Sunt hater, dar mă tratez

Sâmbătă am fost la încă una din întâlnirile ce se vor a fi un fel de școală de blog, desfășurate sub umbrela Digital Parents Talks, și nu îmi pare rău deloc. Tema a fost Hateri și crize de imagine, un aspect pe care viața online îl include, cu bune și cu rele. Dintre cei prezenți, destui aveau experiențe vaste la activ pe această temă, și când am ajuns acolo, chiar consideram că nu am nimic de spus, ci doar de învățat. La ce concluzii am ajuns:

  • sunt și eu hater, chiar dacă procentul în care mă manifest nu sare în ochi. Să fim serioși, e imposibil să nu găsești în viața ta reală sau virtuală măcar două jigodii pe care să regreți că le-ai întâlnit, și a căror simplă menționare îți saltă tensiunea și te transformă într-un om complet irațional, care reacționează la impuls. Cam aceeași reacție o ai și când intră câte unul pe blog, ca și cum ți-ar intra în casă din uliță cu galoșii plini de noroi și i se rupe de covoarele tale pufoase, se apucă și te contestă/înjură/calcă în picioare… Pur și simplu reacționezi. Adevăratul talent este să controlezi această furie. Aici am constatat că, deși nu am declarat oficial „hateri” pe blog, am șters comentarii, am editat cu „conținut nepotrivit”, am recomandat folosirea căsuței roșii cu X din dreapta sus. Asta se cheamă că eu sunt hater cu cei care intră pe blog și care nu îmi împărtășesc părerile.
  • să nu ai hateri e o problemă la fel de mare cu cea de a-i avea, pentru că ei de fapt te provoacă să te perfecționezi, să vrei mai mult de la tine, să fii creativ. Și totuși, chiar nu-mi doresc hateri, ci feedback. Nimănui nu-i place să vorbească singur, și un like, un comentariu, o reacție acolo, de orice tip până la urmă, tot îți arată că munca ta înseamnă ceva.
  • să ai un grup de admiratori fanatici e mai mult decât riscant. De ce? Pentru că te suie pe un piedestal, fac polish la statuie cu orice ocazie, dar pe ei îi dezamăgești cel mai repede și-i transformi în hateri, pentru că latura umană a fiecăruia dintre noi e diferită. Depinde foarte mult de toleranță și sistemul de valori dacă mă poți accepta așa cum sunt. Și eu, ca oricine, am piticii mei, la nivel de politică, sistem educațional, creșterea copiilor, alăptare, vaccinare… fiecare își ține piticii în ograda proprie, nu-i scoate la poartă să se încaiere cu piticii altora. Dar nici nu mi-i arunca pe-ai tăi peste gard, dacă știi deja ce hram poartă ai mei!

  • haterii sunt oglinda noastră. Aici mi-a plăcut. Dacă am „hateri” moderați, de bun simț aș zice, înseamnă că pe undeva pe aici mă situez și eu. Dă cu plus, și mă simt bine. Adevărul e că ei sunt așa cum sunt, intolerați, fanatici, inflexibili. Eu sunt cea care trebuie să se controleze și să rămână lucidă atunci când furia îmi întunecă mințile. Și, ca o paranteză, acum ceva ani la un curs am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să vezi care este sentimentul primar care l-a declanșat. Aici e greu…

Au curs și sfaturile pentru situațiile de genul acesta:

  • este pierdere de timp  să reacționezi. Nu vei reuși niciodată să ai un dialog logic și de bun simț cu unul care te contestă. Așadar, mulțumește pentru feedback și închide discuția.
  • ca în „Buletin de București”, numără până la 10 și respiră adânc, nu răspunde în niciun caz imediat. Eventual lasă o noapte să treacă peste, liniștește-te și apoi vezi dacă merită să te consumi. Vezi dacă poți muta discuția în privat. E mai ușor să recunoască greșeala dacă nu o face în public. O etapă importantă este să știi cu cine te lupți, și, dacă o faci în public, cine îți sunt aliații…
  • sună un prieten, descarcă-te cu cineva care te înțelege, întoarce problema pe toate părțile. În niciun caz nu ține în tine, dar nici nu discuta cu cineva care nu face decât să te întărâte mai tare, din categoria „ți-am zis eu”. Ai nevoie de un bun ascultător, acel cineva care să spună „îhî”, și să te ajute de fapt să-ți faci ordine în gânduri.

O afirmație pe care am notat-o a fost aceea că experții nu au hateri. Așadar, dacă scrii ceva din domeniul tău de expertiză, și ești într-adevăr capabil, devii sursă de informare, și este greu să fii contestat.

Mi-au plăcut și categoriile de hateri. „Poliția gramaticală” mi s-a părut cea mai amuzantă, și e o categorie la care și eu mă înscriu, pe blog. Am corectat… și nu așa, discret, ci tăiat, cu roșu, și scris corect, comentariile cadrelor didactice care au scris cu greșeli în comentariile la articolele cu materiale utilizabile la clasă. Hater, trol, habar n-am exact la ce categorie intru, dar pur și simplu n-am mai suportat, după cinci ani de toleranță… Dacă am făcut bine sau nu – nu știu. Nimeni nu mi-a spus că a fost deranjat de observațiile din articol, dacă „am făcut pe deșteapta”, iar încurajări au fost câteva, numărate pe degete. Ce am constatat însă: de când am publicat articolul, nu știu dacă am mai avut de corectat trei mesaje… Efectul pe care mi l-am dorit s-a produs.

Apropo de ceea ce-ți dorești, e important ce vrei să se întâmple atunci când scrii un articol. În funcție de temă, îmi doresc ca cititorul, normal, să considere util materialul, să-l folosească, să-l recomande și altora. La articolele de art&craft îmi doresc să experimenteze, și mă simt minunat dacă primesc apoi feedback (de regulă poze) cu ce s-a lucrat. În ceea ce privește materialele utilizabile la școală, se întâmplă des. În rest – mai puțin. Articolele despre cărți aduc satisfacție întârziat, când primesc mesaje de genul „am cumpărat cartea la recomandarea ta, și a fost așa cum ai spus!” Am devenit, recunosc, mult mai responsabilă când aleg ce și cum prezint, pentru că nu-mi permit să mă joc aici. E drept că gusturile nu se discută, dar nici exagerările nu sunt permise.

Vine rândul și produselor recomandate la cerere, și chiar articolele plătite. Pentru primele, atunci când, după testare – căci nu recomand ceva ce nu am testat/citit – produsul nu este la înălțimea așteptărilor, am dat feedback în privat. Mi se pare cinstit, dacă mi-ai trimis ceva, să îți spun în privat ce nu e ok și nu să pun public o țintă de dat cu roșii; dacă ești responsabil, remediezi. Articolele plătite intră pe aceeași linie. Dacă produsul este ok, scriu. Dacă nu – nu.

N-am să înțeleg de ce tocmai la articolele de „reclamă” sprijinul comunității este ZERO. Nu primesc like (share cu atât mai rar!), nici feedback… De ce ne-am învățat ca tot ce e pe net să fie gratis? Mă citești, folosești materialele pe care le creez, îți ușurez viața sau poate te amuz, dar atunci când vine momentul de publicitate, cel care plătește până la urmă cheltuielile cu site-ul (server, internet, teme, pluginuri…), că nu discut de profit, pui mâna pe telecomandă și ignori… (Deviez, și ajung la butonul de donații de pe homepage, care de ceva ani zace acolo degeaba. Deși au mai întrebat… nimeni nu a donat. În decembrie era să-mi stea inima, mă notifica paypal că am o donație, culmea, tocmai când vorbeam cu o prietenă despre asta… Drăguța de ea, susținea că poate nu funcționează, și l-a testat… așa am înregistrat prima „donație” pe blog.)

Revenind la întâlnire, s-a desfășurat într-un spațiu pus la dispoziție de Immochan, la sediul din Drumul Taberei, cu ajutorul, normal, al sponsorilor (dap, momentul de reclamă!!). Mama Pan ne-a îndulcit, însă pentru prima dată mi-a plăcut ceva la nebunie: plăcinta cu varză, care mi-a făcut o poftă nebună de varză cu afumătură (doar că sunt singura din casă care mănâncă, și doar pentru mine nu gătesc 🙁 ). Desertul, plăcinta cu mere, delicioasă și ea, a mers de minune cu sucurile de la Profructta. Sponsor principal al evenimentului a fost Philips-Avent. Am mai spus că îmi place la nebunie cum abordează nișa de părinți cu blog, chiar dacă mulți nu mai suntem în zona lor de interes. Bianca Severin ne-a dat în schimb o temă de gândire, apropo de conduita unui bloger în ceea ce privește implicarea directă versus reacția la campania pe care a refuzat-o unui client. Atitudinea de „nu sunt cu tine, dar surpriză, te vei trezi cu mine împotriva ta” nu este deloc apreciată…

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc!

Posted in De-ale casei.

4 Comments

    • Îmi pare rău că n am povestit tot. …
      Ar fi ieșit un articol maraton.
      Poate vii la următoarea. 🙂
      18 martie.

  1. Pingback: Haterii. Sunt un soi de huni, vandali, gepizi | Despre sufletul meu

  2. Pingback: Digital Parents Talks, ediția a IV-a, Hateri și crize de imagine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *