Toporul și pădurea sau ministrul și profesorii

Uneori îmi spun că cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să ajungi pe fundul apei, căci de acolo nu ai cum să mai cobori. De acolo îți iei avânt și ieși la suprafață. După ce ne-am scufundat abramburește cu stil, parcă primisem o gură de oxigen și o mulțime de speranțe s-au aprins văzând că în sfârșit nu avem la ministerul „educației“ nici un universitar, nici un paralel, nici un genunche, avem unul „dintr-ai noștri”. Nu sunt singura care a sperat că, gata, ne ridicăm la suprafață și respirăm normal. Înțelepciunea populară trebuie însă apreciată zi de zi: să nu zici hop până nu sari. Cam așa și noi, ne-am bucurat și am jubilat prea devreme.

Sfârșitul acestei toamne a fost marcat de succesul campaniei de definire a bullyingului și de menționare a acestuia în lege. Aceasta a și fost promulgată (dar încă aștept cu nerăbdare normele ei de aplicare). Totuși, oricât de apreciat ar fi succesul acesta, mai e mult până departe, căci în nicio discuție nu am reținut să fie menționat, în spațiul școlar, bullyingul pe care părinții îl exercită asupra profesorilor sau cel care există chiar între profesori, căci invidiile de cancelarie (mai mult sau mai puțin alimentate politic ori ierarhic) nu sunt ceva rar. Ambele forme menționate puțin mai sus vor înregistra, în curând, forme aberante, după cea mai josnică agresiune pe care mi-a fost dat să o văd, dar la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor!

Elevii filmează regizat profesori umiliți în ore, părinții înregistrează, în clasă avem sisteme de monitorizare, dar să te duci tu, ministru, cel care se presupune că ar trebui să fie imparțial, să judece la rece, să ia decizii în interesul tuturor actorilor implicați în educație și să te dedai la un comportament nelegal, doar pentru a da „sânge“ poporului însetat de victime crucificate… ne arată doar că tot nu ne-am învățat lecțiile lăsate moștenire de înaintași. Toporul politic și-a căpătat exact coada de care avea nevoie.

Dacă domnii „jurnaliști“ o filmau de doamna coborând din mașină, intrând în școală, deschizând imediat prima clasă (deși nu ai voie dacă nu există sesizări ce trebuie verificate), poate că mai exista o scuză. Dar să asculți la ușă, să aștepți să schimbe tonul ca să dai fix atunci buzna… mi se pare doar o dovadă de micime umană, de scopul scuză mijloacele sau orice altceva.

Nu știu cât vă amintiți din istoria Romei de plebei, musai să fie „fericiți și sătui“. Bani pentru plebe, spectacole crude în Colosseum, jocuri întinse pe sute de zile, doar pentru ca politicienii să aibă susținerea publică necesară. Exact asta a început acum, o vânătoare de vrăjitoare care să sature votanții însetați de dreptate. Pentru că, nu-i așa, profesorii sunt victime sigure, ăia fraieri și tăcuți care, de la revoluție încoace, n-au fost în stare să rupă pisica în două și să facă o grevă decentă pentru drepturile și statutul lor, punând în aplicare amenințările de înghețare a anului școlar. Pentru că, nu-i așa, tot ei se gândesc „Cu ce sunt vinovați copiii? De ce să sufere ei?“

Mi-e teamă că ne apropiem de momentul în care luxul de a alege să cedezi nu va mai fi disponibil. Va trebui să alegi. Tu sau ei.
Mi-e teamă că în paharul umilințelor nu mai încap multe picături.
Mi-e teamă și că unii vor alege să-l bea până la capăt, de teamă.
Mi-e teamă că, dacă nu vom face cât mai repede ceva pentru restabilirea onoarei acestei categorii sociale, învățământul public nu va mai avea șanse să fie salvat, mai ales în mediul rural. Aici, unde profesorii de ani de zile investesc în rechizitele copiilor, nu numai în materialele de la clasă, fac naveta niște zeci de kilometri și mai salvează câte un copil de mizerie. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu vorbește despre cum merg ca melcii profesorii la țară, ducând de toate…

Aș spune ca cel care nu a greșit niciodată în fața elevilor sau a propriilor copii să ridice piatra. Dar nu există așa ceva. N-ai cum…

Însă în plină campanie anti-bullying, tocmai ne-a arătat doamna ministru exact dimensiunea reală a acestui fenomen, dus la nivel de artă. Aș întreba-o doar așa cum îi întreb zi de zi pe copiii mei… E frumos ce-ai făcut tu adineauri? – NU – Și dacă știi că nu e, de ce faci? Cei mici tac în acest moment și cei mai mulți lasă capul în jos.

fulgi hartie

Povestea unui fulg de nea și alte mici detalii

Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative.  Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.

fulgi hartie

instrumente geometrie flexibile

Semestru, trimestru, cu de toate să fie!

Punerea în dezbatere publică a structurii anului școlar viitor, după cât de criticată (și pe bune) a fost cea a anului școlar curent, a inflamat iar spiritele aflate în fața, în spatele și în afara catedrei. A apărut fix când oamenii se mai liniștiseră oleacă de sărbători, dar după ce trecuseră (mai ales cei cu copii de gimnaziu și liceu) prin coșmarul unui semestru scurt. Și… la noi… nu-i da românului subiect de vorbă când e sătul!

Am citit destule (deși mi-e clar că nu suficient de multe) și mă minunez mai ceva ca atunci când am văzut proiectul pus în dezbatere. Sunt câteva puncte care mă pun pe gânduri și mă întreb, a nu știu câta oară, dacă oamenii gândesc ce spun. Dacă cei care contestă atât de tare au experimentat, cu adevărat, pe pielea lor, schimbările pe care le susțin.

Să se revină la trimestre…

Asta e de departe cea mai tare idee care circulă în online. Ne văităm că sunt prea multe evalurări, prea multe teste, prea stăm pe capul copiilor cu notele, dar „înainte era mai bine“ Am făcut mereu școala cu „trimestre“, am luat în freză direct reforma de după revoluție; în clasa a XII-a a trebuit să învăț în 4 luni să scriu cu â și sunt. Personal am ratat semestrele în preuniversitar. Însă nu am uitat coșmarul trimestrului al treilea, foarte scurt, nici două luni (căci ultimele două săptămâni cine le mai numără!?)… era sprintul final. Puteai să-ți strici media sau să-ți salvezi viața într-o clipită. Nici nu începea bine prima săptămână după vacanța de primăvară că ieșeai la vânătoare de note. Dacă erai cu tupeu, ridicai mâna, împușcai câteva întrebări capcană în lecție, un extemporal și un act de bravură, bifai o materie și nu mai erai pe lista nefericiților care dădeau lucrări peste lucrări că… n-au note. Noi eram stresați, profesorii erau stresați, clasele erau numeroase, materia… nu știu cum se făcea, dar nu-mi aduc aminte vreo disciplină la care să fi terminat de predat profesorul tot ce avea pe listă. În liceu, sigur se făcea absolut tot ce intra în materia de bac, căci atunci era de învățat, nu ca acum, cu subiectele gata făcute… Dar crimă mai mare decât trimestrul cel scurt nu cred că exita în anul școlar.

Am plecat la facultate și acolo am gustat din plin semestrele. Parcă avea sens! E drept că nu se compară, deși aveam și noi evaluări pe parcursul semestrului, seminarii cu teme de făcut, zile întregi de zăcut la bibliotecă. Când am intrat în învățământ, de data aceasta în spatele catedrei, reforma abia începuse, iar primul meu an de predare a primit „șocul“ semestrelor. Și nu mi s-a părut deloc cumplit. Totul părea echilibrat, chiar și la clasele unde aveam o oră pe săptămână era timp suficient ca măcar toată clasa să primească o notă la oral, o notă pe proiect prezentat, o notă la scris… copiii aveau mai puține teze, mai puțin stres. Convenisem un sistem de evaluări anunțate, căci voiam să învețe, nu să-i prind pe picior greșit. Stabileam la început câte note vor avea, care vor fi testele și din ce… plus temele de proiect. În primul semestru, proiectele se prezentau după vacanța de iarnă, pentru că aveau în plus trei săptămâni să le pună la punct. Și era ok așa. În semestrul al doilea, după cea de primăvară.

Mulți au contestat acum evaluarea din ianuarie, pe motiv că elevii „uită“. Și totuși, e normal să uiți. Ce uităm însă noi e că în ianuarie vezi clar cu ce-au rămas, în realitate, copiii, din ceea ce tu te-ai străduit să faci pe parcursul semestrului.

N-am înțeles de ce acest al treilea trimestru era cerut chiar de oameni care criticaseră masiv semestrul întâi-2019 pe motiv că a fost prea scurt, copiii bulversați… hello, uităm că în varianta trimestrelor, acesta era similar celui mai lung trimestru al anului? Că celelalte două sunt din ce în ce mai scurte?? Culminând cu al treilea? Și atunci, dacă cel lung e de fapt prea scurt pentru nevoile generației actuale, cum poți să vrei o formulă în care aceasta să fie cea mai bună variantă? E clasica variantă românească pentru nici călare, nici pe jos…

Că habar n-avem de capul nostru… e adevărat. Încercăm să fim corecți cu toată lumea, scăpând de dracu și dând de tac-su… Vorbim de cât de nepotrivite sunt întreruperile frecvente ale anului școlar, dar propunem o săptămână de vacanță, două la școală, două de vacanță, iar la școală, la evaluările naționale (II-IV-VI). Tot treabă românească, pauzele lungi și dese, cheia marilor succese! Poate că ar fi trebuit să separăm frumușel școala de biserică, să stabilim vacanța de primăvară matematic, în interesul elevului. Dacă se potrivesc sărbătorile, perfect. Dacă nu, asta e. De ce Orientul și Occidentul nu adoptă o singură sărbătoare pascală, în interesul elevilor?! Doar noi să ne sucim…? Și de ce doar ortodocșii și catolicii să aibă drepturi?! Hai s-o ținem într-o continuă petrecere, indiferent de Dumnezeul la care ne închinăm și să nu mai dăm pe la școală.

Citeam zilele trecute o analiză a coșmarului din Australia și am reținut atât: dorința omului de a nu interveni în natură, de a o respecta la maxim, a provocat, de fapt, dezastrul… incendiile controlate erau cele care, de fapt, controlau natura. Cam așa și noi. Ne dăm peste cap să fim atât de corecți și atât de perfecți că din dorința de a face numai bine o cam facem de oaie…

Ah… și uitam… să începem școala „tradițional” pe 15 septembrie și să încheiem pe 18 iunie.

Când aud de „iunie” la școală mi se face rău. Oamenii ăștia nu sunt normali… la mine în clasă e saună. Am fost după Bobotează, în „gerul de ianuarie”, bătea soarele și era înfiorător de cald. Jaluzelele de la primărie mai că nu sunt transparente, am acoperit 5 ferestre din 20 cu carton duplex, urmează alte 5, iar pentru cele de jos am variante mobile de acoperit cu plăci de carton. Și măcar nu ne mai arde soarele! Că de răcorit… puține șanse. Și dacă în ianuarie, singură în clasă, nu am putut în 3 ore să o „răcesc“  cu patru ferestre deschise larg… ce o să reușesc în iunie!? Aer condiționat nu e… mai lipsesc doi-trei părinți să spună că „e curent“, să țin ușa închisă, și pot să mor cu zile, dar bine fiartă la abur, și eu, și copiii.

Aș renunța la o săptămână din vacanța de iarnă și la una de primăvară, să luăm vacanță toți de ziua copilului. La cum se schimbă anotimpurile și clima la noi… ar fi momentul pentru o nouă tradiție.

Concluzia mea ar fi următoarea: cei ce veghează în educație să se gândească mai întâi la copii. A doua oară tot la ei. Și a treia, tot la ei. Nu la turism, nu la sărbători, nu la „politically correct“. Oricare ar fi soluția adoptată, cârcotași vor fi mereu. Dar dacă ea este viabilă și în interesul copiilor, în cele din urmă vocile se vor stinge încet. Nouă ne e frică să facem ce e bine, să ne asumăm implicațiile unei decizii, să înfruntăm mulțimea. Căci da… de multă vreme se știe, prosti, da’ mulți! Și aș adăuga, și cu drept de vot, din nefericire.

proiect confectioneaza o carte

Am o temă, cu o carte…

În vacanța de toamnă recuperam lecții cu fetița unor prieteni. Printre altele, îmi spune chiar în prima zi de vacanță „Cristina, trebuie să mă ajuți cu tema asta!” Tema nu era una nici grea, nici ușoară – clasa a treia, trebuia să confecționeze o carte. Întâi am stat de vorbă cu ea, să văd dacă își învățase lecția și nu cumva striga după ajutor înainte să fi citit măcar despre ce este vorba. Știa foarte bine din ce e compusă o carte, cum se numesc toate elementele… și, în plus, știa clar despre ce trebuie să fie cartea. „Vreau să compun eu poezii despre toamnă.”

Ei bine, planul suna minunat. Așa că ne-am revăzut miercuri, să verificăm stadiul proiectului. Din păcate, planurile nu au mers, poetul a avut trac și nu a compus nimic, dar voia neapărat să fie o carte cu poezii de toamnă… așa că m-am apucat și am căutat în toată biblioteca de la atelier și i-am dat poezii de toamnă din literatura noastră. Imagini pentru stampila rola dacoAm pregătit împreună filele cărții, în stil medieval, cu o ștampilă-rolă. Ca temă – trebuia să citească toate poeziile și din fiecare să aleagă acele două strofe care i-au plăcut cel mai mult și să le transcrie. Sâmbătă a venit cu ele și ne-am ocupat, încet, de celalte elemente. Zâmbeam la entuziasmul ei – „aici la tine mă gândesc la ceva și tu ai cu ce să pui în practică!”, și la cum anticipa reacția celor de la școală, unde „n-am fost niciodată cu așa ceva”.

Ce-i drept, nu mi-a fost deloc ușor să stau de-o parte, să privesc și să dau doar sugestii de unelte. Dar altfel cum ar mai fi fost tema ei?

Undeva pe parcurs am reușit să includ totuși un pic și veșnica mea obsesie cu reciclatul, să dai lucrurilor aparent pierdute un sens nou. Și pentru că se consumase că de la botoși îi picase panglica cu ciucurei, i-am dat până la urmă o idee… dacă îi plac atât de mult, putem lega cu ei cartea. Proiectul includea și o parte de ilustrație, pentru fiecare poezie scrisă, pe pagina de stânga, să deseneze. Sâmbătă, când am finalizat împreună volumul, a rămas ca până luni, la predare, să deseneze câte ceva. Din păcate nu a mai ajuns și la etapa aceasta, din ce mi-a povestit ulterior, dar chiar și fără ilustrație proiectul ei a făcut senzație. Mai mult, faptul că până la urmă a lucrat singură a ajutat-o să povestească etapele de lucru.

proiect confectioneaza o carte

Pentru mine cea mai interesantă experiență a fost aceea că am întâlnit, după multă vreme, un copil care să citească, de plăcere, poezie. O surpriză mai mult decât plăcută! Poate că se spun multe despre generațiile actuale, poate că pentru unii copii chiar nu există speranță, dar cred că trebuie să avem mare grijă cum încurajăm și susținem pe cei deosebiți, care încă au idei, se implică și cred în ceea ce fac. De dragul lor, nu-i putem judeca la grămadă.

2020

La mulți ani!

Mai sunt câteva ceasuri și începe ultimul an din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. Am reușit, de data aceasta în echipă, să finalizez cu Iris urările noastre pentru anul ce vine. Am lucrat în tandem, ea interiorul, eu exteriorul a ceea ce vrea să fie o felicitare de Anul Nou. Am profitat de timpul împreună, amândouă, și ne-am gândit la cât de puțin am reușit în anul ce pleacă să facem. Pentru site, pentru noi… De departe, Atelierul Năzdrăvanilor e realizarea anului, dar până o să-l văd funcționând mai durează, dar e un spațiu al nostru, unde ne retragem și căutăm relaxarea între foi de hârtie colorate și benzi de sclipici.

A fost un an greu și nici cel care ne așteaptă nu se anunță ușor. Am încetat să fac planuri, am decis să aștept să văd ce-mi oferă. Vreau să citesc mai mult, vreau mai mult timp pentru mine și în același timp mai mult pentru cei a căror viață se împletește cu a mea. Vreau să zâmbesc mai mult, să văd mai repede partea plină a paharului, chiar dacă e doar o picătură în el. Atât.

2020

La mulți ani! Vă dorim un An Nou liniștit alături de cei dragi!

 

Mărgele modelate din pastă ceramică

Antinevralgicul, bată-l vina!

Amintirile de demult, mai ales cele din anii de școală, s-au păstrat ca flashuri, multe dintre ele parcă fără sens, nelegate una de alta. Tocmai s-a încheiat un semestru cumplit, cum nu a fost de multă vreme în istoria învățământului românesc (de pe vremea când încă existau trimestrele, pentru cine le-a prins). Însă, dacă totuși am supraviețuit, acesta a fost vârful aisbergului, adevăratul coșmar abia începe – un semestru maraton, fără vacanță în februarie, care se încheie în iunie. Și, ca să-l citez pe fiul meu, după ce că durează jumătate de an, mai e și an bisect și avem o zi în plus.

Văd peste tot în grupurile de părinți și profesori, cam de prin noiembrie, indignare maximă și nu pricep de ce se mai dau de ceasul morții când faptul e consumat demult. Când Abramburica a modificat structura anului școlar, vai, ce încântare, încheiem semestrul de Crăciun, stăm „liniștiți”. Am stat de n-am mai putut. Copiii sunt terminați, îi aduni cu fărașul, notele au fost puse ca să fie, pe proiecte stupide, cu alte cuvinte ne-am bătut joc. Cred că singurul meu noroc a fost că, având clasa pregătitoare, nu am avut calificative. Dar mă gândesc cu groază cât erau de obosiți piticii înainte de vacanța de noiembrie și cum se vor întinde leșinați prin martie… Ei chiar mai aveau nevoie de o vacanță! Văd primăvara de-afară și mă gândesc că poate avem noroc de-o iarnă zdravănă de februarie-martie, să mai capete niște zile de odihnă, căci altfel… e cumplit!

Însă durerile de cap la care face referire titlul nu de aici veneau, ele mi-au adus însă aminte de un obicei pe care doamna mea învățătoare îl avea. Dimineața, undeva în timpul primei ore parcă, începea să caute nebunește acul în carul-poșetă. După o scotoceală zdravănă scotea o folie albă de pastile, rupea una și ne trimitea după un pahar cu apă. Înghițea pastila și trecea mai departe. În clasa întâi am fost 52 în catalog, deși lipseau destui. Vreo 40 cred totuși că ajungeam și cam tot atâția am rămas, căci în a șaptea eram 31 și, în final, 24 într-a opta.

Căutările în poșetă nu erau întotdeauna încununate de succes, așa că, nu de puține ori, drumul după paharul cu apă era însoțit de un altul, la clasa vecină. Du-te la doamna G și cere-i un antinevralgic! Până anul acesta nu am făcut, recunosc, nicio legătură cu „bulinul” pe care doamna îl înghițea, conștiincioasă, aproape zilnic. Era tragedie dacă mă întorceam și spuneam că nu are decât paracetamol… Și totuși, noi eram copii cuminți. Știu că doamna se plimba mult printre cele trei rânduri de bănci de lemn, ieșeam mult la tablă, nu ridica prea rău tonul la noi. Și nu-mi amintesc să-i fi întors vreodată cineva vorba sau să răspundă obraznic! Avea o vârstă – am fost penultima ei serie completă, iar pastilele le puneam pe seama vreunei boli necunoscute nouă. Poate și de asta aveam grijă cu dânsa… să nu o supărăm.

Toamna aceasta am avut noroc chior, parcă în momentul în care s-a format clasa mea s-au aliniat toate planetele on the dark side. Mi-am spus că cineva acolo sus mi-a dat o provocare, poate e pentru mine o piatră de încercare. M-am întrebat și de foarte multe ori cu ce-oi fi greșit să merit asta, dar și cum să fac să trec acest test. S-au strâns zilele în care am început să caut nurofenul prin geantă și să mă cuprindă disperarea când nu-l găsesc… și m-am gândit la doamna. Nu cred că era bolnavă, doar era modul ei de a supraviețui în fiecare zi. Sfaturi am primit multe, îmbrățișări de asemenea. Și toate sunt din seria instructajului de prim-ajutor din avion. Când au ajuns să cadă măștile, indiferent cine e lângă tine, chiar și copilul tău, tu îți pui ție prima dată masca. Abia apoi ajuți pe altul. Ai nevoie să fii tu ok înainte de a salva pe altcineva, căci poți să nu îl salvezi nici pe el, nici pe tine, dacă eziți în a face alegerea.

M-am încăpățânat, ca de obicei, să trec peste adevăruri pe care nu voiam să le accept. Mereu am considerat că, muncind, poți schimba lumea. Și totuși, am avut parte de un final trist. Am tras o linie și mi-a dat cu minus în dreptul meu.  Am hotărât să iau antinevralgicul, să trag masca de oxigen și să mă pun pe mine pe primul plan.

Mic atelier de Crăciun

Acum ceva ani am ales să fac cadou activități de Crăciun. Nu a fost ușor să improvizez acasă, dar… a ieșit. Anul acesta am vrut să repet isprava și mi-aș fi dorit să fie „gata” și atelierul meu. Uneori nu e de ajuns doar să îți dorești, planurile mele nu au mers chiar cum voiam eu, așa că mai amân un pic. Nu am putut să mă abțin și tot am vrut să dau ceva înapoi celor care în această toamnă mi-au fost alături cu o încurajare și o vorbă bună. Am constatat cu tristețe că totuși e greu să strângi copiii luni, înainte de Crăciun, așa că, pentru anul viitor, poate mă organizez ceva mai bine și mai devreme.

Însă, chiar și cu trei, am petrecut două ore așa cum îmi place mie, la masă între hârtii și accesorii, nu între mațe și varză. Limbile s-au dezlegat cu ceai, prăjituri și cozonac, am mai aflat cu ce își umplu timpul copiii azi pe telefon, am și creat ceva. Am folosit ca model un număr vechi din colecția Idei creative, cu figurine de Crăciun, pe care le-am mai folosit la un atelier tare, tare demult.  Fetele s-au distrat, am stat la povești, ele au lucrat, eu pe lângă ele mai dădeam o idee, mai aduceam ceva de pus în practică sau mai finalizam un proiect început la început de decembrie și abia acum încheiat.


Locația le-a dat pe spate, cărțile, jucăriile, dar și colecția de perforatoare, când le-am spus să își aleagă fulgii… adică tot ce e lipit pe cutie e înăuntru…? Pentru mine a fost ușor, căci orice idee putea căpăta contur, față de alte activități la care te duci pregătit pentru ceva și nu poți improviza sau lăsa libertate copiilor. Faptul că aveam la doi pași cam tot ce îmi trebuia a fost minunat.

Un alt subiect de discuție au fost creațiile mele realizate în această toamnă. Erau relativ la curent cu puținele proiecte de care am avut timp și postate public, au fost analizate, din ce au fost făcute, cum, ce necesită și cât de bine s-au descurcat piticii cu ele. Dacă de blog nu am mai scris așa cum mi-aș fi dorit, pe instagram am încercat să supraviețuiesc și să nu las să se piardă nimic. Îmi povesteau cu tristețe cum pe la școală nu prea fac nimic și îi invidiau pe copiii mei, așa mici, câte vor învăța să facă până în clasa a patra, dacă vor!

Atelier 23 decembrie

Caută și găsește - Cum sărbătorim Crăciunul, Editura Casa

Caută și găsește – Cum sărbătorim Crăciunul

Una din activitățile cele mai recomandate la vârstele mici (grădiniță și primele clase de școală) pentru dezvoltarea limbajului este convorbirea după imagini. Cum însă în afara grădiniței și școlii puțini mai au răbdare să facă acest exercițiu, suzeta eletronică funcționând impecabil, este destul de greu să găsești materiale pe placul copiilor, dintr-un singur motiv: nu se mișcă!

Acum, că tot se apropia Crăciunul și aveam programate și astfel de activități, am folosit din plin una din cărțile descoperite la Editura Casa la Târgul Gaudeamus de luna trecută. Trec peste activitatea pe care o propunea în realitate cartea (așa o puteți folosi acasă) și vă povestesc ce am făcut eu cu ea la școală. În primul rând, am scanat toate paginile, am printat și am tăiat astfel încât să rămână doar tabloul. Au rezultat 11 materiale de lucru. Am organizat copiii în perechi și fiecare a primit câte un tablou. I-am anunțat că facem „concurs pe echipe”, punctele fiind obținute pentru fiecare propoziție (exclus de două cuvinte) pe care o poți formula privind detaliile. Când protagoniștii decretau că au epuizat variantele, celelalte echipe puteau acumula puncte dacă găseau alte posibilități care nu fuseseră exploatate.

Deși nu îmi place deloc competiția de acest gen, căci sunt de părere că trebuie să înțelegi că nu recompensa este importantă, fie ea și doar câștigarea unui joc, a fost varianta în care am reușit să îi țin atenți și concentrați mai mult timp. Nu pe toți, nu îmi fac vise, pe unii nu-i atrage nimic, dar excepțiile acestea au fost mult mai puține decât de obicei.

Întâi de toate, nicio echipă nu știa când îi vine rândul. Eu rulam imaginile pe proiector, astfel încât toată clasa să poată vedea. Echipa trebuia să lucreze în tandem, aveai voie să spui „pas” o singură dată, altfel propozițiile curgeau alternativ. Mai e mult până departe la lucrul în perechi, chiar și când ar trebui să lucreze împreună, ei lucrează separat. M-am amuzat, ca o paranteză, când i-am pus în perechi să găsească cuvinte și au împărțit foaia primită în două, fiecare trecându-și numele pe o parte.

Caută și găsește - Cum sărbătorim Crăciunul, Editura Casa

Caută și găsește – Cum sărbătorim Crăciunul, în librărie la Editura Casa, eMag, Libris, Librarie.net, Cărturești, Humanitas, Cel.ro , elefant.

Revenind, cu imaginea proiectată cât peretele, toată lumea (care voia) se putea uita. Provocarea nu era ușoară, trebuia să identifici repede detaliul exploatat, să fii atent ce nu s-a zis și să păstrezi pentru sesiunea de „bonus”. Eu stăteam cu răbojul și marcam punctele, am dat și penalizări acolo unde echipele din bănci deveneau zgomotoase și deranjau activitatea, se muncea apoi mai strașnic pentru recuperarea punctelor pierdute.

Am avut echipe total nefuncționale, de la care am scos cu cleștele câteva propoziții, punând eu întrebările sau pointerul pe imagine, să-mi spună ce se întâmplă acolo. Au sărit alții, că nu e corect să primească puncte dacă nu fac singuri propozițiile… și aveau dreptate, dacă tot m-am băgat pe tărâmul concursurilor, cum să le explic că pentru mine scopul era ca fiecare să facă măcar două-trei? Ce să fac dacă de dragul jocului ei nu se joacă?! Dar am avut și o surpriză fantastică, o echipă care a lucrat perfect, fără să spună măcar o singură dată pas. A stors tabloul de tot ce putea da, încât nu au mai lăsat nimic pentru sesiunea de bonus, spre disperarea celorlalți puși pe recuperat. Mi-a plăcut că, la final, după ce i-am aplaudat, au recunoscut că „așa trebuia procedat”.

În final sper că au descoperit destule idei pentru a petrece Crăciunul, cu prietenii sau în familie, ori poate au devenit măcar un pic empatici cu părinții care se agită pentru a face această sărbătoare de neuitat pentru fiecare dintre ei.

Următoarele pe listă pentru astfel de exerciții sunt cărțile din seria Anotimpurile, tot de la Editura Casa, însă fiind format mare, trebuie să mă gândesc la o altă variantă de abordare cu grupurile, astfel încât fiecare să primească câte o pagină. Ori… alt joc, doar cu planșa proiectată pe perete, tot în seria aceasta „de-a detectivii”.

Crăciunul prin alte colţuri ale lumii (ediție cartonată) HANACKOVA Pavla

Crăciunul prin alte colțuri ale lumii – Editura Paralela 45

Ultima săptămână de școală a fost oleacă mai relaxată. Aveam multe planuri, mi-aș fi dorit să am și „cu cine”, însă… cred că unii copii au fost pătrunși mai repede de Grinch și nu de spiritul autentic al Crăciunului, căci erau porniți să îmi dea totul peste cap. Totuși, cu chiu, cu vai, am reușit în două reprize să le citesc Crăciunul prin alte colțuri ale lumii. Am mizat mult pe curiozitatea lor de a afla „cum e și pe la alții” și am zis că merită să fac încă un pas spre o altă competență-cheie, de sensibilizare culturală. N-am descoperit însă cum sensibilizezi pe cei insensibili la sensul școlii, dar mă străduiesc.

Crăciunul prin alte colţuri ale lumii (ediție cartonată) HANACKOVA Pavla

Crăciunul prin alte colţuri ale lumii (ediție cartonată) – HANACKOVA Pavla

Volumul a ajuns în biblioteca mea după târgul de carte din această toamnă și, chiar dacă este recomandat copiilor mici, și noi, ca adulți, descoperim cu plăcere lucruri pe care nu le știam. Îmi spun uneori că, dacă găsești măcar un lucru interesant, ai câștigat. Mi-a plăcut și că nu este o poveste propriu-zisă, sunt scurte texte informative cu care copiii noștri se întâlnesc mai rar și care sunt mai greu de urmărit. Ei vor poze, acțiune, mai bine bandă desenată. Însă fiecare prezentare avea o structură repetitivă pe care, la final, au intuit-o foarte bine pentru exercițiul făcut cu ei. Aș vrea să cred că s-au dus acasă și cel puțin un detaliu interesant l-au comunicat și părinților.

Am călătorit în Spania , Germania, Mexic, Statele Unite ale Americii (aici deja știau multe din filme), Japonia, Australia și Noua Zeelandă, Grecia, Etiopia, Italia, Israel, Rusia, Venezuela, Finlanda, Franța. Am reușit să găsim paralele – de exemplu, modul de a sărbători în Japonia seamănă cu Valentine’s  Day, am descoperit de unde am împrumutat noi diverse obiceiuri sau obiecte.

Au fost oarecum dezamăgiți că, la final, nu se afla și o pagină dedicată României, însă a fost momentul în care am recreat, folosind structura menționată, Crăciunul la români. Dacă nu știați, la capitolul „mâncare tradițională” se încadrează portocalele și bomboanele de ciocolată. Au fost cam dezamăgiți să pun eu sarmalele cu mămăligă, toate „porcăriile” preparate cu grijă de gospodine și la desert… cozonac. Am constatat cu tristețe că despre colinde nu știau mai nimic – și poate că era și vina mea, i-am învățat Steaua și n-am confecționat una, n-am spus când se merge cu ea. Nici Bună dimineața la Moș Ajun… ba chiar aveam doritori de sorcovă. Ce să mai zic de venitul preotului prin casă? Un singur copil a știut.

Crăciunul înseamnă acum luminițe, cadouri și multe cheltuieli. Nimic despre bunătate, empatie, să te porți frumos cu cei din jur… Anul viitor aș vrea să pot compensa un pic toate acestea. Sigur revin la carte, ca proiect de grup, să scriem noi cele două pagini care lipsesc despre România! Poate de data aceasta și cu o hartă să marcăm țările, deși am fost plăcut surprinsă de 2-3 pitici care știau destul de bine repartiția pe continente sau  erau atenți la detalii să le identifice, cum au procedat cu Etiopia, plasată corect în Africa pentru că undeva, în decor, se afla o zebră. Ne-am amuzat cu țările calde, precum Australia, unde faci plajă de Crăciun, dar poate n-ar trebui să râdem atât, la ce primăvară ne-a lovit și pe noi.

Puteți răsfoi cartea pe site-ul editurii Paralela 45, dar o găsiți și pe net, la eMagLibris, elefantcărturești, librarie.net .

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO

Iisus în iesle – felicitare de Crăciun

Partea frumoasă a lucrului cu copiii mici e că ajungi repede la concluzia că un banal colind e al naibii de complicat când… nu știi de fapt despre ce e vorba în acele versuri. Când am decis să învățăm Steaua mi se părea simplu. Am constatat destul de repede că habar n-aveau despre ce e vorba, spuneau cuvintele și nu le înțelegeau sensul ori nu le puteau lega în poveste. Am scos din bibliotecă o carte pop-up despre Nașterea Domnului (în engleză, foarte faină), unde apăreau și magii și era explicată cam toată scena. A fost mai dificil să explic de ce au fugit în Egipt cu copil mic, cum Irod hotărâse să omoare toți bebelușii (n-am avut inimă să spun până la 2 ani… ieșeau prea multe victime și fața lor se schimonosise deja).

Azi am început ziua citind, de la Editura Paralela 45, Crăciunul prin alte colțuri ale lumii (impresii într-un articol separat),  unde am întâlnit multe popoare la care scena Nașterii Domnului e prezentată în prim-plan. Am revenit la ea, am discutat care sunt personajele, ce rol aveau ele acolo. Știu că la această vârstă Crăciunul  e despre „Moș Crăciun”, dar când acest mister se va risipi, va rămâne tradiția și bucuria celebrării lui.

În urmă cu o lună hotărâsem să fac cadou copiilor din familie câte un set de figurine din care să compună singuri tabloul. Am făcut socoteala, din puținele informații scrise pe etichetă, că mi-ar ieși un număr satisfăcător de tablouri din trei seturi, dacă din 36 de bucăți, împărțite câte 9, ieșeau 4. Doar că… poza de prezentare a fost una, realitatea din pachet – alta. Dintr-un set făceai o scenă completă, cu toate personajele, apoi îți ieșea o mică turmă de oi și un stol de îngerași și rămâneau prunci orfani cât să deschizi o locație cu copii ai nimănui. I-am numărat și eu… chiar mai mulți decât erau necesari ca să fac o felicitare simplă la școală unde speram să le găsesc „părinți adoptivi”.

Așa că am încropit repede proiectul, din ce aveam la dispoziție. Am printat separat umbra staulului și le-am dat benzi de hârtie de quilling de 1cm, negre, să măsoare și să realizeze, ca niște tâmplari adevărați, acoperișul și pereții. S-au descurcat onorabil, deși măsurătorile nu sunt un capitol matematic ușor la clasa pregătitoare. Apoi au confecționat ieslea, l-au culcat pe Iisus (Doamna, în punem culcat sau în picioare…?) și au adăugat steaua, musai cu raza cea lungă indicând pruncul sfânt, așa cum spune cântecul, ca să-l găsească magii.

Dacă, judecând pe ansamblu, clasa mea are mari probleme să își găsească acel punct de calm în care să asculte o poveste, au prins totuși mare drag să confecționeze diverse lucruri. Nu toți, doamne ferește, dar în general problemele sunt puține după ce explic proiectul. Iar reușita constantă nu face decât să îi încurajeze. Mai am de lucru la capitolul „marca autorului”, să nu mai semneze creațiile pe partea vizibilă. La interior, deși nu am învățat toate literele, au copiat binișior de pe tablă CRĂCIUN FERICIT!  Trebuie să învățăm cum să scriem o urare, cum să deschidem felicitarea spre stânga, nu spre dreapta, să ne semnăm frumos, pe un singur rând, estimând corect spațiul necesar scrierii numelui… dar mai avem patru ani și jumătate să le facem pe toate cum trebuie. Până una alta, copiii s-au distrat, eu am admirat pe tablă „orfelinatul” (care aducea a maternitate comunistă) și le-am urat toate cele bune de sărbători.

felicitare iisus ADS708 poveste de Craciun DACO