Acum cinci ani, la master, am ales o temă pentru lucrarea finală care a surprins persoanele cu care am interacționat, căci, deși titlul ducea în domeniul istoriei, în realitate era integrată cu educația civică: problema formării valorilor la elevii din ciclul primar prin intermediul lecțiilor de istorie. S-a strâns atunci o lungă listă de „calități“ pe care un viitor cetățean, nu m-aș hazarda să spun model, ci doar responsabil, ar trebui să le aibă. Printre ele: punctualitatea.
Însă despre punctualitate am vorbit de multe ori pe blog, chiar înainte să ajung la catedră. Și tot despre aceasta le vorbesc și elevilor mei care vin deseori de acasă cu acest nărav, de care foarte greu îi dezveți. Mai nou, avem o nouă lege a educației, care consacră aproape trei coloane de scris mărunt pe primele pagini valorilor și principiilor ce s-ar vrea să guverneze școala românească. Pe listă însă nu apare punctualitatea. Pesemne e prea măruntă. Dar respectul, profesionalismul și mai ales responsabilitatea nu cred că ar fi posibile fără punctualitate.
E importantă această punctualitate? Vara aceasta au vuit știrile despre profesorii care nu au ajuns la examenul de titularizare din pricina trenurilor întârziate. Însă atunci nu știrea în sine m-a șocat, ci valurile de reacții stârnite de aceasta, în direcții total diferite.
Dar să o iau de la ‘pașopt, cum se zice. E important să fii punctual?
Dacă faci acum un sondaj pe stradă, toată lumea îți va spune că da, dar nu intră în detalii, că se grăbește, tocmai a întârziat undeva. Ironic. În general, se închid ușor ochii la întârzieri de câteva minute. Ce mare scofală, nu? Însă, uneori, acel minut contează. E un minut care poate însemna schimbarea unui drum în viață sau chiar limita dintre viață și moarte.
Știu că m-am amuzat teribil prima dată când am aflat sensul „sfertului academic“, care nu înseamnă, de fapt, că ți se tolerează 15 minute de întârziere, ci că trebuie să ajungi cu 15 minute înainte de momentul stabilit. Majoritatea instituțiilor medicale ce chiar funcționează pe bază de programare și-au făcut un obicei din a suna cu o zi înainte și a confirma întâlnirile, insistând cu rugămintea de a veni cu 15 minute mai devreme pentru îndeplinirea formalităților.
Așadar au decis că punctualitatea merită investiția unui apel telefonic, dacă vrei ca lucrurile să meargă. Time is money. Și bănuiesc că nu e simplu ca, pentru fiecare doctor, să faci un număr de apeluri în care să vorbești politicos cu un necunoscut să îi reamintești ceva ce ar trebui să țină, până la urmă, de natura umană.
Unde și cum se învață punctualitatea?
În primul și în primul rând, copilul o învață acasă, de la părinți. Când la școală întârzie copilul, nu e acesta vinovat, chiar dacă auzi povești cu „se trezește greu, mănâncă încet, abia se mișcă, nu stă să se îmbrace“. În realitate, adulții sunt iresponsabili și incapabili să se organizeze pentru a ieși pe ușă la ora stabilită și a nu întârzia. Iar dacă copilul face crize, face pentru că i se permite și i se lasă loc de negociere. Responsabilitățile și punctualitatea nu se negociază.
Dar cu respectarea orei de sosire sunt responsabili nu doar cei de la „plecări“, ci și cei de la „sosiri“. În virtutea respectării dreptului la educație, îl primim în clasă pe măria sa elevul la ce oră dorește suflețelul lui. Însă nu pricep și pace de ce trebuie să i se motiveze și absența în acest caz! Nu te-am privat de drepturi, dar ai uitat că ai și îndatoriri, așa că – asumă-ți consecințele!
Nu poți institui o regulă fără sancțiuni. Și dacă tolerezi absențe, întârzieri, nu iei nicio măsură, ai parte de haos. Și de oameni care comentează că nu era un capăt de țară încălcarea unei reguli și caută vinovați acolo unde sunt doar cei care aplică legea.
Mai luptă școala românească pentru formarea de valori?
Personal mă îndoiesc. Dar acum avem o lege (mă abțin de la alte aprecieri) care, aproape epuizând alfabetul la articolul 228, susține sus și tare lupta pentru valorile democrației. Astfel, personalul didactic are următoarele obligații:
f) respectarea și promovarea normelor privind integritatea, astfel încât să ofere elevilor un set de repere valorice, axiologice, pe tot parcursul educațional;
i) promovarea respectului prin educație, pentru însușirea de către elevi a valorilor și a principiilor dintr-o societate democratică;
n) să transmită cunoștințe și valori, în egală măsură.
(Ca să fiu cârcotașă, valorile se cultivă, ce se transmite până la urmă nu e controlabil.)
Totuși, e bine că am realizat ce ne lipsește. Să vedem cum ajungem acolo unde ar trebui. Și să încetăm să mai dăm apă la moară știrilor în care punctualitatea este considerată o exagerare. E o dovadă de respect.
Prețul punctualității
Dacă ești sau nu punctual ajunge să fie ceva ce te reprezintă. Copiii mei au avut imensul noroc (în București chiar este) de a locui aproape de liceu, cât să mergi cinci minute pas întins. Am fost și sunt maniacă cu punctualitatea, pentru că o consider o dovadă de respect reciproc, indiferent de situație.
Și totuși, erau zile în care aș fi putut auzi clopoțelul sunând și copilul abia dacă se grăbea să iasă pe ușă. Crizele mele erau parate instant: ce contează, până ajunge profesorul X din cancelarie la clasă, ajung eu de-acasă înaintea lui!
Copiii învață după modele. Și doare când vezi ce modele mai au copiii azi. Doare și când tu încerci să fii model pentru copiii altora și pentru ai tăi nu se străduiesc prea mulți.
Îmi displace profund atitudinea celor întârziați la clasă, dimineața, căci deranjează o activitate pe care am pornit-o cu greu. Dar mă bucur, de la an la an, să văd că sunt din ce în ce mai puține cazurile în care ușa se deschide timid după ce am început lecția. Am renunțat la politețuri în favoarea scopului suprem, desfășurarea lecției. Ai întârziat, te strecori în cea mai apropiată bancă liberă. Dacă poți, te dezbraci de pe hol, ca să deranjezi cât mai puțin clasa și scoți în liniște rechizitele din ghiozdan.
Salutul și scuzele se pot prezenta la pauză, după încheierea activității. Cu siguranță toată lumea te-a observat, dar nu e nevoie să disturbi în plus lecția.
Ca o concluzie, m-am simțit extraordinar de fiecare dată când elevii mei au observat, apreciat și subliniat faptul că „vin la fix“, indiferent de nivelul primar, gimnazial sau liceal la care am predat. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii întârziați și am făcut tot posibilul să nu le semăn.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
ai pus degetul fx pe rana
Nu știu dacă n-am pus cumva sare și apăs 😀
Dar după aceeași nouă lege, nu mai știu dacă a le pune absențe, a le micșora calificativul la purtare, nu se încadrează cumva la abatere disciplinară. La articolul 209 se consideră astfel b) orice fapte sau atitudini care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a antepreșcolarilor/preșcolarilor/ elevilor;. Clar îl traumatizez, nu? Dacă eu fac ceva ce lui nu-i place…
Aștept cu interes ROFUIP modificat, căci oricum legea asta e shaorma cu de toate, are din fiecare document școlar câte ceva.
În fiecare toamnă (mai am 7 până ies din sistem) ajung la ședința cu părinții și mă întreb ce instrumente au profesorii din fața noastră să păstreze clasa pe drumul potrivit.
Nu vreau profesori care să țipe, să lovească elevii sau să îi umilească, Doamne ferește!
Vreau să avem un cadru clar de reguli și consecințe care să asigure că cine vrea să învețe, poate face acest lucru.
În fiecare toamnă mă aștept să găsesc acest cadru în regulamentele de care tot luăm la cunoștință și în fiecare toamnă sunt dezamăgită.
De la întârzierile care nu se penalizează de nici o parte a catedrei, până la telefoanele care își găsesc și nu locul în sala de clasă (sunt interzise dar daca nu ai telefon nu poti participa la ora sau sunt interzise dar profesorul raspunde la mesaje in timp ce preda), comentariile legate de felul in care arata cineva si lista continua descurajant de mult
Noroc si rabdare in noul an!
Mai am un an și „ies din sistem” ca părinte, abia aștept această eliberare. Și mie îmi plăceau maxim sedințele cu părinții. Pe de-o parte erau cei normali la cap, idealiști, cu valori. „Cum, doamna dirigintă, să nu le puteți face nimic?” Și explica sărmana doamna că nu are nicio pârghie, niciun instrument. O încurajam mereu din priviri din bancă.
Exact aceleași lucruri le explic și eu părinților de la mine din clasă. În afară de „te rog frumos, domnule elev” chiar nu am altceva. Iar ca să meargă, trebuie să vină cu mult bun-simț de-acasă. Am catalogul, da, dar dacă de acasă i se spune că nu contează ce note are, el să fie fericit… iar eu îl fac nefericit, cine e de vină? Conform noii legi, eu, ca profesor, pun în pericol sănătatea lui psihică. Câți copii s-au aruncat pe geam din cauza notelor? Profesorul este vinovat.
Copiii n-au respect pentru nimic. Cred că nici pentru părinții lor. Degeaba ameninț, degeaba chem părinții la școală… „vom discuta, vom vedea” și curge în continuare apă pe Dâmbovița.
În disperare de cauză, în timpul unei activități la clasa pregătitoare, i-am filmat pe copii. Apoi am făcut ședință cu părinții și le-am arătat filmul pe proiector. Eu, neagră-verde-albastră de supărare, că așa ceva nu se poate, aceasta nu e o atmosferă propice învățării. Și când îmi dădeam sufletul explicând ce nu e în regulă, auzeam doi părinți mândri de ispravele odraslelor… „dar l-ai văzut și pe al meu cum făcea?” Și se amuzau!! Timpul mi-a confirmat că nici n-aveam ce să cer.
Să mai adaug și că noi nu avem voie să intrăm în contact cu elevii? Dacă ei se bat, eu nu pun mâna să îi despart. Cine știe, apoi vor spune că i-am lovit eu! El nu știe cine dădea, dacă are impresia că mâna mea era acolo… Mai am unul care, dacă mă vede ducându-mă spre el, urlă „nu mă bate”, deși n-am dat niciodată în vreun copil. Nici nu mă mai apropii, Doamne ferește, cine știe ce mai inventează.
Copiii care vor să învețe nu mai au acest drept. Ei trebuie să fie toleranți, înțelegători, integratori, să nu discrimineze, să nu excludă. Bieții de ei, nici nu se gândesc la așa ceva! Ei vor doar liniște, să învețe. Îmi amintesc cu tristețe ce mi-au spus când ne-am întors la școală după pandemie: „Ce păcat, doamna, că nu le mai puteți tăia unora sonorul!”