Copaci în culori de toamnă

Dacă mi-aș dori ceva, undeva în capul listei ar fi o casă undeva pe o coastă de munte. Cred că acolo n-ai putea să te simți rău, pentru că toamna ar avea darul să-ți încarce bateriile pentru tot anul cu nebunia ei de culori. Dacă aș vrea acum ceva, după o lună de școală, ar fi să zac acolo pe o terasă, cu o carte în mână, ascultând vântul și sorbind culorile.

Însă asta e, sunt în București, inhalez cu spor gazele de eșapament și suport cu stoicism în autobuz nebunia din ce în ce mai evidentă a unui oraș scăpat de sub control. Nu e călătorie să nu mă întreb dacă, totuși, nu mai adună nimeni toți țicniții de pe străzi.

Mi-am pregătit în schimb propria toamnă în colțișorul meu de lume și m-am bucurat în liniște de ea. La câți copaci am făcut, am pentru o întreagă pădure și cam „ajunge”, că o să sfârșesc împădurind și ce s-a tăiat aiurea din munții noștri.

Colaj cu elemente predecupate

Trăiască perforatoarele decorative și exercițiul fizic intens de apăsat, căci altfel n-o scoteam la capăt cu proiectul. Plus ultimele livrări de la eMag, perfecte cutiile lor astea noi, au ditai capacul care poate fi tăiat frumos cu ghilotina. Aveam ceva emoții cu proiectul, care s-au dovedit foarte justificate.

Întâi, pentru acces la materiale, am pus băncile câte 4. Au ieșit grupurile în spațiul disponibil, însă bucuria lor a fost fără margini, dorința de a folosi la comun – foarte mică, așa că a rezultat o hărmălaie maximă. Aracetul a curs în valuri, la propriu, valuri amestecate cu frunze pe suport, că unele colaje au stat la orizontală o zi ca să poată fi apoi expuse.

Și, în ciuda grămezilor de frunze, au fost foarte zgârciți cu adăugarea lor pe colaj. Oricum, nu câte una, cum speram eu!

M-am bucurat că, de bine, de rău, au respectat aproximativ ordinea elementelor, acolo unde nu le-au pus unul lângă altul, că na, le doare dacă se suprapun. Agățătoarea, în schimb, a fost prea puțin pentru orientare, cred că trebuia să pun și ața.

Pomișor din materiale reciclate

Aici a fost complicat. Din experiența anilor trecuți, am strâns cutii să decupez eu discurile de carton pentru coroană. Asta doar așa, preventiv, de când centimetrul s-a dovedit în trecut o unitate de măsură non-standard.

Am dat mesaj părinților cu o săptămână înainte să aibă un tub de carton de la hârtia igienică, menționând să nu fie alb. Nu de alta, dar cele care se dizolvă nici nu stau în picioare. Hârtie creponată am la școală din cea de acum 7 ani, nu era nevoie, aracet avea fiecare în cutia lui.

Culmea, deși mă așteptam la proteste, că e migălos, că nu au chef de mototolit hârtia, a mers minunat. Cele aproape 20 de minute de lucru au fost extrem de productive, pădurea s-a ridicat foarte repede. Cât lipeau ei, eu am crestat „trunchiurile”, ocazie cu care am descoperit unul colorat foarte frumos cu carioca, uniform. Deși nu am cerut, am aflat că „mami l-a colorat, ca să fie frumos”. O să mai am de lucru la explicarea amestecului părinților acolo unde nu e cazul. Dar apreciam dacă ar fi colorat copilul, cu același motiv.

Versiunea 3, copac din Pădurea Letea

Dacă aveți o vârstă „considerabilă”, vă mai amintiți lectura cu Pădurea Letea dintr-unul din manualele de primar. Partea cu crenguțele răsucite a rămas undeva, adânc îngropată, iar când am văzut proiectul pe pinterest nu m-am abținut.

La școală însă, după copacii pictați, plus cele două de mai sus, nu mai puteam adăuga încă unul, trei ajunge. Așa că am păstrat ideea pentru afterschool, unde marea provocare e să îi țin ocupați (și într-un mod plăcut) pe cei mici. Am fost foarte mulțumită de rezultat, mai ales că doar le-am explicat, cu câteva fâșii, ce vreau de la ei, fără să le arăt produsul final.

Atât cu copacii, chiar nu-mi mai propun niciunul, sunt atâtea idei de pus în practică și mă bucur enorm că am cu cine să le realizez. Cu mici excepții, ca în orice clasă, văd că le plac provocările și se străduiesc să fie la înălțime.

La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste

Mi-am propus să scriu de bine. Nu de alta, dar de când a început școala, prietenii cu care m-am întâlnit sau am vorbit erau încă șocați de ultimele articole de pe blog. Dar apele încep să se liniștească, eu să mă resemnez și să-mi repet că sunt doar eu și cu mine, n-am de ales, o s-o scot la capăt.

Că s-au aliniat sau nu niște planete, ori s-o fi îndurat Ăl de sus, că mi-a dat destule, am la clasă copii cuminți. Provocări mi-a dat tot atâtea ca data trecută, dar mult mai simplu de gestionat, însă ceilalți sunt de-a dreptul minunați. Dacă nu i-aș pierde printre picioare și nu ar trebui să le explic rar, cu calm, lucruri simple, nu aș zice că au 6-7 ani, la modul în care vorbesc: fluență, construcția frazei, logica exprimării.

Eu încă mă ciupesc să văd că sunt trează când nu trebuie să spun un lucru decât de vreo trei ori. Mi se pare ireal, după toate câte am pătimit. Chiar și acolo unde știu că e de muncă, tot nu îmi vine să cred că am primit vot de încredere și nu am avut parte de critici și apostrofări din seria „noi am făcut cursuri de parenting, l-am crescut fără reguli și vrem să continuați și la școală la fel”. Dacă acum cinci ani plecam la școală trăgând de mine și citind în gând ce scria deasupra intrării în Infernul lui Dante, acum sunt șocată să mă văd atât de liniștită.

Cumva, m-am împăcat cu situația.

Toată vara mi-am făcut planuri și strategii cum să aranjez clasa, accesul la materiale, toate, la centimetru gândite. S-a ales praful de ele. De cel cu insectele chiar îmi pare rău, în jurul lui țesusem o întreagă poveste, dar n-a mai fost să fie. Nimic din tot ce am exersat șapte ani de zile nu mai e util, pentru că în noul spațiu toate sunt cu susul în jos. Așa că merg la școală și îmi spun că lumea nu se sfârșește, fac ce pot.

Cel mai mult mă deranjează că nu pot desprinde copiii agitați de restul clasei, pentru că nu am unde. Deja mi-am desființat catedra, ca să am loc să mă mișc măcar pe trei metri pătrați în fața băncilor. Îi tot mut, dar opțiuni nu există, tot unul lângă altul stau. Cei care abia dacă au un metru nici nu se văd din băncile mari. Dacă îi duc și mai în spate, îi pierd. Apoi, am copii înalți, care par clasa a doua, a treia, pentru ei, dacă ar fi bănci mici, ar fi prea mici. Am în dulap un DEX și un dicționar de neologisme, cred că o să le folosesc să îi înalț puțin și pe pitici!

Îmi plăcea enorm să stau cu cei mici în mijlocul sălii, în cerc, la activități. Acum n-am nicio șansă, decât dacă stăm grămadă, pe lângă tablă. Jocurile de mișcare pentru recaptarea atenției sunt ceva… de făcut așa, cu mâinile pe bancă, căci pe o parte e peretele, pe cealaltă un coleg. Să ieși din bancă nici nu se pune problema.

Ieșim pe culoar la înviorare, la 8 trecute fix, iar piticii mei se uită ciudat la școlarii întârziați de la alte clase, care se strecoară printre noi. Dar noi ne vedem de ale noastre, numărăm, ne mișcăm.

În două zile au înțeles exact cum stă treaba cu „responsabilii clasei”. Le place și să mă tachineze, mai ales când e pomenită ziua de vineri, îmi răspund ziua vacii, cum e pe tabel. Au văzut ei că nu-mi place și mereu râd când eu fac pe supărata. Cu vacă sau fără, progresăm la învățat zilele săptămânii și lunile anului. Și calendarul naturii, versiunea nouă, a devenit prietenul lor. Cam greu cu locul de expunere, cred că voi renunța în cele din urmă la tabla mică și să-l mut pe tabla mare. Nu pot încă, deoarece săptămâna aceasta, când am avut surpriza să primească și sala aceasta oropsită tablă smart, au dat jos tabla clasică și n-a fost montată (încă) la loc.

Spațiul de autoservire, marea provocare

Cam tot ceea ce avem nevoie la capitolul materiale și rechizite stă pe holul de la intrare. E așa, un fel de antreu. E loc să te strecori, să pui pe rafturi cutiile așezate frumos și, dacă te uiți, chiar pare ok când e liber. Însă când 22 de copii trebuie să manevreze 22 de cutii în 3 metri pătrați cu 60 cm spațiu de ieșire, e misiune imposibilă. Accesul la cutii pentru a lua materialele necesare îmi mănâncă cel puțin triplul timpului pe care l-aș acorda.

Fac tot felul de șmecherii. Pun în pauză cutiile fetelor deasupra, le trimit întâi pe ele să-și aducă cutiile la bancă. Apoi trimit băieții de pe stânga, iar la final, cei de pe dreapta. Toți trebuie să iasă și să intre pe aceeași ușă de 1m, să facă stânga după ușă și să se servească. Dar n-avem de ales.

Bibliorafturile pentru portofoliu stau sus pe pervaz. Sunt cam sus pentru unii dintre ei, care nici pe vârfuri nu prea ajung. Noroc că, în spate, stau colegii mai înalți, mereu săritori. Am vrut să fac cu ei din nou suporți de creioane din găletușe de iaurt, să le aibă la îndemână, la școală, dar nu mai am unde să le pun. Înainte le țineam pe raftul unde așezau cutiile, acum e exclus să le scot din clasă, așa că fac ceea ce nu mi-a plăcut, suport penarele. Și, dacă marea majoritate a părinților a urmat indicațiile de pe lista de rechizite, cumpărând penare mici, tip borsetă, există și excepții care întind penarul pe jumătate de bancă…

Spațiu pentru joacă, jucării, nu există. Dacă vrei să te miști, ieși pe culoar. Și te rogi să nu dea cei mari peste tine. Unde eu îi păzeam ca o cloșcă să nu pățească ceva, acum nu îi pot ține închiși. Cât mai ține vremea cu noi, facem muzică și mișcare afară. Când s-o strica vremea… n-am idee, pe holul școlii. Trebuie să putem țopăi și noi undeva.

Încă o săptămână și intrăm în pâine

De la 1 octombrie mi-am propus să încep literele, așa că avem încă o săptămână mai relaxată. Încă învățăm rechizitele, cum arată, unde le ținem pe fiecare, ce ne trebuie la fiecare activitate și cum anticipăm eventualele probleme. Am reușit să modelăm și să pictăm, ceea ce a fost o întreagă aventură. Săptămâna aceasta avem două variante de colaj, sunt foarte curioasă ce ne iese, căci la pictură suntem experți.

Apoi, învăț să merg pe bicicletă, sau să învăț să folosesc tabla nouă din mers, căci timp să citesc manualul nu am avut. Cum spunea Maria Antoaneta, dacă n-ai pâine, mănâncă cozonac, cam așa și eu, dacă tablă cu marker n-am, o folosesc pe cea cu pen. Am o mulțime de încercări de făcut, dacă merge mai bine cu powerpoint în fundal, cu imagine (stânga) sau doar tabla (dreapta). Încă n-am încercat softurile de joacă și nu i-am dat de cap când încarc pdf, care e format portret. Nu am descoperit cum să fac să dau zoom, astfel încât să văd pe tablă prima jumătate a paginii.

Cum încă în școală nu am acces la net, n-am la ce s-o conectez, căci și abonamentul personal de telefon are limitele lui. Deocamdată iau pe stick de-acasă cele necesare. N-am așadar nici cea mai mică idee ce poate să facă când e conectată la rețea, dar încep să cred că anul acesta va fi mai interesant decât mi-am închipuit eu, și în niciun caz în vreun mod pe care să îl pot anticipa.

Anul electoral, școala altfel, nepăsarea și lipsa de viziune: schemă logică

A fost toamna aceasta un număr record de școli care nu au putut începe anul școlar într-o ordine firească a lucrurilor. Aproape că nici nu poți să te plângi, ținând cont câți au fost în această situație. Iar la mine la școală măcar nu a fost așa grav ca la alții, care cine știe cât vor mai avea încă de suferit.

De la clasica „iarna nu-i ca vara“, care deja se apropie de două decenii de consacrare, începutul de an școlar trebuie să fie la noi (și la români în general) cu balamuc. N-am scăpat de una, că am dat de alta. Însă nu contenesc să îmi pun câteva întrebări:

Pe cine au votat/vor vota părinții care, în prima zi de școală, și-au văzut copiii plecând acasă fără să intre în sala de clasă? Au fost la vot? Vor merge? Cum poți să validezi, prin absență, un candidat care a demonstrat că e incapabil? De ce te enervezi și protestezi dacă nu îți pasă suficient cât să iei atitudine?
Câte gogoși electorale pot fi înghițite când vine vorba de școală și condițiile în care învață copiii? Unde sunt școlile spațioase și moderne, „ca afară”, de care se tot vorbește?
De ce la nivel de primărie/inspectorat nu își asumă nimeni să accepte ca reală situația pesimistă prezentată de școală și tratează totul cu „optimism”, fără a lua măsuri de reorganizare din timp?

De ce școala trebuie să scoată mereu castanele politice din foc?

Divide et impera, spuneau strămoșii noștri romani, iar ceea ce se întâmplă acum în relația dintre școală și părinți nu face decât să probeze înțelepciunea veche de mii de ani. Lasă părinții să se certe cu școala, dă vina pe director dacă lucrările de renovare nu sunt terminate, umple-i frigiderul din cuvinte că nu a organizat cum trebuie prima zi și cele ce urmează, dar nu faci efortul să vezi că, de fapt, deciziile nu aparțin școlii.

Nu îmi propun să mă gândesc cum se câștigă contractele, ci doar văd cum diverși Dorei se perindă prin școală, făcându-se că muncesc, supravegheați de șefi și șefuți, neterminând la timp și refuzând să gândească. Altfel cum să explici că îi trimite să schimbe neoane aflate la 3,5 m înălțime, dar nu le dă scară?! Sau cu misiunea de a verifica instalația electrică, dar ei nu văd prizele puse la aproape 2m de podea că sunt smulse din perete?

Ori să vezi că mobilierul este atât de prost, că șuruburile se desprind și rămâi cu blatul în mână? Nici nu vreau să mă gândesc cât vor rezista noile bănci și în ce ritm vor veni părinții să le repare, căci intră la distrugere de inventar dacă banca s-a desprins în mâna copilului, nu?

Cum am intrat halucinant în săptămâna altfel

Deși problemele au fost anticipate, solicitarea de a începe anul cu săptămâna altfel nu a fost aprobată și s-a început normal, cu promisiuni că marți se intră în clase. La noi, parțial era problema mobilierului, adus în cutii în mijlocul clasei de la începutul lui septembrie și neatins până pe 9. Poate primarul trebuia să transmită mesaj părinților: ai votat înțelept în iunie, acum montează singur băncile!

Dacă în localurile mai mici ale școlii problemele se rezolvau încet, localul mare, intrat în renovare masivă, bloca lucrurile. Soluție de avarie: să învățăm online, doar că nu a fost acceptată și s-a acceptat să intrăm în săptămâna altfel.

Luni, aproape de ora 6 seara, mă uitam la telefon și aveam impresia că sunt la camera ascunsă, cineva pândește să vadă cum plesnesc nervii întinși la maxim. Și dacă anunțau că urmează să pice un meteorit aveam aceeași reacție. Ce să anunț părinții? Dispozițiile erau clare, pentru cine le citește de două ori: faci programul și apoi transmiți mesajul.

Pentru mine subiectul era „cald”. Doar ce adăugasem pe Classroom un anunț privitor la școala altfel, care urma să aibă loc, probabil, în toamnă, le comunicasem părinților ce am făcut la pregătitoare în urmă cu cinci ani și să ne gândim împreună ce putem face acum, astfel încât copiii să aibă parte de experiențe frumoase. Dar am improvizat.

Ce să faci cu un grup de copii pe care abia i-ai cunoscut? Numele le-am învățat cu cartonașe, de joi până luni, căci am cerut poze pentru organizarea panourilor din clasă, așa că îi știam deja pe cea mai mare parte dintre ei din prima zi de școală.

Marți, jocuri de cunoaștere

Am avut noroc cu colega mea, consilierul școlar. Poate eu îi știam, dar ei între ei, nici după o săptămână nu-și știu numele. N-aș ști să spun exact cum a curs ziua, am luat provocările una câte una, dar am bifat și pozele cu rama foto pregătită, dar și măsurarea copiilor pe tocul ușii, să avem peste 5 ani un reper pentru „de unde am pornit”.

Miercuri, excursie la Antipa

Am avut noroc cu suficienți adulți însoțitori, să ținem toți copiii de o mânuță. Au fost și absenți, sceptici că o ieșire cu autobuzul prin centrul orașului poate avea succes. Abonamente copiilor au fost validate în aplicația YouthSB, pe baza cnp-ului, am adăugat mult optimism și am pornit la drum. Exersasem marți cu ei ieșitul în coloană, câte doi, din clasă, și aveam mari speranțe că funcționează și în afara școlii. Cert e că am ajuns, la 10 trecute fix, cu 18 copii mici și 8 adulți la poarta muzeului.

La Antipa, șoc și groază, în așteptare erau o mulțime de grupuri. Noroc că nu plec niciodată de capul meu, dau telefon înainte, confirm vizita cu programare, altfel poți avea surprize. Am intrat, dar era nebunie, erau multe școli, la fel ca noi, în săptămâna altfel sau verde. Parcă era Noaptea Muzeelor, așa era de aglomerat. Am parcurs două etaje, intrând în depășire, căci eram și contra timp, dar n-am pierdut niciun copil, ceea ce e esențial.

Au stat în jurul meu ca puișorii de cloșcă, reacționând la fluier dacă nu mă auzeau, au ascultat, s-au implicat, au pus întrebări și au răspuns la provocări. Nu m-am așteptat la un procent atât de mare de reușită: 17/18.

Joi, am sunat un prieten

Pe Bianca am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când blogul era la început, după ce am scris despre una din cărțile publicate atunci, Caracatița printre noi. Nu e prima dată când o invit în Școala Altfel și rămân mereu recunoscătoare că își face timp să ajungă alături de copii. Știam că a mai publicat o carte cu povești, așa că am rugat-o să mă ajute să fac ceva altfel în lumea aceasta nebună.

A venit înarmată cu personajele de pluș cu ajutorul cărora să spună povestea și, uitându-mă la fețele copiilor și gradul de implicare în poveste, a meritat.

Vineri, am activat familia

Dimineață am început ziua cu elevii mei încercând să exersez rutinele. Nu vreau să renunț la înviorarea de la începutul programului, are mult prea multe beneficii la nivelul de organizare a colectivului și la aritmetică, dar cum e exclus să încercăm în clasă să ne mișcăm lângă bancă, facem înviorarea pe culoar. Am intrat în funcțiune și cu calendarul naturii, după ce am apucat joi să împărțim și responsabilii pe zile, să punem pozele pe planșă, la avizier.

Ca o paranteză, noua variantă de calendar al naturii funcționează minunat, cu puține cartonașe de mutat, faptul că am scos cele 31 de date simplifică foarte mult lucrurile și le place. L-am montat și pe tabla magnetică (mai sus), iar pozele copiilor, de data aceasta, cu magnet pe spate, se manevrează foarte ușor la prezență.

Am rezolvat și fotografiile pentru barometrul sentimentelor, pregătit pe panou de plută cu planșe A4. Fotografiile au o piuneză din plastic, mare, le mută ei după cum se simt. S-a strâns un roi mare la „Fericire”. Se pare că oricum mai am de pus alte personaje, pentru că mi-au adus la cunoștință că a apărut Inside Out 2. N-am promis, mai vedem, nu de alta, dar stăm extrem de prost la spațiul de afișaj, încă nu am idee unde o să pot pune lucrările lor.

Jocuri cu Cercetașii Tradiționali din România (ACT-RO)

Nou promovată la statutul de lider tabăra trecută, Iris s-a angajat să se joace cu copiii și să le facă o mică demonstrație despre ce se întâmplă la grupa „pui de lup” din cadrul asociației. Povestea am început-o la Antipa, cu diorama dedicată unei familii de lupi, o imagine foarte asemănătoare cu cea din Cartea junglei, poveste ce stă la baza activităților.

Doar că una e să lucrezi cu copiii care vin la activitățile asociației, știind regulile de bază, și alta cu copii mici, abia în a cincea zi de școală, cam obosiți la final de săptămână. Oricum, am reușit împreună performanța de a forma un cerc care să arate a cerc! Joi, la „Ursul doarme” nu mi-a ieșit de niciun fel. După o încercare eșuată de „Pistolarii”, deoarece copiii nu se cunosc între ei, a urmat „Haită, haită, vrem un lup”, început cu niște urlete în cor, de lupișori încântați. Aici a mers muult mai bine.

A încheiat cu o activitate practică, căci țelul asociației este acela de educație prin aventură. Prietenia, punerea grupului mai presus de sine, ascultarea liderului și munca în echipă sunt secrete care ne vin în ajutor. Ce faci dacă plouă și ești în pădure, ai o singură prelată, dar nu poți nici rămâne pe loc? Cum te deplasezi? Cred că plimbarea sub prelată a fost partea cea mai distractivă.

Dacă se vor înscrie sau nu, este alegerea lor și a părinților. Însă știu că decizia lui Iris de a se înscrie la Cercetași a fost una care i-a schimbat radical viața la numai 11 ani și pe care nu o regretăm nicicum.

Am tras linie, la propriu

Încă nu îmi vine să cred că s-a încheiat această săptămână de școală și că acum, când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, trebuie să cred că s-au petrecut cu adevărat. Înțeleg că adaptabilitatea e o calitate și o garanție a supraviețuirii, însă cu motoarele turate nu poți supraviețui mult. Îmi doresc doar să încep să curg lin, ca un râu la câmpie, căci nu știu cât mai rezist să mă prăvălesc ca unul de munte.

Jurnal de început de școală

Toată copilăria mea am adormit citind titluri de cărți. Camera „mea” era sufrageria, ca prin multe apartamente comuniste cu două camere, unde părinții luau dormitorul și copiii canapeaua extensibilă din cealaltă cameră disponibilă. Adormeam cu ochii la bibliotecă și aș putea reda fidel din memorie ordinea cărților.

Pe raftul de adulți erau și două volume ale lui Irving Stone, „Agonie și extaz”, carte care nu m-a tentat niciodată, tocmai din pricina extremelor menționate în titlu. Mi s-a părut nedrept să oscilezi atât de puternic. Însă viața bate filmul, cartea sau orice altceva și nu am crezut că pot să le îndur, în ordine inversă. Aveam însă dreptate, nu e drept.

Luni, prima zi de muncă în septembrie

Trebuie să fac o introducere. Școala unde lucrez, ca multe alte școli din București, a intrat în renovare de ochii lumii. E an electorat, dacă nu se pun borduri, se schimbă mobilierul, cred că așa funcționează neuronii unora. Unul dintre localuri, nerefăcut de ani și ani, e în lucrări masive care, ce să vezi, nu sunt gata pentru începutul de an. Părinții au primarul pe care l-au votat, așa că n-au niciun motiv să fie nemulțumiți.

La mine în local nu s-a zugrăvit, nu s-a pus parchet, dar s-a schimbat mobilierul, deși cel de acum 5 ani era perfect viabil. Însă pentru că în iunie nu se știa exact ce lucrări se vor face, directorul ne-a comunicat să eliberăm complet clasele, să ne luăm tot, să chemăm părinții să ia dulăpioarele copiilor, sala să fie goală.

Sunt copil de profesori. Am crescut în școală și, chiar dacă părinților mei nu le-a convenit, când directorul lua o decizie, nu se comenta. Așa că m-am conformat, două transporturi cu mașina, un dulap demontat, am dat jos și proiectorul din tavan și am îndeplinit cerința.

Tata m-a crescut spunându-mi că, dacă unul se aruncă în fântână, eu trebuie să gândesc și să nu fac ca el. Colegele mele și-au lăsat clasele așa cum erau, cu bilețele lipite de „proprietate personală”, „nu atingeți”, luând doar lucrurile tentante pentru muncitorii care urmau să treacă pe-acolo și să nu îi vadă nimeni.

Așadar, pe 2 septembrie în clasa mea mai erau catedra și dulapul de pe inventar, toate băncile vechi fiind cărate cu prețul unor dureri de spate de vreo săptămână, în timp ce mecanicul angajat în școală își spăla mașina în curtea școlii, căci are probleme cu coloana și nu poate face efort.

Dis-de-dimineață, la poliție

Cum să începi prima zi de școală, dacă nu cu un drum la secție, căci certificatul de integritate și cazierul, valabile 6 luni, trebuie prezentate la școală. Doar trăim în țara dosarului cu șină, nu există în statul ăsta de rahat nicio procedură ca școlile să trimită lista cu angajați și un funcționar de la poliție să îi verifice pe toți și să îi valideze. Nu, profesorii trebuie umiliți, plimbați, călcați în picioare. N-am stat decât o oră și cinci minute la coadă, că nu am fost singura cu această idee genială la început de an.

Apoi m-am prezentat la școală, deși acolo parcă trecuse echipa de demolări. Nu era localul unde funcționez, așa că am trezit întrebări. Ce să fac dincolo, dacă nu am clasa confirmată? – Du-te și apucă-te de treabă, rămâi în clasa ta.

Așa cum o viață întreagă nu am pus la îndoială niciodată cuvântul unui director, nici nu mi-a trecut vreo secundă prin cap luni la ora 11 ce mă va aștepta vineri la ora 17.

Am plecat așadar în localul meu.

Materialele erau acasă, umplând atelierul. În poză apar o parte din ele, când mă pregăteam de plecare. Coborâte din școală un etaj, la mine la atelier un etaj, urcate din nou un nivel la mașină și încă un etaj a doua zi.

Dar luni nu puteam să fac prea multe, căci în dulapul din cancelarie nu înghesuisem nimic util. Pentru că jaluzelele din clasa mea se rupseseră și, deși le-am aranjat într-o cutie, aceasta nu e pe nicăieri, primisem în iunie de la o colegă ce rămăsese din jaluzelele de la ea din clasă, pentru că părinții ei au pus bani și au cumpărat rulouri.

Eu făcusem economie, cumpărasem cartoane și le lipisem pe geam, aveam același plan și cu seria aceasta. Dar noi ne facem planuri și Dumnezeu râde.

Așa că luni m-am dus, am luat scara cumpărată de asociația de părinți, pentru că nu există una în local (pe mecanic pentru orice l-ai chema, spune că n-are scule, n-are șuruburi, nu ne poate ajuta). Am început să agăț benzile căpătate, multe întregi, să inventez din agrafe de birou un sistem de prindere pentru cele rupte ca să completez și să arate frumos. Eficiente oricum nu sunt, nu poți face întuneric.

Îmi făceam probleme că e prea fixă rochia pentru început de an?

Nici n-aveam idee ce mă aștepta. Pe o poziție a scării puteam prinde cam 4-5 benzi, apoi trebuia să mă dau jos să o mut. Așa a început activitatea sportivă din prima zi. Dar, cu chiu cu vai, le-am pus pe toate. Arăta și sala decent, mai ales că geamurile nu pot fi spălate. Cele de sus nu se deschid, femeile de serviciu nu pot ieși pe pervaz, pentru că izolația din aluminiu e șubredă și se mișcă.

Singura soluție e firmă de alpiniști, dar bănuiesc că primăria n-are treabă cu geamurile super-jegoase, nespălate de 5 ani, că doar putem trage jaluzelele, nu?

După ce-am terminat cu astea, mi-am adus înapoi în sală dulapul personal, pus într-un colț de culoar, cu speranța că nu o să fie aruncat, așa cum s-a procedat la renovarea de acum 5 ani. Am cărat și ce-am înghesuit prin arhivă, prin cancelarie, că na, trebuie să fii prevăzător când ai de-a face cu Doreii de la primărie.

Pe la ora 5 am plecat acasă, am început să pregătesc materialele ce trebuiau cărate a doua zi.

Marți, 3 septembrie

La ora 9 încărcam mașina. Le-am aranjat mai bine, am triat ce nu îmi trebuia musai anul acesta, au încăput cu un singur transport. Am ajuns la școală și le-am cărat la etaj. Cu vreo câteva cutii m-a ajutat și domnul de la pază. Mecanicul a trecut ca fulgerul pe lângă mașină, când descărcam, a bombănit un bună-ziua și acesta a fost singurul moment în care l-am văzut toată săptămâna. Oricum n-am nicio pretenție la ajutor, știu că sunt pe cont propriu.

Cea mai grea a fost găleata cu lavabilă, cumpărată pentru acasă și consumată jumătate la școală. Scrie 15 litri pe ea, dar cântărește cât să-ți mute două vertebre. Am urcat-o câte-o treaptă, am târât-o în clasă. Și m-am apucat de zugrăvit, în ciuda tuturor principiilor mele de neimplicare, pentru că îmi venea să vomit numai când mă uitam la ei cât sunt de murdari.

Ce impresie să aibă copiii în prima-prima lor zi de școală? Că sala e murdară? Prietena mea a venit să mă ajute și nu știu dacă voi putea vreodată să-i mulțumesc pentru tot efortul din săptămâna asta și că nu m-a lăsat singură.

Până pe la vreo 4 terminasem toată clasa, inclusiv de dat a doua oară, căci pixul și markerul cu care copiii educați au mâzgălit pereții nu s-a acoperit așa ușor, chiar dacă Oskar are reclamă că acoperă orice. Cum la pregătitoare învățăm literele, n-aș fi vrut nici să buchisească „sugi p…” de pe pereți și să mă întrebe ce înseamnă.

M-am chinuit o groază cu jumătate din grindă, vreo 4m lungime, la înălțime, de pe care a căzut acum un an și mai bine tencuiala (sesizarea la primărie nu are nici acum răspuns) și era galbenă. Nu mergea cu trafaletul, pentru că nu au curățat vopseaua veche, care se lipea acum, așa că am vopsit-o cu pensula. Însă nu asta a fost greu, ci statul pe scară, de-mi înțepeniseră tălpile, se chirciseră ca ghearele de păsărele pe rămurică. Nici acum nu calc cum trebuie.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Apoi am început să desfac cutiile, să pun totul la loc. Până pe la 17:.30, când am zis că ajunge. În autobuz mi-am verificat telefonul, am văzut că ratasem o ședință de organizare pentru clasa pregătitoare, un mesaj pe whatsapp, dar nu pe grupul oficial unde primim notificările de la directori. Urăsc whatsapp și zecile de mesaje care îngroapă ce e important!

Miercuri, 4 septembrie

Ca să dreg busuiocul de marți, mă prezint la ora 9 în celălalt local, 2km mai sus în deal, să iau dosarul. Înghit apostrofările că nu m-am prezentat când trebuia, vina mea, whatsapp-ul e lectură obligatorie. Primesc dosarul cu nume, date de contact. Pe hârtie, că na, e dosar cu șină. Biblioraft cu clemă, tot aia.

M-am dus la școală, am scos laptopul și am început să transcriu nume, telefoane și adrese de mail, să încep să contactez părinții pentru ședința de informare. Noroc că mă culcasem pe la 1 noaptea cu o zi înainte, aveam pregătite emailurile, chestionarul inițial pe Forms și a mers mai repede. Bănuiesc că și părinții stăteau ca pe ace așteptând, au început să curgă confirmările, învoirile, întrebările. Între lipit două planșe mai răspundeam la un mesaj. Totul, normal, de pe abonamentul personal. Inclusiv internetul pentru emailul de pe laptop era cu hotspot, că nu merge netul în școală.

Cu chiu, cu vai, ne-a apucat tot ora 5 în școală pe amândouă. Acasă munca a continuat, am rugat-o pe colega care se ocupă de conturile de mail pe școală să mi le creeze pentru toată lumea. Pe la 11 noaptea mi le-a trimis și trebuie să îi mulțumesc și ei, altfel nu aș fi reușit partea de comunicare. M-am apucat de scris mailurile individuale, să le comunic userul și parola, să explic ce au de făcut. 22 de emailuri pregătite, dar nu era să le trimit la 1 noaptea când au fost gata, le-am lăsat în Draft să le expediez de dimineață. Nu face impresie bună să dai emailuri la ora aia…

Am mai făcut apoi ecusoanele cu numele copiilor și m-am culcat într-un final.

Joi, 5 septembrie

M-am trezit și-am recitit emailurile. Dacă s-a strecurat vreo greșeală de tastare? Apoi am pregătit pe Classroom și-am programat subiectele de interes înainte de ședință. Urma o zi foarte lungă. Consiliu profesoral în celălalt local, o groază de aranjat în clasă, plus ședința cu părinții la ora 18. Mi-am luat haine de schimb și am plecat. La 12 eram în clasă, dar până spre 14 n-am făcut nimic. Căci am avut altă ședință, să dezbatem ce facem cu o plângere a părinților care nu doresc să fie mutați din clasa lor în sala mică de care fuge toată lumea.

Cererea e perfect întemeiată, dar aplică proverbul „să moară mai bine capra vecinului”. Merge și „după mine, potopul”.

Încă vreo trei ore am făcut ce s-a putut în clasă, m-a ajutat colega de matematică și la fiecare planșă lipită îmi spunea că ne compătimește pe noi, învățătoarele. Atâta muncă și nimeni nu apreciază. Eu i-am mulțumit, doar faptul că era acolo să-mi taie bucățele de scoci și eu doar să lipesc m-a ajutat enorm!

Pe la 5 mă scurgeam din picioare. Cum sala nu avea băncile montate – nu-i așa, primăria s-a obișnuit să vină să le arunce în mijlocul sălii și fraierii de părinți să le monteze ei, de disperare – am făcut ședința cu părinții în sala unei colege. Deși sunt de regulă foarte eficientă și termin într-o oră, acum, fiind prima dată, abia pe la 19:30 m-am ridicat de pe scaun. Au vrut să vadă clasa, toaletele. Așa că vizita în școală s-a mai lungit cu o oră, comentarii, întrebări. La 9:30 am ajuns acasă, ruptă, nemâncată – toată săptămâna doar micul dejun m-a ținut în funcțiune.

Dar nu mai aveam de făcut decât ordine în dulapuri! Vineri urma să fie o zi scurtă!

Vineri, 6 septembrie

Ziua bună se cunoaște de dimineață. Ce prostie!

A început bine. Părinții s-au descurcat să intre pe Classroom, programasem în miez de noapte toate postările despre care discutasem la ședință, să apară la 8:00, au început discuțiile, s-au mobilizat să ne organizăm pentru începutul de an. După ce-am verificat și am răspuns acolo unde era nevoie de intervenția mea, am plecat spre școală.

Acolo, altă surpriză. O nouă ședință. Altă plângere, alți părinți, tot sala cu pricina. Cine să intre acolo? Se oferă cineva? Nimeni, normal. Eu de ce nu vreau? Pentru că la clasa pregătitoare nu stai pe scaun toată ziua să completezi în caiete. Ai nevoie de spațiu, de învățare prin joc, copiii sunt mici, au multă energie ce trebuie consumată, dar cu scop educativ. Aici ai loc doar să ieși din bancă. Atât. Lucru în echipă, jocuri – exclus. Dacă ies toți din bănci, ocupă tot locul liber sub formă de grămadă. Și pentru că mi se pare bătaie de joc după ce am muncit o săptămână, aranjând o clasă de la zero.

S-a decis așadar să se tragă la sorți ce clasă va intra în cei 40 de metri pătrați, în formă de „T”.

Ora 13: deși n-am noroc de felul meu, n-am fost extrasă eu. Rămâneam în clasa mea. Mi-a trebuit vreo oră să-mi scadă tensiunea de la emoție și să mă liniștesc. Prietena mea, lângă mine, cu încurajările, că sunt eu pesimistă și am mereu impresia că mi se întâmplă numai lucruri rele și pic de fraieră. Uite că am și noroc!

Am terminat clasa pe la 4 și ceva. Au venit și doi tătici să monteze dulapul pe care am fost suficient de fraieră să îl demontez în iunie, când n-am avut tupeu să ignor dispoziția directorului. Că așa m-a crescut mama, cu bun simț, vorbesc frumos chiar și când simt că mă prăbușesc, nu întorc spatele și nu trântesc uși, cum ne-a tratat la un moment dat o colegă.

Și am plecat spre casă, fericită. Weekend, ziua mea, mama pregătea la țară o mini-petrecere de familie. Sună telefonul.

Și toate planurile s-au prăbușit.

În consiliul de administrație s-a hotărât că în sala mică intră clasa pregătitoare de-acum înainte și până când nu va mai fi nevoie. Eu sunt o persoană capabilă, o să gestionez corect situația și nu voi informa părinții decât în prima zi de școală. E hotărârea CA, nu mi-am adus sala de-acasă, să nu mă mai plâng, că nu m-a pus nimeni să zugrăvesc pe banii mei și nici să muncesc atâta.

Corect, am picat de fraieră pe barba mea. Dar e o ierarhie în instituție, ordinele nu se discută, așa că m-am conformat. Am închis telefonul și m-am așezat. Am plâns. Mai aveam un drum de făcut. Am rezolvat, am plâns iar. Apoi am sunat acasă, i-am chemat pe toți, să mut tot din clasă. Și iar am plâns, în drum spre școală. Plâns de neputință, de oboseală, de nervi, de orice.

M-a sunat mama. S-a prins că plâng și i-am spus ce se întâmplă. Ea știe ce înseamnă munca asta. Mi-a povestit lucruri pe care nu le știam, mizerii îndurate în școală și pe care, copil fiind, nu le-am înțeles atunci.

„Te roagă mama, nu mai plânge, că-mi rupi sufletul!” Da mama, știu, mă rogi, dar nu pot să mă opresc.

La 18:00 a venit toată familia. Am început să mutăm dulapuri, materiale, ce încape, ce nu, în sala cealaltă, am mai umplut un portbagaj. Din nou am scos scara, am dat jos tot de pe pereți, am demontat proiectorul abia fixat cu o zi în urmă în tavan, cu tot cu suport. Măcar acum nu mai eram eu bărbatul, nu m-am mai cocoțat pe scară. Oricum după atâta plâns și oboseală îmi tremurau picioarele. Iris și Andrei au mutat decorațiunile. Nici nu știu cum le-au așezat, le-am zis doar să umple pereții, copiii n-au greșit cu nimic, trebuie să fie măcar decent în sală.

Pe la 10 seara, după patru ore de muncă, patru persoane, plus domnul de la pază care ne-a ajutat la dulapuri, ajungeam acasă. Nu știu în ce hal arătam, că și pisica a fugit de mine, ea care e mereu dornică de mângâieli când a stat singură.

Picătura din paharul meu

Așadar, trăgând linie, pentru început n-am proiector. Soțul m-a calmat, o rezolvă el. N-o să am nici tablă smart, pentru că, deși primăria nu ne găsește un spațiu decent pentru sală de clasă de când ne-a luat parterul localului să-l facă grădiniță, nu numără sala aceasta atunci când cumpără materiale. Așa că au sosit table smart Samsung doar pentru sălile mari. La sala mică o să se găsească prin școală una veche, ca să fie. Nici măcar laptopul de la școală nu știu dacă mi-l lasă, dacă sala primește… doar la pregătitoare n-ai nevoie! Pui de pe telefon o melodie, vii cu boxa de acasă.

Jumătate de sală nu are ferestre. Eu, care de ani de zile stau și iarna lângă fereastra deschisă, căci simt că n-am aer, deja simt că mă sufoc să fiu înconjurată de pereți și să nu văd cerul. Contează? Nu.

Dar am ajuns să muncim în școlile în care părinții conduc. Nu le place sala, nu le place învățătoarea, șantaj, amenințări cu televiziunea, cu greva, cu „nu mai trimitem copiii la școală”. Părinții dictează cum să stea în bancă și ce să se întâmple în clasă, ce note să se pună. Noul regulament spune că pot contesta orice notă. Așa că ce să ne mai chinuim?

Trăim în țara în care n-ai pe cine să votezi, în care școlile aparțin primăriei, dar nu-i pasă de ele. Nu-i pasă de copii. Alfel cum să decizi, în lipsă de spațiu, să faci din școală o grădiniță? Aduci în local alte grădinițe din sector, dar ții grădinița școlii pe alte străzi și străduțe. Lipsă de organizare, de viziune. Nepăsare. Lângă localul nostru s-au ridicat opt blocuri. Cereri de înscriere – cu nemiluita, locuri nu sunt, nu putem face două clase, dar… avem grădiniță la parter, pentru copii din alte cartiere. Sunt bani pentru patinoare și monumente cretine, dar nu pentru școli.

Efectiv mă simt ca ultimul om. Prea drăguță, prea amabilă, mereu disponibilă și dornică să ajut. Și să pic de fraieră. Alegerea mea, până la urmă, nu m-a obligat nimeni. Și trebuie să văd partea plină a paharului. Am slăbit două kilograme, am rezolvat problema cu rochia.

Știu că nu mai pot să zac. Că trebuie să mă ridic. Orice șut în fund te ajută să faci un pas înainte. O să iau lucrurile încet. Ca Scarlet O’Hara. E și mâine o zi!

Acum public articolul și intru în școală. Mult succes tuturor!

Și-a fost odată-un vis frumos, un vis frumos…

Cadouri pentru „doamna” în prima zi de școală

Clar, statul pe net dăunează grav sănătății. Iar săptămâna aceasta am avut bafta să mă tot lovesc de mesaje din seria „ce să-i iau doamnei în prima zi de școală”, din loc în loc cu mențiunea „dar nu o cunoaștem încă”. Există totuși o prevedere legală – darea și primirea de foloase necuvenite. Faptul că niște infractori se joacă cum vor cu legile și pun „praguri” la aceste definiții nu înseamnă că ni se cuvine ceva.

De ce ai vrea să faci „cadou” unei persoane pe care nu o cunoști?

Cel mult faci un cadou să mulțumești în felul tău pentru ceva. Dar când habar nu ai cine e? Dai mită pentru a cumpăra bunăvoința… să-i atragi atenția asupra copilului tău. Poți dormi liniștit, e la fel de special ca toți ceilalți și va beneficia de aceeași atenție fie că intră cu mâinile încordate în clasă, fie că are zâmbetul până la urechi.

M-am bucurat să văd că foarte multe învățătoare au răspuns la mesaj că nu e nevoie de nimic, un copil zâmbind e de ajuns. Dacă tot ții musai, spune-i copilului să deseneze, sau să facă el „ceva”. Sigur știe suficiente de la grădiniță ca să poată așterne pe hârtie o floare sau să asambleze o mică felicitare. Să scrie ce simte, să meargă deschis la acel om alături de care va crește în următorul an.

Și tocmai pentru că nu cunoști persoana, e bine să stai în banca ta. S-ar putea să ai ghinionul să se simtă „cumpărată” și să dai cu bâta în baltă. Mai bine aștepți să vezi de ce e nevoie… Dar, dacă nu ești genul care să accepte un sfat care să contribuie la schimbarea care se dorește în România (nu poți avea lideri incoruptibili dacă nu îi crești tot așa), caută o soluție prin care să empatizezi cu tot efortul pe care acel om îl face pentru ca lucrurile să meargă șnur în clasă.

Nu poți dormi liniștit și te perpelești ce să cumperi?

Săptămâna aceasta mai toți profesorii sunt la școală. Dă o fugă, vezi la cine ai fost repartizat, bate la ușă, prezintă-te și oferă-te să ajuți. Poate n-a terminat de decupat fluturii de pus pe bănci, poate a obosit cățărându-se pe scară să lipească minuni pe pereți, poate nu are cine să-i șteargă geamurile ca să lipească frunzele. Sau să se ducă cineva repede la xerox, patru stații mai încolo, că e la jumătate de preț față de cel din colț. Ori are nevoie de panouri de polistiren… sau de acuarele.

Ajută cu adevărat acolo unde e nevoie, nu mai cere sfatul altor necunoscuți pe net despre cât de „office” se îmbracă doamna și ce pampon consideri tu că și-ar prinde la pălărie, ori ce coșuleț cu aranjamente simandicoase îi schimbă fengshuiul în casă și strânge mai ușor praful, ca să zboare la prima curățenie.

Vrei să ajuți în continuare?

Ciulește urechile la ce se cere. Întotdeauna vor fi în clasă copii care nu-și permit unele rechizite și accesorii. Unul-doi dacă nu își pot lua e o piedică în desfășurarea lecției și o muncă în plus pentru ea. Fă un gest util și ia-i acelui copil ce i-ai luat la al tău. Va aprecia mai mult decât orice altceva să își desfășoare activitatea liniștit. Poți la fel de bine să te uiți cu ce vine acasă copilul tău și să îți pui mai multe întrebări: de unde au „apărut” materialele, cine le-a decupat, personalizat, ca să-ți dai seama unde ar avea nevoie de susținere.

Îți plac planșele copilului prinse la panou? Sunt prinse cu piuneze colorate? Ia ghici, nu se dau de la primărie, se cumpără.

E copilul fericit că a primit un abțibild pentru temă? Doamna nu are fabrică de imprimat, și pe acestea le cumpără. Și lista poate fi continuată la nesfârșit.

Nu procedați ca în bancul cu bătrânica forțată să treacă strada. Gândiți practic și util!

Comunicarea cu părinții la școală – alegerea cea mai bună

Dacă titlul v-a tentat în speranța că mai jos veți descoperi rețeta unui succes incontestabil, nu se va întâmpla acest lucru. Vor fi doar idei pe care le-am testat în timp și care au funcționat. De asemenea, se îmbină cu experiența mea de părinte în sistemul preuniversitar, după ce, în sfârșit, vara aceasta am pierdut această calitate, am „dat” si ultimul bacalaureat.

Am avut norocul – căci este un mare noroc – de a avea copiii în grădiniță înainte ca smartphone-ul să ne invadeze viața, iar internetul să fie accesibil tuturor. Și nu a murit nimeni, dacă era ceva de comunicat, primeam un bilețel de la educatoare. Nu ratam ședințele cu părinții și nici nu am simțit vreodată că sunt un părinte dezinformat. Oarecum o perioadă de acalmie a urmat și în primii ani ai claselor primare, mai ales la Andrei și parțial la Iris.

Însă gimnaziul a declanșat coșmarurile, când a apărut whatsapp. Așa drăcie de torturat oamenii numai în străfundurile iadului putea fi inventată sau folosită prost. Grup cu doamna, grup fără doamna, grup cerut de profesorul X, grup făcut de părintele X, grup făcut pentru fete, grup pentru coronițe, grup pentru cadouri, de nu mai știam în care sunt și, în unele, ce caut, cine m-a adăugat și de ce.

Când am ales, în urmă cu 10 ani, să mă reîntorc la catedră, nici în cele mai negre scenarii pesimiste ale mele nu mi-aș fi închipuit modul haotic în care a ajuns să se facă, la modul general, comunicarea în școala românească.

Prima serie de elevi la primar

Ieșită a doua oară de pe băncile școlii, dar nu chiar atât de tânără, titulară din prima, cu o listă ambițioasă, iau legătura cu președintele comitetului de părinți al clasei ce mi s-a repartizat. Au trecut deja 7 ani de când am stat pe o băncuță la Universitate încercând să fiu foarte convingătoare. Și am reușit, căci tot atunci a început o frumoasă prietenie, de care mă bucur și acum. Dar încă râd când mă gândesc la o afirmație târzie: „Nu știam ce să cred, dacă chiar vorbiți serios sau nu.”

Am vorbit foarte serios și, mai ales, am ținut cu dinții de regulile pe care mi le-am impus și mie, și la clasă. În primul rând, tragi linie între viața personală și muncă, oricât de mult îți place ceea ce faci. Stabilești clar limitele de comunicare și nu te abați de la ele.

Numărul 1, telefonul meu personal, ale cărui costuri integrale le suport, va fi folosit așa cum consider eu, indiferent de părerea personală a oricui.

Așadar, nu mă suni ori de câte ori ai tu o problemă. Poveștile cu „între orele…” nu țin, iar limitele nu există, din moment ce am primit telefoane duminica la prânz, noaptea pe la 11, în condițiile stabilite clar că îmi comunici problema prin SMS, eu decid dacă e nevoie de o discuție.

Am avut proteste cu duiumul, chiar și reclamație, că am blocat numărul. Păi dacă ești lipsit de limite și bun simț și nu pricepi?! Nu e ușor, dar a funcționat. Însă nu îmi place, mai ales pentru că, atunci când se comunică informații școlare importante, trebuie să faci notă scrisă, când, unde…

A doua, am evitat 90% (perfecțiune nu există) discuțiile la poartă, la predarea copiilor. Nu îmi place să vorbesc „peste gard”, unde toată lumea ciulește urechile. Normal că au fost și situații de urgență care au impus comunicarea imediată, dar am limitat maxim contactul cu familia extinsă, stabilind clar că discut cu părintele, în întâlniri programate, indiferent cine se ocupă de copil.

Ador mailul de serviciu

Printre lucrurile bune aduse de pandemie a fost crearea mailurilor de serviciu. Din punctul meu de vedere, e tot ce ai nevoie pentru comunicare. În momentul în care părintele scrie mesajul, forțat să adopte un anumit format, va fi, obligatoriu, politicos și clar, nu aruncă un „cfs”, „k”, „bn” pe o linie de chat. Am speranța că și citește de două ori, corectează greșelile, căci mailul nu mai are scuza „m-am grăbit să scriu”.

În plus, pe lângă „ordinea” care se face în mesaje, ai totdeauna o arhivă a discuțiilor, cu dată și oră, iar acestea sunt dovezi acceptate în comunicarea cu școala. Indiferent ce s-ar întâmpla, fiind adresă instituțională, este oficial.

Timp de un an aproape, având un părinte opoziționist, care nu agreea nicio formă de comunicare în afară de ce voia el, am fost forțată să mut pe email toată comunicarea oficială cu clasa. Nu a fost ușor, dar nici imposibil, aveam listă pregătită cu adresele de mail, scrise cu virgulă între ele, o copiam instant. Și aveam mereu grijă să pun adresele în BCC, nu în To, nu în CC, ca să respect dreptul la intimitate al fiecăruia.

Pentru că e mai greu să faci atâtea manevre de pe telefon, pregăteam acasă ciorne de email, doar cu adresele completate, să le am la nevoie disponibile în contul de mail dacă trebuia să scriu de la școală. Chiar și după ce am revenit la comunicarea generală pe grup, am păstrat pe email discuțiile individuale și nu am regretat decizia.

Grupurile de whatsapp

Nu cred că există aplicație pe care să o urăsc mai tare pentru comunicarea de grup. Între două persoane sau o familie, e ok, dar nu pentru lucruri importante. Ferească sfântul să ai nevoie de ceva ce s-a discutat cu câteva luni în urmă!

Îmi place să țin lucrurile organizate, să știu mereu unde se află ceea ce am nevoie. Pe whatsapp… nu ai arhivare, ca să nu mai zic cât de ușor rămâi fără spațiu, ștergi tot, apoi te trezești și plângi după cine știe ce document.

Despre dezavantaje, lipsa unei educații a comunicării (mai ales legată de orele la care poți da mesaje), am mai scris, nu reiau. Indiferent cât de „la curent” crezi că poți fi, ai toate șansele să ratezi mesaje esențiale dacă între timp s-au iscat cinci discuții aprinse.

În plus, sunt o mulțime de materiale, regulamente, pe care le adaug la început de an, dar ai nevoie de ele pe parcurs. Cum să te întorci la discuție? Există un motiv pentru care lumea a evoluat de la cărțile pe suluri de papirus la cele cu pagini răsfoite și se aplică și în cazul grupurilor.

Grup de facebook

L-am folosit mereu, fiind mult mai organizat, dar am avut și situația de mai sus, în care nu a fost agreat. Și nu poți obliga pe nimeni să-și facă cont doar pentru că așa vrei tu. Însă a fost o alegere bună (nu spun cea mai bună, nu există așa ceva) pentru gestionarea discuțiilor, putând avea loc simultan, dar separat și ușor de urmărit, dialoguri pe diferite teme.

În plus, a fost plăcut ca, după 5 ani de stat împreună, să scutur de praf împreună cu părinții postări mai vechi, cu poze din pregătitoare, să presărăm momentele de final de clasa a patra cu clipe de nostalgie. Asta apropo de ce acces ai la informația mai veche.

Deși îl prefer, realizez că înseamnă să amestec viața mea privată în problemele de serviciu și, cel puțin în realitatea în care trăim, limitele impuse pot salva mulți neuroni de la dispariție. Dar nu mă amăgesc, căci imediat cum află numele învățătoarei părinții o caută pe net, să vadă… are poze compromițătoare, ce note a luat la examene, are toate țiglele pe casă. Bănuiesc că nu scap nici eu, dar am speranțe că nu ies prea șifonată din investigație.

Comunicarea prin platforma școlii

Soluția este, normal, platforma oficială de comunicare cu părinții, acolo unde ea există, atașată catalogului virtual, prezentă mai ales în școlile private. La stat – mai greu sau deloc, aici progresul s-a făcut lent sau urmează. Trebuie să ținem cont că încă nu avem website-uri pentru toate școlile, deși toate au informaticieni și ar trebui să fie în fișa postului.

Pentru anul care urmează, am ales o cale de mijloc: comunicarea prin Google Classroom, deși nu aceasta este destinația aplicației. Primul motiv pentru care îmi permit să o folosesc este că, la pregătitoare, copiii nu vor primi tabletele de la școală. Teoretic, ei nu au acces la clasa părinților în acest an școlar.

Așadar, am organizat o clasă a părinților și voi organiza „subiectele de discuție” pe teme, astfel încât să poată fi accesate ușor. În feed, pe pagina de deschidere a clasei, vor fi toate, în ordine cronologică, și acolo vor fi și anunțurile curente, care nu sunt importante și peste o lună. Dar în ceea ce privește activitatea la clasă, trebuie să fie ordine.

M-am gândit și la o modalitate de a le transmite fotografiile de la activități. (Da, știu că nu intră în fișa postului!) Pentru a nu lega albumul de Classroom, pentru că voi arhiva clasa toamna viitoare, îl voi construi în Drive. Astfel, el va fi accesibil și mai târziu copiilor. Mă gândesc încă dacă notificarea prin care voi acorda accesul nu necesită niște mențiuni speciale, scrise cu litere mari, aceea că pozele nu vor fi expuse public, ci doar salvate în arhiva personală, dacă în imagine apar și alte persoane în afară de propriul copil și al căror acord pentru difuzare nu a fost obținut.

Ce intenționez să comunic:

După ce trecem de avalanșa informațională a începutului de an, de la care sper să nu le rămână traume, vom intra în rutina zilnică.

În primul rând, se anunță materialele necesare pentru diverse activități. Deși îmi doresc să avem cât mai multe disponibile în clasă, nu știu dacă vom avea această posibilitate de stocare eficientă, dat fiind că primăria ne-a dat un singur dulap și se ambiționează să nu mai avem (ne)voie (de) cu altele.

Apoi, multe și felurite anunțuri, de la modificări de program, evenimente, invitații. Întotdeauna se strâng și acestea, destule.

Mă bucur că fiecare „anunț” are rubrica lui proprie de comentarii, așadar discuțiile se vor menține relativ ordonat. Sper că vor funcționa corect și notificările pe email privind subiectele noi, iar acolo unde aștept obligatoriu răspunsuri ale părinților, le pot adăuga ca „teme cu întrebare”, să fie în listă, vizibil.

Nu știu dacă voi acoperi astfel toată nevoia de comunicare și sunt sigură că nu va fi pe placul multora, dependența de confort este puternică, iar efortul de a ieși de aici, fantastic. Dar mă voi strădui cu siguranță să mențin echilibrul către eficient, legal, rapid. Dacă aveți sugestii sau intuiți probleme, sunt recunoscătoare pentru orice ajutor.

Recomandare de final, un articol vechi (nu al meu), dar atât de actual aici.
Și câteva postări pe tema „whatsapp” de dinainte de momentul în care am ales să mă relaxez. 12VIII20, 4IX20, 26IX18, 14IX18, 12I19.

Calendarul naturii pentru clasa pregătitoare, o aventură pas cu pas

Unul dintre „accesoriile” cele mai folosite la clasa pregătitoare este calendarul naturii. Să învețe zilele săptămânii, lunile anului, să se raporteze corect la timp și curgerea acestuia este una dintre abilitățile cele mai greu de dobândit. Între învățarea ca pe poezie și înțelegerea conceputului e un drum lung, care oprește în fiecare an la capitolul unități de măsură de la matematică pentru a sfârși, cel puțin în clasele primare, la lecția de istorie din clasa a patra dedicată timpului.

Acum cinci ani, mi-am confecționat singură calendarul. Nici prea mic, nici prea mare, nici prea complicat… doar că versiunea de atunci, folosită jumătate de an (în martie 2022 am intrat în pandemie), a avut „problemele” ei. În primul rând, agățătoarea. Era destul de dificil de dat peste cap fila de calendar, copiii nu au fost deloc delicați și de multe ori a fost nevoie să le montez la loc. Indicatorul de temperatură, pus pe ață elastică, a rezistat el o vreme, până n-a mai putut, săracul. Câtă nehotărâre dacă e cald sau frig rar a avut de îndurat!

Totuși, calendarul a rezistat cu brio fără să își piardă cartonașele, căci îl prinsesem de tablă (asta e, sacrificasem o bucată), iar cele „neutilizate” stăteau prinse frumos cu magnet în jurul lui. Odiseea cartonașelor a continuat în anii următori, căci lipsesc „vineri” si „sâmbătă” și toate cele cu prognoza meteo, n-am idee dacă pierdute sau puse bine, în cazul meu, orice fiind posibil. Oricum, observ că niciodată nu pierd definitiv, doar că îmi ia și trei ani să găsesc obiectul.

Calendarul naturii, versiunea 2.0

Vara aceasta am lichidat cardul de vacanță într-o căbănuță mărginașă, la Rânca. Cabanierul a fost extraordinar, iar decorul din interior mi-a mers la suflet. L-am invidiat pentru timpul pe care îl are să creeze. Recunoștea că se inspiră de pe net – cine nu o face?, dar le realizează singur. Dintre acestea, două calendare mi-au atras atenția și mi-au lansat o provocare: ce-ar fi să refac calendarul naturii și să elimin în primul rând cele 31 de cartonașe cu zilele din lună?

Așadar, pe coală A3, ca să fiu sigură că le voi putea scrie la o dimensiune decentă, am desenat cercul, l-am împărțit în 31 și am notat datele, respectând principiul de acum 5 ani de a confecționa unitar toate materialele numerice utilizate la clasă, colorând diferit zecile și unitățile. Am refăcut și tabloul organizatoric, ceva mai vesel decât precedentul. Prima idee a fost să îl plastifiez lăsând ferestre transparente pentru a vedea materialul care glisa în spate.

Ideea nu a fost rea, dar probabil că, pentru a funcționa, toate elementele ar fi trebuit făcute din material foarte dur, care să nu le lase să se îndoaie… cum calendarul trebuia lipit pe ceva tare, nu mai aveai acces la „culise” ca să miști elementele. Ideea mea de a lăsa roata mare să iasă în partea de jos din decor, pentru a fi mișcată, a fost bună în teorie, în realitate, mare și subțire, era greu de rotit, căci se îndoia.

Secțiunea de anotimpuri

Extrem de solidă și funcțională cu o piuneză de craft, avea o mare problemă, căci nu se putea manevra din exterior. Așa că a urmat o perioadă de pauză, în care să mă gândesc cum să fac totuși proiectul să funcționeze. Soluția era în fața ochilor, în ferestrele transparente, pe care le-am decupat, astfel încât să poți mișca, frontal, elementele care glisează.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

O altă parte modificată a fost termometrul.

Aici nu a fost așa greu, am decupat 2mm pe lungimile unui dreptunghi imaginar, am confecționat un inel plat în jurul dreptunghiului, am lipit săgeata pe el și a fost gata. Gata de joacă, testat, dacă rezistă la colți și gheare, cred că trece și testul la școală.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Ultimul element pe care l-am făcut să alunece a fost anul.

Deși în proiect erau trecuți 2024, 2025, 2026, am realizat în momentul în care am fixat sertarul că, în poziția 2024, ultimul an ieșea mult în afară la dreapta. Nu am calculat deloc lungimea până la margine, data ar fi trebuit mai la dreapta, dar nu se putea prea la dreapta din cauza dimensiunii roții cu zilele, care are diametrul de 28 cm și punctul de tangență în care se afișează data este la cca 14 cm de margine.

Așadar, l-am tăiat pe 2026, văd eu când ajungem acolo ce fac. Pur și simplu o să îl lipesc pe spate și gata. Oricum în clasa întâi și a doua am folosit un calendar mult mai simplu, pe care îl completau copiii cu markerul, foarte practic și rapid dimineața.

Rezolvasem părțile funcționale, însă nu o rezolvasem pe cea estetică, ceea ce mă înfuria la culme. O săptămână l-am mutat de pe un suport pe altul. M-am dus și până la școală, să iau vechiul suport, poate am o idee. Era bun, stătea bine, funcționa perfect. Dar nu-mi plăcea cum arăta, marginile se vedeau aiurea. Aseară, punând la loc cutiile cu materiale risipite prin atelier după un alt proiect, mi-au picat în mână benzile de scoci colorat și am rezolvat, decent, marginile atât de diferite.

Pentru „culmea de rufe” pentru prins clemele de prezență am folosit un băț de frigăruie, înfipt în cartonul întăritor și un pai colorat din hârtie, pe care am fixat o panglică. Acum cotcodăcesc precum găina babei, cu mândrie, că e gata.

Cele din urmă – elementele magnetice

Lunile anului și zilele săptămânii nici nu am încercat să le fac să gliseze, căci materialul e important de folosit în lecție. Le pun deseori amestecate, le așază ei în ordine, le grupează pe anotimpuri după decor. Mi-aș fi dorit ca prognoza meteo să fie mai practică, însă asta e, poate peste cinci ani o să găsesc și aici soluția.

Pentru numerele de la 0-31 am deja cartonașe mari pentru joacă, și încet vom ajunge să le învățăm și pe acestea nu doar ca poezie, ci și conceptul matematic asociat. Dar de la atâtea calendare câte am reciclat am seturi de cartonașe pentru 4-5 grupuri la clasă, suficient material didactic de învățare.

Sala de detenție ar trebui să fie în amfiteatru!

La cum a fost introdusă ideea sălii de detenție în noul Statul al elevului, în unele școli cred că se va folosi sala de festivități, dacă mai există, ori sala de sport, ca să poată fi cuprinși toți elevii dornici să ajungă aici. Am parcurs cu atenție și Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ, nu am găsit nici măcar un cuvințel care să lămurească această nouă situație. De fapt, nici măcar nu există cuvântul „detenție”, căci l-am căutat în document automat!

Sala de detenție a fost creată pe principiul „unde dai și unde crapă”, după părerea mea, fără să se ia în calcul un aspect foarte important. În mod normal, elevii nu își doresc să ajungă aici. Însă școala românească nu funcționează pe modul „normal”. La noi totul e invers…

Rămâne speranța că detaliile le vom afla prin Regulamentul de ordine interioară al instituțiilor de învățământ. Însă cât durează până când se găsește o mână de părinți care să considere că școala a exagerat cu pretențiile și să îl conteste în instanță?! E un document fără prea multă putere, în condițiile actuale.

Prima greșeală

Elevii și părinții nu simt nimic dacă nu acumulează absențe nemotivate, până la un număr de 20, când scade media la purtare (și nici măcar atunci).
Când copilul este scos din clasă pe motive de disciplină, absența ar trebui consemnată.

De ce? Una la mână, eu, profesorul de la clasă, sunt responsabil pe acel interval orar cu integritatea elevului. Dacă îl trimit la sala de detenție și el se aruncă pe fereastră până ajunge acolo, la verificarea catalogului – ghici – el era prezent la oră. Așadar, extragerea turbulenților fără absență nu că nu e deloc o idee bună, ba chiar e una foarte proastă.

Al doilea motiv pentru aceasta e că, fără absență, copilul este zen. Pleacă olecuță la plimbare, se relaxează, că n-are chef de oră.

În plus, nu se specifică consecințele.

De câte ori poți fi trimis la detenție? Fără număr? Influențează acest comportament nota pe modul la purtare? La 5 excursii de relaxare, să zicem, nota scade automat cu un punct, pe baza proceselor verbale justificative atașate de profesorul/profesorii care au decis această măsură. Dar vei avea 5 note de 9, media finală va fi 9 pentru 25 de vizite la sala de detenție?! Mi se pare că nu sunt deloc direct proporționale. În schimb, dacă s-ar corela cu 25 de absențe nemotivabile, media finală ar fi 8.

Ca să descurajeze total, bursele de orice fel ar trebui să fie condiționate de nota la purtare. Și, de ce nu, și unele licee, nu doar cele vocaționale, să condiționeze admiterea de un comportament impecabil.

Dar sala de detenție, mai exact perioada petrecută acolo trebuie extinsă dincolo de programul școlar. Fără scoaterea copilului din rutina fericirii, efectele ei sunt zero absolut.

Ce spun copiii?

Departe de a fi un eșantion reprezentativ, am rugat-o pe nepoata mea, elevă în clasa a șaptea la o mare școală din capitală, să își întrebe colegii ce părere au despre această nouă sală de detenție. Cum tot aud de la ea povești din clasă cu copii obraznici, distrugători ai registrului de consemnare a comportamentelor nepotrivite, ore în care hărmălaia e la ordinea zilei, chiar eram curioasă ce răspunsuri va descoperi.

Conștiincioasă, a întrebat 12 colegi.

Patru au considerat că este o idee bună și că va fi folositoare. Așa va fi liniște în clasă pentru cei care vor să învețe. Șapte consideră că nu este o idee bună, pentru că cei care ajung în sălile de detenție nu se vor schimba, vor continua să vorbească și vor deranja din nou când se vor întoarce în clase. Adică ar fi ineficientă. Un coleg este total indiferent, nu-l deranjează ideea. În plus, cei care ar putea ajunge acolo, au declarat că s-ar bucura să scape astfel de ore.

Clar: fără alte urmări, sala de detenție este inutilă, doar nervi și energie consumată din partea adulților implicați. Concluziile copiilor nu fac decât să confirme un adevăr băgat sub preș de cei care cred că avem unicorni în bănci.

Dar oare s-a obosit cineva până acum să îi întrebe și pe ei ce cred?

Castelul Huniazilor, Hunedoara. A doua sală de tortură

Vizitele la muzeu ale școlarilor și spaimele nespuse ale muzeografilor

Aproape închei o vară liniștită, în care am mers mult pe jos (prin București, dar nu numai), redescoperind un alt ritm. Aș vrea să mă fi odihnit mai mult, dar nu am avut norocul acesta, viața bate filmul și caruselul emoțiilor consumă mai multă energie decât ne-am imagina. Însă sunt cu optimismul la un nivel decent, în condițiile în care în toamnă încep o nouă serie de elevi.

Am pus însă cap la cap frânturi de conversații pe care le-am avut cu muzeografi din mai multe zone și nu pot să spun decât că m-au întristat teribil. Dincolo de rolul meu actual la catedră în ciclul primar, rămâne adânc îngropată și prețuită dragostea față de trecut și respectul pe care îl datorăm pentru tot ceea ce timpul a iertat și a lăsat să străbată veacuri sau decenii până la noi.

Într-un muzeu încerc să văd și să respect munca sisifică nu a celor care stau și păzesc cu ochi de șoim exponatele, ci mai ales a celor din departamentele de restaurare și conservare care au dat obiectelor șansa la o nouă viață. Și n-am cum să nu deplâng lipsa cruntă de educație de care fac dovadă cei mai mulți vizitatori.

Pactul cu Diavolul

Înghițind în sec, personalul așteaptă vizitatori. Oricum nu sunt mulți și bate vântul prin muzee, se bucură ori de câte ori cineva deschide ușa. Ce nevoie avem de cultură?! Muzeele nu produc. Noaptea muzeelor, sabotată anul acesta, a fost întâmpinată cu pietre și geamuri sparte de „iubitorii de cultură” și amatorii de gratuități, că dă bine să îți faci selfie la muzeu când e toată lumea acolo. Altfel, rar văd poze în rețele despre muzee…

Există însă și două săptămâni pe an în care nu poți să arunci un ac într-un muzeu: săptămâna verde și săptămâna altfel.

Dacă ai ratat startul la programări, muzeele mari, „la modă”, nu mai sunt accesibile. Iar eu evit, cu încăpățânare, balamucul și înghesuiala, pentru că nu îi duc acolo în rol de gură-cască, ci pentru a învăța ceva. Iar învățarea se produce în liniște și organizat.

Vara aceasta însă am vizitat muzee mici, case memoriale. Stând de vorbă cu responsabilii de serviciu, am găsit justificarea enorm de multelor notițe printate: „Vă rugăm, nu atingeți exponatele!” Așa aflam eu, înainte să afle ei că sunt învățătoare, de spaimele ce îi bântuie în cele două săptămâni speciale ale ministerului. Ca o paranteză, învățătoare nu suna deloc bine, se schimbau la față, așa că o dădeam la-ntors și le povesteam de anii din Facultatea de Istorie, practica în laboratoarele de conservare și restaurare de la Cotroceni și le mai venea inima la loc.

Principala problemă e că vizita la un muzeu a devenit ceva la modă pe listele de activități extrașcolare. Ceva de bifat! Iar micii vizitatori, însoțiți de unul sau mai multe cadre didactice sau părinți, vor doar să defileze repede, în așteptarea recompensei de la finalul vizitei, mai mereu o distracție promisă la „Mec” sau altele asemănătoare, dacă există. Vizita la muzeu nu este nici pregătită, nici exploatată, iar vizitatorii nu dau dovadă de educație și respect față de valorile pe care le observă.

Mic ghid al vizitatorului

Muzeele, vorbind despre cele care imortalizează secvențe de trecut, nu sunt interactive și primul lucru pe care nu trebuie să ți-l spună nimeni e că nu atingi obiectele expuse, nu te așezi pe acestea. Fac excepție muzeele de artă, unde băncuțele pentru vizitatori oferă momentele de meditație necesare în fața unor capodopere.

Însă ce pretenție să ai de la pitici dacă, așa cum îmi povestea un supraveghetor, chiar cu profesorii însoțitori ai de furcă?!

Doamna a obosit, drum lung, scări până la etaj, poșeta mare și grea, ușurezi umărul lăsând-o pe… biroul poetului aflat în hol, piesă de patrimoniu. Atenționată, a reacționat cu putere, era doar o masă, ce-i făcea, dacă e grea geanta?!

Poate că ar trebui ca, la intrare, vizitatorii să fie atenționați că încălcarea regulilor de vizitare duce la evacuare fără restituirea contravalorii biletelor. Îți spun o dată, de două ori, dacă nu poți pricepe…

Apoi, nu da buzna ca lăcustele.

Dacă nu vezi săgeți care să-ți indice sensul corect de vizitare a expoziției, întreabă. De-asta sunt acolo supraveghetorii. În general, se folosește sensul acelor de ceasornic de la intrare, dar am mai găsit și invers.

Verifică, de la intrare, dacă și în ce condiții este permisă fotografierea.

Cu siguranță nicăieri nu ai voie cu bliț. Căldura declanșată de flashul de lumină este mult prea puternică pentru obiectele fragile expuse, nu e doar un pitic al muzeografilor ca să nu îți iasă ție pozele bune de dat share. Apoi, sunt încă muzee care au taxă foto suplimentară, uneori chiar foarte piperată. E bine să știi, ca să nu te trezești că ai de plată suplimentar. Asumă-ți că majoritatea obiectelor sunt protejate cu sticlă și că aceasta reflectă lumina, nu vei reuși să obții fotografii de calitate.

Poți însă întreba dacă există spre vânzare albume dedicate expoziției, cărți poștale, materiale de studiu suplimentar, dacă chiar te pasionează subiectul. Însă nu te comporta ca japonezii isterici, apăsând în neștire declanșatorul camerei, fără să mai apuci să vezi decât prin obiectiv și necitind panourile ilustrative. (Asta cu japonezii isterici mi-a scăpat într-o vizită cu ai mei, obsedați să fotografieze tot, dar fără a fi atenți la explicațiile mele, și așa a rămas.)

Fii civilizat!

Dacă la restaurant nu te joci cu mâncarea, la teatru nu mănânci în sală ca la cinema, nu intri pe rând la locul tău cu poponeața întoarsă la cel așezat, și la muzeu sunt reguli, pe lângă cele de a păstra distanța față de obiecte și vitrine. În primul rând, nu alergi, chiar dacă unele săli sunt generoase ca spațiu. Nu țipi, nu strigi și nu vorbești tare. Preferabil e să savurezi vizita privind și lecturând etichete și panouri explicative, discutând pe o voce joasă cu cei din grup.

Dacă ați optat pentru ghidaj, atunci doar ghidul vorbește tare și nu este întrerupt pe parcursul prezentării, întrebările fiind adresate după încheierea episodului dedicat unui exponat. E mai greu cu ghidajele fluviu, care te preiau de la intrare și te trezești, fără pauză, la ieșire. Dar și în cazul acestora, am observat că nu se supără deloc să observe că există interes special și oferă răspunsuri și informații suplimentare.

Oricum ar fi, din punctul de vedere al însoțitorului de grup, recomand cu căldură opțiunea de ghidaj. Copiii sunt atenți la ghid, iar eu, ca însoțitor, la cei care se plictisesc prea repede sau n-aveau ce căuta acolo de la bun început și sunt puși pe joacă, fiind un potențial pericol pentru nevinovatele exponate.

Pregătește vizita la muzeu!

Copiii trebuie să știe, din timp, unde merg, ce vor vedea acolo, semnificația obiectivului. Nu te poți aștepta ca un copil mic să poată asimila atâta informație nouă, prezentată vizual și auditiv în cascadă. Va auzi pentru prima dată denumiri de materiale sau de epoci, pe care cu greu le va plasa în sistemul lui de noțiuni. De aceea trebuie să anticipezi aceste întrebări generatoare de legături și să dai răspunsurile dinainte.

Chiar dacă e săptămâna verde/altfel/curcubeu, fără teme, nu o să moară nimeni dacă citește trei pagini din wikipedia și câteva repere istorice, nu? Asta dacă vorbim despre casele memoriale. Am constatat că sunt mai ușor de „digerat” cu cei mici, căci nu au de-a face cu o avalanșă de timp și spațiu istoric, mai ales dacă nu sunt nici măcar clasa a patra. Viața unui om e un eveniment ușor de localizat între altele mai importante pe care le cunoaște și, prin intermediul a ceea ce vede, poate contura mai bine o epocă.

Muzeele mari, cele maraton prin toate epocile, solicită o capacitate mare de analiză și sinteză. Și, pentru că vârsta nu le-o permite, vizita își anulează scopul. Să-i ducem „doar ca să-i ducem” este pierdere de timp și de resurse.

Post-vizită, completează activitatea. Un brainstorming, ce-ai văzut, ce ți-a plăcut. Fie și pe bancă, afară, la o înghețată, dar discută! Puse cap la cap, ideilor lor se vor limpezi și se vor fixa cu mai multă ușurință. Și, bineînțeles, folosește în învățare la clasă, ori de câte ori apare ocazia, informații din vizită.

Triste concluzii

Oricât ne-am dori unii dintre educatori, nu putem compensa lipsa celor 7 ani de-acasă și unii copii chiar nu au ce căuta la muzeu. Sau cel puțin nu în grup, pentru că nu pot face diferența între bâlci, circ și muzeu. Dacă l-ai dus de mânuță la primele două, du-l și la al treilea, până învață cum să se comporte.

Faptul că școala a devenit o glumă se răsfrânge asupra tuturor instituțiilor de cultură. Nu mai avem voie să le provocăm niciun fel de disconfort, așa că micii sălbatici au impresia că sunt în junglă, unde îți faci singur regulile.

Sau poate că trebuie să aștepte să mai crească! Așa cum spun și didacticile, oricine poate învăța orice lucru, dacă îi lași atâta timp cât are nevoie să reușească. Unii învață într-un an, alții în 10, alții în 100, dovadă cum se comportă și unii adulți cocoțați pe zidurile cetăților noastre medievale.

Fac din nou o paranteză, un muzeograf din București îmi spunea că se bucură atunci când vin copii „de la țară”. Sunt mult mai interesați, mult mai ascultători, cu mult mai mult bun-simț. De ce oare?!

Revenind, fii atent și cum te îmbraci și câte bagaje ai. Folosește garderoba, nu păstra cu tine decât esențialul. Nu vrei să te doară mâna, spatele când ești abia la jumătatea expoziției!

Și nu uita că oamenii care lucrează acolo nu sunt patronii muzeului. Nu ei au stabilit prețurile, taxele sau regulile. Dar au obligații stricte să le respecte! Nu-i învinui pentru ceea ce te deranjează.

Curtea interioară, vedere dintre arcadele de la nivelul 1. Castelul Huniazilor

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)