Din foarte multe puncte de vedere, primăvara acestui an a fost o perioadă complicată pentru care nu știu dacă a fost cineva pregătit. Ca profesor, om al școlii, am făcut un pas în spate și mi-am dat timp, mi-am pus multe întrebări și am rumegat îndelungat probleme complicate, încercând să găsesc o soluție pentru o cât mai bună adaptare la mediul înconjurător.
E o lege a naturii – și pe acestea nu le poate modifica nimeni – că specia care nu se poate adapta schimbărilor climatice dispare.
Asta am impresia că îi așteaptă și pe profesorii care mai chestionează actualul mers al școlii, oriunde s-ar îndrepta aceasta – dacă are vreo direcție, se învârte în cerc sau țopăie isteric pe loc, sărind de pe un picior pe altul.
Concluzie de bază
Am nevoie de un curs de perfecționare: unul revelator, în care să-mi pocnești cu sete una peste frunte și să mă felicit că am descoperit, în cele din urmă, cheia universului.
Eu știu ce am de învățat de la acest curs: cum să nu mai fiu eu, să nu mai fac ceea ce știu să fac, căci „piața” nu asta dorește de la oameni ca mine.
Trebuie să mă redefinesc. Și cred că una din regulile pe care definiția, ca propoziție logică, trebuia să le respecte, era aceea a formulării afirmative. Nu poți defini prin a spune ce nu este o noțiune. Atunci când formulezi „definiția” trebuie să incluzi tot ceea ce este, aspecte generale și particulare. Așadar, cum să mă definesc ca profesor nou?
Ceea ce „piața” cere acum de la profesori e… foarte complicat. Am auzit în ultimul timp atât de mult „ce nu sunt” că îmi este greu prin atâtea reproșuri să îmi dau seama ce „mai sunt” cu adevărat.
Profesorul și activitatea la clasă
Profesorul dorit de părinții de azi (deși îmi e greu să cred că unii au idee ce își doresc) este un fel de sfinx al perfecțiunii. Cred că jocurile video au avut un impact major, au impresia că poți, cu două click-uri, să combini toate trăsăturile și rezultatul să corespundă imaginii tale despre școală.
Profesorul este acel personaj care, atunci când intră pe ușa clasei, este perfect capabil să răspundă așteptărilor (inexistente) ale elevilor (pentru că ei nu știu de ce vin la școală), să îi facă să râdă, să se simtă bine, să le lipească „fericirea” pe față, să îi trimită acasă delirând, în extaz, și în același timp, fără ca aceștia să depună un efort, să le transmită mesaje subliminale pentru a pune bazele învățării. Așadar, un clovn pe care copiii să-l aplaude și de a cărui prestație să fie mulțumiți.
În niciun caz și sub nicio formă nu trebuie să le solicite vreun efort.
După ce a încheiat opera de supraveghere zilnică, trebuie să se gândească la evaluare. Să nu uite nicio clipă că el urmărește competențele elevului: ce știe și ce poate să facă (cu ceea ce știe) elevul. Nu mai contează ce ar trebui să știe și ce ar trebui să poată face cu aceste cunoștințe elevul. Profesorul trebuie să afle fix ce știe acesta și să îl recompenseze în consecință căci, totuși, știe ceva!
Așadar, dacă elevul poate număra până la 10 și doar atât, el trebuie felicitat, aplaudat, încurajat, scos în față, premiat, încoronat și imortalizat efortul pe un carton sclipitor cu titlul de diplomă. Și nu contează dacă este la grădiniță, clasa a patra sau a opta… Este o realizare pe care nu o poți trece cu vederea tu, ca profesor modern al timpului actual.
Relația cu părinții
Profesorul nu trebuie să uite nicio clipă că părintele este deținătorul adevărului, expertul universal în educație. Așadar trebuie să îmbrățișeze entuziasmat soluțiile acestuia, oricât de absurde ar fi ele.
Un părinte nu trebuie contrazis. Acesta are la îndemână o sumedenie de pârghii și cuvinte magice pe care le așterne repede pe hârtie și le expediază către inspectorat și/sau minister. Profesorul trebuie să știe de frica reclamației, căci aceasta este lumea în care trăim. Oricine reclamă și profesorul trebuie să stea mereu ghiocel, pentru că el nu are niciodată dreptate.
Mi-am dat seama că nu am una din competențele fundamentale ale unui profesor „cool” azi. Eu nu știu să intru în clasă și să nu fac nimic. Nu să citesc ziarul, ci să mă fac că lucrez, cum se îndemna, acum 33 de ani, la Revoluție. Să mă fac că predau, ca apoi să mă prefac că evaluez, să pun cu entuziasm nota maximă în catalog de sus până jos și să dau cu înțelegere nota de trecere, ca să nu traumatizez copilul. Am un defect major, nu pot să laud un copil dacă nu merită, și nu pot să spun că paharul e plin dacă în el e doar o picătură.
Acum, mai mult ca niciodată, dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste 5 ani, mi-ar fi imposibil să răspund. Pentru mine, Rubiconul dezastrului a fost trecut și nu mai există cale de întoarcere, altfel spus, nu mai cred că se poate schimba ceva ca lucrurile să funcționeze bine.
- A mai trecut un Întâi Decembrie - 2 decembrie 2024
- Un nai din hârtie pentru litera N - 24 noiembrie 2024
- Jurnal de profesor – clasa pregătitoare - 10 noiembrie 2024
După o absență destul de mare mi-aș fi dorit să citesc ceva optimist care să mă împingă și pe mine, părinte, să merg cu aplomb mai departe. Aceste rânduri sunt atât de triste și învelite în așa de multe starturi de deznădejde, supărare, mâhnire că mi-au tatuat pe suflet neputința din zbaterile mele.
Însă nu se poate să rămânem așa, trebuie să ne „pocnim” singuri, cei care știu că profesorul nu e cel descris de tine mai sus și să ținem drumul drept, cel al cunoașterii reale, care aduce într-un final meritocrația celor care trebuie să fie în frunte.
Mereu am spus că în acest proces trebuie să existe un trio iar el la lucreze la unison.
Și nu vreau să cred că nu mai este posibil. Chiar nu vreau!
Ioana, nu pot spune decât că ai dreptate. Însă am rămas prea puțini, nu mai avem cum să ajungem la acea „masă critică” și să impunem schimbare.
Pingback: Vinovații fără vină: profesorii | Talente de Năzdrăvani