de oameni…

plaja rulota

Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat  timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.

Creativ la cratiță

Dacă e ceva ce mă scoate cu adevărat din minți în timpul pandemiei este… statul în bucătărie. Orice, dar chiar îndur orice, dacă aș putea fi scutită de acest efort. Însă nu… zilnic mă salută un teanc de vase, toți își iau cu conștiinciozitate și prânzul, și cina, nimeni nu sare o masă ca „pe vremuri“. Când văd câte o oală pusă la spălat mă apucă plânsul, e semn că iar trebuie să fac mâncare, și între două zile de schimbat meniul, mai bag o zi de „paste cu ton, porumb și ardei“. Partea proastă e că nici nu îmi permit să nu îmi iasă și să o pun la coș, cum s-a mai întâmplat, căci asta înseamnă alt mers la magazin și ne-am propus să ieșim o dată la vreo 5 zile.

Am făcut însă aprovizionarea și, după 3 zile de stat în carantină în sacoșe, am pus pe masă borcanul cu ciocolată. Iris a venit imediat cu ideea că niște clătite ne-ar prinde bine, dar la cheful meu de a sta și voluntar la cratiță, i-am făcut un training rapid și am lăsat-o să se descurce. Ba i-am dictat și ingredientele, deși clătitele sunt singurele pe care le fac „din ochi“ și n-aș putea să explic rețeta. Sper să o fure profitând de toate simțurile pentru a intui cum trebuie să arate compoziția.

Și am lăsat copilul în bucătărie, cu toate criticile din categoria dă foc la casă, se arde și nu putem merge la spital  și alte scenarii mult prea grijulii. Am vrut să mă duc să fur o clătită din teanc, dar a început să facă precum o cloșcă și am plecat cu coada între picioare. Mi-a explicat că are un plan și să avem răbdare, ne vom primi porția fiecare.

Aproape că îmi trecuse și pofta și tot când a venit în dormitor cu farfuriile. Și… am rămas ca la dentist, pentru că ne-a luat pe toți prin surprindere. Nu numai că a aranjat clătitele, dar a și făcut pentru fiecare o variantă diferită.

Dacă aș putea să înscriu copiii la cursuri de bucătari, că amândoi au „talent“, aș fi cea mai fericită. Și eu, și viitoarea noră/viitor ginere, că nu vor suferi din această pricină și nici nu o să sughiț la fiecare masă, pomenită că n-am putut să îi învăț și eu ceva util pentru viață. Cum ar fi… măcar să poată prăji un cartof, să nu facă o friptură prea crocantă, eventual să nu lipească supa – categorie la care cred că am bătut recordul, după uitat ouăle pe aragaz și o explozie de proporții a acestora.

A zis că ar mai fi avut nevoie de zahăr pudră, dar cum nu a dat singură de el, nu a vrut să întrebe unde e ca să nu intuim cumva ce a pus la cale. Cred că voi risca până la urmă să îi dau și rețeta de gogoși, poate se perfecționează, că tare mi-e poftă. Și-a făcut carnețel cu cele câteva rețete pe care am putut și eu să i le demonstrez, și îmi spune mereu că trebuie să mai încercăm și noi ceva nou. Sigur! Dar nu în bucătărie, ci la arte și abilități.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

Aniversări cu COVID

Aniversările au farmecul lor. Copiii vor o super-petrecere, din păcate acum nici de una la care să vină doar bunica cu un cadou nu au parte. Dacă mama nu e pricepută în ale bucătăriei, nici tortul nu e garantat. Nimic mai trist decât să fie ziua ta în vremuri ca cele pe care le trăim noi acum. Am ratat și noi două reuniuni de familie, pe care le așteptam de ceva vreme. Prima a fost nepoata mea, pe care am văzut-o live pe net suflând lumânările și am cântat cum am putut mai bine… Ecranul cu fețele noastre apare în poza de la ziua ei. Apoi a venit ziua mamei mele. Am făcut iar video-conferință și, ca să avem amintire, avem o captură de ecran cu fețele noastre. Dar bunica e în grupa de risc, cum să te joci cu „cadourile”?! Nu ne-am dus la ea.

Las adulții. Citeam și pe net că mulți se confruntă cu această provocare, de a face totuși copilul să simtă totuși că este o zi altfel. Și oamenii sunt destul de inventivi. Totuși, nu e chiar de ici, de colo, să organizezi ceva. Înainte să se decidă închiderea școlii, am avut parte de o aniversare la clasă, cu bomboane și cu cântec. Am aflat apoi, printre lecții și întâlniri video, că urmează aniversarea altui pitic din grup. M-am tot gândit ce să fac să marcăm ziua lui, așa că am fost mai mult decât fericită că am organizat grupul de pe G-Class, căci am putut să dau „temă” personalizată, fără să vadă și sărbătoritul, să ne organizăm, cu mic cu mare, să facem o galerie de felicitări și să ne întâlnim online să cântăm La mulți ani! Au fost încântați de idee și au fost mai punctuali ca niciodată în conferință. Tot stăteam de vorbă că e „petrecere surpriză”, noi stăm ascunși după o canapea imaginară și așteptăm personajul principal să intre pe ușa virtuală.

Și… ca la orice petrecere-surpriză, numai sărbătoritul lipsea, pentru că nu am avut niciun complice care să îl „aducă“ la party. Așa că am pus mâna pe telefon, am devoalat surpriza mamei, care l-a adus în cele din urmă în încăpere, unde 11 pitici așteptau emoționați cea mai trăsnită petrecere la care au fost până acum. Am cântat în cor. Nu întrebați ce a ieșit, vă spun doar că intenția contează, surpriza și bucuria copiilor. Am pus felicitările pe ecran partajat, s-au bucurat și cei care le-au făcut, dar și destinatarul, care le-a salvat ca amintire. Eu i-am lăsat apoi singuri să discute și am ieșit din întâlnire. Au nevoie și de un timp al lor.

Sper ca până la vară, când sunt următorii sărbătoriți ai familiei, ori să ieșim din casă, ori să învăț să fac tort.

Până una-alta, voi ce idei aveți pentru astfel de aniversări? E tare greu să fii mic și, deodată, absolut tot ce era distractiv să fie tăiat de pe listă. Ce ați mai auzit sau ce ați făcut, dacă ați avut acasă un mic sărbătorit?

mini turbinca: joc cu numere

Adevăratele provocări ale pandemiei

Pandemia aceasta ne-a arătat că suntem exact ca cei trei purceluși, nu gândim deloc în perspectivă și prostia, din păcate, ucide. Educația pro-vaccinare, care spunea că trebuie asigurat un număr optim de persoane imunizate pentru ca cei care nu o pot face să fie protejați, se aplică și acum, doar că cei care nu sunt în grupele de risc trebuie să se izoleze ca să nu-i expună pe ceilalți. Ce vedem noi… te ia cu dureri de cap: „prostia la putere“ e de multă vreme răsuflată, lipsă de educație, lipsă de cultură civică, inconștiență, toate la un loc, plus minciună și lipsă de asumare. Cam aici suntem.

Totuși, e și o provocare pozitivă. Deși școala s-a închis timp de nici două săptămâni, reacția și încurajările de a propune activități online cu elevii mi se pare un plan cu bătaie lungă. Alături de acestea, numărul în creștere de cazuri confirmate de infecție sunt semne că întoarcerea la școală odată cu primăvara astronomică are din ce în ce mai puține șanse să se realizeze și s-ar putea să ne vedem direct să ciocnim ouă.

Încerc să spun de mulți ani că nu ne educăm corect copiii în ceea ce privește folosirea resurselor online, toate la un click distanță. Copiii de azi au o șansă nesperată de a alege ce vor să învețe fără prea mare efort. Când eram mică, îmi construisem un album cu piese origami. Colecționam nebunește pagini de reviste cu explicații. Dacă voiai să faci un pește, de exemplu, și nu aveai model, ori nu găseai pe cineva să îți arate… improvizai sau renunțai. Acum cauți pe youtube și găsești nu unul, ci un banc întreg de modele, mai simple sau mai complicate, doar să te așezi și să le îndoi. Avem o generație digitală care este educată prost, nu știe să selecteze informația și să o utilizeze în interesul propriu.

Încerc aici, pe portal, de 10 ani, să încurajez părinții să lucreze acasă cu copiii, iar în ultimii ani am renunțat să mai sper într-o schimbare. Oamenii sunt prea ocupați să stea cu cei mici să „facă lucruri“. Și iată ca a fost declarată pandemia. Trebuie să ținem copiii în casă. Disperare, căci un copil frustrat și plictisit îți pune urgent nervii pe bigudiuri. Și totuși…

Lecțiile acasă sunt o șansă de a organiza timpul de calitate. Trei activități pe zi pentru cei mici, impuse, dar nu mai lungi de jumătate de oră-45 minute, separate de timp petrecut cu activități la alegerea copilului. Apoi, poate în sfârșit unii părinți vor înțelege că nu trebuie să aibă parte de fiecare răsuflare a copilului, acesta trebuie lăsat „să se plictisească“ în preajma jucăriilor, creioanelor și a cărților. Nu trebuie să aibă televizor în camera lui, nici telefon, tabletă sau calculator la dispoziție. Trebuie să caute singur idei de a-și petrece timpul, de a inventa jocuri și găsi soluții când se plictisește. Aici se naște dorința de a rezolva probleme, și nu mă refer la cele de matematică, ci la cele de viață.

E poate momentul să se înțeleagă enorma contribuție pe care familia o poate avea în educația copilului, colaborând cu școala și nu aruncând totul pe umerii profesorului, „că de-asta e plătit“. Nu neapărat suplinind ce nu se face la școală (deși de multe ori nu ai de ales, dar e altă discuție), ci completând. Orice joc, orice activitate pe care o încerc, câte un minut cu fiecare copil, dacă am noroc, o poți consolida tu acasă de 30 de ori. Să luăm formarea numerelor de la 11 la 20, despre care am scris ieri. La clasă, le facem pe rând la tablă, iese câte un copil. 20 de copii în clasă, 10 numere, clar 1/2 dintre ei nu vor forma un număr cu mânuțele lor. Ei vor rezolva altă provocare, când le vine rândul. Teoretic, în bancă fiecare lucrează ce se face la tablă, de-asta avem jocuri individuale. Practic… nici 1/3 nu sunt atenți atunci când nu vorbești direct cu ei.

Am clasa pregătitoare. Am ales pentru această perioadă de activitate online să consolidez ultima literă predată și să le recapitulăm în același timp pe toate, iar la matematică să facem cât mai multe jocuri cu material concret. Pentru distracție, proiecte la arte și abilități, povești de citit și fișe de lectură cu desene. Fără ajutorul părinților mi-ar fi imposibil să lucrez cu copii atât de mici, iar misiunea nu este ușoară, căci explicațiile metodice ale desfășurării unei activități nu sunt chiar la îndemâna oricui. Mă gândesc deja la o sesiune video, nu atât cu un scop educativ, cât cu unul de socializare și, după ce ne obișnuim să ne vedem mutrițele pe ecran, să încercăm să și lucrăm ceva. Cred că nu ar fi o idee rea să convoc o ședință cu părinții, virtuală, să dezbatem modalitățile de lucru. Poate chiar le place și le facem pe toate așa 😀 (cred că e din povestea cu vrabia și mălaiul).

În altă ordine de idei, am „noroc“ că ai mei sunt copii mari, complet independenți în ceea ce înseamnă școala de acasă. La Iris comunicarea cu profesorii se face pe mail, fiind an cu examen, durerea este la română și matematică. La celelalte discipline se fac și se trimit proiecte. Să vedem ce va urma, cât vom sta acasă, cum se vor modifica calendarele de examene naționale, căci aici cred că urmează adevărata tragedie.

La Andrei a fost activat Google Classroom. El, care spera într-o vacanță relaxată, s-a trezit aseară că trebuie să activeze contul și că azi se face organizarea inițială. Când i-am explicat, cu exemple, cum funcționează școala online, cum vede dacă ai deschis lecția, dacă ai urcat tema, plus catalogul, mai că trebuie să caut și psiholog online, că intră copilul  în depresie din cauza activității online prea intense, la care nu te mai poți face mic în bancă, să nu te asculte, nu mai poți să dormi cu ochii deschiși și nu mai scapi la verificarea temei că nu a avut profesorul timp decât de vreo  4-5 caiete. M-a umflat râsul, pe bune… Acum aproape 15 ani am terminat primul master pe o platformă online și, deși eram adult și mi-am dorit acel program, am simțit exact aceleași lucruri. Programul era foarte strict, cu ore la care să accesezi cursurile, cu termene de predat temele, cu tot cu examene (unele le dădeam pe calculator în facultate, altele de acasă). Acum doar ce am încheiat cursul CRED și partea de online a cursului nu a fost chiar simplă, însă statul în conferință, instaurarea liniștii în casă, i-au obișnuit cumva și pe copii cu ideea că se poate învăța și altfel.

Dincolo de cât de productive pot fi aceste activități, rămâne o parte întunecată: nu toți copiii au posibilitatea de a participa la ele. Multe nu se pot face de pe telefon, pentru fișe ai nevoie de imprimantă, varianta color e ceva de vis, dacă părinții nu sunt atât de familiarizați cu tehnica, pierde și copilul. Apoi, sunt zone defavorizate unde nici semnal la telefon nu au, ce să mai vorbim de altele…

Și, de ce să nu închei, cel mai dur motiv este lipsa de interes. Avem și din aceasta din plin!

 

Listă de „to do” pentru tabără

Am trecut de două decenii în mileniul trei. Anul acesta este ultimul al deceniului al doilea, în al treilea intrăm la 1 ianuarie 2021. Totuși, copiii din deceniul acesta sunt foarte diferiți de cei din deceniul trecut, sunt parcă din altă lume față de cei de acum două decenii și te întrebi dacă cu cei de acum trei mai au ceva în comun! Ei bine, oricât de diferiți ar fi ei, sigur la un moment dat le spun părinților să-i mai lase în pace, să nu-i mai cocoloșească atât. Ce-i drept, pentru unii se întâmplă la 6 ani, pentru alții la 16, pentru alții nici la 46. Plecarea într-o „tabără” e acel moment în care mai iau și ei o pauză, asta dacă nu cumva li s-a instalat ceas cu gps, telefon cu supraveghere sau cine mai știe ce rețea de camere video au în locație pe care părinții o pot accesa de la distanță. Parcă din ce în ce mai mult mi se pare nebunie și paranoia curată.

Când pleacă copilul în tabără semnezi acel acord prin care împuternicești persoana adultă responsabilă să ia o decizie în locul tău. E așa dificil să delegi responsabilitatea, să îți asumi câteva zile în care să fii egoist, să te gândești doar la tine și să te pui pe primul loc? Ieși la un film, scoate din casă prieteni cu care nu te-ai mai văzut de nu mai știu când, respiră!! Ești părinte full-time în toate celelalte zile ale anului. Dar… dacă tu consideri că poți face treaba și de la distanță, înseamnă că ai semnat doar ca să fie și nu ai încredere în adultul însoțitor. În cazul acesta, mai bine ții copilul acasă decât să stai ca pe ace și să riști un AVC. Și orice s-ar întâmpla acolo… teleportarea nu s-a inventat încă să poți inteveni tu. Pleacă copilul la Cucuieții-din-Deal, se strică la stomac. Tabăra are asistent și doctor, copilul primește îngrijiri, dar… mamțica lui pleacă 500 și mai bine de kilometri să fie lângă el. Și nu, nu era nici de grădiniță, să plângă după mami, nici de primar. Și nici nu fusese chemat părintele. Inițiativă proprie.

Suferim de o lipsă cronică de încredere, nimeni nu mai știe să facă nimic, nimeni nu e în stare de nimic, doar tu, părintele, le știi pe toate, fie că e medicină, instruire, și, culmea, exact la partea aceea care îți revine, educația în cei șapte ani de-acasă, o cam dai în bară cu stil.

Acum, când comunicarea este posibilă din aproape orice punct de pe glob, plecarea copilului în tabără seamănă cu testul prăjiturii. Poți să te uiți la ea un sfert de oră și apoi să mai primești una, să mănânci două? Sau mai bine o înghiți instant și gata stresul? Cam așa și cu telefoanele. Poți să nu îți suni copilul o săptămână și la întoarcere să îl asculți ore în șir povestind entuziasmat? Sau îl suni zilnic, îți satisfaci nevoia imediată și relația trece pe locul doi? Căci siii-gur el e încântat să dea raportul.

Mai e ceva: l-ai trimis în tabără să fie autonom, să se descurce. Ți s-a spus, cu siguranță, să nu îi faci tu bagajul, să și-l facă singur, ca să știe ce are în el, la ce îi folosește și unde și-a pus obiectul respectiv. Dacă te sună să te întrebe unde are șosete și tu nu ai găsit între timp punga uitată acasă, e clar că tu, ca părinte, nu ți-ai făcut cum trebuie datoria. Te-ai asigurat că știe cum arată șosetele și în ce colț de rucsac sunt puse? Sau, măcar în al doisprezecelea ceas, întreabă-l măcar dacă le-a căutat și nu joacă cu tine rolul din „iedul cu trei capre”, că e mai ușor să întrebi decât să cauți singur. Lasă copilul să își rezolve singur problemele, astea mărunte, de viață. Ai identificat o nevoie, caută și soluțiile, ia o decizie și aplică. Și dacă va decide să poarte tot șosetele de ieri… măcar nu a umblat desculț! Vezi partea plină a paharului.

Ajung la concluzia că plecatul în tabără ar trebui să fie gratuit și obligatoriu. Statul ar trebui să investească astfel în educația părinților, care să învețe, măcar acum, câteva lucruri de bază. Și dacă e musai să fie cu telefoane, aș pune unele cu suprataxă, ca la linia fierbinte, să nu îți fie chiar la îndemână să suni de țâșpe ori pe zi să depeni romane.

Și, înainte de final, să fii în tabără nu înseamnă să pleci chiar cu TOT ce-ți trebuie de-acasă. Înseamnă să ai ocazia să fii provocat, să inventezi și să te reinventezi, să cauți noi modalități de a rezolva probleme banale cu aproape nimic la îndemână. Asta înseamnă să aplici problematizarea ca metodă de învățare, să pui copilul acela într-o situație nouă, frustrantă, pe care să aibă nevoie să o rezolve fără opțiunea „sună un prieten” dacă vrei să fie în viitor un adult capabil și independent.

Articolul e cu dedicație pentru toate prietenele mele care își fac griji când copilul le pleacă în tabără. (PS: Sunt liberă dacă faceți cinste când vreți să „supraviețuiți” plecării copilului în tabără, îmi plac de mor tartele cu fructe, dar nu refuz nimic dulce cu limonadă. )

Colaj de cuvinte

Un cuvânt este, conform dicționarului, unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) cu un complex sonor. Ce este de fapt un cuvânt? Este ca o carte de joc. Uneori jocul îți merge bine, alteori nu.

Lectura, oamenii și muzica m-au făcut să realizez că nu-ți alegi tot timpul cărțile, uneori joci cu ce ai, alteori intri într-un joc necunoscut fără a-ți da seama. Descopăr că lumea este o mare scenă de teatru în care fiecare își joacă rolul cât de bine poate, iar cuvintele sunt ca o masă plină de cărți unde fiecare ia „pe apucate“ și le folosește cu grabă, fără a gândi de două ori; rezultatul este o lume nebună în care unii pot face ce doresc, iar ceilalți suferă, totul din cauza grabei cu care ne jucăm cuvintele. Nu poți spune că n-ai rănit niciodată o persoană cu cuvintele tale, intenționat sau neintenționat tot ai făcut-o, iar dacă negi acest lucru e ca și cum ai susține că tu n-ai fost rănit de cuvinte. Trebuie doar să accepți și să treci mai departe.

Judecata cuvintelor

De câte ori ai ținut cuvinte în tine? De câte ori ai scăpat o înjurătură pe lângă persoane mai puțin deschise la „glumițe“? Toți suntem judecați după ceea ce facem, dar mai ales după ceea ce spunem. Acum, în zilele noastre, dacă nu înțelegi ceva, dacă pui întrebări, dacă uneori râzi fără motiv ești clar, după opinia publicului, prost sau proastă. 

Nu-i spune cuiva că-l înțelegi, pur și simplu n-ai trecut prin ce a trecut el, nu gândești ceea ce gândește persoana de lângă tine și în niciun caz nu simți ceea ce simte. Tu poți doar să-ți imaginezi și e alegerea ta dacă îi ești sprijin sau nu. 

Nicio viață nu e roz

Înțeleg, ești profesor, viața nu e roz, știu că nu ar trebui să te judec, dar nici viața elevilor nu e. Majoritatea dintre noi avem meditații, pasiuni, activități extrașcolare, fiecare dintre noi are o viata. La oră se aude o înjurătură din spate, profesoara X o acuză imediat pe eleva Y că a înjurat. Eleva nu înjurase, i-a spus și profesoarei cu un ton calm. Ce să facă profesoara? Nimic altceva decât să zică: „Hai lasă, dragă, că eu știu, ești fără obraz, ca să nu zic altcumva…“ Cuvintele și intonația pur și simplu m-au scos din minți, deși nu vorbea cu mine. Nu pot spune că mi-e prietenă la cataramă, dar o admir că nu a renunțat, i-a mai spus încă o dată că nu ea a vorbit. Așa-zisa discuție s-a încheiat în momentul în care a întrebat-o dacă vrea cumva să fie ascultată… 

Acesta este una din întâmplările cu profesorii care folosesc catalogul pe post de armă! Le mulțumesc acestora că m-au făcut să înțeleg că nu toată lumea muncește din pasiune. Dacă urăști să te chinui cinci zile din șapte cu o clasă de copii, de ce te-ai făcut profesor? În același timp le mulțumesc profesorilor care se străduiesc în fiecare oră să ne facă să înțelegem ceva.

STB și nebunii lui

Oamenii în vârstă. Păi se spune că bătrânețea aduce înțelepciune – se pare că m-am înșelat. Citeam o carte SF în autobuz, când dintr-o dată apare o doamnă în vârstă și începe a se rățoi la mine: „Vai, Doamne, cu ce se ocupă copiii din zilele de azi!“, că… ce o să ajung eu când o să mai cresc, cu ce mă ajută asemenea cărți, peste jumătate din autobuz se întorsese înspre noi. Doamna nu se lăsa, ba chiar tot ridica tonul, m-am ridicat de pe scaun ca să mă duc în cealaltă parte a autobuzului, cum am trecut pe lângă ea mi-a zis că nu voi reuși nimic în viață. Am tăcut, doar atât am putut să fac, pur și simplu mă copleșise.

…și totuși

Să gândim pozitiv. Uneori cuvintele îți pot aduce un strop de culoare în viață. Într-o dimineață m-am trezit să alerg, m-am uitat pe geam – era încă destul de devreme încât să nu umble lumea pe străzi. Am alergat puțin, cât am putut, cu căștile în urechi și fredonând melodia nu prea observam puținii oameni pe lângă care treceam. Intru în bloc, îmi scot căștile și încep a urca scările…. De lângă ușa liftului se aude vocea vecinei: „Ah, tu erai! Nu eram sigură… felicitări! E de admirat ceea ce faci! Ține-o tot așa!“. Cuvintele ei au reușit să-mi aducă un mic zâmbet, o bucurie într-o zi plină. 

Dacă nu s-a înțeles,  joacă cu grijă cărțile cuvintelor. Niciodată nu poți ști ce schimbări poți produce.

Mărgele modelate din pastă ceramică

Antinevralgicul, bată-l vina!

Amintirile de demult, mai ales cele din anii de școală, s-au păstrat ca flashuri, multe dintre ele parcă fără sens, nelegate una de alta. Tocmai s-a încheiat un semestru cumplit, cum nu a fost de multă vreme în istoria învățământului românesc (de pe vremea când încă existau trimestrele, pentru cine le-a prins). Însă, dacă totuși am supraviețuit, acesta a fost vârful aisbergului, adevăratul coșmar abia începe – un semestru maraton, fără vacanță în februarie, care se încheie în iunie. Și, ca să-l citez pe fiul meu, după ce că durează jumătate de an, mai e și an bisect și avem o zi în plus.

Văd peste tot în grupurile de părinți și profesori, cam de prin noiembrie, indignare maximă și nu pricep de ce se mai dau de ceasul morții când faptul e consumat demult. Când Abramburica a modificat structura anului școlar, vai, ce încântare, încheiem semestrul de Crăciun, stăm „liniștiți”. Am stat de n-am mai putut. Copiii sunt terminați, îi aduni cu fărașul, notele au fost puse ca să fie, pe proiecte stupide, cu alte cuvinte ne-am bătut joc. Cred că singurul meu noroc a fost că, având clasa pregătitoare, nu am avut calificative. Dar mă gândesc cu groază cât erau de obosiți piticii înainte de vacanța de noiembrie și cum se vor întinde leșinați prin martie… Ei chiar mai aveau nevoie de o vacanță! Văd primăvara de-afară și mă gândesc că poate avem noroc de-o iarnă zdravănă de februarie-martie, să mai capete niște zile de odihnă, căci altfel… e cumplit!

Însă durerile de cap la care face referire titlul nu de aici veneau, ele mi-au adus însă aminte de un obicei pe care doamna mea învățătoare îl avea. Dimineața, undeva în timpul primei ore parcă, începea să caute nebunește acul în carul-poșetă. După o scotoceală zdravănă scotea o folie albă de pastile, rupea una și ne trimitea după un pahar cu apă. Înghițea pastila și trecea mai departe. În clasa întâi am fost 52 în catalog, deși lipseau destui. Vreo 40 cred totuși că ajungeam și cam tot atâția am rămas, căci în a șaptea eram 31 și, în final, 24 într-a opta.

Căutările în poșetă nu erau întotdeauna încununate de succes, așa că, nu de puține ori, drumul după paharul cu apă era însoțit de un altul, la clasa vecină. Du-te la doamna G și cere-i un antinevralgic! Până anul acesta nu am făcut, recunosc, nicio legătură cu „bulinul” pe care doamna îl înghițea, conștiincioasă, aproape zilnic. Era tragedie dacă mă întorceam și spuneam că nu are decât paracetamol… Și totuși, noi eram copii cuminți. Știu că doamna se plimba mult printre cele trei rânduri de bănci de lemn, ieșeam mult la tablă, nu ridica prea rău tonul la noi. Și nu-mi amintesc să-i fi întors vreodată cineva vorba sau să răspundă obraznic! Avea o vârstă – am fost penultima ei serie completă, iar pastilele le puneam pe seama vreunei boli necunoscute nouă. Poate și de asta aveam grijă cu dânsa… să nu o supărăm.

Toamna aceasta am avut noroc chior, parcă în momentul în care s-a format clasa mea s-au aliniat toate planetele on the dark side. Mi-am spus că cineva acolo sus mi-a dat o provocare, poate e pentru mine o piatră de încercare. M-am întrebat și de foarte multe ori cu ce-oi fi greșit să merit asta, dar și cum să fac să trec acest test. S-au strâns zilele în care am început să caut nurofenul prin geantă și să mă cuprindă disperarea când nu-l găsesc… și m-am gândit la doamna. Nu cred că era bolnavă, doar era modul ei de a supraviețui în fiecare zi. Sfaturi am primit multe, îmbrățișări de asemenea. Și toate sunt din seria instructajului de prim-ajutor din avion. Când au ajuns să cadă măștile, indiferent cine e lângă tine, chiar și copilul tău, tu îți pui ție prima dată masca. Abia apoi ajuți pe altul. Ai nevoie să fii tu ok înainte de a salva pe altcineva, căci poți să nu îl salvezi nici pe el, nici pe tine, dacă eziți în a face alegerea.

M-am încăpățânat, ca de obicei, să trec peste adevăruri pe care nu voiam să le accept. Mereu am considerat că, muncind, poți schimba lumea. Și totuși, am avut parte de un final trist. Am tras o linie și mi-a dat cu minus în dreptul meu.  Am hotărât să iau antinevralgicul, să trag masca de oxigen și să mă pun pe mine pe primul plan.

regulile clasei

Regulile clasei, de la mit la realitate

Am pășit în școală ca elev acum mulți ani și nu-mi amintesc să fi fost nevoie să-mi pună cineva pe perete poze cu reguli ca să le țin minte. „Intratul” la școală era asociat, în acele timpuri, încă din familie, cu un instructaj la sânge despre ce înseamnă să fii elev. La rândul meu, ca profesor, am făcut același lucru cu copiii mei. Poți să crăpi, dar nu răspunzi obraznic unui profesor – a fost una dintre ele, pe lângă multe altele.

După o lungă pauză, revenirea în învățământ a avut… provocările ei. Copiii sunt foarte capabili să facă reguli, dar nu neapărat să le și urmeze. Seria trecută am scris regulile împreună, le-am afișat pe perete, am făcut apel la ele de câte ori am putut. Seria aceasta, deși mi-am făcut multe – dar multe! – planuri privitoare la reguli am reușit doar performanța de a le discuta cu ei. Însă aștept, sper nu în zadar, acea zi-zen în care să apuc să finalizez planul meu privitor la afișarea regulilor.

regulile clasei

Așadar, după vreo două săptămâni de școală, când și proaspeții elevi (nu numai eu) au realizat că nu se poate „trăi” în haos la școală, am început să discutăm ce putem face să ne înțelegem, să ajungem la un modus vivendi confortabil pentru toată lumea. Deși mici – poate totuși reminiscențele de la grădiniță erau încă prezente, le-au pus în evidență pe următoarele – și le-a transcris exact în ordinea dată de ei, chiar dacă în forma afirmativă le-am transformat eu. Știu, e mai ușor să spui că nu e voie… și e greu să le formulezi mereu așa, când ei de fapt înțeleg rapid cealaltă formă.

  1. O ascultăm pe doamna.

  2. Păstrăm liniștea în timpul orelor.

  3. Stăm cuminți în rând.

  4. Ne jucăm frumos.

  5. Mergi încet pe hol.

  6. Vorbim politicos.

  7. Vorbim pe rând.

  8. Ridicăm mâna dacă vrem să spunem ceva.

Ușor de zis, greu de făcut

Dacă am un defect, e că sunt perfecționistă. Una din profele din facultate, cu care am avut eu destule personale de împărțit, dar care cel puțin mi-a spus câteva lucruri sincere și la obiect, exact asta a subliniat. Că mă voi duce la catedră și mă voi da de ceasul morții să reușesc cu toți. Așa ceva nu există, trebuie să îmi recunosc limitele, cu unii nu voi putea. Eu încă mă lupt să nu aibă dreptate, deși două colege (care mă cunosc doar din toamna aceasta) mi-au spus, aproape cu aceleași cuvinte, exact același lucru.

Liniștea la oră e ceva relativ. Am învățat să ignor acolo unde legea te obligă să ignori, însă e greu să nu poți face și tu un „joc mut” ori să citești o poveste folosind voci modificate, pentru a imita animalele, de exemplu. E greu și pentru că, dacă trei sferturi înțeleg semnul inventat pentru liniște, alții nu-l „văd” nici dacă îl faci în fața lor. Nu știu încă ce n-am încercat… dar păstrez o speranță că există o idee la care eu nu am ajuns, trebuie doar să sap mai bine după ea!

Mersul în rând parcă-parcă are o speranță. Exersez dimineața și la prânz în zilele în care termină cu mine, să asculte comenzile indiferent care sunt stimulii din afară, căci, dacă voi ieși cu ei în coloană din curtea școlii trebuie să reziste tentației de a abandona și căsca gura pe te-miri-unde. Stau ca vulturul cu ochii pe ei și în capul coloanei, dar să văd și „coada”. Și nu, nu e glumă, dar asistând o colegă ce-i scotea la prânz am putut să văd cum o mămică deja era panicată că al ei lipsea. Eram departe, am scanat repede curtea, știam că a coborât, mai ceva ca Păsărilă-Lăți-Lungilă și l-am zărit ascuns după balustrada de ciment compact a celeilalte intrări. Noroc că tocmai ridicase capul să se „asigure”, probabil, că a scăpat. Dar eu nu vreau acasă! Nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă îi veneau alte idei – ascuns prin școală, după școală, strecurat pe sub gard sau cine mai știe!

Despre mersul pe hol nu mai scriu. Am scris deja.

Vorbitul politicos e pe drumul cel bun, există speranță, îl adaug mereu pe „te rog” în propoziție, poate se prinde și de ei, pe principiul „bate șaua să priceapă iapa”.

Vorbim pe rând e departe, poate după „ridicăm mâna”. Deocamdată ridică și încep să vorbească simultan, sau întâi încep să vorbească și apoi ridică mâna. Teoria aceea în care spuneau să pui întâi întrebarea (ca să se gândească toți), apoi să numești elevul care răspunde – nu funcționează. Ai întrebat, ți-au și răspuns pe loc unii care vor ei musai să se afirme. Sunt perfect de acord cu mine că nu e frumos ce fac, dar îi privesc pe ceilalți cu un aer de superioritate, na Dorele, ți-am luat fața, tu ești fraier că respecți regulile

Așa că am schimbat placa, întâi numesc și apoi întreb, cine mai știe ridică mâna, dacă nu răspunde respectivul, are altcineva șansa. Normal că răspund peste el, vorbesc neîntrebați, haos total… „Te cheamă pe tine Gigel Georgescu? Nu? Atunci de ce răspunzi?”
Mai am și versiunea b, în care dă răspunsul corect vorbind neîntrebat, numesc pe altcineva care a ridicat mâna, răspunde și acesta, și îl laud pe cel din urmă. Proteste – normal – că nu e corect, „eu am zis primul”… da, dar nu ai respectat regula.

Nu știu nici când sau dacă o să scap de „Doamnaaaa! Eu! Eu!” simultan cu ridicat mâna.

Pe lângă acestea, mor încet de inimă când încep să alerge printre bănci. Nu-i văd decât cu capetele sparte, oasele rupte, Doamne-ferește cu cine mai știe ce! Bullyingul promite și el… i-ai căciula și fugi cu ea, dacă plânge alergând după tine e perfect. Servește-te din creioanele lui, chiar dacă protestează. Distruge-i lipiciul – că doar nu-i trebuie. Mâzgălește-i fișa, să se ducă plângând la doamna. Râzi de el și aplaudă dacă a greșit ceva, dacă și-a răsturnat borcanul cu creioane, dacă s-a împiedicat, dacă ți se pare ție că cine știe cum sună numele lui ori creația lui nu e la înaltele tale standarde de reușită. Pune-i piedică și fă pe nevinovatul, dărâmă-i ghiozdanul, fă-i trolerul mașină de curse, stropește-l cu apă la baie, eventual în ochi și cu puțin săpun… Și astea sunt doar cele pe care le știu, la care singurul mod în care pot interveni e să… dau din gură la școală, ei să mă privească candid și în următoarea pauză să o ia de la capăt ca și cum n-ar fi fost.

Discutam despre dreptul de proprietate și că nu atingi ce nu-i al tău. Ți-ai găsit. 10 minute a durat minunea și în pauză îl văd cum voia să ia din cuier un obiect de vestimentație lăudat anterior de posesor, cu rânjetul pe buze că păgubitul deja alerga să intervină. Am intervenit eu prima. Apoi, le-am interzis să atingă orice lucru care e la mine pe catedră. Mă întorc deunăzi în clasă – ei credeau că am plecat, aveau altă oră – „clopoțeau” de zor cu talanga mea, era și bătaie care să apuce mai repede. Ștampilele folosite ca recompense… e… au umblat, le-au găsit și și-au pus singuri pe mână zâmbitori, să aibă cu ce se lăuda. I-au pârât alții (probabil se ofticau că n-au și ei) și le-am dat săpun să se ducă să se spele…

Dacă mă plictisesc? Nu apuc. Dacă mai am voce? Nu mă sunați… mai bine scrieți, degete am încă zece bucăți.

Reguli pentru adulți

Însă regulile clasei nu sunt doar pentru copii, mai e o față nevăzută a acestora, pentru părinți. M-am gândit mult, ani de zile, până am luat decizia de a trage o linie clară între școală și celelalte și a stabili proceduri. Asta am învățat cum trebuie la management educațional. Dacă vrei ca ceva să meargă, fă o procedură și ține-te de ea.

Indiferent cât de ciudată, inabordabilă, încrezută și cu fițe par, nu răspund la telefon. Nu am răspuns când a sunat la 11 noaptea (de trei ori chiar!), nici la 21:30, nici dimineața și nici la altă oră. Răspund la mesaje, dacă e cazul, sun înapoi dacă chiar trebuie. Însă rămân la ceea ce mi-am stabilit. Problemele de la școală se discută la școală, față în față și nu la telefon, de-asta s-au inventat orele de consiliere. Respect îndrumările (de altfel de bun-simț) ale conducerii să nu lungim momentul preluării și predării copiilor cu discuții inutile, rar rămân de vorbă când chiar e nevoie.

Comunic cât pot de clar și la obiect pe grupul de părinți – nu, nu e pe whatsapp – ce e nevoie, încerc să îi țin la curent cu ce mai facem.

Știu că a respecta regulile e greu și pentru adulți, de la a aduce copilul la fix, la achiziția corectă a listei de rechizite, la a nu intra în școală dacă nu ai treabă, doar ca să-i scoți cărțile, caietele din ghiozdan și să-i desfaci penarul pe bancă… de la a nu suna la doamna să întrebi tema ori să discuți ultima bârfă din cartier.

Greu cu regulile astea… militărie… comunism curat, nu?