Ce manuale folosim anul viitor??

Vă avertizez că va fi un articol lung și cu destule probleme, poate nu toate analizate suficient, dar cu care vă provoc în comentarii. Toate încep de la reluăm/nu reluăm școala clasică în septembrie și cum vom face față în acest nou context situației de a învăța online. Țin să încep cu mulțumiri pentru toate editurile din țară care au pus la dispoziție, gratuit, resurse, manuale digitale, pentru a ajuta profesorii dedicați în pregătirea lecțiilor, „altfel“ decât a da o poză întunecată cu fișa pe whatsapp. Dacă nu poți face conferință, n-ai cum să pregătești o prezentare animată a lecției (cu cât copilul este mai mic, cu atât provocarea este mai mare), materialele acestea au fost butelia cu oxigen de care aveam nevoie.

Dar…

Ce manuale primesc copiii la toamnă?

Colega mea mi-a atras atenția că, neîntorcându-ne la școală, nu am strâns manualele transmisibile, așadar în toamnă nu vom avea ce să le dăm copiilor! Nu mă gândisem la aceasta pentru că am clasa pregătitoare, nu predau manuale, trec clasa întâi, vor primi oricum manuale noi. Dar ceilalți? Și apoi, vin copiii cu manualele, le predau, le dăm clasei următoare, cu tot cu… virusuri? Că tot ne facem 1000 de calcule de prevenție, nu? Și pentru că tot discutăm de prevenție și măsuri, de ce nu se ia decizia ca manualele să nu mai fie transmisibile?

Singurii care scapă sunt copiii acum în clasa a VIII-a. Ei nici măcar nu ar trebui să le mai predea, căci ar ajunge oricum direct la topit, manualele acelea nu vor mai fi în uz anul viitor. Și scapă și cei care vor fi clasa a VIII-a în anul școlar 2020/2021, ei oricum nu au avut niciodată manuale la început de an, deja sunt „obișnuiți“ cu situația!

Dar întrebarea aceasta aduce și altă problemă. Acum doi ani, Ministerul Educației a decis (mai contează cine era ministru?) că editurile sunt incapabile să facă manuale de calitate și fac ei, împreună cu EDP, manualele pentru clasa a VI-a. Editurile erau obligate să atașeze și manual digital, dar EDP… nu. Urmarea: la clasa a VI-a nu avem manuale digitale…

Pentru că a fost așa o decizie bună să faci totul singur, heirupist, să nu delegi, să dai bine politic, să te bați ca gorila cu pumnul în piept că tu ai pus manuale pe bănci, nu ca „alții“, ai ascuns sub preș dezastrul calitativ al acestor manuale… iar despre cele digitale, nu a suflat nimeni nimic. Cine le folosea?! Nimeni!!

Ba mai mult, mândru de manualele cele noi ca împăratul de hainele sale, Ministerul a decis să repete isprava cu manualele de clasa întâi și a doua. Le-a făcut în două variante chiar, să ai opțiunea de a „alege“, căci la noi așa stă treaba, ne facem că muncim. Autorii, chiar cu experiență, căci lucraseră în antecedente cu alte edituri, nu aveau ce să facă dacă la butoane era unul fără simț artistic, fără experiență, fără… multe, poate doar cu arbore genealogic, recomandat ca nepotul cine-știe-cui. Au ieșit manuale pline de greșeli, fără armonie, estetic niște colaje ieftine. Timpul scurt nu a permis autorilor să stea să le verifice atent, sincer nici nu cred că au apucat să îl vadă decât la tipar, prea târziu.

Manualele digitale atașate acestora… sunt extraordinare. Conform paginii de titlu de la unul din manualele de clasa întâi, Manualul digital este realizat cu sprijinul Societății Române de Televiziune. Aceasta în anul de grație 2018, acum suntem în 2020, verbul este încă la prezent, și ele tot n-au apărut! Să mai întreb ce produse de succes recomandă TVR ca producător de material digital educativ?

După ce s-a decis că Ministerul nu plătește decât aceste materiale pentru elevi, toate celelalte edituri s-au trezit că au manuale aprobate, care din punct de vedere legal pot fi folosite la clasă, dar… pe care ministerul nu le cumpără pentru elevi să le ofere gratuit! Din punct de vedere financiar a fost o lovitură pe la spate. Ce părinți ar da bani pe manuale dacă „se dau gratis“ de la școală altele?

Dar ne-am trezit acum, în 20-20, ca părinți, că trebuie să facem lecții cu copiii, că era bun la lecția X un filmuleț care să-ți arate cum se scrie litera, cum se leagă de o alta. Părinții cu copii clasa întâi și a doua cred că înțeleg mult mai bine despre ce vorbesc, la celelalte clase mă amăgesc că profesorii au folosit din plin manualele digitale pe care le au. Aveam sau nu nevoie de manuale digitale? Ooo, și ce bune ar fi fost! Să mai zic de ce utile erau în forma unor aplicații pe telefon??

Manuale.edu.ro

Site-ul e destul de cunoscut, găsești aici manualele în vigoare (exceptând pe cele de dinainte de 2011), cu tot cu versiunile digitale. Când Ministerul a decis să introducă manualele EDP-2018 la clasa I și a II-a, erau încă aici disponibile manualele digitale ale celorlalte edituri. Dar… la un moment dat, au dispărut. Nu știu de ce. A decis ministerul să le scoată, să nu mai avem cu ce compara? Editurile au intervenit, din moment ce produsul lor nu mai era pe lista de opțiuni de achiziție? Una peste alta, am fi avut nevoie de ele acum! Dacă s-ar putea, în al 13-lea ceas, să se revină la posibilitatea de a comanda celelalte manuale? Și, mai ales, să se pună repede la loc cele digitale, pe site…

Dar discuția despre manualele digitale este una lungă. Când am citit prima dată, acum niște ani, caietul de sarcini pentru realizarea unui astfel de manual, am considerat de la început că e o prostie. Aplicațiile erau în proporții complet ilogice pentru un astfel de produs. Ceea ce înțelegeau prin „digital“ cei care au scris acea listă era departe, departe de a înțelege realitatea. În discuțiile preliminare cu V., de la Infomedia, care urma să se ocupe de manual, am avut plăcerea de a primi un compliment fantastic, că înțeleg perfect ce e acela manual digital și știu ce să cer, dar ceea ce vreau eu are un cost pe care nimeni nu va accepta să îl plătească, chiar dacă ar fi fost în interesul elevului.

Ministerul a considerat că „manual digital“ înseamnă o proporție 9-6-3 a aplicațiilor, 45 statice, 30 dinamice, 15 interactive. Adică 45 pe care poți da click și se deschide o poză, 30 pe care dai click-play-stop, audio sau video, și 15 tip joc, test, sau orice altceva. Prostia continua, căci manualul, TOT, trebuia să încapă pe un CD, căci de descărcare liberă de pe net nu au auzit. Și dacă voiai să muncești, gratuit, de dragul de a avea un produs utilizabil de către copii, tot nu puteai, că trebuia să „încapi” în 700 MB. Ce făceai? Micșorai pozele, făceai filmulețele la rezoluție mică, nu HD… și tot așa, serie de compromisuri. Aa, și nu aveai voie să pui linkuri pe net, să le recomanzi, de exemplu, copiilor, un muzeu… Toate pentru că lista aceea a fost făcută de oameni nepricepuți.

Manualul digital ar fi trebuit să fie în primul rând interactiv. Cât costă un asemenea soft puteți vedea pe site-urile editurilor de profil din România – Infomedia, Editura Edu, Ascendia, CD-Press, Intuitext, din ce îmi vine acum repede în minte (puteți completa în comentarii dacă ratez pe cineva și merită pomenit).  Dar dacă vrem cu adevărat să avem o soluție viabilă de învățământ digital, atunci raportul prezentat mai sus trebuie inversat. O poză nu înseamnă digital, când o să înțelegem acest lucru?

Ce facem cu manualele anul viitor?

De ceva ani varianta „nu cereți bani părinților“ a fost propagată și mulți au înțeles să nu se implice, că face statul tot. Însă tot la fel de mulți și-au dat seama că de sus nu se va întâmpla nimic și că, dacă vrei să ai parte de ceva diferit pentru copilul tău, nu ai de ales. Învățământul e gratuit pentru elevi, nu pentru părinți, sper că vă mai amintiți! Am început anul cu multe temeri și modul în care urma să lucrez la clasă în condițiile în care am primit clădirea proaspăt renovată și… goală! Nu aveam nici dispensere pentru săpun, nici coșuri de gunoi (două luni am pus gunoiul din clasă în cutiile de la lapte), dar nici imprimantă la dispoziția profesorilor. Așa că am strâns părinții, le-am spus că aduc eu calculator, dar imprimantă… nu am. Soluțiile erau simple:

  • nu folosim nimic printat, căci nu avem unde;
  • le dau seara materialul pentru a doua zi, se descurcă fiecare cum vine cu el printat la școală – cine nu are… puteam pune pe proiector sau se uita la colegul;
  • delegau un responsabil cu printul, care printa pentru toți și se descurcau ei cu contribuțiile;
  • vedeam cum putem lua o imprimantă și printam eu dimineața, la școală, ce aveam nevoie.

Slavă Domnului că a fost ultima, 17 lei/copil, iar cu tonnerul inclus am printat tot semestrul vreo 2700 pagini, cost pe pagină care scade mereu din moment ce o reîncărcăm.

M-am gândit de multe ori cu groază la clasa întâi și la manualele date gratuit ori de câte ori vedeam colegele văitându-se că sunt praf. Toamna trecută am văzut că editurile care aveau anterior manuale pentru clasele I-II au scos pachete promoționale, caietele și manualele la preț special. CD-Press, dacă nu mă înșel, au fost primii. Apoi fiecare s-a chinuit să adapteze caietele pe care le avea pentru manualele tipărite de EDP, dar e un fel de ciorbă reîncălzită.

Acum, în varianta în care vom (mai) lucra online, mi se pare că decizia asupra materialului ce va fi folosit la clasă, mai ales la cei mici, este una foarte importantă, iar dacă are sau nu un manual digital de calitate este esențial. Nu mai e doar care e financiar avantajos, ci dacă suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine. Așadar, vor fi părinții de acord să cumpărăm manuale care au și varianta digitală sau nu? Și nu vorbesc doar de clasa întâi, ci și de a doua, care ar trebui să preia manuale folosite de colegi, în bună parte deja deteriorate de doi ani, căci copiii sunt obișnuiți să scrie pe ele și nici prea mulți profesori care să îi împiedice nu sunt. Și cum să nu facă asta, din moment ce percep manualul ca instrument de învățare și îl folosesc în consecință?

Personal mă gândesc serios să comand deja pachetul manual + caiete de la editurile care par serioase și să decid ce propun părinților. La capitolul „iluzii deșarte“ mai trec una, să ajungă acolo sus cineva care să fie capabil să ia decizii, chiar dacă dureroase, dar în interesul elevului. Sper și că părinții, având acum acces la materiale altfel disponibile doar cu abonament, au realizat care este diferența de valoare între a face învățământ tradițional și a avea acces la resurse adevărate, construite cu scop didactic.

Acea „platformă“ cu lecții pe care Ministerul o tot promite, disponibile gratuit, nu înseamnă să strângi la un loc materiale create de profesori, filmate cu telefonul, ci să creezi, cu oameni capabili, atât din punct de vedere științific și metodic, dar și tehnic (programare), materiale pentru elevi. Și să ții cont și de lucrul diferențiat, de copiii cu CES, care au alte nevoi… Chiar crede cineva că acea platformă se va realiza curând la un standard calitativ acceptabil? Se va face, o vor bifa pe listă, dar alternativele funcționale vor veni tot din mediul privat!

Uite masca – nu e masca

De când s-a instaurat carantina, am ieșit în prima săptămână de două ori până la atelier, să iau diverse materiale necesare pentru lecții, apoi doar până în parcare în fața scării să dau o mână de ajutor la cărat cumpărăturile. Copiii s-au plimbat doar de pe un balcon pe altul, să varieze imaginea pe care o vedeau de la fereastra camerei lor. Am realizat, cărând cumpărăturile, că masca e pentru mine ceva ce creează nu disconfort, ci piedică în respirat, pentru că mă opream deseori să trag mai mult aer… simțeam că leșin și vedeam steluțe. Și era o mască textilă, nu cea de cauciuc, cu filtre exterioare, cu care am fost dotată pentru ieșiri mai în siguranță în oraș sau la muncă, de va fi cazul.

În timpul sesiunilor video cu clasa mea, mi-am dat seama, privind ecranul, că nici ei, nici eu, nu avem deprinderea de a nu ne mai atinge fața. Parcă atunci când îți propui să nu o faci te gâdilă o geană pe obraz mai abitir ca niciodată. Așa că, cel puțin în cazul meu, problema există. Masca îmi va aduce oarecum aminte să nu pun mâna, însă după atâta stat pe gânduri m-am hotărât să îmi iau vizieră.

Convingător a fost un filmuleț – de la chinezi, de unde altundeva? – cu copiii mici, înșirați frumos la un dispenser cu dezinfectant și care aveau toți viziere, dar nu măști. Așadar, cumva, să nu îți pui mâna pe față este o soluție. Urmează să mă duc la școală, trebuie să fac ordine în clasă, cutiile cu rechizite ale copiilor trebuie pregătite de vacanță, caietele trebuie împărțite din teancurile de pe catedră, decorul strâns… Multă muncă. Chiar dacă voi fi singură acolo și probabil n-a intrat nimeni de săptămâni, tot trebuie să fac ceva să nu pun mâna pe față, dar să și pot respira decent.

Încă mă uit de care să iau, rabatabilă sau nu, dacă să investesc pe termen lung, căci probabil și la toamnă vom avea aceleași măsuri de siguranță… Și uite-așa răsfoind de colo-colo pe emag (am un easybox chiar lângă mine, am tot cerut livrarea așa), am descoperit această vizieră cu… căști:

Set viziera si antifoane de protectie
Vezi preț

M-am gândit, amuzată, că aș putea să îmi iau două, una de relaxare, pentru pauză, cu protecție pentru gălăgia uneori peste orice limită, și o alta mai simplă, pentru lecții. Oricum îmi e clar că, și dacă ne întoarcem, nu vom putea sta cu măști, dar copiii ar putea avea, cu vizieră, acea atenționare de a nu mai băga mâinile în nas, în gură, sau a-și mângâia fața. Cât am stat cu ei la școală am avut noroc că nu ne-am îmbolnăvit de cine știe ce, căci se tăvăleau pe parchet, băgau apoi mâinile, unii chiar până la cot, fără să îmi dea atenție când le făceam observație, cu aceeași preocupare pentru ceea ce făceau ca pisica bunicii când stă pe prispă să se curețe la soare.

Lăsând gluma la o parte, sunt conștientă că nu vom putea să ne păzim 100%, „abstinența“ nu e posibilă în acest caz, va trebui să continuăm să trăim. Poate că vom simți sau conștientiza mai mult cum e să trăiești în țări unde malaria și altele sunt la tot pasul, o greșeală, neatenție sau puțin ghinion te pot expune imediat. Suntem siliți, dacă vrem să supraviețuim, să ieșim din bula de siguranță la „vânătoare de viață“.

Dacă ați ieșit în această perioadă și ați folosit viziere, aveți o recomandare, de care să nu iei că se rupe repede, sau ce ați observat, mulțumesc anticipat!

Părintele și temele online

Încerc să schimb un pic papucii și să pun cap la cap toate problemele pe care le-am strâns de la colegele mele. Ca să fie clar de la început, tot ceea ce veți citi mai jos sunt rugăminți, poate un apel la empatie, de la profesori care chiar muncesc, nu joacă într-o piesă ieftină de teatru online „Ne facem că muncim“. Cele mai multe dorințe sunt legate de modul cum primesc temele…

Există două tipuri de teme: cele pe care le apreciezi global, cum ar fi temele la arte, unde privești poza și formulezi o opinie, dar nu ai intervenție pe imagine, și cele la care trebuie să corectezi detaliat, dacă nu forma literelor, căci mouse-ul nu e prea prietenos, măcar să pui un punct la sfârșit de propoziție, să adaugi o literă înghițită de foame, să bifezi un rezultat corect. Ei bine, aceste teme sunt cel mai dificil de corectat.

Am văzut mai multe variante, unele mai muncite ca altele.

  1. Profesorul dădea ca feedback o „erată”, ca la cărțile tipărite, dacă ați văzut vreodată. Dragă Copil, vezi că pe rândul 4, la cuvântul „masă”, ai mâncat litera „c”. Copilul ia caietul și corectează greșelile. Imaginați-vă cât e de lungă o asemenea listă la un copil neatent, ce înseamnă ca muncă a profesorului în acest stil o pagină care la final va arăta ca însângerată, dacă corectezi cu roșu, sau primăvară cu verde crud, dacă corectezi cu verde. O muncă de Sisif, iar dacă aveți profesori care au făcut asta, sper să îi apreciați cum se cuvine!
  2. Profesorul corectează pe poză. Cei mai mulți deschid pozele pe calculator în Paint, căci atâta au și știu, și se străduiesc cât pot să marcheze acolo unde e cazul de adăugat o literă, de refăcut calculul, de stabilit o relație. Cu poza corectată în față, pe ecran, e necesar ca copilul, și nu părintele, să caute la rândul lui să corecteze pe caiet. La ce folosește? În primul rând că el conștientizează greșeala, înțelege ce nu a fost bine și îndreaptă, cu mâna lui, rezultatul. Este poate cea mai eficientă învățare.
  3. Profesorul dă, odată cu tema, o rezolvare model. Copilul se corectează singur, comparând ceea ce a rezolvat cu ceea ce ar trebui să fie. Este și mai recomandată decât cea de la punctul 2, căci este și mai solicitat să își evalueze munca.

Și, de ce să nu spun, am auzit (de la elevi) și de teme trimise și despre care nu au mai auzit nimic, nici că sunt bine, nici că nu… Eu la acestea aș insista să primesc feedback.

Revenind, dacă tot se chinuie profesorul să descifreze tema literă cu literă, există câteva reguli ale fotografiei de care ar trebui să țineți cont, dacă vreți să arătați respect muncii pe care omul aflat de cealaltă parte a ecranului o depune. E ca și cum ai da la școală un caiet șifonat și pătat cu mâncare, dacă nu le respecți cât de cât.

  • poza trebuie să fie făcută la lumină, preferabil la lumina zilei, de deasupra. Dacă tu trimiți poza în perspectivă, profesorul ce face? O citește ca pe genericul de la „Războiul stelelor“??
  • încearcă să apropii telefonul cât poți de mult de pagină, dar să rămână întreagă. Nu o fotografia de la doi metri, că atunci când dă bietul profesor zoom nu mai citește nimic pe ea. Și nu uita să focalizezi și să nu miști mâna… Încadrează în ecran exact ceea ce vrei să trimiți. Verifică poza apoi dacă e întreagă și se vede bine.
  • încearcă să nu ai umbre pe pagină. Textul întunecat nu se citeștește…

Dacă omul acela te roagă să îi trimiți într-un anumit mod materialele, nu îl lua în brațe pe „eu nu știu altfel”. Caută, întreabă ceilalți părinți ei cum fac, roagă pe cineva să te ajute. Nici profesorul nu știe mai multe, nici pe el nu l-a învățat nimeni, a stat nopți să caute și să vadă cum se fac diverse lucruri și de cele mai multe ori a întrebat la rândul lui… Și dacă el nu se descurcă cu ce îi trimiți tu… copilul tău e cel care pierde, nu el. E interesul tău să îl ajuți să îți dea feedback.

Dacă trimiți temele doar ca să îi arunci în ochi că „ai făcut“, mai bine îi dai block și nu-i trimiți nimic. Până la urmă copilul se va întoarce la școală și îl va ajuta cum poate… dar nu trimite doar ca să fie. O fi obligatorie școala online, dar nu te obligă nimeni să „ai net“.

Și, în încheiere, ultima categorie: temele făcute de părinți. Nu vă mai furați singuri căciula. Dacă omul cere tema și copilul nu are chef, iar tu nu îl convingi să și-o facă, spune-i cinstit: azi nu și-a făcut-o. Recunoaște că nu poți ajunge la copilul tău să apeși acele butoane care să îl determine să conștientizeze că pentru el învață, nu pentru tine și nu pentru profesor.

Ce motiv cretin poți avea să scrii tu tema copilului și să o trimiți profesorului?

Să bifezi pe o listă? Asta vrei să fie copilul tău, un fals? Crăpi în piele de mândrie dacă cumva omul nu se prinde (slabe șanse!) și spune Bravo, Gigeluș, sunt tare mândră de tine azi, te-ai concentrat și nu ai mai greșit! Serios? Dacă te-ai simțit bine, ai o problemă.

Avantajul minunat al lucrului online e că poți primi feedback în privat. Fii cinstit cu profesorul, spune clar dacă ai intervenit, cât și de ce, să aibă și el o imagine corectă a ceea ce se întâmplă acasă cu copilul, pentru că tu ești acum „ochii lui“. La școală îl vezi că se fâțâie pe scaun, că scrie cinci semne într-o oră, că se plictisește repede. Normal că acum, dacă tema vine scrisă frumos, intră omul la idei… Și de cele mai multe ori se gândește că minunile există, că s-a liniștit copilul, că a înțeles, că… e de bine! Pentru că are încredere în tine că ești un om cinstit…

Dacă tot strigăm atât că vrem să se schimbe lucrurile și vedem că nu se schimbă de sus în jos, hai să încercăm invers, prin a fi cinstiți, corecți, întâi cu noi înșine, apoi cu ceilalți.

PS: dacă ești părinte și ai un profesor care se chinuie să corecteze temele cu adevărat, dă share articolului… nu se știe cui îi e de ajutor, poate oamenii sunt bine intenționați, doar că nu și-au dat seama că e o problemă. Și poate profesorului îi e jenă să spună că nu e ok… Da, sunt și astfel de oameni…

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și  nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

  • scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
  • pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
  • lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
  • încarci poze pe care să scrii ulterior;
  • ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
  • ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
  • salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
  • poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

  • să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
  • să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
  • să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.

Inspecții la lecțiile… online

Să vedem, poate e un scenariu ipotetic. Sau poate nu. Am buchisit un pic ultimele texte publicate de minister și e un pic ambiguu cum se vor desfășura, pentru examenele naționale ale profesorilor, unele inspecții „la clasă“… Încă nu sunt foarte sigură, dar am așa un feeling confirmat parțial că … ni se pregătește (încă) ceva. Nu că n-ar fi posibil, nu-i așa? Tehnic orice este posibil, ia să vedem, cine ce oră are, sunăm profesorul pe telefonul de contact să trimită ACUM, dar acum! codul clasei la care are următoarea oră că… va fi inspectat!

Ce-i drept, nu mai poate nimeni să asculte pe la uși să dea buzna exact când trebuie, ca să dea bine la știri… nuuu, acum măcar trebuie să ceară să intre în întâlnire, deci teoretic trebuie să îi dai ok. Eu am încetat să mai fac haz de necaz, la noi e ca la nebuni. Probabil vrem să facem și noi ceva „ce n-au mai făcut alții“, să rupem știrile la BBC, CNN și care or mai fi. Uite, dom’le, ce treabă bună fac profesorii români!! I-am văzut noi, cu ochii noștri, că am făcut captură de ecran!

Ce părere aveți, dacă veți fi confruntați cu o asemenea situație, ca profesor, ca părinte? Ca elev – am întrebat-o pe fiimea, dar reacția ei nu poate fi redată în cuvinte, a spus chestii la care trebuie să pun BIP și nu e frumos să scriu. Acum serios, am înțeles, au pus pe toată lumea „să muncească“, pe unii „să se facă“, că na, așa fac și la oră, timpul trece, leafa merge.

Eu sunt, cum se zice, cu fundul în două luntrii… și profesor, și părinte. Îi judec și pe unii, și pe alții, prin prisma experienței mele, de om care răspunde întâi în fața propriei conștiințe.

Cum să vii tu, profesor, care din martie până acum nu ai întrebat măcar de copii, să faci mofturi, că nu îți place ce platformă folosesc și pentru orele tale să intre pe ce zici tu? Că tu nu poți să faci ore decât la 7.30 (dimineața), așa cum era în orar, și nu negociezi, că tu ai copil mic și nu poți altfel? Cum să începi să ai pretenții să-i apară numele copilului pe ecran fix ca în catalog, n-are inițiala tatălui, nu îl primești la oră? Cât de om ești? Nu te gândești că la toamnă vei privi copiii aceștia în ochi, care vor ști exact cât respect ai tu față de ei, față de munca și datoria ta? Și de data aceasta sunt sigură că nu ei vor pleca privirea! Să nu vii atunci să spui că e obraznic, că te tratează cu indiferență, că te desconsideră… tu ți-ai săpat singur groapa! După faptă și răsplată… vai, câte se vor întoarce ca bumerangul!

Ca părinte, sunt norocoasă. În primul rând că am copii mari. Apoi, că se descurcă. Și că au pe cine să întrebe. Și că au cu ce să intre pe net, slavă Domnului, aici chiar e bine. Și că stăm în zonă cu fibră optică și duce simultan trei conferințe video. Și că am imprimantă, deși cartușul începe să dea semne că se pensionează… Dar sunt părinți disperați, la limită, cu mai mulți copii, care nu știu cum să facă să împartă, ca în proverb, un pai la trei măgari. Nu știu dacă vă amintiți, era demult în folclorul școlii… Gigel, frate-tu de ce nu a venit la școală? – Pentru că e rândul meu azi să port cizmele… Cam așa și acum, de ce ai lipsit? A stat frate-miu la pc, n-am avut loc!

Azi îmi povestea o prietenă că fac lecția la oră fixă pe fluxul (chatul) clasei. Adică profesorul le pune text, ei transcriu în caiet, mai dau o replică, mai scriu ceva… Doamneee… asta e lecție? Chiar așa, să nu ai tu dorința aia de a face mai mult decât să citești ziarul la oră? Căci cam așa seamănă, deschideți la pagina x și conspectați. Pe bune? Doar ca să ne facem că muncim și avem „dovezi“??

Cum nu era destul de dărâmată școala, i-au mai tras una la temelie cu „obligativitatea“ asta. Măcar făceau copiii online lecții până acum cu profesorii care chiar își doreau asta. Acum sunt bieții de ei siliți să înghită toate frustrările celor obligați să muncească.

Și peste toate acesta, mai vii și la inspecție…?

Parcă văd… „Stimate domn profesor X. A picat măgăreața pe dumneavoastră în loteria de la inspectorat, a fost extras câștigător contractul de muncă cu numărul xx/xx. Vă rugăm să ne comunicați codul de acces pentru următoarea lecție live pe care o aveți cu clasa.“

Și… „Stimate domn inspector. Mulțumesc pentru onoarea de a afla că exist. Vă atașez procesul-verbal semnat online de clasa mea prin care părinții nu sunt de acord ca o persoană străină să se uite la copii timp de o oră fără niciun motiv real.“

„Stimate domn profesor. Vă rugăm să ne puneți la dispoziție datele de acces în clasa dumneavoastră online pentru verificarea activității.“

„Stimate domn inspector. Părinții clasei mele nu sunt de acord să răsfoiți dumneavoastră filmele, înregistrările și creațiile copiilor, căci n-ați semnat niciun acord gdpr cu ei.“

Cei care au făcut legea gdpr-ului… cred că râd și curcile de ei acum, căci a luat-o totul razna! În relația cu clasa mea am mers pe bun-simț reciproc și s-au extins cumva regulile din grupul clasei și asupra noii locații virtuale. Ce punem acolo e numai pentru noi. Cred că o singură dată am folosit o aplicație din clasă și am cerut acordul mămicii să folosesc filmulețul. În rest, pun buline pe fețele copiilor, așa mi se pare normal.

Dacă fișe de inspecție la clasă am văzut la viața mea, cam știu ce se urmărește, vă spun sincer că aștept cu nerăbdare să văd ce le mai trece prin cap acum. O singură chestie mi-am amintit-o acum… „profesorul folosește tehnologia în pregătirea lecției“. Se mai pune?

G-Classroom: ce-am mai descoperit

Uite că în curând sunt două luni de când mă străduiesc să fac din clasa online ceva ce să aducă a proces de învățare. Fiecare zi a fost o provocare, de multe ori să găsesc căi mai simple de a rezolva cerințe cronofage, sau de a mai aduce un strop de noutate.

Corectarea temelor

În varianta de Class pe care o am eu pe consola G-Suite, corectarea temelor, atunci când sosesc într-o variantă acceptabilă de fișier (nu merge cu pdf, de exemplu), e relativ simplă. Am posibilitatea de a edita și bifez, dacă este cazul, răspunsurile, sau tai la nevoie. Nu am atâta precizie cât să „îndrept“ semnele grafice, chiar și cu pen-ul, dar tot e ceva.

Ajutam o colegă cu setarea clasei și, numai bine, când au început să sosească primele teme și încerc să le corectez, ia opțiunea de unde nu e. În varianta de utilizare a aplicației pe contul personal nu este disponibilă. Pentru o secundă am paralizat, căci la această problemă nu mă gândisem. Însă…

Tot ceea ce lucrezi în classroom și urcă copiii se salvează în contul de drive al profesorului. Google Drive oferă opțiunea de sincronizare a contului pe calculator, un fel de dropbox dacă sunteți familiarizați cu aplicația. Așadar i-am sincronizat contul și undeva pe calculator are un folder G:\My Drive\Classroom\Clasa (cum se cheamă), în care găsești așezate frumos pe teme tot ceea ce s-a urcat. Eu l-am descoperit când am vrut să fac cu copiii „turul galeriei“ după o temă la arte și nu aveam chef să stau să salvez din G-Class poză cu poză, voiam ceva să mi le pună repede pe toate la un loc.

I-am arătat cum să intre (un shortcut pe desktop e de mare ajutor), le deschide în Paint, le corectează, apoi se sincronizează automat cu platforma și când intră din nou în G-Class, îi apar la teme corectate. Doar le adaugă feedback și le trimite punctajul.

Apropo de punctaj, Am observat că poți să dai și „mai mult“ decât ai stabilit, așa că le-am inventat bonusuri. De exemplu, fișa cu semne grafice este decorată cu desene de colorat. Sunt opționale. Dacă pentru fișă au un număr de puncte, stabilesc și bonusul, așa că poți lua 5/3. Pentru că am început să lucrăm pe organizarea datelor în tabele, i-am provocat să își noteze, într-un excel online, făcut de mine și multiplicat ca temă pentru ei (Google Sheets), ce puncte primesc. Concluziile le trag prin iunie, să vedem dacă și cât a folosit acest sistem.

Întâlnirile live

Am observat cu această ocazie că G-Suite a introdus posibilitatea de a genera un link de întâlnire pentru clasă, care apare în antet și poate fi accesat simplu de toți elevii. Pentru cei care au adrese create pe domeniul școlii, acest link este vizibil și funcțional. Însă… pentru cei care au intrat cu adresa proprie, nu. (Opțiunea nu este disponibilă pe conturile personale).

Cu aceste întâlniri e o întreagă distracție. Dacă le programez și invit „clasa“, am surpriza ca terminalul la care stă copilul să aibă altă adresă de mail instalată decât cea cu care părintele intră pe clasă, așa că am o listă paralelă de adrese, să îi invit separat și pe pitici. Am deja vreo cinci care se descurcă să intre singuri și mă mai ciupesc ca să nu visez cu ochii deschiși că voi putea să aplic flipped-classroom în învățarea de zi cu zi. Mă încurajez și îmi spun că măcar cu unii voi avea șansa.

Dar a mai apărut o problemă, deși copilul se descurca relativ, invitațiile de pe mail, linkurile noi, părinții la serviciu, îi împiedicau. Am testat săptămâna aceasta – să vedem cum merge, o pagină online în care am pus butoane pentru accesul la întâlnire (.html, o editez eu la nevoie). Copilul are un shortcut pe ecran, intră pe pagină, dă click… desenele folosite sunt aceleași pe care ei le-au avut de colorat pentru separatoarele din portofoliu, la diferite discipline (exceptând religia, unde am căutat ceva asemănător, căci pe aceasta nu am comandat-o). M-a ajutat Manu, care a acceptat să mi le facă, după descriere, pentru a alcătui orarul cu pictograme (proiect care, spre rușinea mea, nu a mai fost gata chiar la începutul anului și m-am adaptat din mers).

Deocamdată testez proiectul, dacă am feedback pozitiv, îl extind și pentru ceilalți copii care nu au de ales și trebuie să se descurce singuri.

Problema feedbackului

Ce nu mi-a plăcut la școala online e că nu pot ține, de fapt, copiii online să evaluez ceea ce am făcut. Oricât de binevoitori sunt părinții și își doresc să îmi dea feedback după o activitate (dacă i-a plăcut, cât de concentrat a fost, cum a reacționat etc.) ceea ce ajungea la mine nu îmi era suficient. Când am văzut săptămâna trecută că în fișa postului vom avea „conceperea de metode de evaluare“ mi-a ieșit cafeaua pe nas, că tocmai luasem o înghițitură. Cum să evaluezi la comunicare? Citire? Așa că am mai testat ceva. Ca o paranteză, mă simt ca cei care caută tratamente și vaccin pentru covid, prin încercare și eroare.

Am riscat cu o temă de „povestire după imagini“, dar un pic mai alfel, de fapt o inventare de poveste folosind imaginile. Le-am ales patru, să le combine cum consideră și să se înregistreze audio spunând povestea, așa cum doresc. Nu vă pot spune ce a ieșit, am râs cu lacrimi, poveștile sunt delicioase, pline de umor, suspans și întâmplări la care nu te-ai gândit. Un brainstorming veritabil, spune ce îți trece prin cap, nu există variantă corectă sau greșită! Le voi salva frumos, cu nume și prenume, le pun la păstrat pentru cutiuța cu amintiri din clasa a IV-a. Peste patru ani, pe vremea aceasta, când vom face AMR pentru despărțire, le voi scoate și le vom asculta împreună. Să sperăm că vor fi din „vacanța de covid“ și nu „prima vacanță de covid“.

Ideea cu înregistrările a fost adaptată de colega mea pentru clasa întâi la citirea lecției. La poza paginii din caiet cu tema scrisă este acum atașată și înregistrarea cu lectura. În sfârșit „citește acasă lecția cu voce tare cuiva din familie“ se întâmplă cu adevărat pentru unii copii, care soseau la școală a doua zi fără să fi aruncat măcar o dată ochii pe textul nou studiat.

Altfel… sunt bine. Mă adaptez din mers, învăț în fiecare zi câte ceva nou, mă bucur că am aflat de la colege cum să fac să văd pe Google Meet copiii așa cum îi văd cei care folosesc Zoom (am instalat în Crome extensia Google Meet Grid View), mă ajută și părinții cu feedback și se ajută între ei când întâmpinăm o problemă. Știu că nu le putem rezolva pe toate, dar am ajutat ori de câte ori am fost întrebată și am știut. Dacă vrei e imposibil ca întrebând să nu găsești o soluție. Ceva ce nu poți face e doar ceva ce nu știi încă cum se poate rezolva.

Nu mă simt bine însă de câte ori mai aterizează câte o hârtie de la inspectorat (ce liniște era înainte de vacanță!) și văd că oamenii aceștia nu vor să treacă în epoca internetului, sunt lucruri pe care le cer, statistici, pe care le fac ca acum 100 de ani, cu tabele pe hârtie (în word). Ai acum atâtea unelte care nu numai că sunt rapide, dar îți mai fac și 3/4 din muncă… Noi de două luni am învățat atâtea, ei nu pot găsi un om care să gândească și să învețe Google Forms…

Noi muncim, nu gândim!

Tocmai mi-a sărit tensiunea de nervi. Probabil așa reacționăm la fiecare nouă hârtie care vine într-o perioadă tensionată, în care bâjbâi cu dorința sinceră de a face lucrurile cât mai bine. Tocmai citesc un comunicat în care subiectul era unul atrăgător, ținând cont și de pasiunea mea pentru istorie. Înțeleg că instituțiile de cultură fac parteneriate cu inspectoratele, că inspectoratele au acces, prin unități, direct la oamenii interesați. Așa că… de ce să nu sprijini o inițiativă dacă tot ce trebuie să faci e să dai un comunicat?

Dar…

La noi comunicatele se scriu pe calculator, se printează, se scanează semnate, și se trimit oamenilor pdf scanat. Așadar, la nivel de inspectorat, nu au auzit de „Inserează imagine” (poți scana ștampila cu semnătura, o adaugi mereu), „Print as PDF” și în acest moment destinatarul primește un document pdf cu text, cu linkuri active, astfel încât informația e la un click distanță, așa cum ar trebui. Nici nu mai îndrăznesc să pomenesc de semnătură electronică…

Cum, Doamne, să dai să se copieze de mână un asemenea link, caractere alfa-numerice, case-sensitive (adică litere mari, litere mici)? Cine se poate concentra să facă acest lucru, că pe mine mă termină și să scriu singură numărul de cont IBAN când e nevoie de el, și măcar acesta are spațiu din patru în patru cifre, să îl scrii/verifici mai ușor.

Ca să nu mai zic că, în Google Forms (Formulare/Chestionare), când alegi opțiunea de trimitere a linkului pentru completare, te și întreabă, pe rândul următor, dacă îl „scurtezi”. De bun simț, la zece caractere, să nu o ia razna destinatarul. Totuși, am chemat-o pe Iris și mi-a dictat literele și semnele, timp de 1 minut. A rezultat https://docs.google.com/forms/d/e/1FaIpQLSeBY1lxFrs-wt34DeuhR5UNioPcSiCdi_mDpzFduJkx5a7s9w/viewform?vc=0&c=0&w=1 , puteți da click să vedeți ce. Sincer vă spun, nu pot să îl urmăresc să verific, am încercat de două ori, mi se pare corect, dar… după cum vedeți, nu e nimic acolo.

Dacă aș putea, l-aș pune în fața ecranului, cu comunicatul deschis, pe domnul care a semnat, și să îmi arate dânsul cum se intră. A încercat măcar să se pună în papucii noștri? Căci noi, aici, la nivelul de jos, așa încercăm, să ne imaginăm și ce face elevul cu ce îi trimitem noi.

Așadar, de ce să stresezi niște oameni să facă „ceva“ fără finalitate?? Ca să țipi apoi că nimeni nu face, nimeni nu se implică??

Nu puteai să dai un link către pagina inspectoratului, unde un IT-ist isteț să creeze o pagină de știri, în care să pună cele cinci rânduri ale comunicatului, cu un link funcțional? Și dacă vede că linkul nu merge, să verifice la expeditor, în acest caz, MNIR?

Să nu ne mai facem că muncim și să ne folosim și capul în această perioadă… !!!

liveschool profesor acasa

Un nebun aruncă o piatra în baltă…

… și zece înțelepți n-o pot scoate!

Cam aceasta este morala acestei săptămâni heirupiste la nivel de minister al educației din minunata noastră țară. Țărișoara noastră, în care toate sunt la superlativ! În „prima zi de școală“ ne-a lovit pe toți ordinul de ministru care decreta: gata cu joaca, de acum totul e obligatoriu, vrei-nu vrei, mergi la școală. Eu nu mai am putere să plâng, simt că nu m-aș liniști, de fapt aș consuma niște energie de care avem nevoie să #rezist.

Am crescut într-o comună ca multe altele de la noi, dar înainte de ’89, cât am locuit acolo, erau două școli primare, una avea și gimnaziu, ba chiar până la clasa a X-a, cu două rânduri de clase. Nu aveai voie să lași repetenți, școleai tot satul. Ca prin multe sate, frecvența la școală era proporțională cu comunitatea căreia îi aparțineai. Cu cât mergeai mai mult spre minorități, cu atât dădeai mai rar prin bancă. Totuși, nu puteai să raportezi la partid că nu vin la școală, trebuia să „se facă ceva“. Și se făcea comisie de la școală, diriginții cu lista de absenți și adrese, directorul, milițianul, și mergeau din casă în casă să îi scoată de sub pat, de sub plapumă, să îi „motiveze“ eficient și să-i aducă în bancă. Îmi amintesc entuziasmul părinților mei când mergeau în astfel de expediții, dar și savuroasele povești de după. Pentru că aceste aventuri se lăsau, bineînțeles, cu tot felul de ocări, din acelea de ai frigiderul plin tot anul cu cărniță, înțelegeți voi.

Când am văzut fabulosul ordin 4135 fix la aceste scene m-am gândit. Vor-nu vor, trebuie să fie prezenți la școală. Doar că acum n-ai ce să-i faci, dacă nu are cu ce, nu are. Și dacă îi dai, nu știe să folosească. Chiar cred oamenii ăștia că, dacă n-a pus mâna în viața lui pe o tabletă, un copil se va descurca fără să fie cineva lângă el să îi arate?? Dacă și noțiunile de engleză sunt firave, e un coșmar. Numai cine nu a învățat vreodată pe altul să lucreze la calculator nu știe ce înseamnă și câte întrebări pot apărea.

Dacă părinții au apucat cât de cât să protesteze, cred că urmează, sincer, să se răscoale, mai ales cei care au doi sau mai mulți copii și posibilități medii sau reduse. Toată lumea vrea ore, intervalele se suprapun, aparatura e insuficientă, primele trei zile de școală, atât cât am luat pulsul prietenilor cu copii, au fost un coșmar. Dacă aș putea, aș pune-o pe doamna ministru la un „schimb de mame“ câteva zile cu una din prietenele mele, profesoară cu 4 copii. Nu cred că poate face nici măcar un efort de imaginație să pună pe hârtie programul zilnic! (De câte ori îmi e greu, mă gândesc la tine, draga mea! Eu n-am motive să mă plâng!)

Piatra scufundată

Obligatoriu sau nu, ca profesor tot aia e. De când am intrat în carantină am fost convinsă că e pe termen lung și, după o săptămână de „consolidări“ am trecut la treabă. Sunt ușor în urmă cu planificarea mea de la începutul anului, dar nu îmi fac probleme, recuperez. Așa cum fac și la școală, unde mă țin cu dinții de orar, contrar obiceiurilor de a sări peste anumite discipline la ciclul primar, așa am făcut și online, trei – patru activități pe zi, cu propuneri opționale pentru cei care își doresc mai mult. Da, sunt copii care simt o plăcere deosebită să rezolve, să coloreze, aceasta e satisfacția lor. Dacă la școală era de multe ori o dorință să lucrez diferențiat, online mi-a ieșit.

Însă „obligatoriu“ a însemnat că, pe lângă activitatea mea normală, ministerul vrea dovezi, hârtii (virtuale, ce-i drept), evidențe… Nu mi-e greu să mut din planificare temele într-o condică cu copy/paste, să fac alt tabel, să scriu câți au fost prezenți la o activitate într-o zi. Dar pentru alții este, căci ochii nu merg așa ușor de la ecran la taste, ochelarii te obosesc să schimbi focusul atât de repede, abilitatea de a lucra cu programe diverse e limitată. Din punctul acesta de vedere, „comisia de tăiat hârtii” ar putea înceta să existe, nu își mai are sensul.

Însă mă gândesc că, dacă noi, profesorii, facem aceste evidențe în word, le trimitem directorilor, care stau și primesc, de la o școală mare ca a mea, cu 72 de clase, tot weekendul centralizează, ca să trimită luni la minister, de unde să se anunțe cu pompă mare pe tv 75% prezență online. Și niște zeci de mii de oameni au muncit inutil acasă două zile… Și o să fie destui să spună că „își primesc salariul”, sunt plătiți pentru asta, să nu mai comenteze! Să nu uităm că suntem profesori, nu operatori pe calculator!

Am auzit pe mulți spunând că profesorii ar trebui să protesteze. Cum să protestezi, cât timp îți iei salariul?! Te faci frate cu dracul să treci puntea. Ceea ce hotărăște ministerul să ne pună în spate, folosindu-ne bunurile personale, nu mai este bătaie de joc. Este un abuz. De abuzuri ar trebui să se ocupe sindicatele, dar în învățământ… nu știu ce fac. Mă aștept la ieșiri în masă din sindicat după revenirea la școală, măcar dacă tot suntem la mâna „patronului“, să ucidem și speranța că ne va cere cineva drepturile vreodată.

Ar fi o soluție să spună ca profesorii să se întoarcă la școală, să țină lecțiile de acolo. E o glumă foarte bună, ei știu mai bine de ce nu o spun. Pentru că nici școlile nu au cu ce… Foarte mulți mergem și la școală cu calculatoarele personale… Calculatorul meu din clasă e unul vechi. Anul trecut, când făceam petrecere și un părinte lega boxa la el, m-a întrebat cum mă descurc cu râșnița asta la lecții… Am de ales? Atât am putut să duc eu de acasă. Doar nu era să îl duc pe cel nou! Proiectorul e al părinților, la fel și imprimanta. Primăria a montat… prize!! Prelungitorul e de-acasă, normal, la fel ca și stick-ul de net cu care mă chinui în fiecare zi, căci abia merge netul – zonă de București cu acoperire proastă la digi, ce să fac… Stick plătit, normal, tot din buzunarul meu, că doar nu poți face cerere să îți dea de la primărie, nu? De la școală nu cred că aș putea face vreo lecție video, căci nu am net prin fibră optică, cum e acasă…

Și, în aceste condiții, ceri tu, minister, lecții… Ca să pot ține o lecție simplă, am nevoie de două ecrane. Pe unul țin copiii, să îi văd când ridică mâna, să le citesc, dacă pot, pe față, nedumerirea. Pe celălalt monitor rulez prezentarea pe care le-o arăt cu sharescreen. Luna trecută am descoperit că pot scrie pe ea în timp ce prezint. Nu știam, că nu am avut nevoie până acum. La școală folosesc prezentările gata animate. Nevoia te învață cea mai bună lecție!

liveschool profesor acasa

Dar, ca să scriu, am nevoie de tableta grafică, cu mouse-ul nu pot (sau nu pot să le arăt așa ceva copiilor, ca model). Și așa ies niște litere și cifre chinuite… Camera video externă e moft, căci cea de la laptop e slabă rău, și m-am gândit că, la un moment dat, dacă voi putea ține lecții de la atelier, să pot să pun o cameră care să prindă tabla… Laptopul nu a fost „decât“ vreo câteva mii de lei, dar așa e când nu vrei să îți iei logan în domeniu, tableta și ea vreo câteva sute, nu mai vorbim de softuri și alte povești românești…

Supraviețuiesc, deși nu e ușor, dar câți pot, realistic vorbind, să facă asta?? Eu zic să lăsăm piatra aceea pe fundul lacului, să o scoată cine a aruncat-o, decât să murim înecați în misiune imposibilă. Facem ce e omenește posibil, cu ceea ce avem, ne gândim de două ori și cheia nu e să te compari mereu cu ce fac alții (doar să înveți de la ei), ci să faci tu mâine mai bine decât ai făcut azi.

Să mă reîntorc la școală… să nu mă reîntorc…

Circulă (iar) variante despre reîntoarcerea la școală și unele ar candida cu succes pentru rubrica „Un zâmbet pe 16mm“, dacă ar mai fi de actualitate. Adică (tot) mi se pare incredibil cum nici în al 13-lea ceas cei care se fac că ne conduc nu vor să recunoască realitatea din școala românească: nu suntem capabili să deschidem în siguranță! Putem deschide doar din inconștiență… ca să nu-i zic din prostie.

Sunt însă câteva probleme care se pot rezolva și românește, fără să ne batem cu pumnul în piept că suntem minunați. În străinătate s-ar numi fraudă, dar dacă noi atât putem…

Clasele terminale

Reîntoarcerea copiilor de clasa a opta și a douăsprezecea la școală seamănă cu imaginea câinelui care se învârte în jurul cozii. Dacă se întorc și se îmbolnăvesc, ratează examenul. Dacă aleg și nu se întorc, nu li se încheie situația și nu pot intra în examen. Oricum o dai, tot nu pică bine…

Întâi să meargă la școală profesorii, o săptămână. Clasele sunt libere, distanțare socială câtă vrei. Să ia la puricat cataloagele, să facă un efort de memorie, să vadă cine are deja două note, cine nu, să comunice cu clasa și să ia o decizie. Hai să fim serioși, cine nu a trecut măcar o dată prin „Gigeluș, ai un 7. Ți-l dublez sau te ascult?“ Acum ne-am găsit să fim corecți? Faci situația, le-o comunici copiilor și cine e nemulțumit sau nu are ce dubla să vină la școală în ziua X, ora Y, pentru rezolvarea situației la disciplina ta… 15 discipline, în 3-4 zile terminăm. Dacă te ambiționezi nițel, dublezi și media de pe primul semestru.

Normal că onor ministerul nu va aproba în veci oficial astfel de practici. Dar cum le tolerează de atâția zeci de ani, incapabil să reformeze eficient sistemul, să plutească în continuare pe norișorii roz, să viseze unicorni și să închidem anul acesta cum o fi, dar sănătoși!

Alte clase…

La alte clase se poate aplica cu succes aceeași rețetă. Chemați și ei pe rând, ca să nu se aglomereze sălile, azi a cincea, mâine a șasea, mai un proiect, mai un desen și un referat și, dacă vrei, poți. Stau 10 în clasa asta la geografie, 7 dincolo la istorie, și tot așa, până toată lumea are mediile cu roșu trecute în carnet.

La cei mici e chiar mai ușor, oricum la ei moda cu „Fb pe linie“ poate continua. Și cum media de pe semestrul al doilea e și media anuală, tot poporul o să fie în extaz, ca niciodată. Sau dublezi media de pe primul semestru, ca să fie mai aproape de realitate, ori o poți mări, dacă ai constatat o evoluție pozitivă în lunile de școală de la începutul anului sau, cine știe, s-a remarcat printr-un efort deosebit la activitățile online. Oricum, poți lua o decizie care să nu implice riscuri inutile pentru copii. În fond, îi ai și anul viitor, recuperezi din mers sau, după o practică iarăși bine înrădăcinată, în orele de arte și muzică…

Dilemă:

De ce se reîntoarce la școală clasa pregătitoare? Ce are de încheiat?? Doar de dragul de a plimba inutil niște copii? Oricum au făcut bună parte din alfabet, oricum îl reiau în clasa întâi, la matematică au ajuns sigur până la 20 și oricum până la 31 era forțat, mai bine mergi direct până la 100, tot în clasa întâi. Ceea ce pierd cu adevărat la capitolul rutine și adaptare nu vor recupera în niciun caz la doi metri unul de altul și cu cineva pe capul lor să nu se atingă și la toate să se adauge regulile pe care, cu siguranță, nu le pot respecta la 6-7 ani.

Și ca să fie cu totul inutil, imaginați-vă piticii aceștia, la 30 și ceva de grade, în săli fără aer condiționat, vara, încercând să… facă lecții! Să stai cuminte pe scaun, să nu te joci, să fii atent, când picăturile se scurg una după alta pe spate, pe burtă, pe față. Dacă mai au și măști, e perfect! Ce joc amuzant: să poți imita tot felul de păsărele și să nu vadă doamna cine „face“, nu? Dar ține orice copil mic în căldură, cu un grad ridicat de disconfort, și cere-i să-și facă „datoria“. Ți-ai găsit!

Realitatea…

Realitatea e că, dacă vrei, poți. Poți închide anul închizând ochii. La ce dezastru e în învățământul românesc, ne-a găsit tocmai acum să ne consultăm conștiința.

Realitatea e că trebuie să organizăm evaluarea națională, e exclus să dai de-acasă. E un examen cu o miză atât de mare încât la un popor așa needucat ca al nostru și lipsit de valori, să vorbești despre corectitudine e… de râsul curcilor. Cam la fel și cu bacalaureatul.

Revenind la curățenie & dezinfecție, nu avem suficient personal auxiliar; în ianuarie și februarie ștergeam eu băncile dimineața, cu cif adus de-acasă; nu are cine să spele toaletele, darămite să dezinfecteze toată școala de câteva ori pe zi… Măști vom avea, probabil câte una de persoană pentru toată perioada. Adică, așa cum am primit un săpun lichid abia în semestrul al II-lea, vom primi o cutie de măști în cancelarie. Își va lua fiecare câte una, poate două, cu care va trebui să ne descurcăm cât o dura școala. Că… ni s-a dat, nu? Și dacă nu ne convine, să ne cumpăram singuri. Care drepturile angajaților? Că tu, angajator, trebuie să îmi pui la dispoziție tot ce e necesar ca să îmi fac treaba? Așa cum venim de-acasă cu materiale, suntem destul de fraieri să o facem în continuare. Dar avem curajul să nu ne ducem la ore dacă nu găsim în școală măști și dezinfectant? Să nu intrăm dacă nu e iz de clor? Părinții au curaj să își ia copiii acasă sau disperarea îi va face să îi lase, în orice condiții?

Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri!

STEWART FOSTER Baiatul din bula

Băiatul din bulă, de Stewart Foster

STEWART FOSTER Baiatul din bula

Stă pe noptieră de mai bine de două luni de zile și tot așteaptă să îi vină rândul. Dacă am intrat în vacanță, m-am relaxat un pic după câteva săptămâni nebune și am apucat să citesc. Poate că așa e soarta, sau poate că unele lucruri au rândul lor, poate că e absurd să cred că există un fel de coincidențe mai mult sau mai puțin fericite, dar cartea este despre un băiat ce suferă de imunodeficiență severă și trăiește de 11 ani într-un salon construit pentru el într-un spital din Londra. Pentru el, „afară“ e un termen abstract, ceva ce poate explica doar pe baza a ceea ce vede de la fereastră și a relatărilor celorlalți. El nu poate ieși afară pentru că nu are deloc sistem imunitar, orice îl poate ucide. Și-a petrecut aici întreaga viață, de la vârsta de două luni. Și-a pierdut părinții într-un accident auto stupid și nu a putut nici măcar să își ia rămas bun, căci nu putea ieși. Tot ce mai are pe lume e o soră și bunicii, pe care îi pierde treptat, iar singurii cu care vorbește, zi de zi, sunt asistenții și doctorii din spital. În fața lor și a celor ce îl cunosc, el este un super-erou, inspirat de Spider Man și Super Man, un super-erou al fiecărei zile din viața sa.

Coincidență sau nu, pe parcursul a 300 de pagini i-am ținut de urât, căci a sta închis între patru pereți, a nu avea dreptul de a alege să iasă, a percepe cu totul altfel pericolul ce îl pândește afară, nu e ușor de gestionat și poate acum mai mult ca niciodată am empatizat cu personajul mai mult decât în altă situație. Alături de el trecem prin toate… prietenie la distanță, școală la distanță, cu lecții înregistrate sau profesori live, familie pe care nu o poți vedea atunci când ai mai multă nevoie, pentru că, nu-i așa, a fi izolat de restul lumii nu înseamnă că lumea se oprește în loc, că nu trebuie să te pregătești pentru acel moment când vom avea, din nou, voie să ieșim.

E deja al doilea volum din seria Gama Imago care capătă o legătură cu realitatea pe care o trăim și sunt sigură că la ora la care a ieșit de sub tipar nimeni nu avea nici cea mai mică idee ce va urma și că acum, când i-am răsfoit povestea, fiecare dintre noi stă într-o bulă de izolare. Însă e o lectură plină în cele din urmă de optimism, căci niciun moment Joe nu încetează să creadă că doctorii vor fi capabili să găsească un tratament și că, în cele din urmă, restricțiile sale vor lua sfârșit și va putea avea parte de ceea ce și-a dorit mereu, să respire aer, nefiltrat, nepurificat. Într-un fel sau altul, e ceea ce ne dorim și noi.

Volumul este disponibil în librăria online a editurii Gama sau la elefant, eMag, cărturești, libris, diverta, librarie.net, bookcity.