Vinovații fără vină: profesorii

Asist obosită la vânătoarea aceasta de vrăjitoare: profesorii sunt vinovați atunci când copilul ratează un examen. Și sunt tare curioasă cum ar evalua sinistrul un tâmplar căruia îi ceri să facă mobilă de lux dându-i lemn de salcie.

Sunt atât de blamați profesorii din „liceele fără niciun absolvent de bacalaureat”… de ce? Pentru că eu îi văd exact în rolul tâmplarului de mai sus. 

La începutul carierei mele la catedră am ajuns, după examen, a treia pe județ, dar fără locuri la titularizare, profesor suplinitor la un grup școlar. Am avut atunci toate clasele de liceu, de la informatică la economic, plus cele de la profesională și de la seral. Slavă Domnului că nu mi-au dat atunci și clasa a XII-a la zi, deja aveam vreo 28 de ore și era mai mult decât putea duce un începător. 

Ca o paranteză, acel an a fost decisiv pentru mine. Naveta și amestecul acesta de clase m-a determinat să-mi văd de viață altfel. (De ce m-am întors la școală… e o altă enigmă a vieții mele.) 

Cum arăta o zi pentru mine: 

Începeam dimineața cu clasele de liceu. Cu ei era mereu fain. La clasele de mate-info simțeam că trăiesc, aveam cu cine vorbi, lecțiile erau aproape de ceea ce îmi proiectam și interacționam bine. Am convins atunci un singur copil să meargă la olimpiadă și nu pot să nu mă gândesc cu plăcere că a ajuns la faza națională. Eram tânără și îmi aduc aminte cu plăcere de acești copii. 

Clasele de „economic” erau mai dificile. Erau acolo copii din satele din jur, mai slăbuți la învățătură, dar politicoși și ascultători. Se implicau după puterile lor și făceau ce li se cerea, chiar dacă nu le ieșea mereu. Și cu ei reușeam să mă declar mulțumită, chiar dacă nu predam o disciplină esențială, ori pentru bacalaureat. 

Ajungeam apoi la clasele de profesională, care pentru mine au fost șoc total. Nu m-am așteptat niciodată la ceea ce am găsit atunci în sală. Înainte de începerea anului școlar, cum era prima dată când aș fi predat la acest nivel, am luat, normal, programa și manualul. Conținuturile erau abordate tematic, nu cronologic, într-un mod de-a dreptul fantastic (o provocare pentru toate operațiile gândirii). Ceva cu totul nou și pentru mine. Așadar îmi făceam scenarii extraordinare, cu aplicații, și în același timp cu regretul că ceilalți copii nu beneficiau de o asemenea șansă. 

Și realitatea era alta: elevii cu care eu ar fi trebuit să călătoresc în timp oră de oră abia dacă puteau formula propoziții. Titlul lecției, pe care eu îl scriam pe tablă, ei îl transcriau literă cu literă, rareori fără să greșească un cuvânt. Nu erau capabili să scrie după dictare. Nu aveau pic de cultură generală, nu mai zic de noțiuni de istorie. 

M-am simțit mai inutilă ca niciodată. Chiar dacă transformam totul într-o poveste simplă, ei nu aveau capacitatea necesară să înțeleagă cuvintele. 

Curând (foarte repede) am realizat că n-am nicio șansă. Intram, formulam trei-patru enunțuri referitoare la tema zilei, le scriam pe tablă și unica cerință de promovare a cursului meu era să le transcrie pe caiet și la finalul semestrului să aibă caietul cu toate aceste mici rezumate. Să le cer să reproducă ceva era imposibil. Inutil să spun că nu au reușit toți, am cerut prea mult.

Seara, la seral, era mai bine. Cei mai mulți dintre elevi erau de-o seamă cu mine și viața dăduse deja cu mulți de pământ. Voiau o diplomă de bacalaureat și se luptau acum cu familie, copii, serviciu, școală, să facă ce n-au făcut la timp. Ceream după posibilități. Învățau cum puteau. Dar ascultau cu plăcere poveștile mele despre România de-a lungul timpului.

După o astfel de zi, cu navetă, multe ore, multe ferestre, ajungeam terminată acasă. 

Acum, la două decenii distanță, mă întreb oare cum m-ar fi evaluat atunci sinistrul? După „performanță”? Care performanță? De a mă adapta cerințelor, „materialului (in)existent”? Și sunt foarte curioasă ce consideră că aș fi putut face, după ce am văzut că nu știu să scrie. Să fac cu ei literele din abecedar? Disciplina mea nu avea tangențe cu asta. Ar fi fost corect să mă evalueze pe mine raportându-se la capacitatea celor de la profesională de a compara ideologiile politice în spațiu și timp? Putea să le ducă acelor copii doctori docenți să le explice, era ca și cum voiai să câștigi un Grand Prix cu un Logan… nu aveai nicio șansă. 

Nu neg că există profesori care n-au nicio treabă cu școala și pasiunea lor spre a deschide ferestrele cunoașterii către copii este nulă. Însă ne încăpățânăm să nu recunoaștem adevărul: nu au ce căuta la liceu copii care nu știu să scrie. Nu ar trebui să ajungă clasa a opta. Nu ar trebui să treacă clasa a cincea! Și nu ar trebui să promoveze clasa întâi dacă nu știu să scrie și să citească. 

Ne-am săpat singuri groapa și, până nu vom fi cinstiți și nu vom ține copiii pe loc până au competențele necesare pentru a merge mai departe, nu vom face nimic. 

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Profesorul ideal al momentului

Din foarte multe puncte de vedere, primăvara acestui an a fost o perioadă complicată pentru care nu știu dacă a fost cineva pregătit. Ca profesor, om al școlii, am făcut un pas în spate și mi-am dat timp, mi-am pus multe întrebări și am rumegat îndelungat probleme complicate, încercând să găsesc o soluție pentru o cât mai bună adaptare la mediul înconjurător. 

E o lege a naturii – și pe acestea nu le poate modifica nimeni – că specia care nu se poate adapta schimbărilor climatice dispare. 

Asta am impresia că îi așteaptă și pe profesorii care mai chestionează actualul mers al școlii, oriunde s-ar îndrepta aceasta – dacă are vreo direcție, se învârte în cerc sau țopăie isteric pe loc, sărind de pe un picior pe altul.

Concluzie de bază

Am nevoie de un curs de perfecționare: unul revelator, în care să-mi pocnești cu sete una peste frunte și să mă felicit că am descoperit, în cele din urmă, cheia universului. 

Eu știu ce am de învățat de la acest curs: cum să nu mai fiu eu, să nu mai fac ceea ce știu să fac, căci „piața” nu asta dorește de la oameni ca mine. 

Trebuie să mă redefinesc. Și cred că una din regulile pe care definiția, ca propoziție logică, trebuia să le respecte, era aceea a formulării afirmative. Nu poți defini prin a spune ce nu este o noțiune. Atunci când formulezi „definiția” trebuie să incluzi tot ceea ce este, aspecte generale și particulare. Așadar, cum să mă definesc ca profesor nou?

Ceea ce „piața” cere acum de la profesori e… foarte complicat. Am auzit în ultimul timp atât de mult „ce nu sunt” că îmi este greu prin atâtea reproșuri să îmi dau seama ce „mai sunt” cu adevărat.

Profesorul și activitatea la clasă

Profesorul dorit de părinții de azi (deși îmi e greu să cred că unii au idee ce își doresc) este un fel de sfinx al perfecțiunii. Cred că jocurile video au avut un impact major, au impresia că poți, cu două click-uri, să combini toate trăsăturile și rezultatul să corespundă imaginii tale despre școală. 

Profesorul este acel personaj care, atunci când intră pe ușa clasei, este perfect capabil să răspundă așteptărilor (inexistente) ale elevilor (pentru că ei nu știu de ce vin la școală), să îi facă să râdă, să se simtă bine, să le lipească „fericirea” pe față, să îi trimită acasă delirând, în extaz, și în același timp, fără ca aceștia să depună un efort, să le transmită mesaje subliminale pentru a pune bazele învățării. Așadar, un clovn pe care copiii să-l aplaude și de a cărui prestație să fie mulțumiți. 

În niciun caz și sub nicio formă nu trebuie să le solicite vreun efort. 

După ce a încheiat opera de supraveghere zilnică, trebuie să se gândească la evaluare. Să nu uite nicio clipă că el urmărește competențele elevului: ce știe și ce poate să facă (cu ceea ce știe) elevul. Nu mai contează ce ar trebui să știe și ce ar trebui să poată face cu aceste cunoștințe elevul. Profesorul trebuie să afle fix ce știe acesta și să îl recompenseze în consecință căci, totuși, știe ceva!

Așadar, dacă elevul poate număra până la 10 și doar atât, el trebuie felicitat, aplaudat, încurajat, scos în față, premiat, încoronat și imortalizat efortul pe un carton sclipitor cu titlul de diplomă. Și nu contează dacă este la grădiniță, clasa a patra sau a opta… Este o realizare pe care nu o poți trece cu vederea tu, ca profesor modern al timpului actual. 

Relația cu părinții

Profesorul nu trebuie să uite nicio clipă că părintele este deținătorul adevărului, expertul universal în educație. Așadar trebuie să îmbrățișeze entuziasmat soluțiile acestuia, oricât de absurde ar fi ele. 

Un părinte nu trebuie contrazis. Acesta are la îndemână o sumedenie de pârghii și cuvinte magice pe care le așterne repede pe hârtie și le expediază către inspectorat și/sau minister. Profesorul trebuie să știe de frica reclamației, căci aceasta este lumea în care trăim. Oricine reclamă și profesorul trebuie să stea mereu ghiocel, pentru că el nu are niciodată dreptate.

Mi-am dat seama că nu am una din competențele fundamentale ale unui profesor „cool” azi. Eu nu știu să intru în clasă și să nu fac nimic. Nu să citesc ziarul, ci să mă fac că lucrez, cum se îndemna, acum 33 de ani, la Revoluție. Să mă fac că predau, ca apoi să mă prefac că evaluez, să pun cu entuziasm nota maximă în catalog de sus până jos și să dau cu înțelegere nota de trecere, ca să nu traumatizez copilul. Am un defect major, nu pot să laud un copil dacă nu merită, și nu pot să spun că paharul e plin dacă în el e doar o picătură. 

Acum, mai mult ca niciodată, dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste 5 ani, mi-ar fi imposibil să răspund. Pentru mine, Rubiconul dezastrului a fost trecut și nu mai există cale de întoarcere, altfel spus, nu mai cred că se poate schimba ceva ca lucrurile să funcționeze bine. 

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune.

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

text

Poate fi introducerea modulelor un început real de reformă?

Înainte de toate, țin să lămuresc un lucru: eu nu cred că reforma învățământului românesc se poate face. Acum în niciun caz, iar mai încolo – ezit să mă pronunț. Voi susține mereu că, atâta timp cât nu investești, nu ai cum să produci ceva de calitate. La noi orice încercare este pe hârtie, să nu coste. Dacă cumva e nevoie și de bani, atunci optăm pentru ce e mai ieftin sau gratis.

Nu cred că e nevoie să înșir exemple, peste tot pe unde am citit, toată lumea recunoaște că structura anului este ultima problemă pe care o avem, iar rezolvarea ei pe genunchi nu ar face decât să creeze altele. (Ce-i drept, putem s-o facem să nu fie o problemă, dar…)

Nu o să mă gândesc la teze scoase, deși acel examen de final de an pare un coșmar, încerc să fac ceva ce nu stă în natura mea: să văd partea plină a paharului: a apărut prima dată noțiunea de „modul de învățare” la nivelul întregului sistem, căci pe ici-colo funcționa.

Oare ce-ar fi dacă am regândi întreg modul de organizare al activității și am structura învățarea pe aceste unități? În așa fel încât să îi fie bine copilului, chiar dacă în spatele cortinei s-ar munci enorm.

Cum ar salva modulele materiile cu o oră pe săptămână

Nu mă aventurez la gimnaziu, dar nu va fi greu să faceți un exercițiu de imaginație după cele ce le voi schița.

Să luăm, de exemplu, clasa a patra. Avem orele de română, câte una pe zi, matematică – cam la fel. Apoi avem istoria și geografia, cu câte o oră pe săptămână, materii pe care le chinui astfel un an de zile, de nu înțelege nimeni nimic din ele. Dar dacă am alege să le facem modular? 30 de ore pe an, împărțite pe un modul de 6 săptămâni, înseamnă 5 ore pe săptămână.

Așadar, în modulul 1, elevul ar putea avea geografie în fiecare zi, pe lângă cele două ore de română și matematică. În modului doi face istoria, în modulul 3 științele, în modulul 4 civica, urmând ca orele mai relaxate, educație fizică, muzică, joc și mișcare, arte și abilități, să completeze alternativ mai multe module ca a patra oră din zi.

Nu poate primi calificativele necesare la sfârșit de modul și finalizarea acestuia cu o notă valabilă la media finală? Îmi veți spune poate că se plictisesc, eu zic că nu. Așa noțiunile se vor fixa mai bine, prin repetare zilnică. Plus că le poți așeza în așa fel încât să nu mai ajungi în impas când tu le vorbești despre puncte cardinale la istorie și ei nu știu ce-s acelea…

Module de aprofundare și module de dezvoltare

Ar mai fi o variantă, în cazul în care constați că un copil nu a asimilat un modul, în loc să îl forțezi să treacă la următorul, să reia, în funcție de rezultat, modulul respectiv, sau să acceseze un modul de consolidare și aprofundare. Elevii să aibă astfel, de-a lungul scolarității, un număr de credite/module obligatorii, iar, la nevoie, să poată rămâne în școală un an în plus pentru a finaliza toate modulele necesare.

Sau poate avem copii supradotați, care vor să opteze pentru module speciale, de dezvoltare a abilităților pe care le-au dobândit. Din cinci clase paralele, poți strânge poate 20 de elevi care să dorească module mult mai solicitante din aria științelor. Lor de ce să nu le oferim posibilitatea? Unii poate vor un opțional de dans, alții unul de fizică la nivel competițional. De ce să înveți elefantul să se suie în copac??

În învățământul primar nu ar fi o tragedie de organizare, toate orele sunt făcute (oricum) de învățător. Mai rămân însă de rezolvat problemele copiilor care nu finalizează un modul… acolo ar trebui cadru didactic separat. La nivelul gimnazial însă… ar trebui să avem acei profesori cu specializare dublă, eventual pe arie curriculară, astfel încât construirea catedrelor să fie ceva mai usor de făcut.

Și, în spiritul libertății și dreptului de a alege al elevului, orarul să se poată face personalizat, nu pentru toată clasa. Știți, ca-n filme, când vine un elev nou și i se dă orarul pe o foaie și abia așteaptă să vadă unde și cu cine va studia.

Să îndrăznim să visăm la acel gimnaziu în care, pe lângă ora zilnică de română și matematică, poți să îți alegi fizică în modulul 1, chimie în al doilea, arhitectură în al treilea și tot așa, să combini în fiecare modul 5-6 materii cu care să îți bați capul aproape două luni. Mult, puțin, nu știu. Pentru copii ar fi cu siguranță mai ușor să ai 5 teste la final de modul decât 15, cum se întâmplă când ai câte o oră din fiecare pe tot parcursul anului. Nu-mi spuneți că e imposibil, se poate! Programarea a ajuns la un asemenea nivel încât nu ar fi nicio problemă.

Finanțarea însă… e departe, e sublimă și lipsește cu desăvârșire!

Așa că, în nebunia declanșată de ultimele declarații ale ministrului, care oricum tot ca el a făcut până la urmă, îndrăznesc să sper că, pornit la vale acest bolovan, se vor mai lupta și alții cu el și îl vor îndrepta pe căi mai bune. Un lucru știu sigur, școală din ianuarie până în aprilie nu e o soluție!

text

Photo by Tara Winstead on Pexels.com

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

Masa corpurilor: kilogramul și gramul

Scenariul activităților dedicate măsurării masei corpurilor era oarecum asemănător cu cel al lecției pentru măsurarea capacității vaselor, doar că mult mai simplu de organizat, cel puțin în teorie. Pregătirile i-au implicat de această dată pe părinți, rugați să trimită la școală cântarul de bucătărie. Știind ce a pățit al meu (precedentul), am sperat doar că fiecare părinte va face instructajul potrivit cu copilul din dotare. Asta nu înseamnă că au și priceput!

De la prima oră (alta decât matematică), le ridicau, porneau, zgâlțâiau, de nu mai știam cum să îi potolesc.

Nu ne vor mai da niciodată nimic părinții să ne jucăm la școală dacă le stricați! sau Dacă îl scapi, îl poți pune la gunoi, se strică!

Într-un final, după două ore de așteptare, le-a venit timpul. Bine că nu măsoară corect decât lăsate din mână, că așa drag le era de ele! Am lucrat pe grupe, căci nu aveam cazul fericit de echipă formată din cântar+copil, a mers cântar+copil x 3, așezând cântarul și stăpânul la mijloc. 

Cât înseamnă un kilogram?

Înainte de a răspunde la întrebare, a fost nevoie să ne amintim cum se scrie litera K de mână, apoi și k. Prin caiete erau așa, niște struțo-cămile între HK sau Hh, numai ce trebuie nu. Uite cum trece anul și uităm!

Apoi am luat câteva pachete cu alimente. Normal că orezul are un kilogram, dar sarea parcă nu, punga e mai mică. Mi-au amintit de bunicul și întrebările lui încuietoare: ce cântărește mai mult, un kilogram de sare sau un kilogram de lână? (asta în timp ce bunica torcea și bunicul lua un braț mare, la derută…) Au picat în plasa fulgilor de cereale, care păreau mult mai mari ca dimensiune a pungii. Și… în cea a cutiei goale de cereale, pe care au încadrat-o direct la 1 kg, fără să se asigure că este și ceva înăuntru. Ne-am gândit la pungile cu chipsuri, pe care le vânează ei, dar care sunt mai mult goale. Așadar nu ne lăsăm păcăliți de dimensiune. 

De la bunica am împrumutat un cântar cu arc și am pus tot ce aveam în sacoșă. Ne-am dat seama că nu prea indică cine știe ce exactitatea masei, e undeva „pe-acolo”, dacă îți convine să plătești cu aproximație la piață. 

Balanța din plastic am luat-o mai mult pentru impresia artistică, nu neapărat pentru măsurători. O folosesc în fiecare an să înțeleagă conceptul (mai ales la aflarea numărului necunoscut), căci au încă atât de multe exerciții cu acest principiu. După ce m-am chinuit nițel să o echilibrez, am reușit să așezăm pe cele două talere sarea și orezul și să le admirăm cum stau în echilibru. 

A urmat distracția lor.

Am cântărit tot ce găseam pe bancă, apoi făceam licitație – de fapt, compararea numerelor. Gigeluș, cât are stiloul tău? 20g. Dă cineva mai mult? 

Tema pentru acasă a fost să își cântărească ghiozdanul pentru a doua zi… gol și, separat, tot ce își iau la ei. Am fost curioasă să văd și eu acel ghiozdan care gol are 35g, cum scria în caiet, ca să înțelegem apoi, încercând să elucidăm misterul, că nu trebuie să „atârne” obiectul de pe cântar, dacă vrei să afli masa corect. 

A doua zi am continuat joaca cu cântarul. De data aceasta am desfăcut punga de sare, am improvizat talere din farfurioare și am început să calculăm. Cel mai simplu a fost să cântărim, pe rând, două cantități, apoi să vedem cât au împreună, făcând și adunarea, testând și cântarul dacă indică corect rezultatul nostru. Sau să aflăm pe care taler e mai mult/mai puțin și cu cât. 

Mai dificil a fost cu înmulțirea. I-am cerut să pună pe taler o linguriță de sare, pe care am cântărit-o. Cum erau din lemn, fără scobitură, nu putea trece de 10g, ca să iasă din tabla înmulțirii. Apoi i-am cerut să adauge astfel încât să fie de 7 ori mai mult. Mai e de lucru, 1×7 = 7, adică nu 1+7=8 lingurițe. Nu le-a venit să creadă, după ce au adăugat încă șase, că a indicat cântarul exact 56g (lingurița avusese 8g). Adevărul e că nici mie, mă așteptam să corectăm un pic eroarea… 

După înmulțire, împărțirea

Am adus la catedră unul din cântarele copiilor. Am scris pe tablă 72g și le-am cerut să îi afle jumătatea. Greu… dacă le scriam 80 făceau imediat. Posesorul celui de-al doilea cântar a cântărit pe taler 72g de sare, apoi i-am zis să mute pe celălalt cântar câte puțin, până când cele două cântare arată aceeași masă. S-a prins repede că scade într-o parte și crește în cealaltă, simultan, și am ajuns curând la rezultat. 

Provocarea a fost să aflăm sfertul lui 100. Am mai împrumutat alte două cântare, să împărțim la 4, și trei eroi care mutau din talerul plin în cele trei goale. Ce mai conta cum arăta catedra, că am mai adunat ce căzuse pentru a completa cantitatea dispărută din exces de zel, la final arătau toate 25g. Am și calculat, să fim siguri. 

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

După ei, ar fi trebuit să o ținem cu joaca aceasta toată ziua, mare dezamăgire a urmat când am anunțat că s-a terminat ora. 

Doamna, când urmează „timpul”… venim cu ceasuri?

clepsidra programabila

Clepsidra programabilă – unealtă pentru profesori

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes e o femeie puternică. Dacă ne gândim la educatoare și învățătoare, în spatele unei activități la clasă e mereu o familie întreagă dispusă la a improviza o șezătoare în care să se pregătească plicuri cu materiale, să se coloreze jetoane (mai puțin de când au devenit mai accesibile imprimantele color) sau să decupeze la nevoie tot felul de forme. Cam la fel m-am ales și eu cu clepsidra programabilă.

Mă plângeam într-o seară de unul din puștii cu care lucrez, clasa întâi, că nu are răbdare deloc și tot timpul, dar tot timpul!, mă întreabă cât e ceasul. Nu că știe ceasul, dar percepe timpul. Rezolvasem parțial problema desenându-i un cerc (împărțit în șase) și la fiecare sfert de oră coloram o parte. Dar el avea o treabă, să verifice dacă nu uit să colorez, tot din 5 în 5 minute…

Spuneam că mi-aș dori o clepsidră, dar când am văzut cât costă una cu un timp atât de îndelungat de scurgere, mi-a cam trecut entuziasmul și am zis pas.

Merge și cercul, mai crește copilul, se potolește…

Eu am lăsat-o baltă cu ideea clepsidrei. M-am gândit că poate până la urmă ne vor aduce calculatoare la școală, cum a promis primăria prin nu-știu-ce-proiect în toamnă, că voi putea să îmi iau acasă calculatorul pe care l-am dus acolo să-mi desfășor lecțiile și o să am la atelier cum să deschid pe net cronometrul pe care îl folosesc la clasă pentru timpul de lucru.

Dar, până la urmă, la ce e bun un bărbat în casă, dacă nu să îndeplinească acele dorințe ascunse, nu?

Mă trezesc că mă cheamă într-o seară la bucătărie să văd pe masă un ghem mare de fire și două ecrane mititele… Recunosc că mi-am zis ceva ce merita un BIP, gândindu-mă ce trăsnaie mai urmează să instaleze prin casă. Ce să vezi? Mândru ca găina babei care ouase o mărgică îmi arată isprava și îmi cere să-mi imaginez cum vor alcătui ele o clepsidră. Și urmează demonstrația, cum curg biluțele… cum se programează câte minute, câte ore vrei să curgă.

Am rămas ca la dentist. Cred că e printre puținele cadouri „de milioane” pe care le-am primit în viața mea.

A urmat apoi proiectul cutiei, designul clepsidrei (cel puțin aici am ales cum vreau să arate) și asamblarea finală. Încă nu m-am hotărât cu ce să o decorez pe margine, cred că tehnica șervețelului, mai studiez problema, nu e grabă.

Însă azi am testat clepsidra.

Abia îl așteptam pe P.

Îmi desenezi și azi cercul ăla?
NU. Azi am altă surpriză pentru tine…

Și i-am pornit clepsidra, i-am explicat că se termină întâlnirea noastră când toate biluțele roșii de sus au ajuns jos. S-a apucat de treabă și a explodat când a văzut cu coada ochiului cum pică prima. Succesul a fost deplin. Cel puțin nu a mai întrebat „cât mai e”, doar s-a asigurat de vreo două-trei ori că „sigur funcționează bine”.

Nu știa că la final va avea și sonor, a fost în extaz. Mă rog, eu mai puțin, că mai aveam un pic de tot de lucru și a fost tare greu să îl conving să terminăm. Da, știu, ca profesorii aceia care iau două minute din pauză după ce se sună…

Cristina, dacă aveam asta la școală, când se auzea soneria aia, aruncam și cărți, și tot! Fugeam în pauză și nu mă mai prindeai….

Mda, frumos, nu? Ce să zic…

La final, câteva informații despre cum funcționează clepsidra mea: poți programa câte minute și câte ore să „curgă”. În funcție de intervalul stabilit, o biluță cade la secundă sau la câteva minute. O poți întoarce, bilele se mișcă ca și cum ar fi lichid. Am ezitat mult timp să îmi cumpăr un set de clepsidre, însă acum nici că îmi mai trebuie. Funcționează cu un acumulator, pe care îl încarc cu cablul de la telefon. Are senzor de mișcare, difuzor, buton pentru programare și pentru pornire.

Mă gândesc când să o iau la școală, ai mei ar fi clar în stare să nu mai lucreze la teste și să stea cu ochii pe ea! Însă tot le-o duc și lor, sigur o să le placă!

a two girls doing peace sign

Cine mai știe care e misiunea școlii în România?

Care e misiunea școlii în România? Cine mai știe?! Nu cred că e o întrebare la care să mai poți găsi un răspuns. Am avut recent între textele cu specific de 8 Martie poezia lui Nichita Stănescu, Cea mai scumpă de pe lume. Și cam așa arată și răspunsul la întrebarea mea din titlu, depinde pe cine întrebi… Nucii toți au zis de nucă, / Cucii toți au zis de cucă…

Dacă întrebi copiii, ei nu prea știu clar de ce vin la școală. Pur și simplu nu prea găsesc, marea majoritate, nimic interesant aici. Iar dacă îți spune dimineața că „nu dorește să se ducă la școală”, tu, ca părinte preocupat de fericirea copilului tău, anunți dirigintele și îl învoiești, doar nu o să-l forțezi să facă ce nu vrea, nu? Sau poate copiii cel mult îți spun că vin pentru „pauze”, prieteni, socializare.

Dacă urmărești grupurile de părinți, vei afla că școala e importantă, foarte importantă, așadar să se facă, dar fără efort. Copiii să vină la școală ca la cinema, să îl urmărească pe fraierul de la catedră făcând spectacol, jocuri, entertainment, iar ei doar să își scoată căștile din urechi și știința să li se lipească de neuroni.

Dacă întrebi profesorii… e și mai trist, căci nici ei nu prea mai înțeleg ce ar mai putea face să salveze lucrurile.

Și totuși, venim la școală

Așa cum este ea (și vorbesc de școala publică din România), încă se zbate pe ici, pe colo, să mai salveze lucrurile. Însă este judecată și pusă la zid pentru orice greșeală. Urmăream zilele trecute știrile și vedeam cu tristețe încă un copil ajuns la limită și care a sărit pe fereastră de la etaj. Nu contest tragismul situației, însă nu am putut să nu mă detașez, după ce am citit toate comentariile care judecau și dădeau sentințe. (Pe profesoara care a declanșat criza ar fi ucis-o cu pietre cei care își exprimau acolo, democratic, opinia.)

Însă nicăieri, dar absolut nicăieri!, n-am văzut să fie comentat gestul elevului anterior declanșării evenimentelor. Dincolo de istoricul lui medical, el a luat lucrarea altui coleg, a schimbat numele și a predat-o profesorului. Furt, fraudă, trișat, cum doriți să îi spuneți. Pentru un asemenea gest, a fost sancționat în consecință.

Nimeni nu a condamnat această acțiune. Așadar, ce să înțelegem? Că profesoara ar fi trebuit să închidă ochii, să facă pe proasta, ba eventual să îi dea și un 10?! Pentru orice copil cu o problemă medicală, închidem ochii și îi permitem orice?

Ne mai întrebăm de ce suntem acum aici în groapa aceasta, din care nu mai vedem scăpare?

Suntem toți vinovați, de la părinții care vor în ciclul primar „Fb pe linie” (că așa e moda prin parcuri și online, deși copilul nu poate), la cei obsedați de câteva sutimi la gimnaziu. Le spunem celor mici de când au deschis ochii că ei sunt minunați, extraordinari, lumea li se va așterne la picioare doar dacă zâmbesc.

Dacă, Doamne ferește, nu face față cerințelor școlare, nu e de vină copilul, ci profesorul, că a cerut prea mult, vrea să facă performanță la clasă, trebuie să scadă standardele ca să reușească toți de „foarte bine”. Să îi felicităm apoi că sunt extraordinari și mirobolanți…

Obosite de presiunea aceasta, foarte multe cadre didactice scriu în catalog Fb de sus până jos. Toată lumea e fericită. Când n-am făcut-o, exact asta mi s-a reproșat, că îmi bat singură cuie în talpă, stau să-mi amărăsc zilele aiurea cu cei care nu pricep, când aș putea scăpa ușor, din pix, de toate problemele. Ce se întâmplă cu copiii aceștia „de Fb” când ajung la gimnaziu?

Poate pentru prima dată în viață se trezesc depășiți de situație (împreună cu părinții, normal). Dacă nu curge cu 9 și 10, e dezastru, profesorii trebuie linșați. Și… ajung și ei destul de repede la concluzia celor din ciclul primar că e mai sănătos să dai note numai din zona superioară a scalei de evaluare, ca să scapi de probleme.

Bate apoi la ușă Evaluarea națională:

Analiștii și comentacii iau rezultatele testelor și compară notele de 5 de la examen cu mediile fabuloase din gimnaziu. Pentru ce? Ca să arătăm abia acum cu degetul că împăratul e dezbrăcat?

Toți aruncă vina pe sistem, că nu se „reformează”. Mie mi se pare suficient de reformat, mai ales la ciclul primar. Însă nu i-ar strica la niciun nivel să devină un sistem obiectiv și corect la nivel de evaluare, să nu mai vânăm note și să urmărim, concret, cu ce rămân copiii noștri în urma acestui efort, uneori inuman.

Dacă profesorilor le e frică să pună note, putem cânta deja prohodul școlii românești. Din păcate, exact într-acolo ne îndreptăm. Părinții vin și-i iau de guler, cerând socoteală pentru orice (nu discut cazurile particulare, unele întemeiate). Timpul pierdut în scrierea de rapoarte de justificare pentru fiecare notă, cum ai acordat-o, pe ce criterii, care a fost situația elevului, sunt o motivație suplimentară să umfli nota și să te speli pe mâini de toată problema.

Și apoi, la ce bun să mai muncești, să îți faci orele, să încerci să îi înveți ceva, dacă oricum ești obligat să le pui 10?

Repetenția e o poveste de groază, parcă ne-am vaccinat contra ei în ultimii 20 de ani și nu mai există. Îi trecem clasa grămadă, indiferent că au dobândit sau nu competențele necesare, și ne întrebăm de ce suntem unde suntem… Am scos repetenția la clasa întâi și ne trezim în clasa a doua cu copii care nu știu literele pentru că nu au frecventat pregătitoarea (deh, e „grădiniță”, facem ce vrem).

Nici clasa întâi nu a prea frecventat-o, că părinții aveau lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se preocupe de liniștea și fericirea copilului, scos în natură cu orice ocazie. Iar apoi, când în clasa a doua dă de greu, trebuie să-l treci clasa, căci altfel traumatizezi copilul, cum să îl lași repetent?!

Și totuși, n-am accepta nici morți să recunoaștem că am greșit. Ne-am învățat copiii că merită totul, orice, oricând, doar pentru că există. Ei nu știu ce înseamnă munca, frustrarea eșecului, dorința intrinsecă de a reuși. Mă bucur de câte ori întâlnesc oameni care vor de la copiii lor mai mult, care nu tolerează mofturile și drepturile acordate fără îndatoriri. Sunt din ce în ce mai puțini!

Și atunci când acești copii „munciți” reușesc, le minimalizăm meritele ca ceilalți să se simtă bine. Cum să îi lauzi pentru rezultate extraordinare? Se simt ceilalți prost… Mai bine scoatem concursurile, olimpiadele, să nu se mai remarce nimeni, căci numărul de copii frustrați de propria incompetență este copleșitor mai mare decât al celor care chiar și-au dorit să își încerce puterile în situații de viață mai complicate.

După mine, abia acum vedem cât de prost e așternutul în care trebuie să dormim. Noi l-am vrut. Și ține tot de noi să schimbăm lucrurile, dacă vrem.

Primul pas ar fi unul foarte mic: să fim corecți, să nu trișăm, să nu furăm, să recunoaștem cinstit ce putem face și ce nu.

a two girls doing peace sign

Photo by Max Fischer on Pexels.com

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Litrul, mililitrul și ceva apă

Un capitol extrem de provocator, dacă ai chef de joacă, este cel dedicat unităților de măsură. Prima dată când am „predat” aceste conținuturi a fost la lecția din cadrul examenului de titularizare. Studentă încă, am nimerit atunci, la clasa pregătitoare, unitățile non-standard de măsurare pentru lungime. Și cum reprezentația era one-time-only, m-am străduit să fac de toate, și măsurători, și calcule, ba chiar și probleme simple. 

O singură concluzie am tras și am rămas cu ea: dacă nu le duci de toate (instrumente și materiale), să le vadă, nu faci nimic. Așa că am început, în timp, să strâng, „să fie acolo“. Am o riglă de tablă de 1m pe post de metru liniar, un metru de tâmplărie, panglici de croitorie, ruletă, chiar și ruletă electronică.

Unități de măsură: litrul, mililitrul

„Ghicește în ce recipient încape un litru” (sau cât încape în el). Au greșit câteva, la găletușă au citit gramajul și au zis că nu intră un litru, așa că am măsurat. Intră! La prezentare am încercat să nu se vadă cât au, dar verificam apoi cât scrie pe ele.

Mai simplu e  însă cu recipientele pentru măsurat lichide.

Anul trecut, la clasa întâi (a mea de data aceasta), a fost destul de interesant să discutăm despre litru. Însă așteptau încă de pe atunci să le explic ce e  500 ML de pe sticlele lor de apă și au fost dezamăgiți că trebuie să mai aștepte. Ei bine, am aflat acum.

Lecția la clasa a doua a mers bine. N-aș spune foarte bine, că nu există perfecțiune și încă sunt supărată pe ei că vor să facă în minte scăderile cu trecere peste ordin și le greșesc. Nu vor, nici picați cu ceară, să facă un calcul scris! Parcă le cer să-și taie un deget dacă le spun să scrie termenii unul sub altul…

Ca să fac repartizarea sarcinilor mai interesantă, n-am avut de lucru și le-am dat un joculeț de rezolvat, să vedem în ce ordine ieșim să măsurăm… Cred că mai repede făceam bilețele cu numerele ca la loto și trăgeam la sorți, erau mai fericiți!

Una peste alta, am ținut și să le pun în palmă un mililitru.

Surpriza a fost de zile mari: ba nu și-au imaginat că e atât de puțin, ba și-l imaginau mult mai „mic”, un fel de picătură. Nu știu exact cât de mult le-a plăcut restul activității, mie însă mi s-a părut că apa pusă în palmă cu seringa a fost tot farmecul lecției. 

Am ajuns și la măsurători. Din păcate, n-am poze de dinainte de lecție, când toate recipientele de mai jos erau pline. Dar faceți un efort de imaginație. Nu le-am umplut la robinet, ci am măsurat eu, am pus în toate diferit. Ca să se vadă, am adăugat colorant alimentar, căci nu s-ar fi observat din bancă, atunci când toarnă în cana gradată, unde exact este nivelul lichidului.

Mergea și cu cerneală, însă cum am copii cu CES și sticlele erau în clasă, m-am gândit să nu le vină idei să bea vreuna când nu sunt atentă…

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Coloranții alimentari au fost trei: roșu, galben, albastru. Apa din găleată, când am aruncat-o, era un verde crud de primăvară. Au fost foarte curioși ce va ieși. Dacă aveam timp, voiam să fac cu eprubete probleme de genul: dacă amestecăm 50 ml de „galben” cu 30 ml de „albastru” obținem 80 ml de „verde”. 

După ce am reușit, cu chiu cu vai, să aflăm cine ce loz a tras, am început să măsurăm. Varianta în perechi a jocului presupunea că fiecare copil măsoară lichidul repartizat, apoi răspunde la întrebări precum: cine are mai mult/mai puțin – cu cât sau de câte ori. Eeee… a fost o adevărată provocare să găsesc sticluțele mici, în care să intre un număr de mililitri compatibil cu tabla înmulțirii și a împărțirii… și să și măsor exact, cu seringa, nu cumva să avem vreo eroare!

Nu mi-a venit să cred că jocul a ieșit fără incidente, fără sticle dărâmate, fără necesitatea unui mop (dar am avut o găleată mare să golesc repede cănile și păhăruțele folosite la măsurat). 

Pregătirea lecției a fost delir curat. Pe la farmaciile din jur cred că m-au luat la ochi, dar până la urmă am găsit online seringile pe care le voiam. Pahare mici gradate am descoperit în două jocuri mai vechi ale lui Iris, ceva cu parfumuri și săpunuri, care și-au scos acum toți banii. Pipete de plastic – tot de pe-acolo, cred că dintr-un joc de „crescut cristale”.

Cănile gradate mi-au dat de furcă, știam că vor fi folosite intens și am căuta nițel până am găsit unele scrise cu ceva vizibil, nu cele cu marcaj în relief pe plastic, care nu se citesc decât greu. Mai aveam și cilindru gradat, din sticlă, dar nu l-am folosit din același motiv. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Una peste alta, dacă am măsurat clasa în lung și-n lat cu ruleta, nu puteam să lăsăm parchetul nespălat. În ultima sesiune am combinat măsurătorile cu fracțiile. Le-am cerut să își aducă două păhăruțe și o seringă de nurofen. Nerăbdare maximă – pentru cei care au ținut minte să și le ia de-acasă. Dar, spre disperarea lor, ora a început cu niște „calcule”, adunările și scăderile au trecut întâi peste ordin, înainte să treacă apa peste marginea paharelor. 

Le-am cerut să toarne din sticla lor cu apă cât consideră ei că înseamnă jumătate de pahar.

Îți cere mama doar o jumătate de pahar cu apă. Cât îi pui? Apoi am măsurat, trecând cu seringa dintr-un pahar în altul. Am calculat dublul cantității măsurate și, în final, am măsurat cu cana gradată paharul plin. Dacă „paharul plin” era aproape de „dublul calculat”, înseamnă că a estimat corect jumătatea. Dacă diferența era prea mare, înseamnă că a pus la început prea multă apă, jumătate înseamnă mai puțin. 

Unități de măsură: litrul, mililitrul

Abia aștept unitățile pentru masă. Cum mai toată lumea are un cântar de bucătărie, vom cântări tot ce se poate și vom înregistra datele în tabel. Bineînțeles că urmează, din nou, cu cât sau de câte ori e mai mult sau mai puțin

ziua lecturii

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

ziua lecturii

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.


Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

student cheating during an exam

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci  lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

student cheating during an exam

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap

Șofer la 18 ani

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Șofer la 18 ani

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…