Intoleranța se învață în familie

Am citit recent acest articol, #laliceu: Elev LGBT în România, o misiune imposibilă?, și mi-am dat seama de percepția total greșită pe care o avem asupra fenomenului, cum ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne perfecțiunea, și ne exersăm în același timp privirea de dezgust pe care o avem față de ceilalți. Nu știu dacă este noroc sau ghinion faptul că m-am născut cu „orientare corectă”, și habar n-am ce viață aș fi avut dacă n-ar fi fost așa, dacă părinții ar fi înțeles sau ar fi uitat că m-am născut.

A aparține în România mileniului III unei minorități sexuale este păcatul capital. Vrem democrație, dar nu înțelegem conceptul ei de bază: libertatea personală se întinde până acolo unde întâlnește libertatea altei persoane. Nu ai dreptul să i-o încalci, nu ai dreptul să-i spui cine, ce, sau cum trebuie să fie. Însă toți, la un loc, trebuie să acceptăm norme de conviețuire pe bază de toleranță.

Curtea Constituțională a României a dat aviz favorabil propunerii de revizuire a constituției, în urma solicitării a 3.5 milioane români de a se specifica în actul fundamental că numai un bărbat și o femeie se pot căsători. În momentul în care această petiție a început să circule, am crezut sincer că e o glumă. Apoi am văzut agresivitatea cu care biserica a invadat spațiul privat și spațiul școlii, pentru a strânge semnăturile. Am văzut manipulare, intoleranță, am văzut acea prostie de ev mediu pornită în vânătoarea de vrăjitoare. Am văzut acel măcel din SUA, generat de „scandalizarea” unui cetățean care a văzut doi bărbați sărutându-se. Nu știu dacă am prieteni din comunitatea LGBT, pentru că niciodată nu am considerat orientarea sexuală a cuiva ca fiind problema mea, sau un criteriu de a-mi alege prietenii. Dar știu că nimeni nu are dreptul să intervină în această zonă, a vieții private.

Urmăresc cu interes procesul intentat statului român de cuplul de homosexuali căsătoriți în Belgia, și îi admir pentru curajul de a-și recunoaște orientarea într-o țară în care încă ne e frică să spunem ce gândim, să pășim în afara rândului, să fim „altfel”, și în același timp să-și ceară drepturile.

De ce spun că intoleranța se învață în familie? Pentru că atitudinile față de ceva sau cineva se învață. Noi suntem cei care, din dorința de a atinge perfecțiunea, creștem monștri. Când încă se strângeau semnături pentru petiția de mai sus, am fost abordată ca să duc la grădinița unde colaborez listă de semnături și fluturași. Am refuzat instant, dar persoana a considerat că trebuie să mă „lumineze”, pentru că „greșesc”. Nu, nu greșesc. Dacă peste 15 ani copilul meu ar veni și mi-ar spune că orientarea lui nu este cea a majorității, asta nu înseamnă că din acel moment este orfan. Nu înseamnă că îl voi iubi mai puțin, că decade în ochii mei. Va rămâne copilul meu. Nu i-am dat naștere perfect și nu am pretenția să devină perfect, iar dragostea necondiționată înseamnă în primul rând acceptarea imperfecțiunilor.

Dacă inițiativa a 3.5 milioane de români care au impresia că lumea se învârte în jurul lor va duce la cheltuirea a 20 mil. euro pe un referendum (dacă se poate, câte 7eur la impozit în plus, pe CNP, că există lista), sper să nu mai dăm dovadă de lașitate civică și să ne ridicăm să spunem „ajunge”. Poate că nu ați avut curaj să nu semnați când popa v-a pus lista sub nas, însă mă rog să aveți curajul și prezența de spirit să luați atitudine la adăpostul secretului oferit de dreptul de vot în România. Toleranța este cuvântul cheie al viitorului, și nu ne permitem să ne jucăm cu el în actul fundamental al unui stat de drept, nu teocratic.

Ca să revin la articolul de la care am pornit, nu am nici cea mai mică idee cum e să aparții comunității LGBT și să nu ieși în niciun alt fel în evidență, la prima privire să fii un om ca toți ceilalți. Însă știu prea bine cum e să fii educat intolerant, să te transformi într-un bully pe această temă.

Dăm în paranoia în momentul în care vedem copiii că nu mai socializează offline, dar nu avem nici cea mai mică idee ce glume se fac pe seama celor care reușesc să își petreacă timpul în public cu un prieten. Unii au reale probleme – firi flegmatice, introvertite – în a se apropia de cineva. Iar când reușesc, devin carne de tun pentru „românii veritabili”, fii mândri ai semnatarilor de petiții, care, fără nicio problemă, îi încadrează la categoria gay/lesbiene și îi hărțuiesc constant. Ne-am pus niște ochelari de cal atât de mari, încât orice relație de prietenie între persoane de același sex este automat încadrată ca homosexualitate.

Așa că… nu-mi vorbiți de modele, perfecțiune, căutați în realitatea de zi cu zi, și vedeți ce monștri ascundem în spatele acestor scuturi! Este perfect să fii imperfect!

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.

Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)

Posted in De-ale casei and tagged , , .

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente