Creativ la cratiță

Dacă e ceva ce mă scoate cu adevărat din minți în timpul pandemiei este… statul în bucătărie. Orice, dar chiar îndur orice, dacă aș putea fi scutită de acest efort. Însă nu… zilnic mă salută un teanc de vase, toți își iau cu conștiinciozitate și prânzul, și cina, nimeni nu sare o masă ca „pe vremuri“. Când văd câte o oală pusă la spălat mă apucă plânsul, e semn că iar trebuie să fac mâncare, și între două zile de schimbat meniul, mai bag o zi de „paste cu ton, porumb și ardei“. Partea proastă e că nici nu îmi permit să nu îmi iasă și să o pun la coș, cum s-a mai întâmplat, căci asta înseamnă alt mers la magazin și ne-am propus să ieșim o dată la vreo 5 zile.

Am făcut însă aprovizionarea și, după 3 zile de stat în carantină în sacoșe, am pus pe masă borcanul cu ciocolată. Iris a venit imediat cu ideea că niște clătite ne-ar prinde bine, dar la cheful meu de a sta și voluntar la cratiță, i-am făcut un training rapid și am lăsat-o să se descurce. Ba i-am dictat și ingredientele, deși clătitele sunt singurele pe care le fac „din ochi“ și n-aș putea să explic rețeta. Sper să o fure profitând de toate simțurile pentru a intui cum trebuie să arate compoziția.

Și am lăsat copilul în bucătărie, cu toate criticile din categoria dă foc la casă, se arde și nu putem merge la spital  și alte scenarii mult prea grijulii. Am vrut să mă duc să fur o clătită din teanc, dar a început să facă precum o cloșcă și am plecat cu coada între picioare. Mi-a explicat că are un plan și să avem răbdare, ne vom primi porția fiecare.

Aproape că îmi trecuse și pofta și tot când a venit în dormitor cu farfuriile. Și… am rămas ca la dentist, pentru că ne-a luat pe toți prin surprindere. Nu numai că a aranjat clătitele, dar a și făcut pentru fiecare o variantă diferită.

Dacă aș putea să înscriu copiii la cursuri de bucătari, că amândoi au „talent“, aș fi cea mai fericită. Și eu, și viitoarea noră/viitor ginere, că nu vor suferi din această pricină și nici nu o să sughiț la fiecare masă, pomenită că n-am putut să îi învăț și eu ceva util pentru viață. Cum ar fi… măcar să poată prăji un cartof, să nu facă o friptură prea crocantă, eventual să nu lipească supa – categorie la care cred că am bătut recordul, după uitat ouăle pe aragaz și o explozie de proporții a acestora.

A zis că ar mai fi avut nevoie de zahăr pudră, dar cum nu a dat singură de el, nu a vrut să întrebe unde e ca să nu intuim cumva ce a pus la cale. Cred că voi risca până la urmă să îi dau și rețeta de gogoși, poate se perfecționează, că tare mi-e poftă. Și-a făcut carnețel cu cele câteva rețete pe care am putut și eu să i le demonstrez, și îmi spune mereu că trebuie să mai încercăm și noi ceva nou. Sigur! Dar nu în bucătărie, ci la arte și abilități.

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunica

O zi cu bunica – Alex DE WOLF, Arend VAN DAM

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunica

După ce ne-am delectat o zi împreună cu bunicul, bunica nu putea rămâne mai prejos și să nu facă și ea obiectul unei povești. Dacă bunicul ne-a impresionat prin creativitate și improvizație, bunica ne-a dat gata prin răbdarea și nervii de oțel. Cartea aceasta cred că ar putea fi un monument ridicat tuturor bunicilor care se implică, zi de zi, în creșterea nepoților. Și… ținând cont de vremurile pe care le trăim, nu știu dacă bunicilor le e dor sau nu de vremurile cotidiene, nu știu dacă, de fapt, perioada aceasta de carantină e pentru ei o adevărată vacanță, căci nu mai trebuie să îndeplinească toate aceste rutine deloc de neglijat. Asta dacă, fiind „categorie de risc“, au fost scutiți de îndatoriri.

Citind cartea, m-am gândit fără să vreau la „Iedul cu trei capre“. Povestea noastră e cu un iepuraș, dar tot am avut impresia că eu cedam de la prima întoarcere în casă, iar la „fac pipi“ abandonam complet (poate pentru că nu sunt bunică!) Bunica aceasta este o eroină pe picioare, dacă așa se desfășoară povestea în fiecare dimineață, și sunt totuși câteva lucruri de remarcat.

La prima vedere pare că bunica e pun-te masă, ia-te masă, zăpăcită și dezorganizată. Nu am putut să nu remarc cu plăcere faptul că Lili își cară singură ghiozdănelul cu de toate. Urmărim povestea și e chiar plin: cărți de returnat, echipament de sport, cu tot cu încălțări… Apoi, dacă nu s-ar fi stricat vremea, micuța ar fi pedalat singurică, pe bicicleta ei, până la grădiniță. Cu tot cu rucsac!

Mă gândesc cum e pe la noi, când văd câte un bunic trăgând vârtos de ghiozdanul mult prea greu al nepotului. De multe ori așa e. Dar… văd același lucru și la pregătitoare, când nu are în ghiozdan decât sticla cu apă și ceva de mâncare. De ce i-l cară?! Pentru că noi suferim masiv la a responsabiliza copilul. Povestea o colegă că a avut „ideea“ de a-i pune la after pe copii să răstoarne ghiozdanele pe bancă. Nu numai că aveau și manualele pentru disciplinele din celelalte zile, dar le aveau pentru ambele semestre!! Și așa ne plângem că e ghiozdanul greu?!?!

Vă invit să ascultați povestea mai jos și să îmi spuneți dacă nu i-ați modifica și voi titlul în „O dimineață cu bunica eroină“.

Chiar dacă este recomandată copiilor de la 3 ani, mi se pare ușor de urmărit de cititori începători și plină de învățăminte pentru școlari mici. Poate că, văzând din afară și recunoscându-se în personaj, vor face măcar un mic efort pentru a schimba lucrurile.

Cartea este disponibilă în librăria online a Editurii Paralela 45 (unde puteți și răsfoi o parte din volum), dar și în alte librării precum eMag, Libris, elefant, cărturești, Librărie.net, cartepedia.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

Aniversări cu COVID

Aniversările au farmecul lor. Copiii vor o super-petrecere, din păcate acum nici de una la care să vină doar bunica cu un cadou nu au parte. Dacă mama nu e pricepută în ale bucătăriei, nici tortul nu e garantat. Nimic mai trist decât să fie ziua ta în vremuri ca cele pe care le trăim noi acum. Am ratat și noi două reuniuni de familie, pe care le așteptam de ceva vreme. Prima a fost nepoata mea, pe care am văzut-o live pe net suflând lumânările și am cântat cum am putut mai bine… Ecranul cu fețele noastre apare în poza de la ziua ei. Apoi a venit ziua mamei mele. Am făcut iar video-conferință și, ca să avem amintire, avem o captură de ecran cu fețele noastre. Dar bunica e în grupa de risc, cum să te joci cu „cadourile”?! Nu ne-am dus la ea.

Las adulții. Citeam și pe net că mulți se confruntă cu această provocare, de a face totuși copilul să simtă totuși că este o zi altfel. Și oamenii sunt destul de inventivi. Totuși, nu e chiar de ici, de colo, să organizezi ceva. Înainte să se decidă închiderea școlii, am avut parte de o aniversare la clasă, cu bomboane și cu cântec. Am aflat apoi, printre lecții și întâlniri video, că urmează aniversarea altui pitic din grup. M-am tot gândit ce să fac să marcăm ziua lui, așa că am fost mai mult decât fericită că am organizat grupul de pe G-Class, căci am putut să dau „temă” personalizată, fără să vadă și sărbătoritul, să ne organizăm, cu mic cu mare, să facem o galerie de felicitări și să ne întâlnim online să cântăm La mulți ani! Au fost încântați de idee și au fost mai punctuali ca niciodată în conferință. Tot stăteam de vorbă că e „petrecere surpriză”, noi stăm ascunși după o canapea imaginară și așteptăm personajul principal să intre pe ușa virtuală.

Și… ca la orice petrecere-surpriză, numai sărbătoritul lipsea, pentru că nu am avut niciun complice care să îl „aducă“ la party. Așa că am pus mâna pe telefon, am devoalat surpriza mamei, care l-a adus în cele din urmă în încăpere, unde 11 pitici așteptau emoționați cea mai trăsnită petrecere la care au fost până acum. Am cântat în cor. Nu întrebați ce a ieșit, vă spun doar că intenția contează, surpriza și bucuria copiilor. Am pus felicitările pe ecran partajat, s-au bucurat și cei care le-au făcut, dar și destinatarul, care le-a salvat ca amintire. Eu i-am lăsat apoi singuri să discute și am ieșit din întâlnire. Au nevoie și de un timp al lor.

Sper ca până la vară, când sunt următorii sărbătoriți ai familiei, ori să ieșim din casă, ori să învăț să fac tort.

Până una-alta, voi ce idei aveți pentru astfel de aniversări? E tare greu să fii mic și, deodată, absolut tot ce era distractiv să fie tăiat de pe listă. Ce ați mai auzit sau ce ați făcut, dacă ați avut acasă un mic sărbătorit?

cuvinte calculator

Copiii mici și deprinderile digitale

De când lucrez online cu piticii mei am constatat că există câteva inconveniente. Cel mai jalnic stau la capitolul feedback. Chiar dacă lucrăm live uneori, este destul de greu să îmi dau seama ce poate cu adevărat copilul pentru că… e mai ceva ca la teatru, cu sufleor profesionist, care îi spune ce trebuie să răspundă. Eu am răbdare, așa, ca la clasă, de câte ori le vine rândul, ca fiecare să citească pe litere. Eu nu mă grăbesc. Nu știu de ce piticul ar trebui să răspundă instant la ceea ce are de făcut, cum ar fi un cuvânt de citit de pe ecranul pe care eu îl partajez cu ei… Sau, dacă cer să formuleze o propoziție cu acel cuvânt, de ce trebuie să fie ideea părintelui mai bună decât a lui?

Așa e când copiii sunt mici și nu pot face mai nimic fără cineva în umbra lor. Cel puțin acum mi-aș fi dorit să am o generație mai mare, să fim „doar noi“, așa cum văd la copiii mei. Când ei au ore live, mi se interzice complet să intru în cameră, nici nu știți ce-am pățit pentru poza aceea furată în timpul orei de mate, chiar dacă e de la spate!

Am trecut și peste aceasta și m-am gândit cum să fac să le dau ceva mai „de calculator“ copiilor. Cum ar fi, de exemplu, să scrie cuvinte pe ecran. Dar mă lovesc de altă problemă: trebuie să cunoască tastele. Aș putea să le dau quizz-uri cu imagini, ei să scrie ce reprezintă, sau să le dau cuvinte scrise cu literele mici de tipar și ei să le transcrie cu cele mari, pe care le văd pe taste. Însă cum ei cu siguranță nu au scris mesaje pe telefon sau la calculator, nu sunt deloc familiarizați cu tastatura.

Apoi, mai e o problemă: câți au tastatură românească? Aceea pe care apare Ș, Ț, Ă, Î, Â ? Aici am nevoie de ajutor de la părinți, să lipească pe taste niște etichete mici cu literele. Nici nu îmi trece prin cap să pornesc cu ei scriind fără diacritice, am mai avut seria trecută un copil care scria așa și am avut de tras, nu glumă. Dar să presupunem că o lămurim și pe aceasta…

Ca să căpătăm ceva deprindere în a căuta literele pe tastatură, am pregătit o fișă de lucru. Pentru ai mei, mici, indicațiile vor fi să scrie cu litere de tipar între liniile continue ale liniaturii, apoi să coloreze tastele pe care ar trebui să apese ca să scrie cuvântul pe calculator. Copiii mai mari pot folosi liniatura pentru a scrie literele de mână. Fișierul conține și o pagină fără poze, o puteți folosi pentru a scrie, la alegere, orice cuvinte doriți să exerseze.

După ce se obișnuiește cu așezarea literelor, puteți să le scrieți direct pe calculator. Trebuie doar să îi mai arătați câteva taste:

  • rând nou – Enter
  • șterge – Backspace
  • spațiu – Space
  • scrie numai cu litere mari – Caps Lock 
  • scrie o literă mare – Shift+Litera

Când va ajunge să aibă nevoie și de semne, puteți trece la a doua lecție de operare a calculatorului.

Să mai spun cât de mult mi-aș dori să am cu ce să fac acel opțional de informatică pentru clasele primare ? Dar nu să căutăm unde e butonul de power pe un calculator desenat, ci să învățăm efectiv să folosim calculatorul pentru ceea ce avem de lucru la școală: teme, proiecte, prezentări.

cuvinte calculator

În încheiere, reiau rugămintea pe care am notat-o și pe materialul oferit gratuit: nu distribuiți pdf-ul nicăieri pe internet, îl salvați pentru utilizare personală. Dacă doriți să îl recomandați cuiva, dați share acestui articol. Respectați în acest mod drepturile de autor, dar și munca mea (deloc puțină!)

Dacă aveți nevoie de material în altă formă sau cu modificări, vă rog să reveniți cu un mesaj la acest articol.

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunicul

O zi cu bunicul – Alex DE WOLF, Arend VAN DAM

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunicul

AREND VAN DAM, ALEX DE WOLF
O zi cu bunicul – Editura Paralela 45

M-am gândit că, după două săptămâni de școală acasă, piticii mei sunt dornici să mai audă și alte voci decât cele ale părinților, așa că pentru ora de lectură le citesc eu povestea. Nu a fost ușor să aleg una pentru această săptămână. De obicei vreau să fie ceva legat de litera pe care tocmai am învățat-o, însă acum m-am gândit că O zi cu bunicul , apărută la Editura Paralela 45, este mult mai potrivită. Și așa ni se tot reproșează că legătura cu viața reală lipsește la școală… Aceasta e încă o dovadă a flexibilității programei. Ți se cere să faci lectură, nu îți impune nimeni ce. E alegerea ta dacă te limitezi la variante clasice.

O zi cu bunicul este o zi petrecută în casă. Afară plouă, Beni a rămas în grija seniorului familiei care dă în mintea copilului și improvizează în podul casei o aventură de neuitat. Copiii de azi se plictisesc în casă pentru că ei nu au rămas niciodată singuri, puși în situația de a-și inventa jocuri. Nu îmi amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, deși eram, împreună cu fratele meu, capabili să ștergem orice „urme“ de joacă în momentul în care auzeam locomotiva trenului cu care părinții soseau acasă.

O zi cu bunicul a trezit toate aceste amintiri: cu „barca“ pe apă în baie (apa oprită în cadă pentru vremuri grele pe care plutea cădița de copii mici) cu o vâslă improvizată din mătură. Pentru că era iarnă, fratele meu s-a ales cu o rundă de penicilină după distracție. Cort de indieni în sufragerie: coada de la mătură pusă în suportul de brad, cearceafuri legate sus de ea și prinse cu bolduri în covor (n-am reușit să le adunăm la timp, mama tot nu înțelegea cum s-a vărsat cutia cu ace pe tot covorul). Cort peste masă: simplu de realizat, îmbraci masa în pături, tragi un prelungitor, bagi o veioză, un casetofon, joci cărți sau remi. Aventuri călare – din masa pliantă (fixă la mijloc, cu două părți care se ridică) inventam un cal cu cap dintr-o pernă și ne plimbam amândoi (o repara tata mereu că îi picau șuruburile, „inexplicabil“). Sărituri de pe șifonier în pat – la fiecare curățenie generală, mama număra disperată arcurile rupte și nu găsea „explicație“. E ca în Filantropica… povestea e cea care contează. Bunicul din poveste răstoarnă barca, se târăsc pe plajă imaginară, explorează peșteri. Bunica nu e mai prejos, deși pentru a pune în practică jocul e de la final trebuie să stăm, deocamdată, în casă.

Dacă povestea online nu are același farmec ca cea citită chiar de bunici, ori dacă vreți să îi acordați bunicului diploma de la final, o puteți comanda în librăria online a Editurii Paralela 45 sau la Libris, Elefant, eMag, Librărie.net, Cartepedia .

Voi ce idei de aventuri în casă aveți? Desprinse din amintiri sau din zilele pe care le petrecem în casă deja de ceva vreme… e imposibil să nu găsim ceva. Se pot adăuga și în curte, cât timp nu presupun copii din vecini veniți în vizită.

Dacă acceptați o provocare în plus, aveți aici detaliile probei din această săptămână.

Provocare: cum arată catedra ta online?

La catedră. Online

Uite că în curând se împlinesc două săptămâni de stat la catedra online. Peste tot lumea se vaită că e greu în casă, că se plictisește. Sincer eu n-am apucat și probabil abia în vacanța de Paște o să apuc, cu puțin noroc, căci zilele se scurg mai repede ca niciodată, muncesc de-mi sar capacele de dimineață până noaptea târziu. Dacă nu învăț eu ceva nou, pregătesc lecțiile și activitățile ori mai dau o mână de ajutor prietenilor și familiei să se descurce la acest nou mod de școală. Ori, la nevoie, chiar mai explic noțiuni pe care netul nu le poate lămuri cum trebuie. Omul-orchestră, sau cetățeanul multilateral dezvoltat pe care îl visa Tovarășu’  acum niște decenii, este ceea ce am ajuns în ultimul timp.

Pregătirea materialelor

E de departe cronofagă. Șansa să găsești exact ceea ce cauți este destul de mică, asta dacă nu ești obișnuit să scanezi fișe sau să le iei de pe net de-a gata. Eu prefer să mi le fac singură, de obicei după scenariul pe care îl gândesc pentru lecție. E o muncă fantastică, dar – recunosc – îmi place. Plus că fișele sunt de multe ori pline cu lucruri de care nu am nevoie, cum ar fi liniaturi pentru scrierea literelor mici de tipar… sau semne grafice care nu au liniatura tip 1, ca să dau doar două exemple de ieri.

Cele „tipărite“ sunt cea mai mică problemă. Școlarul mic are nevoie să vadă și să atingă, așa că tutorialele video sunt, pentru ei, cea mai bună variantă de lucru, iar pentru profesor, criminală de-a dreptul. Cel mai simplu e să te filmezi și să trimiți filmul. Pare simplu, dar să te filmezi eficient e nevoie de două lucruri: camera să nu se miște/tremure și să se vadă bine. Te trezești așadar că ai nevoie de un aparat satisfăcător și de un mod de a-l fixa astfel încât să se și vadă ce faci și nici să nu îl atingi. Soluții… un cameraman și/sau un trepied. Dacă nu ai nici una, nici alta, trebuie să fii extrem de inventiv…

Zilele trecute primesc un telefon de la una din minunatele mele prietene. I-am spus mereu că e specială, chiar dacă ea consideră că nu, pentru că nu ezită să învețe lucruri noi și să iasă din zona de confort. Enorm de mulți îl iau pe „nu știu-nu pot” în brațe și nu fac nimic. Despre ce era vorba: Zi-mi cum filmezi tu de se vede așa, de deasupra. Și nu se mișcă imaginea. 

Filmez cu telefonul (n-am ajuns mai departe, financiar vorbind), dar e un Samsung Galaxy Note 4. Când am plâns plătind acum niște ani rate la el, mă alinam că este minunat pe post de cameră foto/video (aparatul meu Nikon a fost abandonat pentru pozele curente) și, în plus, are pen și îl pot folosi pe post de tabletă grafică. În felul acesta am supraviețuit o vară corectând pe fotografii temele copiilor, căci era păcat să nu dau feedback imediat celor câțiva care au ales să facă și altceva decât să se joace. 2-3 pagini la câteva zile au meritat efortul.

Telefonul îl sprijin pe trepiedul foto. Mi s-a mai întâmplat să îl dărâm, să o iau de la capăt, dar în timp m-am obișnuit să lucrez cu mâinile printre picioarele trepiedului. Momentul de filmat nu e ușor de găsit. Preferabil să fie soare – lumină albă, să nu am umbre pe birou, să am un decor care să avantajeze subiectul filmat.

Dar… ea nu avea trepied. I-am povestit atunci cum filmam la începuturi. Puneam noptiera sub uscătorul de rufe, camera sus, pe uscătorul închis (nu cădea, căci firele de sârmă treceau în două direcții perpendiculare) și filmam. Sau… puneam teancuri de cărți pe colțurile biroului, suspendam pe ele același uscător la ce distanță aveam nevoie și așezam camera deasupra. Multă muncă să amenajezi un „studio“ de film și de multe ori în spatele camerei e mai amuzant, de Stan și Bran! Dacă aveți și alte soluții practice, spuneți, poate ușurăm viața multora.

La final, ceea ce înregistrez trece la editare. De multe ori filmul iese foarte lung, însă nimeni nu prea are răbdare să vadă mișcările repetate, chiar dacă tu ai nevoie de ele. Cresc viteza de redare după ce las să se vadă despre ce este vorba. Oricum videoclipurile pe care le folosesc și în mod normal la clasă nu pot avea o lungime mai mare de 2-3 minute, căci se plictisesc. Însă în 2 minute le pot arăta tot proiectul, pentru realizarea căruia aș avea nevoie poate de 5 sau 10 minute! În plus, la clasă las filmul să ruleze pe tot parcursul orei, așa fiecare se poate uita unde a ajuns și ce mai are de făcut, mai ales când proiectul nu este foarte simplu.

Interacțiunea cu elevii

La clasă e simplu, căci doar ești tu acolo să explici sarcinile de lucru, să citești cerințele cu ei și să vezi dacă e clar scopul exercițiului. Însă de la distanță e greu, căci nu poți primi feedbackul dat imediat de mutrițele lor – au înțeles ori ba? Când copiii sunt mici și părintele trebuie să preia sarcinile, e și mai dificil, pentru că trebuie să îi explici omului clar și pas cu pas ce trebuie să facă. Toți au intenții bune, însă pentru cei mai mulți abordarea unei lecții este probă olimpică și un război continuu al nervilor. Însă ei, mai mult decât mine, înțeleg că tot efortul acesta e pentru copilul lor. Dacă tu nu vrei să faci, atunci cine? Cineva „plătit pentru asta“…?

Am activat G-Classroom și lucrurile s-au mai așezat. Știu că mai e mult până voi primi toate temele pe platformă, oamenii învață, se străduiesc, ca și mine. Au a doua variantă grupul de facebook, cu care sunt mai familiarizați. Fiecare provocare la care răspund mă încurajează că merită să mă zbat și să mă agit. De câte ori trag linie și fac bilanțul, îmi repet ce mi s-a spus în facultate: Înțelege că nu vei reuși cu toți. Trebuie să accepți asta. Și atunci, pentru cei care vor, mă străduiesc.

Însă am și eu piticii mei… De exemplu, nu mă omorî cu teme pe whatsapp. Dacă te-am rugat frumos, cât am putut eu de frumos, să nu îmi mai trimiți așa… Chiar nu se poate?! Nu mai suport aplicația aceasta, îmi vine să o dezinstalez, de sărbători toată lumea trimite poze cu flori și iconițe, acum circulă rugăciuni și primesc de țâș-pe mii de ori același comunicat dat la tv, de la toți din listă. Stau să șterg de pe telefon toate minunile, ca să am acces la cele importante: comunicate de la școală sau… ce să fac, temele copiilor mei.

Și o rugămite, MARE! Dacă vreți să schimbați viața pe whatsapp, nu mai mulțumiți de câte ori cineva face ceva. Ca profesor, 30 x mulțumesc e o prostie. Poate scrie doar primul părinte care vede: „Vă mulțumesc în numele tuturor!”, și e de ajuns. Învățați să folosiți aplicații pentru centralizarea opiniilor, Google Forms, de exemplu. Ieșiți din zona de confort și nu mai faceți lucrurile doar ca să fie făcute!

Ar mai fi multe de zis, dar prefer să formulez o concluzie. Ne vom întoarce la școală și, în timpul scurt pe care îl vom avea la dispoziție, va trebui să condensăm materia. Tot ce am făcut acum online vom relua. Școala online nu e obligatorie, nu se pun absențe și nu se dau note. Însă e un tren al vieții cu care ar fi bine să te plimbi. Când voi face o literă pe zi (și nu pe săptămână cum era normal), cei care au profitat de mâna întinsă acum nu vor avea probleme să se adapteze. Pentru ei va fi doar o recapitulare. Cei care aleg să nu se agite își vor da (sau poate nu) seama prea târziu.

Am în clasă copii ambițioși care pot foarte mult, vor mai mult. Copii care vor, dar nu pot atât cât și-ar dori. Și ultimii… înțelegeți voi. Pentru primele două categorii mă agit și îmi spun că răsplata e în cer sau în ceea ce aștept să retrăiesc: bucuria din ochii lor când ne revedem dimineața.

Nu uitați, #stămacasă!

Provocare: cum arată catedra ta online?

Provocare: Cum arată catedra ta online?

Elev la noua școală

Deunăzi vorbeam cu un prieten mult mai înțelept decât mine despre tsunamiul care a lovit școala românească. Printre altele, îmi spunea că acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm în punctul în care schimbările vor fi adânci, căci au lovit direct în rutinele pe care le aveam. Este destul de clar că nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile se vor schimba ori foarte mult în bine, ori fisurile se vor adânci și apar rupturi. Era optimist când mi-a spus că, indiferent ce se va întâmpla cu școala noastră, în privința mea e liniștit. Cumva mă pregătesc tacit de mulți ani în această direcție și mă voi adapta fără probleme. Știu că în felul lui mă încuraja să rezist.

Am închis telefonul și m-am gândit cum ar fi să rămân profesor la o școală online, la distanță, o școală umbrelă pentru cei care vor fi dispuși în viitor să încerce un sistem alternativ. Nu mi-a displăcut ce mi-am imaginat, căci au rămas în fața ochilor doar acele imagini calde ale profesiei de dascăl, fără mizeriile care îți amărăsc viața zi de zi. Am căutat să înțeleg de ce am avut această senzație. Ce e totuși atât de diferit față de școala din offline? Răspunsul este simplu: elevul.

Elevul online este diferit

Să luăm elevul care face acum lecții pe net. A descoperit, poate fără să își dea seama, că nu învață nici pentru profesor, nici pentru părinți, învață pentru el. S-a trezit de pe o zi pe alta că este implicat direct în învățare, că trebuie să-și organizeze timpul, trebuie să rezolve singur sarcini pe care înainte le putea ignora cu stil, îndeplinind doar una singură: aceea de a se așeza în bancă. Nu te obligă nimeni să intri în conferință la ora anunțată, nu te ridică nimeni în picioare să te întrebe de ce nu ai tema. Acum totul poate fi oprit de la un buton și lumea aceasta, a școlii, dispare din camera ta.

Elevul online este disperat în lupta cu sine însuși, căutând acea motivație intrinsecă să meargă mai departe. Și poate că după această luptă vom avea surpriza ca copiii noștri să înțeleagă că dreptul la educație e un privilegiu la care nu trebuie să renunțe. Poate vor înțelege și ei, în sfârșit, de ce se duc la școală: nu ca să își etaleze ultimele haine de firmă, ci pentru că sunt responsabili în învățare.

Dacă până acum se vorbea mai mult teoretic de transformarea profesorului în partener în învățare, anul acesta va fi decisiv pentru cei care vor fi de acord să își schimbe rolul. Acum ceva ani mi s-au aprins niște beculețe când am auzit de flipped-classroom. Profesorul punea la dispoziția elevilor un material pentru studiu, pe care aceștia îl parcurgeau independent anterior întâlnirii. Fiecare înțelegea ce și cum putea, dar apoi întâlnirea față în față urma să fie de fapt o dezbatere, o analiză de idei, o lămurire a aspectelor neînțelese. Avantajele mi s-au părut fabuloase. Imaginați-vă doar acele cursuri la care profesorul dictează o oră sau două și te ard articulațiile de la atâta scris. Cum ar fi dacă elevul ar primi acel material înainte, l-ar parcurge, iar ce nu înțelege ar avea ocazia să descopere prin întrebări? Părerea mea e că ar funcționa minunat cel puțin de la clasele a patra-a cincea în sus. Iar noile clase online, făcute acum, ar putea avea un cuvânt de spus în această privință.

Poate că nu ar funcționa chiar cu toate disciplinele și în niciun caz cu toate vârstele, deși pot găsi exemple punctuale și pentru clasa pregătitoare. Însă ar fi o schimbare majoră de care avem toți nevoie – să devenim actori în actul de învățare, nu spectatori.

Școala de la mine de acasă

Mă uit la copiii mei. Andrei – total autonom. Am prins pe grupul de părinți al clasei ceva vibrații din organizare, m-am implicat în a stabili cine și ce aparat folosește în casă când se suprapun lecțiile, cine ce colț primește (toată lumea e cu capsa pusă, e război). Știe când are ore și își îndeplinește sarcinile. De remarcat însă că entuziasmul e la cote „maxime”, fix de școală nu îi arde, dar nu e ceva nou. La 17 ani însă consider că ești capabil să iei decizii și să suporți consecințe, așa că păstrez distanța, e mult mai sănătos decât să ne duelăm în decibeli pe fond de stress.

Iris e an terminal. Coșmarul acesta se va încheia pentru ea cu un altul, o loterie a șanselor, demoralizantă și stresantă. Orele de română și matematică sunt zilnice, program intensiv. O văd terminată când se ridică de la birou. S-a apucat să facă ordine în cameră, brusc o deranjează tot ce nu e la locul lui. Apoi a mutat mobilă. A venit și la mine în dormitor să găsească niște chestii de modificat (și a ieșit cum a vrut ea, cât că eu nu aveam chef). Stă și se gândește la proiecte de arte pentru blog. Comandă cărți pe net. Citește și vorbește la telefon. Are grupul ei de suport, gașca de zuze din primar s-a reactivat. Se trezeste dimineața, ia o gură de teleșcoală, comentează ironic, dar o iert. Apoi muncește. Seara nici de seriale nu mai avem timp. A spălat balconul, vrea să iasă la aer, să alerge. I-am dat voie la alergare pe loc în balcon.

Sunt conștientă că e o probă de rezistență a nervilor. De-asta râdem împreună la toate glumele primite. Pe grupurile de elevi circulă unele foarte bune, nu ezitați să încurajați copiii să vă dea share. (Un exemplu doar)

PS: mi se reproșează că sunt mai ocupată ca înainte, nu am timp de joacă…

classroom

Metamorfoza unui profesor

Până acum o lună, oricine putea fi profesor, oricine putea da sfaturi, oricine putea să bage mâinile în buzunar până la cot și să-i arunce profesorului că „nu pare să știe prea multă carte”. Și… ne-a lovit pandemia. Ne-a luat pe nepregătite (dar deja pentru neprevăzut ne-au antrenat mult autoritățile) și ne-am trezit că am fi avut nevoie de toate acele competențe pe care le trâmbițăm de aproape un deceniu.

Cum ar fi fost dacă era deja formată competența digitală și cea de comunicare într-o limbă străină?
Nu-i așa că nu-ți mai prindeai urechile în fața calculatorului când te dai de ceasul morții să trimiți temele copiilor? Eeee, ce bine ar fi fost!

Ghinionul școlii de acasă e că profesorii (aceia câți au ales să își facă treaba în continuare) trebuie să delege atribuții. Și nu e că delegi supravegherea copiilor, nuuu, trebuie să delegi secvențe de lecție pentru care tu ți-ai tocit coatele vreo trei sau chiar cinci ani pe băncile facultății, dacă nu cumva ai și liceul pedagogic și se mai adaugă niște ani în plus. Dacă, să spunem, ți-a luat cinci ani să te transformi și să devii un om capabil (cel puțin teoretic) să îi învețe pe alții, acum trebuie – pocnind din degete – să îi înveți pe părinți cum să devină măcar asistenți la clasă. Peste noapte, trebuie să îi scoți din ou direct fluturi!

Am crezut că doar la noi e problema aceasta, căci na, sistemul educațional e pe butuci, toată lumea se pricepe din afara școlii și nimeni nu știe ce face. Dar am vorbit cu prieteni din afară, cu copii mici, la clasele primare. Ei mi-au spus că se confruntă fix cu aceleași probleme ca părinți, dar și profesorii lor se zbat la fel ca ai noștri, copleșiți de avalanșa de indicații pe care trebuie să le dea.

Vorbesc și cu prietenii din țară, care nu mai știu cum să umple timpul petrecut în casă. Care timp!? Căci, de o săptămână, n-am avut timp să deschid niciuna dintre cărțile de pe noptieră. Pregătirea lecțiilor durează de 10 ori mai mult. Nu numai că pregătesc materialul (ori îl creez, ori îl scanez, filmez, editez etc.), dar apoi trebuie să scriu pentru fiecare activitate, detaliat, pas cu pas, cum se desfășoară. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai dificil de lucrat. Și dacă să scrii proiecte de lecție era un coșmar, ceea ce facem acum este – în engleză sună mai bine – living hell.

Eram sigură că nu ne vom întoarce la școală, așa că am urmat un sfat practic. Uneori suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Nu am vrut să improvizez în materie de lecții pe net și scurta experiență de a da de lucru pe grupul de facebook al clasei a fost exact imboldul necesar pentru a ieși din zona de confort și a face lucrurile cum trebuie. Știam de ceva ani de Google Classroom, mi-ar fi plăcut la nebunie să intrăm din prima așa, dar… cum să convingi oameni care nu știu/nu pot/nu vor/dați voi altă variantă să facă un efort să învețe lucruri noi de care nu consideră că au nevoie? Nu poți. Așa că am rămas la prima variantă decentă de comunicare. (Whatsapp e cea mai proastă, de departe!)

Totuși, nu am avut probleme cu a da/explica temele, însă când a venit vorba de feedback, de a contoriza cumva temele, de a întocmi un raport (eram sigură că ni se va cere și azi chiar am dat prima informare), deja am constatat că îmi lua extrem de mult timp să fac muncă de secretar. Așa că m-am apucat să setez consola de la google, G Suite for Education.

Google Classroom

Ca să fie clar, am experimentat de trei ori învățatul online ca participant la curs. Aveam idee cum e în banca virtuală, însă acum, când m-am ambiționat să stau și la o catedră online, m-am simțit ca atunci când cobori în beci și dai cu capul de grindă. Te ia cu amețeală rău de tot. Am văzut steluțe, am aplicat soluția fifty-fifty (alege ce-ți trebuie) și sună un prieten, căci am și eu limite, iar lucrurile au început să se miște. Am folosit domeniul web al site-ului, dar ideal ar fi ca școala, dacă are un domeniu propriu, să seteze consola pentru toți profesorii. Apoi sarcina ta de profesor virtual la clasă e ceva mai simplă. Poți activa o clasă și de pe contul personal, dar nu recomand, căci sunt limitate opțiunile de interacțiune.

Câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat „de trei zile-ncoace“:

  • Pot organiza clasa pe discipline (Topics, Subiecte) și la fiecare dintre acestea pot să adaug teme.
  • Lecțiile pot fi publicate imediat sau pot fi programate. Așa pot aranja frumos orarul pe o săptămână și sper ca săptămâna viitoare să îmi iasă mai bine.
  • Temele se predau de către elevi individual și un plus pe care nu l-am văzut inițial, sunt doar între mine și familie/copil, nu vede toată clasa ce face copilul tău. Pe grupul de facebook erau toate vizibile. Pe de-o parte regret, căci recomandările de lucru erau citite de toți cei care se poticneau în același loc, pe de alta, unii se simt mult mai confortabil în privat și au început să trimită temele.
  • Există mai multe tipuri de teme, în funcție de ce ai nevoie. Mâine încerc primul „test“ (de fapt o lecție sub formă de întrebări pentru copii), mai mult cu răspunsuri deschise decât cu puncte acordate. Cum de ceva ani mă joc cu Google Forms, nu mi se pare complicat. A fost nouă doar setarea pentru acordarea punctajului și introducerea răspunsurilor corecte, la care încă am de studiat.
  • Fișierele puse la dispoziție pot fi și linkuri, trimiteri pe youtube, dar poți crea și fișiere în Google Drive, iar elevii, la rândul lor, să cloneze și să rezolve provocarea.
  • Verificarea temelor mi s-a părut complicată, însă am descoperit că, dacă o fac direct de pe catalog, merge mult mai repede. Văd dacă cineva a urcat tema, o deschid, o verific, dau punctele (chiar dacă e clasa pregătitoare, dau un număr de puncte în funcție de dificultate) și văd apoi automat, centralizat, cine și cam cum stă cu lucrul.
classroom

Sunt prezenți online 17 din cei 20 de elevi.  

Celebrele „conferințe“

Da, normal că am încercat și întâlniri video, dar e halucinant și cumplit de obositor cu copii mici.

Părți bune:

  • Copiii au fost atât de emoționați prima dată când s-au revăzut că am stat jumătate de oră să ne salutăm și să ne facem cu mâna.
  • S-a lăsat cu lacrimi, cu declarații, au uitat ce voiau să spună…
  • Dacă proiectez ceva (share screen), văd toți foarte clar, nu ca ce se zărește cu proiectorul de la clasă.
  • Chiar aveau nevoie de aceste momente!

Părți mai puțin bune:

  • Este aproape imposibil să le explici cum e cu liniștea. Nu știu de ce mă agit atât, nu îmi ieșea nici la clasă, dar… cum zice fiimea, cine te oprește să le tai microfonul? Păcat că nu merge și la școală… Sunt însă optimistă, căci săptămâna viitoare trebuie să predau litere noi așa cum nu ne-a învățat nimeni niciodată! Dacă deja ați încercat, vă rog, orice sfat e binevenit!
  • Când manevrez o prezentare, pierd din vedere fețele lor. Aici cred că o rezolv, voi atașa laptopului încă un monitor. Pe unul rulez prezentarea, pe unul mă uit la conferință.
  • Toți vor să vorbească. Noroc cu memoria vocilor, îmi dau seama cine deschide gura și fără să văd.

Sugestii:

  • Am stabilit că ridicăm mâna. Data trecută am realizat că nu îi pot vedea pe toți, așa că azi le-am spus să scrie un V pe chat dacă vor să vorbească. Când ne-am luptat cu litera V și am căutat-o în jur, ei au descoperit că, atunci când ridică două degete se formează un V de la vreau (să) vorbesc. Rezultatul a fost bun, pentru că așa am avut o listă clară de luări de cuvânt. Probleme au avut cei care au intrat de pe telefon.
  • Pentru că m-am gândit totuși la o ordine, le-am pregătit propoziții scurte de citit care începeau cu numele lor. Îți vezi numele – e rândul tău să citești. A mers și nu prea, căci erau și absenți, am redistribuit rolurile. Dar e o idee, să pregătesc sarcinile de lucru și să scriu numele copilului.

Dincolo de toată această agitație, profesorii au ridicat mănușa provocării. S-au adaptat, citesc, participă la webinarii ajutătoare pe net. Inspectoratul se mișcă și el, deși abia miercurea viitoare e o conferință despre Google Classroom, când probabil deja voi fi dibuit multe chichițe. Rămân însă lucruri pe care nu le vor putea rezolva: copiii care sunt privați de o șansă pentru că părinții lor decid să nu se implice sau sunt pur și simplu depășiți și copiii care, deși și-ar dori, nu au cu ce, tehnic vorbind.

 

 

 

 

axa numerelor 11-20

Numerația 11-20: consolidare

Lecțiile de matematică au devenit mai complicate când, dincolo de scrierea și citirea numerelor din concentrul 11-20, am trecut la exerciții mai complicate, de ordonare și comparare. Unul din jocurile de încălzire cu care încep lecțiile este acela de a ordona pe axă numerele. Materialul l-am pregătit la începutul anului, l-am plastifiat, i-am adăugat pe spate bucățele de magnet și le pot așeza ușor pe tablă. De obicei desenez axa, pun marcajele și apoi împart jetoanele copiilor care trebuie să numere să vadă unde așază, căutând întâi cine îl are pe cel mai mic. Mai am o variantă, care presupune pe sfoară și prins cu cleme, dar nu am apucat să o fac doar cu numerele până la 10.

axa numerelor 11-20

După ce le ordonăm, le citim în ordine crescătoare, apoi descrescătoare. Mutăm deasupra axei numerele pare (sau impare, nu contează, cât timp unele sunt deasupra, unele dedesubt) și le citim doar pe acestea, crescător și descrescător. Deja marea majoritate s-au obișnuit și le facem repede. Ultima dată am apucat să rezolvăm și exerciții de comparare a două numere, sau să stabilim vecinii unui număr, care e mai mare și care e mai mic.

Din păcate, cam aici ne-am oprit cu lecțiile. Pentru că pentru unii este încă dificil, am refăcut materialul de toamna trecută, l-am micșorat pentru a se putea utiliza mai ușor pe masă sau pe covor. Am scris numerele de la 0 la 20, le-am și reprezentat cu biluțe. Materialul disponibil aici se printează (preferabil pe carton sau se plastifiază) și se decupează, astfel încât să existe jetoane cu numere și jetoane cu mulțimi. Variante de joc:

  1. Se amestecă jetoanele cu numere, se cere copilului să le ordoneze crescător / descrescător.
  2. După așezarea numerelor, realizează corespodența între acestea și cartonașele cu mulțimi, prin numărarea elementelor.
  3. Se cere să aleagă numele pare/impare și să le ordoneze crescător / descrescător.
  4. Se extrage un număr și se cere copilului să găsească vecinii acestuia, să stabilească care e mai mare, care e mai mic.
  5. Se extrag două numere și se compară, care e mai mare, care e mai mic.
  6. Se caută numere mai mari decât x și mai mici decât y, în intervalul dat. Aici este de ajutor să se reașeze toate cartonașele în ordine crescătoare. Se mai pot cere numerele aflate între două numere date, sau de la un număr dat până la altul.

Fiecare variantă de joc se repetă până se observă că nu mai întâmpină dificultăți. După jumătate de oră de lucru, cel mult 45 minute, o pauză e binevenită. Se pot relua exercițiile care au mers mai greu, dar cele noi se lasă pentru ziua următoare.

Mai jos aveți o secvență de joc cu materialul de la clasă:

Mai multe variante de exerciții cu jetoanele confecționate aveți mai jos. Toate cele propuse pot fi realizate cu jetoanele de la 0 la 20, eu am optat pentru separarea celor două intervale din două motive simple. Primul, căci poate fi folosit separat cel cu numere până la 10, al doilea, ceva mai practic, nu îmi intra în cadru tot șirul de 21 de jetoane. Nu am inclus în video exercițiile de tipul „care sunt numerele mai mari decât … și mai mici decât…”, dar se pot realiza. Ca ultim sfat, repetați jocurile până când copilul nu mai întâmpină dificultăți.

Pentru numerele de la o la 10, aveți aici suportul video.