În drumul meu spre atelier, pe care de cele mai multe ori îl fac pe jos, intersectez zona destul de centrală a orașului, trecând la pas prin stațiile STB care deservesc mai multe instituții liceale, cotate de „top“, începând cu Spiru, apoi câteva stații mai sus, Coșbuc, Xenopol, Mihai Viteazul, noroc că mă opresc totuși înainte de a ajunge la Hașdeu. Cert e că, la ora prânzului, mi se întâmplă deseori să merg la pas pe trotuar în spatele unor grupuri mai mari sau mai mici de adolescenți care dezbat, ce altfel, decât probleme de la școală.

După incidentul mediatizat de la Creangă, mergeam cu soarele în ochi în spatele a două tinere care se îndreptau spre stația troleului 85 de la Foișor. Erau indignate de amploarea pe care a luat-o subiectul în media de toate tipurile și nu înțelegeau de ce „toți proștii pun botu’ de parcă n-au mai auzit de așa ceva. Șterge Creangă din titlu și pune Xenopol. Știi bine că și la noi sunt. Sau orice liceu vrei. Doar că alții le ascund bine“. Trebuia să mă opresc, să aștept troleul și continuarea discuției, însă aveam o țintă și o oră de respectat.

Dialogul lor mi-a dat fiori. Ca de obicei, dezastrul nu poate fi măsurat și ceea ce vedem e vârful aisbergului aflat la suprafață. Și cum uneori se apasă niște butoane, se scot la iveală amintiri bine îngropate, mi-am actualizat un incident pentru care am solicitat intervenția poliției. Și, deși era clară agresiunea realizată în clasă, polițistul mi-a declarat că, atâta timp cât respectivul nu m-a atins, plângerea nu are niciun succes. Oare câți „neatinși“ n-au pe nimeni să îi apere?!

Pază și protecție

N-am idee cum e prin alte școli, dar la noi e trai, nenică. Nu tu camere, nu tu pază să te ia la întrebări cine ești, unde mergi, ce să mai vorbim de percheziții. Copiii se comportă cum îi taie capul. Fosta mea generație, pe care i-am predat „cuminți și ascultători“, e ceva de nerecunoscut după patru ani. Ultima ispravă a fost datul la țintă cu sticla de apă în senzorul de incendiu aflat pe tavan, la 4m înălțime. Imaginați-vă singuri ce-a urmat.

Îmi doresc acele camere puse peste tot, inclusiv în sala comună de la toalete. Doar în cabine nu se poate, deși acolo se petrec grozăviile. Dar poate că ar trebui și acolo, iar cel care e angajat să monitorizeze camerele în timp real să aibă un contract dur de confidențialitate. Și aceste înregistrări să aibă un regim legal, nu doar de supraveghere live, ci să fie ținute măcar 30 de zile. Să poată fi accesate la cerere, cu aprobarea directorului, iar sancțiunile să existe cu adevărat. Pentru că, pe baza lor, nimeni nu va mai contesta deciziile luate la nivelul școlii.

Cazierul educațional

Dacă tot avem un sistem informatic în care sunt trecuți toți elevii, celebrul SIIR, de ce nu are această bază de date și o secțiune pentru „cazier“. Sincer n-am idee de ce, spre exemplu, nu se introduc aici și absențele motivate și nemotivate. Sau de ce, la transfer, nu se menționează în fișa cu care copilul pleacă, și absențele, avertismentele sau alte decizii.

Am avut un elev care s-a transferat înainte de finalul semestrului. Avea vreo 70 de absențe nemotivate, urma clar nota scăzută la purtare. Ghici. La plecare, când i s-au dat actele, nu scria nicăieri acest lucru! Acolo unde a ajuns a părut imaculat, ușă de biserică. A mai avut și Andreiul meu un coleg în generală care, după un incident cu violență, sânge și copci la spital, a fost sancționat cu nota 6 la purtare. Dar… chiar dacă primești în aprilie decizia, ea nu se aplică decât în ultima săptămână de școală. Așadar, s-a transferat la altă școală, unde – din nou – a părut un înger.

Așadar, când s-a discutat în spațiul media despre copilul de la Creangă, cu care școala „nu a mai avut incidente“, dar care nu venise de multă vreme în instituție… Nu am putut decât să mă întreb: oare ce ar scrie în cazierul lui școlar, dacă acesta ar exista?

Așa cum la studenți există un sistem de credite, așa ar trebui și pentru elevi, un nivel de credite/puncte-amendă din avertismente care să înlocuiască nota la purtare. Ai depășit un minim stabilit, nu îți mai sunt accesibile anumite instituții școlare. Iar dacă strângi prea multe, te încadrezi la școli mai „altfel“ unde să se urmărească în primul rând modelarea comportamentului, cu personal de specialitate, chiar medical la nevoie.

Însă pentru aceasta ar trebui ca acțiunile elevilor să fie explicate clar: ai înjurat/ai amenințat un profesor/coleg/personal auxiliar, 1p; ai deteriorat baza materială a școlii – 10p, reduse la jumătate dacă plătești daunele; ai lovit o persoană în școală, 5p.; ai cauzat vătămări corporale care au necesitat îngrijiri medicale, 10p., iar dacă sunt și zile de spitalizare, creșterea proporțională a numărului de puncte. Și lista poate continua și adapta constant.

Amenzi școlare

Am intrat în contact de-a lungul carierei cu cercetări care abordau școala românească în secolul al XIX-lea, apoi al XX-lea. Existau, pe atunci, amenzi pentru părinții care nu trimiteau copiii la școală, indiferent de motivul pentru care o făceau. Comuniștii le-au scos, odată cu repetenția și ascunderea gunoiului sub preș.

De ce nu se reintroduc? Avem în ROFUIP prevăzut că părintele poate învoi copilul de la școală 40 de ore „din motive personale“. Unde în Europa mai există așa ceva?! Are chef părintele de-o vacanță când e liber,  ia copilul de la școală și pleacă. Apoi elevul se întoarce, fără să recupereze lecțiile, motivând la școală că el „nu știe pentru că a lipsit“, iar profesorul trebuie să se conformeze și să nu-l asculte din acel conținut. Oare câți văd nonsensul din această înlănțuire de fapte?!

Mai nou, de când pe aeroporturile internaționale poliția a început să îi ia pe „atât-de-preocupații“ părinți români la întrebări, de ce copilul nu e la școală, au început și cu idei: să le dea școala o hârtie care să ateste că au învoit în mod oficial copilul. Pentru că ei chiar nu văd care e problema! Nu există așa ceva, învoire oficială, școala nu îți dă voie să pleci tu cu copilul când și unde ai chef. Dar, pentru că așa e pe plaiul mioritic, când te întorci, poți să îi motivezi absențele…

Ei bine, eu aș scoate aberația asta. Pentru absențele nemotivate ale copiilor părinții pur și simplu să plătească amendă, câteva sute de lei bucata, sau muncă în folosul comunității, în primul rând școlare. Că avem o mulțime de treabă: de văruit, de dat cu vopsea, de reparat. Și din sumele strânse sau cotele de muncă am putea să avem și noi niște localuri mai acătării.

Dar…

Toate acestea trebuie susținute și prin cadrul legislativ mai larg. Amenzile școlare neplătite să apară în contul de la ANAF sau de la Impozite locale, să le blocheze accesul la ajutoare sau câte și mai câte se dau la noi. Să nu poți vinde casa sau mașina dacă nu sunt plătite.

Însă ca să ajungem aici, toți cei de sus trebuie să ajungă la concluzia că așa nu se mai poate și lucrurile trebuie să se schimbe, chiar dacă înseamnă să pierzi niște voturi. Peste o legislatură, când lucrurile vor intra în matca lor, vor avea ocazia să vină și să spună că au luat o măsură dură, dar necesară. Oamenilor n-o să le placă. Vor fi contestate. Însă dacă aceste contestații nu vor fi aprobate – pe baza acelor dovezi audio-video care vor însoți orice sancțiune – oamenii vor vedea că „nu mai merge și-așa“, „nu mai faci tu o românească“ și în cele din urmă vor accepta noile reguli.

Mai am vreo 25 de ani până la pensie. Încă sper să trăiesc vremuri mai bune, dar în același timp mă gândesc încotro s-o apuc dacă în școala publică lucrurile vor deveni imposibil de suportat.

Recunosc că nici nu m-am mai obosit să mă uit pe noile-reînnoitele proiecte de lege ale educație. Oricum toți acționează acolo sus conform vechiului proverb Câinii latră, ursul merge. și nu o să-i asculte nimeni pe oamenii de la firul ierbii și să vadă care sunt cu adevărat problemele cu care se confruntă.

Făceam însă un calcul că până la pensie mai am cel puțin 20 de ani (dacă nu cumva ne vor pensiona la 70). Așa că e timp suficient să mai prind câteva legi, căci am prins-o pe cea din 1999, pe cea din 2011, și de-acum, dacă se lansează moda, vor fi fără număr, cum spun trubadurii moderni.

Habar n-am ce se va mai schimba și dacă voi avea șansa să văd și ceva de bine. Însă acolo, pe lista ascunsă pe care tot încerc să o înalț în gând, am pus câteva liniuțe:

Homeschooling

Neapărat trebuie să se facă pași în această direcție. Mi-ar plăcea să lucrez, pe PFA, la mine la Atelier, cu 4-5 copii, în fiecare zi, o grupă suficientă de învățare atât cu cartea în față, cât și în oraș. Vrei să înveți despre animale? Îi iei de mână, zaci o zi la Antipa sau la Zoo. Iar dacă voi avea nepoți (calculez totuși că în vreo 10 ani voi trăi experiența), iar sistemul școlar va fi praf, voi putea avea grijă de ei „cu acte în regulă“.

Dar nu doar de aceea. Și părinții care acum sunt cu tolba plină de sfaturi pentru cadrele didactice și se pricep la orice trebuie să aibă șansa să o dovedească. Homeschoolingul este șansa de libertate pe care toți o așteaptă. Am scris și acum niște ani pe această temă și nu mi-am schimbat prea mult părerea. Se pricep atât de bine să fie profesori din afara clasei, că ar fi și păcat să nu primească această șansă!

Regulamentele pentru elevi

Sunt sigură că nu suntem departe de incidente cu adevărat grave în școli, căci lucrurile o iau razna. Nu mai sunt niciun fel de sancțiuni în afară de apelul timid la respect și bun-simț. Care nu există! Cum adică să ai un copil de 10 ani care terorizează o școală și să nu poți face nimic?! Cum să perseverezi în a-l ține acolo? Când vor avea drepturi și ceilalți copii? Mai ales la ultima aș vrea un răspuns!

Mergi la școală să înveți. Eu așa știu. Și trebuie să ți se creeze toate condițiile pentru această activitate. Nu trebuie să suporți tu, elev, nesimțirea, proasta creștere, tupeul, teribilismul sau orice altceva din partea celor care nu vor să învețe. Că nu îți irosești timpul tău prețios de învățare ca să vezi cum se maimuțăresc unul și altul sau își dovedesc capacitățile în orice alte domenii, cum ar fi animatori bufoni sau clovni la circ.

Este deranjat mediul de învățare? Trebuie să se pună la punct un sistem prin care elementul turbulent să fie extras, readus cu picioarele pe pământ și reintegrat cu noi obiective. Amenzi, retrogradări, orice se poate inventa. Iar pentru delicvență juvenilă – școli de corecție dacă părinții se mai declară „depășiți“ și îl mai iau pe „nu știu ce să-i fac“ în brațe. Să rezolve statul. Instituție separată, medici, psihologi, terapeuți, nu să pună în cârca profesorului de la clasă.

În ritmul acesta, școlile de cartier vor ajunge adevărate găuri negre în care ne pierdem copiii, deși îi trimitem acolo cu cele mai bune intenții. Și dacă lângă casă nu pot merge, unde să-i ducem?

Școli private cu sau fără internat

Parcă începe și la noi învățământul privat să prindă contur. Și nu vorbesc de școlile care numără în disperare elevii, calculând facturile și raportându-le la note și fericirea părinților. Mă gândesc la școli mari, capabile să ofere servicii educaționale de calitate și care pot impune limite clare. Respecți regulamentul, înveți, dacă nu – pa și la revedere, coada e lungă la ușă. Invidiez școlile gimnaziale private care au laboratoare și dotări ce oferă copiilor cu adevărat altceva.

Nu știu cât va dura până când vor apărea și la noi, în creierii munților, în zone de vis, școli cu internat, pentru cine își permite. Și își vor permite. Pentru că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să faci școala la privat nu va mai fi un moft, ci o necesitate dacă vrei să supraviețuiești. Curând mulți vor conștientiza că nici liceele „de top“ nu sunt chiar așa și că nu merită investiții fabuloase în meditații când poți, cu aceiași bani, să accesezi un astfel de program privat pentru aceleași beneficii.

Vor apărea însă curând și școli cu taxă, mai mică, un fel de semi-privat, unde vei semna un contract și vei fi obligat să îl respecți. Și aici se va strădui clasa de mijloc să își salveze copiii conștienți de importanța învățării. Va fi însă trist pentru acei copii care pot, dar care nu au părinți potenți. Ei se vor zbate în continuare în școlile de cartier, cu profesori suplinitori, demotivați, speriați de ceea ce au de înfruntat. Pe ceilalți îi vor recruta, cu oferte de nerefuzat, celelalte școli.

Restabilirea autorității profesorului

Cea din urmă liniuță pe lista din această seară, însă cea dintâi care ar trebui pusă pe lista de modificări ale sistemului: restabilirea autorității profesorului. În momentul de față, profesorii nu mai au niciun drept. Nu zic de dreptul la un salariu decent, ci la dreptul de a-și exercita meseria și de a fi tratați măcar cu respectul pentru un om care își face datoria. Educatoarele sunt tratate ca bone și femei de serviciu, dacă copilul a mâncat și e șters la fund, apoi supravegheat până își amintește părintele să îl recupereze, e perfect.

Nici învățătoarele nu stau mai bine, copiii sunt aduși uneori în clasă de la 7 dimineața, preluați cu întârziere la ora prânzului (căci nu e cazul să te grăbești, mai stă și ea la aer, socializează, până ajungi tu cu doar vreo 15 min. întârziere), iar în intervalul dintre cele două momente trebuie să facă copilul fericit, să nu-l strezeze, să nu-i impună reguli.

Ca-n povești trebuie să fie la școală!

Să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în ce are copilul chef să vadă, să scoată cu bagheta magică toate materialele de care are nevoie la clasă, să-i crească șapte capete ca la balauri pentru a adapta lecția pentru toate nevoile speciale sau nu, eventual cu vreo opt mâini, ca Devi, zeița indiană. De vis, nu-i așa? Și dacă face și voluntariat pentru toate acestea, va fi cu siguranță criticată că putea mai mult, n-a făcut destul.

Singura notă care putea fi contestată era teza, considerată „lucrare scrisă“. Acum moda e să contești orice, inclusiv notele la oral. Nu contează că nu ai dreptul, faci scandal. Cu cât te dovedești mai amenințător, mai hotărât să mergi până în pânzele albe, cu atât o să se înmoaie mai repede profesorul și va modifica nota.

Și din momentul în care profesorilor le e frică să dea note proaste… iar evaluarea devine o glumă, ne putem lua liniștiți punți și vacanțe. La făcătura asta de școală nu are sens să mergi!

Dar va mai dura puțin până când învățământul de calitate nu va mai fi gratuit și șansa la educație va fi apreciată cu adevărat. Nu de examene suplimentare avem nevoie, ci de taxe, cu ajutorul cărora foarte mulți dintre părinți vor conștientiza de ce iese copilul pe ușă și că efortul financiar trebuie să se traducă în rezultate, nu în note.