Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii

Am început cu entuziasm din partea copiilor primul capitol „adevărat“ la disciplina istorie, în fapt, a doua unitate de învățare, căci pe prima n-au gustat-o mai deloc. Am reușit să îmi dau seama și de ce, salturile peste timp erau pentru ei ceva neașteptat și s-au acomodat greu cu informația sortată tematic.

Acum, după lecția despre civilizația greacă în Anchitate, începeam să discutăm despre strămoșii noștri, cei mai vechi locuitori ai spațiului „carpato-danubiano-pontic“, că tot au învățat termenul în ultimele lecții de geografie și acum îl folosesc foarte mândri de ei.

Proiectarea titlului lecției pe tablă a fost salutată cu urale și exclamații de „În sfârșit!“, ușor dezumflați la primul slide, care le afișa un tabel gol, cu două coloane: ȘTIU și VREAU SĂ ȘTIU. Preț de o secundă, au crezut că trebuie să-l completeze singuri, pe caiet, ca de obicei, însă au fost încântați că ei vorbesc și eu scriu, direct pe ecran, să vadă bine toată lumea ce s-a spus și ce nu.

Cumva aveam nevoie și eu – chiar dacă lecția era deja pregătită – de o confirmare inițială că sunt pe drumul cel bun și metoda știu-vreau să știu-am aflat mi s-a părut cea mai bună alegere. Încă mă gândesc, nu am luat o decizie, dacă este potrivită pentru începutul oricărei teme de discuție, așa măcar știu când pot apăsa un pic accelerația pe parcursul activității.

Și… s-au completat provocările:

ȘTIU VREAU SĂ ȘTIU
  • romanii, mari cuceritori;
  • legenda lui Romulus și Remus, capitala – Roma;
  • erau politeiști;
  • capitala dacilor era Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștie;
  • steagul dacilor era un șarpe cu cap de lup;
  • Burebista i-a condus pe daci;
  • dacii locuiau în spațiul carpato-danubiano-pontic;
  • Dacia a fost cucerită de romani;
  • Decebal s-a sinucis;
  • romanii vorbeau latină, dacii – dacă.
  • mai multe despre formarea poporului român;
  • cum arătau locuințele romanilor și dacilor;
  • cum se îmbrăcau;
  • ce mâncau;
  • viața de zi cu zi;
  • mai multe despre trecutul lor;
  • ce meserii aveau;
  • cum se alegeau conducătorii;
  • de ce porneau războaiele;
  • tradiții.

La prima vedere, aveau noțiuni despre spațiul istoric în discuție, puțin despre politică, dar interesul lor mergea către cercetarea vieții cotidiene, așa că, de la început, a fost nevoie să lămurim că avem puține izvoare (în cazul dacilor) care să le satisfacă curiozitatea, dar dacă discutăm despre romani, acolo nu ne-ar ajunge un an întreg să studiem și le-am recomandat să rezerve ei timp pentru lectură. În plus, nu romanii erau subiectul meu principal.

Am ales să spun povestea lecției folosind izvoarele despre daci, să extrag ce se poate, ca informație, cu ajutorul lor, apoi să comentăm și să răspund(em) la întrebări. Niciodată nu mi-au plăcut manualele care, din criză de spațiu, dau din textul de lucru o propoziție și nu înțelegi mai nimic. Ce să comenteze un copil de 10 ani, care nici din textele de la limba română nu extrage ușor informația?

Au început să curgă (la propriu) fragmentele alese de mine, ușor prelucrate.

Nu le-am cerut lor să citească, citeam eu, ei urmăreau proiecția. Chiar și cei care citesc foarte bine ar avea dificultăți cu frazele lungi, cu intonația, pe care o consider esențială pentru înțelegerea mesajului. În plus, timpul nu îmi permite reluarea lecturii, pentru o mai bună înțelegere. Poate elevii mai mari să reușească mai bine, dar pentru scopul lecției mele de istorie, am ales să nu îi las pe ei.

Primul lucru pe care îl facem când le dau o sursă este să vedem cui aparține. E de încredere sau nu? De Strabo am învățat în prima lecție de geografie, de Herodot în prima lecție de istorie. Despre alții le spun când vine momentul. Apoi lecturăm textul și discutăm.

A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [grecii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. 

Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Romanii numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geții — ei o numesc Istros.

Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului.

Strabo, Geografia

Ca orice text nou, au început întâi să scoată cuvintele necunoscute, pentru a înțelege. Pont – și ne-am uitat pe o hartă antică, ce era Pontul Euxin? Marea Neagră, pe care o pot recunoaște ușor din experiența cu mediile de viață de la științe și lecțiile de geografie a Europei, din ultimul capitol deja parcurs. Nici izvoarele Dunării nu erau o enigmă, au știut să numească și Munții Pădurea Neagră, moment în care m-am felicitat în gând pentru decizia luată anul acesta.

La final, am tras concluzia: de ce este important acest fragment? Pentru că ne spune unde locuiau și cine erau.

Mai departe:

Înainte de-a ajunge la Istru, Darius, regele perșilor, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei care ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apollonia și Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă.

Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. 

Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.   

Herodot, Istorii

Textul lui Herodot a fost completat cu o hartă a coloniilor grecești la Marea Neagră, pe care am folosit-o și când am vorbit în lecția precedentă despre civilizația greacă. Și de perși auziseră, doar îi menționaserăm în luptă cu cetățile grecești, dar, deși întrebările curgeau, avem o regulă, nu deviem de la drum. Nu putem discuta despre toate. Am readus în context afirmația subliniată, or fi fost ei cei mai tari dintre ai lor, dar nu au făcut față pericolului.

În schimb, sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis a inflamat spiritele lor de secol XXI, cum adică, era o prostie, de ce să-l omori. Le-am reamintit că nu judecăm pe nimeni pentru credința sa, mai ales că nu am trăit noi în acele timpuri, dar nici azi nu procedăm astfel. Educația spre toleranță mai are mult de așteptat!

Concluziile textului? Strămoșii noștri erau războinici iscusiți, la care se adăugau informațiile despre religia lor.

Am schimbat registrul, cu o sursă din secolul al III-lea după Hristos, lucru care mi s-a părut important de menționat, deoarece apropierea naratorului de momentul descris este crucială pentru exactitatea faptelor. Așa a apărut în lecția noastră Cassius Dio.

Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi, Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor. Acești daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră. 

Cassius Dio, Istoria romană

Am comparat denumirile: la două și la șase secole distanță de celelalte două surse, nu se modificaseră toponimele. De ce mi s-a părut important de subliniat acest lucru? Să ne gândim la teoria lui Roesler, despre vidul de populație creat după retragerea aureliană. Unul din argumentele contra este fix acesta, păstrarea toponimelor din antichitate. Se adăuga și informația despre relațiile politice între două entități și modul în care comunicau și negociau.

Am continuat cu portretul lui Decebal, deși mi-ar fi plăcut să am timp și pentru fragmentele privitoare la războaiele daco-romane. Însă m-am bucurat că în acest mod am fost mai aproape de dorințele lor, de a cunoaște istoria celor mulți, oamenii de atunci, și mai puțin evenimentele.

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani.

Cassius Dio, Istoria romană

Am profitat de mingea ridicată la fileu la începutul orei și, pe lângă portretul lui Decebal, am răspuns la întrebarea lor: cum își alegeau conducătorii. Cum îi alegem azi – cum se proceda atunci. M-am legat și de Traian, fiu adoptiv, pentru meritele sale, desemnat la tron. Ar fi fost o frumoasă tradiție de moștenit de către poporul român, dar…

Referitor la portretul lui Decebal, le-am atras atenția că este, până la urmă, un portret făcut de „dușman“, chiar dacă la 100 și mai bine de ani după moartea acestuia. Poate era nevoie de acest portret ca, în antiteză, Traian să fie aureolat pe măsură, nu a învins pe oricine, ci pe un aprig dușman.

Mi-am dat seama acum că nu le-am menționat nimic despre Tacitus, care a definit sublim istoria, ce trebuie scrisă „fără ură și părtinire“, el dând însă contra-exemplul perfect. Mai am însă timp să îl evoc.

Nu aveam însă de ales și trebuia să îl prezint și pe Traian:

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. 

Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. 

Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.

De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate.

Cassius Dio, Istoria romană

După ce i-am cunoscut pe protagoniști, a venit momentul să adăugăm, totuși, și în caiete câteva informații, chiar dacă nu le place să scrie. Tabelul de mai jos a fost prezentat necompletat, celulele fiind scrise pe rând, cu ajutorul lor. Pentru ocupații, ne-am amintit de la greci cu ce făceau comerț, ce cumpărau de la daci.

DACI ROMANI
Așezare
  • între Carpați, Dunăre și Marea Neagră
  • în Peninsula Italică și teritoriile din jurul Mării Mediterane
Capitală
  • Sarmizegetusa Regia
  • Roma
Ocupații
  • agricultură, creșterea animalelor, minerit, comerț
  • creșterea animalelor, agricultură, comerț, meșteșuguri
Religie
  • politeistă – Zamolxis
  • politeistă – Jupiter

Și acum au început, pe scurt, prezentările directe ale conflictului de la începutul secolului al II-lea, cum și de ce a venit Traian în Dacia.

Păcat că în manualele lor nu mai sunt legende istorice. Nu mai știu în ce clasă primară, dar sigur am citit despre bătălia de la Tapae, aflând detalii încă înainte să ajung să studiez, ca elev, istoria în clasa a patra! Am rezumat motivele la standardele unui război de cucerire: aurul (din Apuseni) și liniștea la graniță aveau un preț.

De aici am început să alternez sursele. Columna lui Traian, esențială pentru acest moment, unică în istorie, oferă povestea în imagini a celor două conflicte. Să nu uităm, contează cine spune povestea, dar cum alta nu avem, o vom „asculta“ pe aceasta.

Am început cu imaginea traversării Dunării pe un pod de vase (scena 4-5), romanii pășind cu îngăduința și aprobarea zeului fluviului. Nu era prima dată când vedeau imagini de pe Columnă, le-am folosit și în lecția despre izvoare, doar că atunci am analizat cum erau îmbrăcați dacii. Acum, ne-am uitat ce „uniforme“ și arme aveau soldații romani, cum era construit podul, geniștii romani fiind ingineri desăvârșiți.

Luptele au fost grele, dovadă și amintirile păstrate, despre acestea, peste timp, nu doar în imaginile de pe Columnă:

Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.

Cassius Dio, Istoria romană

Mi se pare extrem de importantă intersectarea de informații din surse diferite pentru educarea spiritului critic la elevi. Altfel cum să formăm adulți care să nu creadă prima bombă aruncată pe canalele de așa-zise știri, și să nu verifice, în mai multe surse, până să ia o decizie?

Perioada interbelică a fost ilustrată cu Monumentul de la Adamclisi, căci Decebal, înfrânt, nu a renunțat să încerce orice pentru a îndepărta pericolul roman.

Fără a intra în detalii ale campaniei, am accentuat doar că a fost înfrânt, iar în cinstea acestei victorii romanii au ridicat un „trofeu“ zeului Marte. Și nu l-au făcut simplu, ca de obicei, pe un trunchi de lemn, ci l-au imortalizat în piatră, dovada importanței acelei victorii din Dobrogea.

Deși unii dintre copii au spus că au vizitat monumentul, le-am atras atenția că neapărat trebuie vizitat muzeul din localitate, unde se află, în original, părțile acestuia.

Pentru Tropaeum Traiani, așa cum s-a chemat ulterior și așezarea ridicată de romani, am folosit imagini ale monumentului , dar și imagini de pe Columnă cu astfel de trofee militare, trunchiuri echipate și în jurul lor depuse armele capturate, acoperișul de la Adamclisi sugerând, în „solzi“, scuturile adunate.


Sursă foto: blogs.kent.ac.uk

Am ajuns repede la al doilea război, necesar deoarece campaniile interbelice, precum și nesupunerea lui Decebal îl făceau necesar.

Traian însă nu s-a mulțumit de la început cu o cucerire parțială a Daciei, dovadă modul în care și el s-a pregătit, în continuare, de război. Cea mai evidentă mărturie în acest sens este construirea, peste Dunăre, a unui pod de piatră, o legătură solidă între acest teritoriu și Imperiul roman. A facilitat cucerirea și a menținut, apoi, legătura administrativă.

Dintre toate momentele lecției, acum, în multiplele secvențe pe care le-am dedicat podului, i-am simțit în punctul culminant al curiozității. Nu mi-am propus, dar am reușit cumva să transmit emoția acestei realizări fabuloase a Antichității și geniul recunoscut peste timp al lui Apolodor din Damasc.

Prima a fost imaginea podului pe Columnă. Apoi, imaginea prezentă a piciorului de pe malul românesc, expusă „la locul descoperirii“, așa cum am învățat în lecția despre izvoare, la Drobeta Turnu Severin. Găsiți aici ilustrațiile, chiar și cu o reconstrucție a podului, dar dacă ajungeți vreodată în Drobeta, vizitați muzeul. Au acolo o machetă a podului (sau cel puțin o aveau ultima dată când am fost eu).

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

A urmat o monedă din cupru bătută de Traian probabil după victorie și care are pe revers o imagine stilizată a podului. Moneda se află la British Museum. Am analizat și acest izvor, catalogat „scris“ de copii, și am subliniat importanța pe care chiar împăratul o dădea realizării sale, ținând să o anunțe în tot imperiul prin intermediul acestui mod simplu – circulația banilor. Bineînțeles că au fost curioși și ce scria pe cele două fețe și le-am spus că acela este un „CV“ pe scurt, înșirau toate realizările împăratului la acel moment.

Însă ceea ce i-a dat gata a fost descrierea podului:

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. 

Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 

Acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință.

Cassius Dio, Istoria Romană

Am făcut transformări pentru a ne da seama de dimensiunile reale ale podului, au fost extrem de curioși cum construiești în apă și le-am vorbit și despre praful de Puteoli, cimentul natural cu care romanii au uimit lumea două mii de ani mai târziu. Au aflat cu tristețe despre destinul acestei mărețe creații, distrusă un secol mai târziu pentru a apăra granițele imperiului.

Și pentru că atunci când am vorbit de cataractele Dunării s-au lăudat că au fost la „cazane“, deși acum defileul curge calm și liniștit, transformat în lac de acumulare, am căutat repede Tabula Traiana și i-am întrebat dacă au mers cu barca aproape de inscripție.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Am căutat și inscripția și le-am tradus-o și explicat-o completând-o cu desene, căci este dovada unei alte capodopere inginerești mai puțin cunoscute: pentru a parcurge defileul Dunării, aproape imposibil de navigat pentru o armată, Traian a ordonat construirea unui drum suspendat. În peretele defileului au fost înfipți stâlpi, peste care s-a construit drum. Tabula era doar mărturia acestui drum.

De ce am ales să discut inscripția în original? Scrisă în limba latină, cuvintele aveau rezonanță în limba română. Lecția urma să se încheie cu procesul de etnogeneză și formarea limbii române ca limbă de origine latină.

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII  PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)

Am regăsit „CV“-ul lui Traian, din care lipsește acum „Dacicus“, ceea ce înseamnă că discutăm despre o inscripție de dinainte de al doilea război. Și, privind-o, au întrebat imediat de ce este tribun a patra oară și au scris numărul folosind patru linii și nu IV, cum știm noi? Regulile nu erau atât de stricte, dar ei au fost atenți și eu mândră ca un curcan.

Am continuat cu al doilea război, repede desfășurat în povestire, ca să ajungem la înfrângerea și împingerea lui Decebal la sinucidere (pe Columnă, scena CXLV), dar și capturarea tezaurului care a făcut posibile, la Roma, jocuri rămase în istorie mulți ani mai târziu.

Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. 

În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal puse se în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea. 

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. 

Cassius Dio, Istoria Romană

Am reușit, puțin, ce-i drept, să discutăm și despre viața cotidiană a romanilor, mai mult despre distracțiile acestora și destinul Colosseumului. Au deplâns moartea atâtor animale, inutilă în concepția noastră, căci în secolul în care trăim și dresura animalelor pentru circ este considerată o barbarie. Însă nu poți judeca oamenii decât după legile lor. Într-o epocă în care sclavia nu era condamnată, în care nu exista noțiunea de drepturi ale omului, ce puteai face pentru animale?

Dacă am încheiat războaiele, am notat și în caiete:

Cucerirea Daciei de către romani
– războaiele lui Traian cu Decebal (101-102, 105-106);
– izvoare: Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, podul lui Apolodor de la Drobeta.

Am ajuns la momentul final, victoria lui Traian și rămânerea acesteia în istorie, în primul rând datorită tot lui Apolodor din Damasc, cel care a proiectat Forul lui Traian de la Roma. Am început să povestim despre Columnă și am utilizat această imagine (link), care o arată așa cum au văzut-o, probabil, oamenii timpului: pictată. Dacă acum în vârful construcției nu mai este statuia  împăratului, ci a Sfântului Petru, din ordinul papei, nu mai adăpostește nici urna funerară a acestuia. 

Dacă mergem la Roma, putem urca în Columnă? au fost ei curioși să afle, după ce au văzut scările interioare. Din păcate, nu. 

Și totuși, Traian nu a construit Columna pentru a evoca neapărat războiul, căci inscripția de la baza ei este elogiul muncii depuse pentru construcția forumului. Columna doar arată cât de înalt a fost „muntele și locul“ pe care împăratul l-a îndreptat pentru a-și construi piața, pe care am admirat-o într-o simulare (aici), apoi în imagini din prezent.

Însă Columna, ca și podul de la Drobeta, apare pe monedele împăratului, de data aceasta, pe un aureus (monedă din aur), aflată și ea, tot la British Museum.

Lecția a fost completată de o hartă pe care am marcat Imperiul roman înainte de cucerirea Daciei și spațiul locuit de daci, lipită în caiet și colorată acasă după modelul primit pe G-Classroom, pe care am comparat-o cu o alta, proiectată, a statului după cucerirea spațiului nord-dunărean.

Am trecut mai repede peste perioada destinată provinciei romane Dacia și am explicat evenimentele pe măsură ce derulam prezentarea și notam în caiet următoarele:

Provincia romană Dacia
– Oltenia, Banat, Transilvania;
– capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
– romanizarea = procesul prin care populația autohtonă adoptă limba, obiceiurile, cultura și civilizația romanilor;
– 271 d.H.: provincia este abandonată, funcționarii și armata romană se retrag la sud de Dunăre.

Am ținut să discut mutarea capitalei, chiar dacă parțial s-a păstrat numele. Ei nu au fost de acord, consideră că Traian a furat drepturile de autor pentru denumire și dacii ar fi trebuit să protesteze. Le-am recomandat să o viziteze, totuși, și pe aceasta.

Am lămurit ce a însemnat amestecul de limbă, de populație, ca apoi să discutăm despre retragerea aureliană, în datele cele mai simple și le-am recomandat să caute care erau denumirile râurilor pe care noi le-am învățat la geografie acum 1900 de ani. Sunt curioasă dacă o vor face și ce concluzie vor trage.

Pentru a înțelege însă fenomenul migrațiilor, am ales o hartă simplă, care să arate însă că poarta spre Europa, dinspre Asia, era prin spațiul carpatic, și că atracția Romei în epocă i-a adus sfârșitul. Le-am pomenit de vandali (și de aici, ce înseamnă a vandaliza) și de huni (și cum au tabletele la ei, au căutat imediat să vadă cât de urâți erau din cauza modelării craniului), și cred că ar asculta continuu povești (dar nu ar pune nici picați cu ceară mâna să citească singuri).

Ultimele notițe în caiete:

Formarea poporului român
după retragerea romanilor la sud de Dunăre, populația romanizată rămasă în vechea provincie a rezistat și asimilat populațiile migratoare (slavi);
în secolele III-VIII, în urma procesului de etnogeneză, se formează în spațiul carpato-danubiano-pontic un nou popor, român, cu o limbă de origine latină și religie creștină.

Am apărut, așadar, și noi pe harta Europei, ca popor. Cum ne-am creștinat – rămâne să mă întreb ce oare se discută la lecțiile de religie, dacă nici de Sf. Andrei nu știu după aproape cinci ani.
De ce cuvintele latinești s-au scurtat? O întrebare la care nu m-am așteptat, dar transformarea au simțit-o din exemplele pe care eu le-am dat, împreună cu traducerea, atunci când le-am întâlnit în lecție. Le-am amintit cum le-am explicat cratima, inventată probabil de oameni dornici să vorbească repede, în mai puține silabe. Poate așa au considerat și autohtonii, că nu au timp pentru latina literară și au păstrat din cuvinte esențialul, nu și terminațiile.

Am ajuns în acest moment la finalul  (prelungit) al celei de-a doua ore și am trecut repede în revistă ce ne notasem la începutul orei precedente că vor să afle. I-am întrebat dacă sunt satisfăcuți și au aflat răspunsurile pe care și le doreau. Nu chiar toate, dar aproape.

Nu aș fi reușit niciodată să dedic o singură oră temei și cu greu reușesc să respect finalul orei, mai mănânc, de nevoie, o pauză. Și totuși, nu s-au plâns până acum că plecăm un pic mai târziu acasă.

Ei nu s-au plictisit și sper că nici voi, cititorii acestui lung articol.


Notă de final: Am adăugat, acolo unde ilustrația îmi aparținea sau era de domeniul public, în articol. Am optat pentru link către sursă acolo unde acest lucru părea nesigur. Ele pot fi însă folosite în timpul lecției, chiar incluse în prezentări multimedia, însă nu pot fi publicate în această formă pe internet.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Ca de obicei, rezultatele la simulare generează depresie

Ne-am obișnuit – și asta nu e bine – ca presa să strige „lupul“ la fiecare evaluare a elevilor, iar examenele naționale, simulate sau nu, dau apă la moară unei industrii care din asta trăiește: despicarea firului în patru cu intenție clar negativă.

Însă problema nu e aici, ci la publicul care absoarbe știrile și, neștiind ce să facă cu ele (pentru că, în marea lui parte, nu are capacitatea de a interpreta critic și corela informațiile), începe, ca personajele lui Creangă, să plângă deja că drobul de sare cu siguranță va omorî copilul. Prostia omenească și-a botezat Creangă creația lui fabuloasă.

Aveam păstrată undeva și o replică din Orient Express, filmul din 2004: „Proștii sunt necesari. Ei calmează inteligențele obosite. Drama e când sunt prea mulți sau prea proști.“ Și când văd drama derulată sub ochii noștri, mă întreb oare ce ar fi gândit autorii de mai sus?

Ca să văd totuși cât de mare e drobul de sare, am pus mâna pe creion

Recunosc că, deși am fost asistent la simulare și mi-au trecut lucrările prin mână la scanat, nu am citit subiectele. Nu am avut absenți în clasă, ca să îmi rămână pe catedră un exemplar și să arunc un ochi de curiozitate, nu am avut copii în sală care să plece mai devreme de expirarea timpului.

Ca o paranteză, i-am felicitat. Nu au scris, am văzut când am scanat lucrările, dar, față de alți ani, mi s-a părut un progres. Nu au ieșit din sală, au stat acolo două ore, au mâzgălit ciorne, au încercat, nu au renunțat. Și asta e important, pentru că în trecut abia așteptau să treacă ora legală și să iasă. Renunțau prea repede.

Revenind la subiect, prinsă în vâltoarea vieții și fără să fiu direct implicată în evaluare, nu am considerat necesar să sacrific timp cu rezolvarea subiectelor. Având modelul anilor trecuți, nici nu am fost curioasă. Dar văzând „dezastrul“ ce ține cap de afiș, am zis că nu poate fi dracul chiar atât de negru. Poate e mai mult roșu!

Așa că m-am apucat să rezolv.

Surpriză, primul subiect nu era chiar așa „ușor“ cum îmi aminteam eu, 10+10:2, din anii precedenți, chiar avea mai multe operații, ba chiar și paranteze! Oricum nu pot să înțeleg, dacă tot faci exercițiul tip grilă, dar vrei ca elevul să rezolve, nu să ghicească, de ce nu pui distractorii (răspunsurile greșite) care chiar să speculeze greșelile copiilor?

Însă surpriza a fost plăcută. În sfârșit evaluarea a fost gândită la nivel de gimnaziu, chiar dacă la nivelul minim al acestuia. M-am descurcat foarte bine la primul subiect, cu mențiunea că ultimul, 6, citirea unui grafic, cu operațiile de adunare până la 20 și compararea valorilor este de clasa a treia. Aș paria că și un copil de clasa a II-a îl poate face, așa că nu înțeleg de ce s-a greșit aici.

Furnizorii de știri ar trebui să nu se mai agite să facă grafice la alegeri, publicul e incapabil să le citească!

 

Am trecut la subiectul al doilea…

Nu mi s-a părut greu, chiar dacă mi-am prins urechile, nu-mi mai aminteam formula de calcul a ariei trapezului, nici tabelele cu sinus și cosinus, și pe-astea le-am căutat ca să rezolv. Sunt un adult care a păstrat legătura cu școala. Ca experiență, am în spate școala (de cultură) generală, liceul la profil uman (deci zero matematică, nici nu-și bătea capul cu noi), facultatea de istorie și apoi cea de pedagogie a învățământului primar.

Însă tot am reușit, după o oră și 15 minute, să am 76 de puncte (cu tot cu cele din oficiu), fără să rezolv punctul b la ultimele probleme de geometrie. Poate că, dacă mai sacrificam niște timp, rezolvam problema cubului, căci o dreaptă este paralelă cu un plan dacă este paralelă cu o dreaptă din plan, dar trebuia să construiesc suplimentar și nu știu dacă se mai activau zecile de teoreme învățate acum 30 de ani.

M-am simțit însă bine văzând că încă funcționez, că n-am uitat noțiunile esențiale (bisectoare, mediană, linie mijlocie) și am intuit corect căile de rezolvare. Însă un elev care ar trebui să aibă noțiunile acestea proaspete, ba chiar i se dă și figura, (realizată și la scară!!) nu ar trebui să întâmpine atâtea dificultăți.

Atunci, de ce copiii nu reușesc?

Nu sunt profesori. Bun. A cui e această problemă?? A celui care gestionează sistemul de învățământ. Și o știe de ani de zile, dar ascunde gunoiul sub preș. Ai nevoie de cel puțin 10 ani ca să scoți niște „duzini“ de calitate, și apoi să-i și plătești suficient ca să rămână în sistem.

A făcut ministerul ceva? NU! Își bate joc în continuare de profesorii pe care îi are, nu convinge alții să vină, dar, mai rău, prin îngăduința și permisivitatea la nivel de pregătire științifică superioară nici nu are vreo șansă de a avea cadre didactice de calitate.

Însă știu și cazuri unde există profesor, există dorință, dar nu se poate. De ce? Pentru că e gălăgie la oră! Și atunci ce faci cu această problemă? Nu ai nevoie de 10 ani să o rezolvi, îți trebuie doar nițică voință politică și dispoziția de a pierde capital electoral. Însă la cum încep să arate sondajele într-un an cu alegeri, foametea de voturi e cronică, iar verticalitatea nu există.

Dacă în anii 2000 ne temeam de radicalismul lui Vadim, anul acesta avem mari șanse ca Sarmalele Reci să aibă hit-ul anul cu „Prostia la putere“.

Așadar, cum faci liniște într-o clasă în care elevul e stăpânul tuturor și părintele lui este atotștiutor?

N-ai cum. Domnule elev, te rog să iei loc, să faci liniște – nu există. Nu merge decât cu copiii educați, cu bun simț, nu cu cei crescuți liber, fără reguli, sau de care nimeni nu se preocupă. Nimeni nu vrea să recunoască realitatea, că profesorii nu au absolut niciun instrument la dispoziție pentru a avea o atmosferă propice învățării în sala de clasă când are de-a face cu elevi care nu au limita bunului simț.

Libertatea aceasta prost înțeleasă, doar cu drepturi și fără îndatoriri, ne distruge.

Toate țările pe care le-am admirat pentru gradul de civilizație nu au ajuns aici deschizând ușile la spitalul de nebuni, ci introducând reguli stricte. Ne uităm la filme străine și ni se pare ireal cum, deși nici acolo nu dau elevii pe-afară învățând, e liniște. Elevul care deranjează e imediat scos din colectiv și trimis la consilier/director, pedepsele curg, detenția chiar și în weekend este posibilă.

De ce la noi nu se poate?

De ce nu poți scoate din clasă, cu absență nemotivată, elevul care, prin comportamentul lui, arată că nu-și dorește să fie acolo? De ce nu mai avem amenzile pentru absențe, suspendarea plății alocației de stat, ceva care să determine părintele să ia măsuri – și am rezolva bună parte din probleme, cel puțin în familiile în care tăierea unui venit ar fi o problemă, dar și amenzile strânse în contul de la primărie i-ar bloca inițiativele de orice tip.

Ar mai rămâne de rezolvat problemele celor pe care banii nu îi pun in dificultate, copiii care au ușor ca bani de buzunar salariul omului de la catedră. Însă, dacă se dorește, și aici se poate. Acel portofoliu al elevului, completat conștiincios cu abaterile și sancțiunile aplicate, și luat în calcul la admiteri în învățământ sau altele asemenea, reintroducerea exmatriculării cu drept de reînscriere etc.

Și mai e un lucru de rezolvat: încă de la intrarea în școală, elevul, dar și părintele, trebui să înțeleagă că reușita școlară este obținută doar dacă elevul face, la timpul lor, pașii necesari. În clasa pregătitoare trebuie să înveți literele  de tipar și adunarea/scăderea până la 31. În clasa întâi înveți să scrii și să citești corect, să socotești până la 100. Ai ratat pașii aceștia, tot ceea ce vei face după va schiopăta.

N-ai cum să ajungi să rezolvi în clasa a doua probleme la matematică dacă nu știi să citești, să diseci un text și să extragi informațiile, cu alte cuvinte, să îl înțelegi. Pe scurt, citirea conștientă.

Cât timp în clasele mici părinții nu învață să facă diferența între joacă și învățare prin joc, dar au pretenția ca copilul să vină fericit, să nu fie frustrat că nu reușește, să primească diplomă că a strănutat eficient, nu se va schimba nimic. Copiii trebuie să vină la școală cu mentalitatea efortului necesar pentru învățare. La școală, aceasta trebuie să fie voluntară și copilul trebuie să simtă bucuria reușitei obținute prin muncă, dar și să gestioneze frustrarea eșecului.

Nu scazi standardele dacă elevul e frustrat!

Copilul are nevoie de o disciplină a muncii cu un scop precis. Vrei să nu mai greșești la tabla înmulțirii? Nu ieși în parc la fotbal, ci stai și o înveți. Logic, pe numărate, pe dinafară, însă soluția este una singură: trebuie să o știi.

Da, sunt lucruri care pot fi organizate – memoratoare cu formule, tabele, pe care le poți accesa la nevoie. Elevul, pentru a avea o competență, trebuie întâi să știe, să aibă cunoștințele. Abia apoi vin deprinderile, să știe să facă. Și o să iau exemplul exercițiul pe care l-am rezolvat în final căutând tabelul cu valorile funcțiilor sinus și cosinus. Când am inventariat ce știam în acel triunghi dreptunghic, mi-am dat seama că am ipotenuza și o catetă, iar mie mi se cerea măsura unghiului format de ele. Undeva, într-un colțișor de minte, s-a activat „cosinus“. Aveam valoarea și am știut ce să caut.

Însă ca să se lege informațiile, trebuie să ai noțiunile, să știi la ce folosesc funcțiile, cum se definesc. Tabelul cu valori îl poți învăța ușor, însă ce faci cu el dacă în mintea ta nimic nu se leagă?! Pentru că baza oricărui sistem funcțional de gândire sunt noțiunile însușite, exact acelea atât de blamate, căci nu se mai doreste să memorăm în școala de azi.

A rezolva o problemă la matematică înseamnă a declanșa în creier o furtună ca într-o pădure.

Fiecare crenguță trebuie să se miște, să activeze o noțiune, să contribuie la soluție, să pună rotițele în mișcare. Figura începută trebuie completată, o informație trebuie întoarsă pe toate părțile.

Problema 4, de exemplu: aveai două perpendiculare pe aceeași dreaptă. Dacă nu înțelegeai de aici că cele două sunt paralele, apoi toate dreptele cu care se intersectează, sunt, pe rând, secante, nu ajungeai nicicum la congruențe de unghiuri pe care să le corelezi cu suma măsurilor unghiurilor într-un triunghi, apoi a unghiurilor complementare, suplementare sau opuse la vârf.

Dar dacă stârnești furtună în deșert, într-un creier odihnit, dar gol, vei obține doar praf în ochi.

Ce vreau să zic e că nu poți învăța în salturi la geometrie. Aici trebuie să ai toate piesele jocului, să fii artistul care le mută în favoarea lui.

Și cum să ajungi la asemenea performanțe dacă azi lipsești că ai concurs de mutat stânci, poimâine că te-a durut burta, săptămâna viitoare pleci cu părinții în vacanță? Iar teoremele sunt „lucrurile acelea care nu trebuie memorate“, că tu faci școală modernă?

Dezastrul pe care îl vedem azi (căci este, nu o neg) este rezultatul superficialității cu care abordăm școala și a lucrurilor ignorate la timpul lor. În topul aberațiilor cu nivel maxim de prostie pe care le aud în jurul meu tronează de foarte mult timp una: nu o dăm la grădiniță, că mi-o obligă să stea pe scăunel!

Păi cum să învețe să coloreze ținând creionul corect, dacă nu stă pe scăunel? Cum să fie atentă la explicații cu mulțimi la aritmetică, dacă nu stă pe scăunel? Apoi la școală, ce faci? Cine o mai învață să stea pe scăunel?! Și cum să facă toate activitățile care necesită atenție și răbdare, dacă nu stă locului?!

Cât timp în școală contează părerile oricui, numai oamenii școlii nu știu ce vorbesc, nu avem nicio șansă.

Mingea e acum în terenul ministerului. Ce va face la vară? Va simplifica subiectele? Sau va menține aceeași dificultate? În primul caz, nu va ajuta pe nimeni, doar se vor îmbăta unii cu apă rece, iar partidul va avea capital electoral. Dacă va avea înțelepciunea să păstreze aceeași dificultate, va putea trage concluzii interesante: ori copiii, zgâlțâiți la simulare, s-au mobilizat pe ultima sută de metri, ori suntem cu adevărat într-un mare rahat, de unde numai rupând pisica în două mai ieșim.

Pariez pe prima.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

 

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Asistent la simulare, o experiență interesantă

După două zile petrecute la simulare,  în care am încercat să fiu cât pot eu de zen, pe motiv că oricum nu poți opri tăvălugul pornit la vale, nu pot să nu trag câteva concluzii. Să rămână aici, ca istorie trăită, sper eu pentru un viitor mai luminos al școlii românești. Cu toate că nu aș paria nici 10 bani pe această șansă de mai bine, nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba și fără gândurile mele pozitive.

Întâi de toate, deși nu mi-am găsit puncte comune cu viziunea mai-marilor noștri, n-am cum să nu recunosc că introducerea noului sistem de scanare a lucrărilor este în beneficiul copiilor. Până la urmă, așa s-a construit România Modernă, cu legi pentru cei mai mulți, dar din care cu siguranță profitau mai ales unii, în speță cei care veneau cu ideea.

De ce e corectarea online în avantajul copiilor?

Prea s-a ajuns în ultimul timp la diferențe enorme la contestații între notele obținute de la cele două runde de evaluare. Tradiția rezolvării „românești“ a corecturii, a echipelor în care unul muncește cât doi și reglează din pix diferențele, trebuia să aibă un sfârșit.

Îmi doresc enorm, mai ales din solidaritate cu copiii, ca sistemul să funcționeze și să vedem vara aceasta că de la 5 nu poți ajunge la 10. Faptul că o lucrare va fi corectată în mod real de doi profesori care nu se vor putea consulta unul cu celălalt, apoi, dacă diferența de notare este prea mare, de alți doi, nu are cum să nu fie în favoarea elevului.

Știu însă ce deranjează. Platforma va genera, automat, un „răboj“ al performanței, se va ști exact câte lucrări ai corectat și câte din acestea au intrat la recorectură, adică nu ți-ai făcut cum trebuie treaba prima dată.

Dar, ca de obicei, la noi și ideile bune se implementează rău.

Statul român este campion la „ieftin și prost“. Orice om cu un buget și toate țiglele pe casă nu își ia, pe termen lung, ceva ieftin. Dacă vrei să te țină 50 de ani, cântărești bine și dai cât merită. Ca exemplu, sistemul informatic cu cardul de sănătate. Care nu e o idee rea, doar că merge ca naiba.

Ministerul responsabil cu instrucțiunea publică nu face excepție, platformele de mediatizare a rezultatelor obținute la examenele naționale sunt de ani buni arătate cu degetul. De când cu codurile personale pentru respectarea GDPR, măcar poți și tu să îți vezi rezultatul la ora afișării, nu mai crapă platforma. Măcar atât!

Așa că în momentul în care am auzit că vom avea de lucrat cu o nouă platformă a ministerului m-a luat cu dureri de cap. Cu un calcul simplu și cu tot optimismul posibil, am estimat ca n-am nicio șansă de-a pleca mai devreme de 12:30 din sală, dacă examenul se termină la 11:00.

Fix la 12:35 am încheiat, în prima zi, în condițiile în care chiar am avut noroc, am finalizat printre primii. Ziua a arătat exact bubele platformei. La unele lucrări am încercat upload-ul și de cinci ori până când, după un lung timp de așteptare, apărea mesajul salvator.

Marți lucrurile s-au schimbat. De necrezut, în 40 de minute scanasem și încărcasem 16 lucrări, dar asta în condițiile în care mă mișc cu grație deosebită în preajma unei tastaturi și nu stau în niciun caz să caut literele. Iar lucrările chiar s-au încărcat în platformă imediat.

Dacă a fost un miracol sau noroc chior, n-am idee, sau poate au ieșit mulți copii înainte de ora 11:00 din sală și deja se încărcaseră bună parte din lucrări, nu mai era atât de aglomerat când am început noi.

Cum e când simți responsabilitatea

În actuala formă, ca asistent la sală simți că responsabilitatea apasă pe umerii tăi. Până la urmă, din mâna copilului, lucrarea a trecut la tine, modul în care ai scanat contează și tot de tine ține să fii sigur că ai încărcat lucrarea corectă la copilul potrivit. Te uiți de cinci ori, citești numele și tot ai impresia că nu ai fost suficient de atent.

La prima impresie, îmi era teamă ca acea ușoară curbură a paginii – oricât le-ai presa, nu se îndreaptă – să nu afecteze scanarea, dar nu, se vede bine. O altă problemă pe care, cu puțin noroc, am reușit s-o remediez, e a umbrelor proiectate de la fereastră. La 10:30 aveam pe planșa de scanare câteva rămurele și raze de soare, chiar că mă gândeam că o să am imagini ciudate.

Însă fericire mare, după 11:00 s-a mutat umbra zidului cum trebuie și n-am avut probleme.

O altă dilemă rezolvată cu „scanezi din nou“ a fost că, în loc de pagină neagră la început și sfârșit – doar scana negru în lateralul lucrării – era că îmi făcea pagină albă când genera pdf-ul. Prima dată am crezut că e o eroare în preview, dar nu, și la export tot albă era. Așa că, preventiv, eram cu ochii pe miniaturi și cum nu era ce trebuie, refăceam pe loc.

În rest, numai fericire, aceleași 100 de hârtii de semnat și stres pentru copii, care trebuie să stea până li se încarcă lucrarea în platformă.

Cu ce-am rămas

Cu o dorință pe listă. Vreau și eu scanner vertical. Primul lucru după ce am văzut cum merge a fost să-l caut. Preț de listă – peste 2000 lei, deci nici gând de primă didactică suficientă (oricum anul ăsta cheltuită pe cărți). Însă poate apare vreo ofertă, căci în platforma publică de achiziții am văzut că unele școli l-au achiziționat și mai ieftin.

Tot pe-acolo m-a luat cu dureri de cap câți bani sunt băgați și cine a avut norocul ca să aibă pe stoc sute de aparate, așa, fix modelul cerut de minister, la momentul potrivit.

Revenind, la ce-mi trebuie? Întâi de toate, ar fi foarte simplu de luat la bibliotecă și de folosit, pentru că acolo mă cam chinui cu telefonul, iar pozele nu sunt mereu foarte clare.

Dar mai e și prețul pe care îl are liniștea mea. De două generații nu returnez elevilor evaluările scrise, ci le încarc, scanate, în dosare personale în care au acces cu adresa de mail. Nu îmi ia foarte mult timp să le creez, denumesc, partajez cu părinții acestuia, iar după ce le corectez, fotografiate sau scanate, le urc să le poată vedea.

Timpul e și el prețios, însă e prețul pe care îl accept ca să scap de „Ați adus lucrările? Cine a uitat? Cum adică n-o mai găsești? Dar cum s-a rupt?“ Nu știu cum se face, dar tocmai lucrările pe care aș fi vrut să le am semnate în dosar, tocmai acelea nu se întorceau la mine.

În plus, când am văzut că și la clasele primare necinstea se face simțită, completează după corectare ce nu au scris sau șterg și corectează, apoi fac pe nevinovații, mi-am dat seama că e singura soluție.

Însă nu m-ar deranja deloc să fac puțin mai repede lucrurile acestea.

Bonus, scannerul are și opțiune video, așadar și pentru demonstrațiile mele filmate ar fi instalația gata fixată, n-ar mai trebui să mă chinui cu trepiede și lumini, cum fac de obicei.

Și… cum e deja februarie, mai sunt doar 10 luni până la Crăciun, o să mă străduiesc să fiu cuminte ca să îmi aducă Moșul ce-o să-i cer.

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

Scanner multifunctional IRIScan Desk 6 Desktop Pro Dyslexic, A3, 13 Mp, USB 2.0, Negru

 

 

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Machete: medii de viață

Luna ianuarie a fost palpitantă când ai o singură oră de arte vizuale și abilități practice, pusă strategic, vinerea, în zilele în care se susțineau și probele de la COMPER. Și cum dilatarea timpului nu s-a inventat încă, ghici în timpul căror activități au susținut copiii cele două încercări…

Din punctul acesta de vedere, chiar suntem invidiați. Într-o discuție din cancelarie, un profesor de gimnaziu ne spunea cuprins de tristețe că noi, la ciclul primar, terminăm materia la română și matematică pentru că, atunci când rămânem în urmă, mai luăm din muzică, din desen… el din ce să ia?! Dacă e bine sau nu, să răspundă cei care au impresia că poți să faci la clasă trei activități simultane, și să termini și tot ce ai de parcurs.

Revenind, pentru „recuperarea activităților“, copiii au primit temă asincron, pe platformă, să lucreze la o machetă ce să ilustreze un mediu de viață, la alegere, dintre cele analizate în orele de științe ale naturii: pădure, râu, mare, deșert.

Undeva, într-o buclă încurcată a neuronilor, zăcea un gând că, având trei săptămâni la dispoziție, copiii s-ar fi documentat și ar fi transformat machetele în materiale didactice veritabile, utilizabile peste timp, în care nu mai știau cum să așeze plantele și viețuitoarele descoperite în materialele auxiliare. Era astfel o provocare de învățare prin descoperire.

Ți-ai găsit… Vrabia mălai visează!

Ce-i drept, unii s-au străduit, cam din a doua săptămână, să se organizeze, să strângă materiale. Alții – nici măcar în ziua de dinainte nu știau clar ce vor face în seara aceea, ca să prezinte a doua zi la școală.

Nu s-au așteptat însă ca eu să îmbin cele două ore, de avap și științe, și să le cer să-și prezinte macheta în cadrul celei de-a doua activități. Întrebările erau simple: ce mediu de viață reprezinți, ce „vedem“ acolo, pe principiul că, dacă îmi spui că e albă, nu e neagră, eu nu te contrazic.

Dezamăgire mare. Vedem „copaci“, „păsări“, „pești֧“. La animale am stat mai bine, până am ajuns pe la șarpele cu zurgălăi (așa arăta versiunea din plastic), dar cu mențiunea că e „alt șarpe“. Bun. Ce șarpe? Dacă l-ai pus lângă apă, zi-mi o specie! Nu s-a putut. Cu greu am scos câteva specii de arbori.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Au recunoscut că nu s-au documentat, că s-au grăbit să facă ceva, să fie, nu s-au gândit o clipă mai departe de montaj. Excepție au făcut câteva machete, o dioramă cu un castor, cu copacul dărâmat peste râu, având și o secțiune pentru adâncul râului, un deșert (Mojave), cu joshua-tree, realizat din plante aromatice lipite, și o pădure de amestec, foioase și conifere.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Concluzii

Am constatat că noțiunile transcend cu greu granițele disciplinelor, mai ales că proiectul îmbina noțiuni de geografie – stratificarea vegetației pe altitudine, dar și de științe ale naturii, chiar dacă era, în esență, un proiect la avap.

Nu știu, la modul cel mai sincer, unde va ajunge școala românească dacă vom tolera abordări atât de superficiale ale unor proiecte. Elevii par mulțumiți să bifeze ceva, să urmeze revoluționarul „fă-te că muncești“ și apoi să strige, ca din gură de șarpe, că ce nu e bine, ce n-a făcut de nu a primit nivelul maxim la evaluare.

Tot se susține că nu se dorește competiție între copii. Dar atunci când trebuie să fii în competiție cu tine, eu știu că trebuie să te dai peste cap să prezinți cea mai bună versiune a ta, să știi că mai mult de atât chiar nu puteai face.

I-am văzut că își admirau rezultatele sau se amuzau la unele combinații. Însă nu am văzut vreodată un strop de ambiție, măcar să-și încerce puterile să vadă dacă pot reuși ceva asemănător. Pur și simplu trec mai departe, iar atitudinea aceasta nu încetează să mă uimească în fiecare zi.

pictura_sabloane

Puțină primăvară în toiul iernii: pictură cu șabloane

Dup-atâta frig și ger simțeam nevoia de puțină veselie și căldură, așa că n-am mai ținut cont de ordinea firească a lucrurilor și am decis să aduc puțină primăvară în toiul iernii. A contribuit la asta și pachetul sosit de la chinezi ceva mai repede decât am estimat eu, cu șabloanele pentru pictură, așa că n-am mai amânat și am introdus tema acum.

Am încetat să mă mai întreb la ce se gândesc unii copii când își fac ghiozdanul pentru a doua zi, chiar dacă sunt la vârsta de 11 ani, când, teoretic, această responsabilitate le aparține întru totul. E fix ca în „Bunicul“ lui Delavrancea. Nu se gândesc la nimic. Numără doar clipele care trec, nici măcar frunzele care cad. Așadar, când o treime dintre cei prezenți nu și-au adus cele trebuincioase și trebuie să improvizezi cu ce ai la dispoziție, vreo trei seturi de acuarele învechite, nu ai prea mari speranțe cu reușita.

Prima parte: pregătirea fundalului

Aproape că ne iese să acoperim complet o coală de hârtie cu un ghemotoc de vată și multă culoare. Am mai exersat și mă bucur că începe să le placă. Însă… încă nu înțeleg ei cum e treaba cu apa, că prea multă înseamnă o uscare lentă, dacă nu chiar o hârtie ce trebuie stoarsă, iar prea puțină – o coală de hârtie ruptă. Plus că, dacă nu ți-ai adus o coală serioasă, dintr-un bloc de desen, una normală, de 80g/mp ajunge imediat șervețel.

Uscarea era partea cea mai importantă a proiectului, altfel riscul să „nu iasă“ era evident. Inutile sfaturile din seria: nu e gata, mai așteaptă, nu s-a uscat. Dacă el a hotărât că e uscată, apăi nimeni nu-i stă în cale. Șabloanele întinse pe două bănci, la alegere, cu autoservire, erau prea tentante ca să mai aștepți să se usuce o hârtie. Așa că, în ciuda vulturului de pază, se mișcau repede și treceau la execuție.

La fel de inutil a fost și sfatul cu o mână ții șablonul și nu o ridici până nu ai terminat de tamponat modelul. Scărpinătura oltenească a fost la mare modă, zici că jucau mațele-ncurcate. Rar se organizau înainte, dacă erau dreptaci, să așeze pe dreapta materialele. Așa că, de multe ori, lucrau peste mână și, chiar dacă le atragi atenția să facă ordine la bancă, să le pună la îndemână, abia când te duci tu și le schimbi constată că li se ușurează viața, fără să dea semne că au înțeles de ce.

Oare are legătură cu totul aflat pe ecran la un click distanță, exact acolo unde trebuie să fie, încât confortul vine de la sine? Și nu conștientizează că e nevoie și de o decizie proprie pentru a pune în aplicare proverbul „Cum îți așterni așa dormi.“?

Execuția

În general, nu a mers rău, acolo unde sfaturile au fost acceptate cât de cât. Adică ghemotocul de vată nu era nici prea mare, nici prea mic, nici prea uscat, dar nici prea înmuiat. Și mai ales acolo unde fundalul a fost uscat și șablonul a stat nemișcat. Și-au dat seama repede că o clipă de neatenție, un milimetru mișcat, aruncă pe apa sâmbetei atâta muncă și entuziasm.

pictura_sabloane

Altfel proiectul nu se întinde pe mai mult de 20 de minute, dacă urmezi sfaturile. Cu tot cu pregătirea materialelor, după care poate rămâne lejer la uscat.

Pentru că tot aveam la mine șabloanele, am repetat proiectul cu copiii la afterschool, ca recompensă pentru acceptarea sarcinilor suplimentare. Acolo însă am exersat pe pânză de pictură, acelea deja fixate pe un suport (ca aici) de 10x10cm. În funcție de graba artistului și atenția la detalii, cum ar fi faptul că între margine și șablon ai 5mm, deci nu dai la nimereală cu buretele, tablourile au ieșit mai bine sau mai puțin atrăgătoare.

La ce ne folosește acest exercițiu?

Culmea, eu nu la școală l-am învățat, ci cu mătușa și bunica mea, într-o vară. Zugrăvise bunica și pereții albi de pământ nu puteau rămâne așa, orice casă țărănească respectabilă trebuia decorată. Atunci a scos mătușa niște șabloane mari, A3 (sau poate în mintea mea de copil păreau mari) cu desen pentru colțul peretelui, frunze și flori. Unele linii se trăgeau cu argintiu sau auriu, celebrul aurolac, pentru altele se pregăteau vopsele speciale.

Atunci am văzut că se potriveau după găurelele de la colț și că nu era chiar simplu să faci pe perete un model perfect. Îl miști și se strică, „te râde lumea“! Era nevoie și de un încurcă-printre-picioare ca mine, căci cineva trebuia să înmoaie trafaletul în culoare și să îl dea celui cocoțat pe scară. Deși desenele acelea sunt adânc îngropate în amintirile vârstei, prima dată când am văzut cum se fac am fost dezamăgită.

Inițial părea o muncă titanică, să pictezi atâtea flori! Apoi, am aflat secretul: migală și atenție.

Nimeni nu-și mai decorează pereții azi, nu mai e la modă. Poate un tapet. Sau o vopsea colorată. La noi acasă, mama folosea trafaletul cu model, lat de vreo 20cm, cu care trăgea, de sus în jos, cât putea de drept, un model vegetal sau abstract, geometric (pe principiul acesta). Sau prefera varianta mai simplă, culoare și atât.

N-am idee dacă viitorul ne va mai aduce astfel de provocări sau roboții vor face totul în locul nostru.


Idei scoase de la naftalină:

 

 

hranitoare pasari

Ce fac iarna păsările în București?

Anul acesta a fost prima dată când am avut parte de săptămâna „altfel“ în luna noiembrie și, cum parcă vremea schimbătoare nu era suficientă, a venit și hotărârea că nu se mai pleacă în excursii, nu se mai fac activități contra-cost. (Altfel fie vorba, uitându-mă în stânga și în dreapta, observ că sunt școli unde regulile se respectă și altele unde situația e mai relaxată.)

Însă în aceste condiții austere e destul de greu să încropești activități cât de cât interesante pentru copii, pentru că și un bilet la teatru, și un bilet la muzeu costă. A fost amuzantă sugestia unui părinte din clasă, cum că nu e treaba mea cum intră ei la muzeu, eu să le dau întâlnire înăuntru. Ha! Asta era foarte bună, numai că orice activitate trebuie justificată cu o sută de hârtii și semnături, printre care a trebuit și să scriu mare că ne deplasăm cu STB-ul, gratuit, nu avem cheltuieli suplimentare.

Când te roade curiozitatea…

Pentru că în apropierea școlii este Parcul Natural Văcărești și din aventurile lui Iris la Cercetașii Tradiționali am rămas cu o sensibilitate pentru păsări, în ultima lună de toamnă m-am gândit că nu ar strica să vorbim într-o zi despre ce fac păsările iarna în București. Știm că multe rămân, le vedem, le compătimim, dar nu realizăm ce înseamnă exact pentru ele supraviețuirea.

Cumva voiam să dărâm mitul care există că, dacă pui firimituri pe pervaz, le faci un bine, am dat asaltul la vârsta la care lucrurile pot fi schimbate: copilăria. Dacă ei înțeleg cum trebuie să ai grijă de natura din jurul tău, atunci poți schimba măcar un pic viitorul. E bine când știi ce vrei să faci și, după ce întrebi în stânga, în dreapta, găsești și ajutor. Eu l-am primit de la Societatea Ornitologică Română – filiala București și lucrurile au mers repede pentru că nu sunt genul care vrea o hârtie de câte ori încearcă ceva nou.

La primul contact, s-au gândit că îmi doresc să observăm păsările, ceea ce era dificil și pentru momentul ales, dar și pentru un număr mare de copii care, e evident, nu vor sta pitiți la vânătoare de imagini să savureze satisfacția vederii unui exemplar deosebit. Am risipit repede temerile, le-am spus că îmi doresc să le vorbească despre ce pot face ei, cei mici, pentru a ajuta păsările să treacă iarna și, dacă e posibil, să ne dea indicații să construim „ceva“ în curtea școlii, un parc chiar frumos.

Planuri și planuri

În visele mele, făceam căsuțe pentru păsărele, fiecare cu părintele lui, cioca-boca, meștereau și le aninam prin copaci, fericiți apoi să vedem ce păsărele s-au aciuat acolo. Însă căsuțele nu trebuie făcute oricum, trebuie asigurată „mentenanța“ și, dacă confecționarea lor s-ar fi realizat, miraculos, conform indicațiilor, ei bine, pentru cățăratul în copași și curățarea lor periodică e nevoie de o scară de vreo 4 metri pe care la școală nu o (mai) avem.

Așadar, am renunțat la căsuțe și am zis să construim o hrănitoare. Părea mai simplu, și de făcut, și de întreținut, am cerut indicații și am avut noroc, căci am impresionat cu entuziasmul nostru și am primit-o cadou. După activitatea din clasă, în care am aflat mai multe despre speciile pe care avem șanse să le vedem la hrănitoare, despre cine ne poate face probleme (urmează să vedeți) și cum să o întreținem, ne-am deplasat cu toată suflarea în curte.

Am aflat că nu pui hrănitoarea oriunde, ci adăpostită, printre copaci (au unde să stea să mănânce). Prădătorii sunt sus, răpitori, atrași de zumzăiala păsărelelor mai mici, dar și jos, felinele semi-sălbatice din capitală, mereu dornice de un mic desert (și de când am găsit una în clasă, călare pe cușca hamsterilor, mă aștept la orice). Părea simplu de montat hrănitoarea – bagi un stâlp în pământ și gata. Însă nu, acesta a fost fixat în suport metalic (vezi aici), să nu putrezească sau să cadă.

Copiii au fost încântați, au pus toți semințe în hrănitoare, s-au jurat cu cerul și pământul că vor avea grijă, că vor supraveghea, că restaurantul nostru gratuit pentru păsărele va fi cel-mai-cel. Dar, așa cum orice adult știe (sau ar trebui), când îi iei copilului un animal, să te pregătești să ai tu grijă de el.

Cine verifică? Ghici…

Nu pot să spun că nu își amintesc, dar, de regulă, lunea dimineață, nu vinerea la prânz, că trebuie să pună semințe și pentru weekend. Primele 5kg de floarea soarelui (neagră, crudă) s-au terminat la începutul noului an, am făcut reaprovizionarea (7 lei/kg în piață, la tarabe, dacă stai să cauți un pic), iar acum, după ce în sfârșit a nins în București, e mare animație la noi la restaurant. Sunt doi-trei copii care se duc și pun semințe sau mă întreabă dacă a mai apărut „ceva nou“.

La început, observarea păsărilor de pe băncuța din apropierea hrănitorii părea interesantă, însă s-au lăsat repede păgubași când au văzut că nu pot face poze bune cu telefonul, că sunt foarte rapide sau bine camuflate între rămurele. Apoi, zile la rând doar pițigoii mari ne-au ținut de urât, alte specii nu catadicseau să apară. Și cum pițigoii iau repede sămânța și se duc în copaci să o savureze, nu prea aveai mare lucru de văzut.

hranitoare pasari

Sus și jos la hrănitoare. Nimic nu se pierde.

Noroc că a nins.

Aproape că nu mai puteam număra pițigoii, veneau continuu, nu mai conta că erau și copiii gălăgioși prin curte. M-am înarmat cu camera, deși nu sunt eu cine știe ce fotograf, și am stat la pândă. Degetele înghețate pe obiectiv au fost recompensate de prezența unei cinteze, am aflat ulterior și că era mascul, cu un comportament de care nu aveam habar.

Întâi de toate, nu mănâncă din hrănitoare, ci de pe jos. Și cum pe zăpadă erau doar gunoaiele de la floarea soarelui, am aruncat apoi o mână de semințe. Dar și de pe jos e greu, așa că aștepta să se ducă pițigoii să ia sămânța, apoi le-o fura pur și simplu dintre gheruțele ce-o țineau strâns. Nu s-au încăierat, se pare că se poate și asta.

Cel mai mult m-am ofticat că nu am avut obiectivul potrivit pentru a surprinde cum ar fi trebuit cadrul de mai jos. Să le ai pe amândouă pe o rămurică e ceva rar, dar nu e o poză chiar atât de rea încât să nu o pot arăta.

Restaurantul nostru pentru păsărele va fi deschis până în primăvară, când apar larvele și insectele și nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Apoi, din toamnă, cu altă serie de copii, vom avea în continuare grijă să nu îi lăsăm singuri. Și, cine știe, poate până la primăvară reușesc să mai adaug măcar încă o specie în album. Sigur mai sunt!

Util de reținut:

Se pot pune fructe tăiate, slănină crudă (neafumată, necondimentată). Porumbul e pentru rațe, dacă mergeți în parcurile cu lacuri. De evitat grâul, atrage alte specii, mai puțin sălbatice.

Și în niciun caz pâine!!

Mai multe sfaturi găsiți și pe pagina SOR, dacă alegeți să îi urmăriți, sau intrați pe site să și auziți aici păsările care vin la hrănitori.


Edit: Un pițigoi albastru

arhitectura_scolara

Se caută tichie de mărgăritar, pe măsura școlii românești

arhitectura_scolara

Intrări într-o școală peste care au trecut secole.


Gâlgâie rețelele de postări pe tema intrărilor separate în școală și, mai nou, aruncate paie pe foc (nu-mi dau seama cât e glumă și cât nu, am observat că în ultimul timp nu prea mai știe nimeni de glumă) că nici toaletele nu ar trebui separate, pentru profesori. Aș plusa: ce ne mai chinuim să separăm fetele de băieți, mai bine totul la comun!

Scara profesorilor în școala românească de azi. A fi sau a nu fi?
Aceasta-i întrebarea la care e chemată să răspundă suflarea de pe rețele.

Se bate apa în piuă pe tema respectului și mi se pare ireal cum toată greutatea discuției pe tema cuiului lui Pepelea, alias scara menționată, se duce spre faptul că aceasta impune cu forța un respect pe care actualele cadre didactice nu îl merită. De ce? Că sunt nepregătite, științific și pedagogic, sau ne-updatate la actualele generații de copii pe care „nu le înțeleg“.

Mi-am început cariera didactică într-un liceu bucureștean în care nu exista scară a profesorilor, nici intrare separată. La 22 de ani arătam de 15 și pe cuvânt că-mi era teamă, mai ales în primele zile, că vreun coleg care nu mă știe mă va lua de urechi la ieșirea din cancelarie că fur catalogul să motivez absențele.

Apoi, urma aventura pe scări, printre elevi, cu cei 1.60 m și 45 de kilograme.

Elevii mei, când mă vedeau, activau „falanga“, să ajung întreagă sus, căci cei de la alte clase… nu vedeau catalogul plasat la un metru de pământ. Erau cu mult peste mine, motiv în plus pentru care, la clasele a douăsprezecea la care predam (doar trei!) am cerut imediat ca nimeni să nu se ridice în picioare când răspunde. Îi priveam oricum în ochi de la înălțimea mea.

Mi-aș fi dorit o scară doar a profesorilor?

Sincer? Da! Groaza cu care urcam, gândindu-mă ce-ar fi însemnat să mă împiedic, să mă împingă, să ajung de-a berbeleacul până jos, în fustă (atunci nici nu era vorba de pantaloni!), ar fi dat suficientă energie să construiesc singură scara.

Un sfert de veac mai târziu sunt tot într-o școală în care avem intrare comună, elevi și profesori. Constat, și doar constat, nu mai spun nici cu tristețe, nici cu altceva, că între trotuarul de vizavi și scara școlii nu e nicio diferență. Nimeni nu salută, te văd, te privesc și tac.

M-am aventurat la școală și într-o după-amiază și, deși am suficientă vechime ca elevii de la toate clasele să știe ce caut eu pe-acolo, nu contează.

Copiii mai mari n-au nicio jenă, bagă și scot de toate pentru toți, în gura mare, se înjură ca la ușa cortului și auzi în cei 30 de pași pe verticală multe pe care nu ai vrea să le știi. Curățenia? Pereți sunt murdari și nu se păstrează, de ce să o facem, chiar dacă femeile de serviciu spală, sărmanele, iar ușa de la hol a fost trântită până a rămas fără broască.

Dar nu copiii sunt vinovați… să nu credeți că părinții (care nu înțeleg că „aduci copilul până la poarta școlii“ nu înseamnă ușa clasei) se comportă altfel. Nu. Urcă și coboară scara, într-o veselie, dimineața sau la prânz, și nu se obosesc să salute. De unde să învețe copilul ținut de mână că saluți profesorul cu care te-ai întâlnit, chiar dacă nu e al tău? La cât de puține clase suntem, toți ne cunoaștem.

De ce, totuși, acum, se ține cu dinții de această scară?

Cred că de frică. Efectiv e un refugiu pentru profesori, zona aceea de siguranță unde te poți retrage. Nu ți-e teamă că îți filmează cineva din spate posteriorul să ți-l facă meme pe whatsapp, nici că o să pici în nas că ai alunecat pe un gunoi aruncat „din greșeală“ acolo.

Lucrurile au scăpat de sub control, nimic din noua lege nu mai apără cadrele didactice în fața agresiunii elevilor și atunci se mai ține de tradiție, cu un licăr de speranță.

Respectul real trebuie să fie reciproc

O relație bazată pe respect trebuie să funcționeze din ambele direcții, fiecare partener făcând drumul până la jumătate. Oferi și pretinzi respect și lucrurile sunt simple. Nu au cum să nu fie, dacă le poți discuta chiar cu profunzime într-o lecție de civică la clasa a patra.

Pe lângă clasicele „respecte“ pentru persoanele mai în vârstă și alte situații, pe care le știu bine, dar n-au chef tot timpul să le aplice, a venit vorba și de relația dintre elevi și profesori, mai ales că urmează să facă un pas mic în timp, dar mare pentru elev: trecerea la gimnaziu.

Am început să le povestesc ce anume din modul lor de comportament poate fi perceput ca lipsă de respect. De exemplu, nu le-am cerut niciodată să se ridice în picioare când răspund. De cinci ani de zile ei răspund stând jos. La seria trecută chiar mi s-a reproșat că „nici măcar atât nu i-am învățat“. Acum o să am grijă, când prezint clasa, să menționez acest lucru, de altfel irelevant pentru mine.

Ca elev, îmi sărea inima în gât când trebuia să mă ridic. Uitam tot la o altitudine cu 50 cm mai înaltă. Nu știu, se rarefia aerul! În plus, interogarea în picioare am asociat-o mereu cu pedeapsa. Și, așa cum le tot spun de ani de zile, respectul nu stă în ridicat în picioare și vorbit cu „dumneavoastră“ dacă nu sunt sincere, dacă atunci când îți cer ceva îmi spui, nepoliticos, nu vreau, sau zbori în fața mea cu caietele prin clasă.

Degeaba spui „vă rog“, dacă vorbești peste profesor, neîntrebat, și transformi lecția într-un coșmar pentru mine și pentru colegii veniți să învețe. Sunt multe și se strâng.

Lecția a fost lungă și amuzantă, dacă socotesc cât s-a râs

S-a râs, în hohote chiar, când eu tocmai ceream un exemplu de lipsă de respect și n-am apucat să termin propoziția că eroul momentului s-a și trezit să vorbească, normal, fără să ridice mâna, peste mine, cu un comentariu personal. N-a apucat să spună al treilea cuvânt că a fost acoperit de râsetele colegilor și, culmea, nu înțelegea ce spusese atât de amuzat. I-am mulțumit pentru cooperare, că nu m-am așteptat să-mi citească gândurile și să-mi servească, pe tavă, exact exemplul pe care îl doream.

După ce am epuizat multe din seria de mai sus, i-am întrebat ce mai consideră ei o dovadă de respect:

Punctualitatea, doamna!

Nu mă laud, dar știu că aceasta este una dintre calitățile pe care le datorez părinților mei. Nu știu dacă punctualitatea lor are legătură cu o bună parte din viață petrecută după mersul trenurilor, pe navetă, cu clopoțelul de la școală sau cu bunul simț. Și mi-l amintesc foarte clar și pe bunicul care, în orice făcea, prefera să meargă cu o oră mai devreme, indiferent că era vorba de doctor sau de tren.

În schimb, urăsc să îmi cer scuze că am întârziat și prefer, ca bunicul, să ajung prima și să mai aștept. Nu îmi place să mă prindă ora-trecută-fix altundeva decât la catedră și evit cât pot să mă lansez în discuții care mă pot pune în această situație. Faptul că elevii observă și apreciază este pentru mine o recompensă. Au ținut să adauge că, dacă eu aș întârzia, și-ar face griji, nu cumva să fi pățit ceva, că „nu vă stă în fire“.

Și după atâtea cuvinte frumoase, au ținut să-mi dea și exemple negative, persoane care nu ajung la opt trecute fix, și nu doar că nu o fac, dar nici nu-și cer scuze. Nu am vrut să-i dezamăgesc prea tare și să le spun cam cum stă treaba, dar îmi amintesc ce mi-au spus, când au plecat din cuib, elevii din seria precedentă: „doamna, nimeni nu vine la fix, ca dumneavoastră!“

Profesorii n-au scăpat criticii noastre

Autorii manualelor ne-au propus un exercițiu cu două tăișuri, o imagine – un copil la tablă, profesorul lângă el – de interpretat: ce ar putea fi dovadă de respect, ce nu. Dacă un „explicat calm“, un „mulțumesc“, au fost simplu de adăugat, a doua cerință a fost complicată. Au dibuit repede că se poate enerva copilul, poate arunca cu creta, poate răspunde obraznic că nu mai vrea și că nu-i pasă, pentru că aveau exemple recente cu astfel de comportament.

Dar foarte greu am reușit să scot de la ei că și profesorul poate fi lipsit de respect. Îmi venea să-l iau în brațe pe istețul care a spus, în cele din urmă, „îl jignește că nu știe să rezolve“. S-au deschis mari niște ochi, cum adică? Ce vrea să fie asta? Eu aș zice că e minunat că până acum, la 11 ani, nu au trecut prin așa ceva. Doar că… deși l-am rugat să explice, nu a putut, și poporul cerea  sânge  exemple.

Am tras aer în piept, m-am rugat două secunde să nu tragă vreo ministră cu urechea la ușă să audă ce-o să urmeze la gura mea și am stârnit niște hohote sănătoase de râs.

Nu se poate, doamna…!! Cum să vorbească cineva așa? 

În jumătate  de an o să fiu ca băiatul cu „puișorii mei“, care își iau zborul și care nu se vor mai întoarce la mine în nicio primăvară. Sper doar ca tot ceea ce i-am învățat să rămână undeva, acolo și, indiferent pe ce scară vor urca sau ce ușă vor deschide, să știe să se comporte și că, dacă nu găsești alte motive, măcar respectul datorat unei persoane mai în vârstă tot ar trebui să acționeze.

clasa_IV_evaluare

Azi, școala e doar despre note mari

Cântărind efectele pandemiei, am realizat că unul dintre ele a fost acela de a mă retrage într-o bulă de liniște. Am început să evit mijloacele de transport în comun, am rămas la mașina personală, ca mijloc de deplasare. Mai scump, dar nu foarte, am zis că nu beau, nu fumez, nu zac în weekend la coafoar sau prin saloane, n-am timp de masaj, așa că mă răsfăț cu jumătate de oră în plus de somn dimineața la un preț decent, cât mă costă motorina pe lună.

Dar tocmai această splendidă izolare de cei din jur are talentul de a-ți cârpi două palme zdravene să te trezești de câte ori faci un pas în afara bulei.

M-am aventurat sâmbătă dimineață până în Obor, să cumpăr semințe pentru hrănitoarea de păsări montată în curtea școlii. Am rugat copiii să se ocupe, dar n-au găsit, iar vineri chiar am scuturat sacul în cutie, nu mai puteam amâna. Pițigoii care s-au obișnuit deja acolo au așteptări. Vineri erau vreo opt care mulțumeau cu piuituri scurte pentru desert.

Și cum 5kg de floare și 5 de cartofi, că doar nu era să mă întorc cu o mână goală, nu se transportă prea ușor, cum îmi făcusem eu calculul acasă, că mă plimb un pic pe soarele ăsta strălucind de optimism, m-am suit în troleu. La prima, pe la Hașdeu, urcă doi liceeni, nu mai mult de-a zecea, din ce vorbeau. Veneau de la meditații, dar erau în licee diferite și-și povesteau una-alta.

Pe ansamblu, la școală nu se face nimic.

Identific în conversație nume de colegii mari, din acelea din treimea de sus a listei de opțiuni din București, nici din vârf, dar între 8.50-9.50. Lucrurile sunt simple pentru ei, la ce vrei să înveți, faci meditații, nu are sens să speri.

— Sunt și profesori care nu predau deloc, dar pun note mari, să n-aibă probleme.
— Cum adică? 
— Păi cum e unul care face pe nebunul și pune note mici, facem hârtie, toți copiii, toți părinții, și de la reclamație se liniștește.
— Și apoi mai predă?
— Rămâne la clasă, dar ne lasă în pace. Nici nu mai predă. Dar pune note mari.

E clar că am îmbătrânit, pentru că nu am mai răbdat să-mi țin gura. Și știu că atunci când aveam vârsta lor uram să se bage niște unii ca musca în lapte în conversație. Dar tot am făcut-o. I-am întrebat și de ce nu le fac reclamație celor care vin la școală și nu predau, nu fac nimic, dacă tot au atâta succes cu reclamațiile. Eee… să vedeți răspuns: pentru că tot n-ar preda, dar s-ar face mai ai dracului și-ar pune note mici.

M-a ros curiozitatea și am vrut să știu la ce le folosesc notele mari puse pe nimic. FAZAN. I-am încuiat. N-au știut să spună decât că nu știu, dar mai bine să fie mari decât mici! QED.

Am ajuns prea repede la stația mea, mi-aș fi dorit să mai stau puțin. Erau amândoi foarte politicoși, vorbeau foarte frumos și erau genul acela de copii pe care îi citești în ochi: și vor, și pot.

Și atunci, unde am pierdut noi acești copii?

Nu știu ce simt, clar furie, dar știu că furia e sentimentul secundar. Poate silă și dezgust că ne preocupăm atâta de probleme fără legătură cu realitatea. Eșecul procesului de învățământ nu e acolo unde spun ei, e în evaluare. Și pentru asta, nu ai cum să construiești decât dacă dărâmi totul înainte și o iei de la zero, impui cu forța valori care au dispărut: cinste, seriozitate și respect.

Ar trebui să introducă examenele de promovare a anului școlar cu comisie din altă școală, nu evaluări la clasă, cu profesori pe care îi poți manevra și santaja. Și atunci, cine știe – știe.

Ce trebuie să cunoască un copil la final de clasa a patra? Unde e Dunărea! Nu să o caute în nordul țării, pe Someș. Sau să știe că Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei.

clasa_IV_evaluare

Ce să poată face? Să poată citi un text la prima vedere cursiv, corect, expresiv, și să dovedească înțelegerea mesajului. Să scrie corect, după dictare. Să poată efectua probleme cu operațiile învățate.

Ce să-l definească pe el, ca cetățean în devenire? Ce valori să dețină? Spirit critic, toleranță, respect, perseverență, integritate, profesionalism, bunătate, echitate, autodisciplină, patriotism.

Abia atunci vom discuta despre ce competențe are un copil după cinci ani de școală!

Până când nu ne asumăm eșecul, nu vom salva viitorul.

Cât timp tot ceea ce facem e să ținem profesorii la respect cu reclamațiile, făcându-le zile fripte, cât timp vom vâna note nemeritate și vom da burse de merit nemuncite, n-o să avem niciun succes cu reformele.

Nimeni nu vrea să înțeleagă că învățarea înseamnă efort depus și nimănui nu-i place să muncească, atunci când ar putea să stea să pice para mălăiață (în gura lui nătăfleață). Dar să restructurezi sistemul și să te aștepți ca toată lumea să vrea să muncească fără proteste nu e nici măcar naivitate, e prostie.

Succes va avea însă acela care își va asuma, politic, să rupă pisica în două.

Ca o concluzie, apropo de cinste și corectitudine, aflu dintr-o discuție cu una din fetele mele că mama urmează a doua facultate. Avea de formulat o propoziție din care să reiasă cinstea, ca valoare morală. Știți ce a scris? Mama este cinstită pentru că nu copiază temele de net, le face singură.

Comparați acest model cu cel de la începutul articolului, cu părintele care pune profesorul la punct pentru că nu dă note mari și întrebați-vă dacă școala românească mai are vreo șansă.

 

pixsy protect

Pixsy protected – dust of hope așa, la început de an

Constat acum, când scriu, că e primul articol pe anul acesta, așa că profit de ocazie să urez prietenilor virtuali care mă urmăresc constant un tradițional, dar foarte sincer, „La mulți ani!“

Știu că mă adun greu în ultimul timp să scriu, însă nu din lipsă de subiecte, și nici din lipsă de energie sau timp, doar din prea multă „materie întunecată“ adunată (ca să-i spun așa, gândindu-mă la seria „Busola de aur“). Ajungi uneori să pierzi și grăuntele acela de speranță care îți mai spunea că ești dator, măcar față de tine, să încerci să schimbi ceva. Dar vezi ce e în jur și devii egoist, te gândești întâi să te salvezi pe tine.

Să revin la bucuria pe care acest început de an mi-a adus-o! (Și tot cei care mă citesc de mult vor înțelege ce a însemnat pentru mine, în timp, respectarea drepturilor de autor, cât am scris despre asta, de câte ori m-am supărat și m-am jeluit.)

Contează enorm în viață pe cine ai alături, cine îți spune să nu renunți și știe să îți dea un sfat bun. Așa a fost luată acum mulți ani, cel puțin vreo opt, decizia de a-mi face cont pe Pixsy și de a încărca acolo fotografiile de pe blog (și nu numai), pentru a fi protejate. Da, am citit condițiile, da, le-am găsit puse pe enorm de multe site-uri (și încă sunt), da, ne-am pierdut enorm de mult timp din viață scriind somații, completând formulare de GDPR.

Ce face Pixsy?

Simplu. Are motoare de căutat pozele. Când le găsește, recuperează, dacă ești de acord, drepturile de autor. Suma obținută se face jumi-juma cu ei. Dacă am crezut anul trecut, când am înaintat unul din cazuri mai departe, că va avea succes?! Nu, normal. Chiar și când soseau notificări cu statusul cauzei, eu n-am crezut. Am crezut, în schimb, când au intrat banii în cont. Nu, nu vă gândiți la sume fabuloase, că nu e cazul, dar am plătit două luni de kineto-terapie pentru copil cu ei, ceea ce înseamnă peste jumătate de salariu.

Acum doar ce am deschis o scrisoare sosită pe numele meu. Nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima dată scrisori adevărate în cutie (nu facturi)! Acum aveam o felicitare – cumva reciprocă, pe care o atașez mai jos, odată cu mulțumirile mele pentru fantastica stare de bine pe care mi-au creat-o!

Da, se poate! Nu e la noi în țară, ce-i drept, dar poate că mai există speranță și nu e încă momentul să renunț!

PS. Sper ca din această scurtă istorioară să luați în serios faptul că nu tot ce e pe internet e free și că ulciorul nu merge de multe ori la apă, uneori ți se mai și înfundă. Iar în materie de imagini… nu știi niciodată când vei avea surprize.

pixsy protect

ornament lumanare Craciun

Ornamente pentru masa de Crăciun

Anul acesta am avut parte de o provocare neașteptată la capitolul „organizarea activităților școlare“ care, chiar dacă la început mi s-a părut copleșitoare, după ce mi-am intrat în ritm am constatat că e chiar benefică și nu mi-ar strica să îmi impun și pentru viitor câteva reguli. Una dintre acestea a fost planificarea pe termen lung a activităților. Chiar dacă am fost întotdeauna un om dependent de planificare și m-am dat peste cap să termin materia, anul acesta chiar mi-aș da singură diplomă la cum mă prezint acum, de sărbători. Zici c-am înghițit un ceas nemțesc, toate sunt fix la fix.

Nu doar că am pus în practică experimentul geografie-istorie (dar la care încă nu pot trage concluzii), dar din experiența anilor trecuți, în preajma Paștelui ar cam trebui să dau gata temele esențiale, căci săptămânile cu evaluările naționale vor da peste cap totul. Și anul acesta dau și ai mei. Așadar, m-am apucat să-mi fac de vara sanie. Aici au fost incluse și proiectele speciale de Crăciun.

Cum te descurci când toate se fac cu bani?

Dacă nu curge, pică. Așa spune un vechi proverb și cam așa se întâmplă lucrurile și în micuța noastră asociație de părinți. Din fabulosul formular 230 s-au strâns niște bănuți cu care am reușit, cât de cât, să ținem pe picioare imprimanta clasei, mereu cu tonner, să mergem la muzeu, să mai cumpărăm ici-colo câte ceva și, de sărbători, să investim în materiale un pic mai deosebite pentru copii.

Primul proiect de Crăciun a fost un ornament cu lumânare pentru masa de Crăciun. Am anunțat proiectul cu două săptămâni înainte pe Classroom, mai ales că mai era nevoie de ceva materiale.

Pentru acest proiect au fost deja achiziționate următoarele: lumânare, rămurele de brad, decorațiuni specifice, silipici
Necesar:
– un cd vechi (va fi folosit ca bază-suport);
– foarfecă;
– un patent sau clește sfic  (crenguțele au o sârmă prea groasă pentru a fi tăiată altfel).
Opțional:
– panglici roșii de sezon/fundițe din acelea mici, roșii;
– conuri mici de brad (cca 3-4cm, altfel sunt prea mari);
În afară de CD, pe care nu îl am, proiectul se poate realiza fără să mai aduceți nimic în plus. Doar cine dorește. Ornamentul nu va fi mare, nu exagerați cu decorațiunile.

Emoții? Scapi de ele cu nițică repetiție

Ca la orice proiect la care țin, am mereu emoții. Iese oare? Se vor descurca? Dacă nu speri ireal ca procentul să fie 100% și vezi partea plină a paharului, indiferent care este aceasta, atunci proiectul a fost reușit. Bineînțeles că trebuie să existe, ca întotdeauna, cineva care nu are ce trebuie. Am inprovizat un suport din carton în locul unui cd uitat. Foarfeca mai mult nu a fost necesară, ici-colo au fost câteva panglici de tăiat.

În schimb m-am amuzat să îi văd folosind uneltele. Dacă cei care au optat pentru clește n-au avut probleme, ei bine, cei care au venit cu patent au fost delicioși. Până au reușit să înțeleagă cu care parte a fălcilor taie un patent… și că nu trebuie să împingi sârma până în gât, a durat. Dar, poate peste ani, când vor utiliza ei un patent acasă, își vor aminti și de mine!

De senzație a fost punga cu conuri mici a unuia dintre băieți, foarte apreciată și cerșită de mulți. Se potriveau perfect ca dimensiune și dădeau un farmec aparte ornamentului.

Asamblarea a fost mai dificilă, recunosc că ar fi mers mult mai bine silicon cald, cu pistol, dar nu aș risca în veci în clasă așa ceva, la cât de îndemânatici sunt. Dificultăți au avut și la potrivirea rămurelelor și gestionarea materialului, fiecare având disponibile patru fire. Proaspăt descoperite anul acesta, ilicelele cu frunzulițe au dat un plus de culoare, deși nu au exagerat cu ele.

Am avut, normal, și dificultăți. Ori cleștele era bun de scos la pensie, nu mai tăia, ori lipsea… și atunci proiectul s-a derulat foarte încet. Ori, contrat sfaturilor, au încercat cu foarfeca, fără prea mare succes.

Când am tras linie…

Personal m-am bucurat că modelul meu li s-a părut prea simplu. Eu am montat lumânarea pe o parte, lor le-am cerut să o fixeze în mijloc, în așa fel încât să fie nevoiți să încerce altceva și nu ceea ce era mai simplu.

Apoi, deși am dezbătut proiectul cu ai mei consilieri de la domiciliu, mă bucur că nu s-au adeverit unele premoniții din categoria „Ai înnebunit, or să-și taie degetele cu sficul!“.

Și, la final, ca să îmi salte inima, plecând la ora prânzului acasă cu ele în mână, au fost apreciate atât de colegele mele, cât și de ceilalți copii din școală care le-au văzut și care întorceau capul, dându-și coate: „Uite, ce frumos!“ Dincolo de toate, cei care au terminat erau extrem de încântați de prestația lor.

Acum puteți admira creațiile finalizate cu succes. Mai sunt, dar poate le vor termina ei acasă, în liniște, și pe acelea.

ornament lumanare Craciun