legume la bloc. ciclul de viată la plante

Școala de-acasă în curtea de la bloc

Cum în sfârșit am ajuns la prima zi de vacanță din această vară, mi-am petrecut-o recuperând la telefon discuțiile de-o lună cu prietena mea. Printre altele îmi spune „stai să ud roșiile”. Care roșii?

Și îmi povestește cum a constatat, după o vizită la țară, că copilul nu înțelege la 10 ani de ce bunicul îl ceartă că a „călcat ardeiul”, dar el nu vede niciun ardei… doar o plantă verde cu două frunze. Așa că s-a apucat în grădina de la bloc, printre florile puse de ceva timp să fie frumos și aici, la oraș (chiar dacă a durat ca vecinii să nu-și mai arunce gunoiul pe fereastră), să cultive niște legume împreună cu copilul și să le vadă cum cresc, cum se „leagă” rodul, cum se coc. Ciclul de viață la plante.
Știind că e a patra, întreb și eu dacă n-au făcut la școală măcar experimentul cu fasolea. Pe-ai mei de la clasă i-am stresat cu proiectele de „crescut”, iar după ce ne-am lămurit cum e cu plantele, am făcut și cu animalele – ciclul de viață la hamsteri. Dar nu, el nu a făcut pentru școală.

Mi s-a părut minunată ideea ei și-am zis să o dau mai departe, căci e păcat. Văd mulți părinți care chiar doresc să facă ceva „altfel” pentru copilul lor și nu știu ce. Să cultivi câteva plante ar fi o idee.

legume la bloc. ciclul de viată la plante

Ciclul de viață la plante – scurtă lecție de științe la bloc. Și punere românească în scenă a basmului „Prâslea cel Voinic și merele de aur“, căci le privesc cum cresc și cu siguranță dispar după ce dau în pârg.

Dacă considerați că nu aveți un astfel de spațiu la bloc, se poate încerca în ghiveci, pe balcon. Sau la fereastră. O plantă e o responsabilitate, ea nu se duce singură să bea apă, îi e frig, are nevoie de lumină. O mulțime de lucruri se pot învăța dintr-un ghiveci și nu dintr-o aplicație pe telefon.

În cele din urmă, am stat și m-am gândit dacă eu pot face asta la școală. Dacă într-un colț de curte, într-un colț de București, pot să mă apuc să sap și să plantez, la primăvară, legume. E de pus pe listă, de cerut aprobări, pe-aici nu poți să te apuci să sapi așa, de nebun… Că vrei tu să vezi plantele cum cresc!

Copiii consideră laptele un lichid cumpărat ambalat de la supermarket. O să ajungem în același punct cu toate celelalte, fără să știm nimic despre ele. Dar de fapt… de vină este școala. Le cerem să știe tipurile de rădăcini, dar nu i-am scos niciodată la jumulit buruieni, ca să-și dea seama care e diferența dintre ele. Le vorbim despre planetă, despre ocrotirea mediului, dar câți au ieșit cu mănuși în parc, să strângă gunoaie?

Mi-am amintit la final de câteva din directivele pe care Spiru Haret le tot dădea, ca ministru, cum insista el pe educația aceasta practică, copiii să învețe să „facă” ceva. Acel lot agricol al școlii, pe care să cultive legume, care apoi să devină hrana lor la cantina pentru copiii cu dificultăți materiale. Sună cunoscut? Masa caldă pe care o cer mulți. Nu zic că atunci lucrurile nu costau… dar parcă aveau sens, se legau unele de altele și aveau un rezultat. Și încă un „detaliu”: pe vremea aceea, era un drept să mergi la școală, dar șansa o aveau puțini. Acum șansa o au toți, dar i-am pierdut valoarea.

dulap carton

Suntem experți în bătaie de joc (la școală)

Într-unul din sectoarele Bucureștiului, dar nu e regulă, așa e peste tot, s-au montat borduri verticale. Toate rețelele sunt pline de poze care mai de care mai stupide, borduri care dublează stâlpi, borduri care sunt montate în mijlocul trotuarelor… Însă după haha-urile de rigoare, nu știu dacă realizăm că „aici sunt banii dumneavoastră” e scris mare, cu litere pe care orice om normal la cap le vede chiar dacă sunt invizibile.

V-am mai povestit pe blog, dacă mă urmăriți, cum școala mea (cu scuzele de rigoare, nu pot să spun „școala în care lucrez” și nici „în care îmi desfășor activitatea”, pentru că așa suntem noi, profesorii, niște tâmpiți sufletiști care îl punem pe „mea” în toate: copiii mei, școala mea…) a intrat în renovare în timpul anului școlar. Așa se gândește practic în sector. Anul trecut, fix miercuri în săptămâna de dinaintea începutului de an, i-a găsit să schimbe termopanele vechi de câțiva ani cu altele noi. Să mai zic că luni și marți eu îmi aranjasem clasa pentru prima zi?? Ei, dar ce atâtea mofturi, las că fraierii ăștia de învățători n-au ce face în septembrie, să le mai așeze și a doua oară!

În octombrie au făcut izolația exterioară a clădirii. Când au lucrat pe partea cu holul, mai era cum mai era… când au lucrat pe partea cu clasele a fost delir. Zgomot și praf. Stăteam cu draperiile trase, ca să nu se mai uite copiii cum se plimbau muncitorii pe schele. Să deschizi fereastra? Ce-ai pățit, Bobiță, ai băut oțet… exclus! Dar s-a terminat undeva spre iarnă… când a sosit altă bombă: trebuie făcut și interiorul! Pocnind din degete, primăria a decis în miezul iernii ca 9 clase să intre de la un schimb la trei schimburi și să se mute în alt local, două stații de autobuz mai încolo. Ce dacă aveam copii mici care stăteau lângă școală, ba mai și veneau singuri! Fraierii ăia de părinți să vorbească ei cu șefu’ la job că au nevoie de o oră în plus dimineața să facă un ocol pe trafic nebun să ducă copilul la școală și de pauză la prânz să-l ia. Atunci am văzut comunitatea… care s-a strâns, l-a luat un pic la întrebări pe primar și… s-a ales soluția mai puțin proastă. (Proastă a fost oricum.) Vom învăța în două schimburi, timp în care se va renova la etaj. Când termină cu etajul, ne mutăm sus în două schimburi și se renovează parterul. Din februarie până în aprilie așteptam cu înfrigurare să ne mutăm „sus”, până când ne-am dat seama, după ce au făcut și refăcut proiectul și lucrările, că nu se va întâmpla. Ne-a apucat vara jos.

Începe mutarea…

Am început să împachetez tot ce era prin clasă. Deși toată lumea ridica din umeri și neoficial ți se spunea să iei acasă lucrurile cu adevărat prețioase… tot speram să se hotărască ceva, căci nu puteam să mut tot ce era acolo! În ultima zi de școală, surpriză, mă duc să iau cărțile pentru premiere din dulapul din clasă și… erau toate scoase grămadă pe hol. Am cedat. N-am mai putut, am zis multe și la nervi. Apoi am scos cărțile din dulapurile răsturnate și date peste cap, cu diplomele îndoite… și i-am întrebat și eu pe doreii ăia cum s-ar simți ei dacă copilul lor ar primi azi la careu o diplomă de-aia mototolită? Ce i-ar explica? Au lăsat capul în jos. Prea târziu.

Să mai zic că eram clasa a IV-a, copiii voiau să ne luăm „la revedere” la noi în clasă? Doamna, n-am mai apucat să spunem „pa” clasei…

Să revin. Cert e că cele 29 de cutii, pungi, pachete – le-am numerotat – zăceau acum pe hol. Scria mare cu marker negru numele meu pe ele. Cine intra în școală, știa clar cine stă cu calabalâcul în drum, cam cum e cu numele ălora pe toate gardurile. Erau acolo și o săptămână mai târziu când, disperată, împreună cu o colegă am cărat totul (ale mele și ale ei) într-o sală de la etaj, care era „terminată”. Le-am stivuit frumos în mijloc, dacă voiau să lăcuiască pereții ale noastre nu i-ar fi încurcat.

Nu trec două săptămâni și aflăm că „s-a dat dispoziție să fie totul gol” și că lucrurile noastre au fost mutate fără știrea nimănui din școală în clădirile modulare de afară. Mutate e mult spus. Aruncate grămadă poate. Iar peste ele, aruncat la propriu și tot ce au mai găsit prin școală. Nu am idee pe ce criterii… însă tot ce era în cancelarie a zburat. La container. Au fost salvate cu greu hărțile. Câteva cărți de povești. Aveți idee cât costă o hartă? Dar 10? Dar 50? Dar trusele de geometrie pentru tablă, instrumentele care zăceau pe jos, sparte? Aveți idee câte biblioteci nu au cărți pentru copii? De ce să le arunci?

Tot mobilierul din școală a fost luat cu camioanele. Sper că dus la școli mai puțin norocoase, deși unele bănci erau de-a dreptul de pus pe foc. Vine mobilier nou… nimic vechi nu se păstrează! Dumnezeu cu mila, eu știu că schimbi când vezi cu ce… Chiar să arunci așa, pe geam… tot…

Re-împachetarea

Am plâns înainte să plec de-acasă către școală. La telefon mesajul era… vino repede că se aruncă tot. Din grămada aceea de care vorbeam mi-am recuperat cu greu cutiile, doar o treime lipsea… nu știu unde… nimeni nu știe. Ce e în ele? În primul rând, biblioteca clasei. Acel colț de speranță că poți deschide o fereastră pentru copii. Și planșe. Și o sumedenie de materiale didactice. Planșele colegei mele, cu literele din abecedar, erau la tomberon. Am salvat câteva și niște planșe cu cifre.

Vor fi duse – încă o mutare – în alt local al școlii. De unde… numai Dumnezeu știe cine ni le aduce înapoi! Și câte din ele se vor mai întoarce. Însă în septembrie când începe școala… când pereții vor fi goi, când vei avea nevoie de planșe, când vei întreba unde este cutia X, în care le pusesei frumos… ei… lasă, sunt niște hârtii, te descurci tu să faci altele!

Literele alfabetului, cu tot cu grupuri de litere – sunt vreo 40 de planșe. Pune și cifrele până la 20. Apoi, dacă nu vrei în clasă o atmosferă bacoviană, tristă și cenușie, printezi color. La centrul de print – 1-1,5 lei pagina A4. Dacă le vrei mai mari, nasol. Un afiș mai mare, pe la 30-35. Mi-am rulat harta României cu tabla înmulțirii și circuitul apei în natură, plus încă câteva planșe de la istorie, sau cu animale și fenomene meteo. Dacă se pierd… ce contează banii dați să le printez?

Făceam un calcul simplu… o multifuncțională color – 1000 lei, la 25 de copii – 40 lei de fiecare. Dacă socotim la 1 leu printul color, o singură fișă dacă imprimi pe zi, într-o lună și jumătate de școală ți-ai scos banii pe ea. Dar astea ar trebui să vină de la primărie. Acolo însă nimănui nu-i pasă. Ești dispus să aștepți evaluarea listei de „necesar”? Stai 3 luni până ți se aprobă? Și la clasă ce faci? Și până atunci, eu cum mă descurc? Îmi decontează de la primărie dacă strâng bonurile de la centrul de print? Imprimanta școlii (dacă are tonner) e alb-negru. Știți cum e să dați o fișă celor mici, să le spuneți să așeze obiectele în serie și să le explicați „vedeți că primul e roșu, al doilea galben, al treilea albastru, apoi roșu… ce desenați după?” Îi pasă cuiva de câți bani scot părinții și profesorii ca să cârpească sistemul acesta bolnav?

Nu mai am lacrimi să plâng. Nu știu ce voi mai găsi la toamnă din ce aveam în frumoasa mea clasă. Închid ochii și văd doi ani de muncă puși la tomberon de niște oameni care… nu cred că au dat doi bani pe ele nici când erau mici.

De ce atâta bătaie de joc? Pentru că, de fapt, primăria nu a dat banii pe toate aceste materiale didactice. Pentru că, dacă s-ar trezi la început cu lungi liste cu planșe necesare, care pe piața liberă costă de te rup, poate că nu ni le-ar fi pus așa, la coș…

Și pe când tot îmi plângeam eu de milă pentru toate cele de mai sus, o prietenă m-a încurajat: dar ești sigură că termină totuși de renovat?

Peștișori – colaj cu buline

M-am uitat în urmă, prin articolele acestui an și cred că e cel mai sărac în proiecte artistice din toată istoria blogului! Trebuie să-mi revin cumva cu timpul și cu entuziasmul, căci am înecat destule corăbii anul acesta. Așa că am zis să încerc ceva mai colorat, în ton cu vacanța și în același timp să mă „recalibrez” pentru provocările ce vor urma de la toamnă… altă vârstă… alte variante de lucru.

Peștișorul de mai jos este potrivit copiilor mici care se descurcă binișor cu foarfeca. Decupajul este necesar pentru peștișorul pe hârtie folosit ca suport pentru lipit. Apoi aveți nevoie de buline colorate. Eu le-am confecționat folosind un perforator cerc. Pentru un copil de 5-7 ani, exercițiul este extrem de util, perforatorul necesitând un efort de apăsare util antrenamentului mușchilor mâinii, așa că nu vă recomand să îl „scutiți” de efort dacă aveți perforatorul acasă. Pentru cei care lucrează la grădiniță sau la școală… ar fi ideal să aibă fiecare perforatorului lui pentru proiectele de lucru manual, însă e cam nerealizabil acest lucru.

De asemenea, dacă tot discutăm de competențele ce trebuie formate, pentru cele din domeniul ecologiei vă recomand să aveți acasă o „lădiță cu resturi”. Nu vă grăbiți să aruncați imediat hârtiile colorate rămase de la proiectele realizate, din ele puteți decupa apoi cu perforatorul sau, de ce nu, să tăiați mici bucățele pe care să le folosiți pentru tablouri-mozaic. Această cutie cu „de toate” se poate dovedi extrem de utilă când cauți idei și soluții și poți descoperi aici o mărgică, un nasture, o bucată de sârmă sau de dantelă…

Bulinele folosite pentru peștișori au fost astfel reciclate din diverse hârtii rămase de-a lungul timpului. Pentru finalizare, am pus la încercare pe înotătoare creioanele cerate de apă, cu un rezultat ce nu s-a dovedit atât de bun pe cât speram eu, dar e decent și vesel.

Peștișori: colaj cu buline

Pentru a fi mai ușor de explicat montajul copiilor, am filmat așezarea unui rând de solzi. Pentru o activitate cu adevărat integrată, vă recomand să profitați de ceea ce acasă există din plin, dar nu și la școală: timp. Puteți cumpăra un pește cu solzi (crap ar fi bun), să studiați cum și unde sunt așezați solzii, cum sunt orientați și la ce folosesc. În funcție de curiozitatea copilului, puteți trece la studierea alcătuirii interne, cum respiră, cum plutește, unde sunt situate branhiile sau, dacă nu e curios, de dragul proiectului puteți rămâne la solzi.

Instrucțiunile de lipire sunt următoarele: începând de la coadă, așezați pe rânduri bulinele; discurile de hârtie se ating, dar nu se suprapun. Pe următorul rând adăugat, discurile ating nivelul la care se întâlnesc cele de deasupra, acoperind spațiul rămas liber între ele. De preferat să aveți mai multe culori, astfel încât să nu lipiți unul lângă altul doi solzi de aceeași culoare. Când ajungeți la margine, îndoiți sau tăiați discurile pentru a se potrivi cât mai estetic cu putință. Ultimul rând, care se termină înainte de branhii, vă recomand să îl alcătuiți din jumătați de discuri, așa cum apar și în poză. Accesoriile sunt alese apoi de artist, după „gust” puteți folosi ochi mobili sau alte sclipiciuri.

De asemenea, dacă realizați conturul pe carton, puteți decora ambele părți și apoi peștișorii se pot transforma în decorațiuni suspendate pentru camera copilului sau casa bunicilor, să aibă cum să-și aducă aminte de nepoți la toamnă, când se întorc la școală.

Mai susaveți imaginea cu cei doi peștișori și urmează filmulețul demonstrativ, iar de aici puteți descărca modelul printabil.

instrumente geometrie flexibile

Nu am chef azi… de mers la școală!

A venit vacanța și deja amintirea școlii e undeva acolo, departe. Totuși, ultima sarcină pe care am avut-o de scris în catalog a fost numărarea absențelor. S-au strâns destule…

Nu e deloc o plăcere să pun absențe, însă… ce să faci? Decizia de a le pune e veche, din primul meu an de învățământ, în urmă cu 20 de ani. Predam atunci la un liceu central, zonă de trafic și eram terminată de frică să nu plece „copiii“ (doar cu câțiva ani mai mici decât mine), să pățească ceva și să am eu de suferit o viață că n-am scris o absență în catalog. Așa că i-am anunțat, cu părere de rău, că la mine absențele se vor pune. Nu aveai chef de oră – na, fusesem și eu a XII-a și nu mă interesau materiile la care nu aveam de dat bac-ul sau admiterea la facultate – vii, îmi spui, te duci în ultima bancă și scrii/citești la ce vrei tu. Dar nu chiulești. În cele din urmă am ajuns la un compromis, eu spuneam o poveste scurtă, ei notau și rețineau esențialul – în final erau copii buni și silitori, nu stăteau pe telefoane când îmi cereau voie să lucreze tonele de teme de la școală și de la meditații. Doar că atunci m-am obișnuit să pun absențele…

Acum, de când am revenit la cei mici, teama a fost și mai mare. Am și eu doi copii acasă, nu-mi permit să mă joc. Mulți dintre elevii mei stau în cartier, la doi pași de școală și vin singuri, deși regulamentul școlar prevede că elevii de la ciclul primar trebuie să vină și să plece însoțiți de la școală. Au doar de trecut bulevardul și văd și eu când mă duc la muncă cum forțează roșul semaforului chiar șoferii de la STB pe trecerile de lângă școală. Așa că îmi stă inima. Când se face ora 8 și nu-i văd pe toți în clasă și nici pe telefon n-am sms de la părinți… cum să nu te gândești, Doamne-ferește, că poate păți ceva? Și dincolo de necaz și suferință, te mai alegi și cu altele că nu ai scris trei semne în catalog.

A fost tare greu până am obișnuit părinții să completeze cererile de motivare, să le înregistrez la secretariat, să le aprobe directorul. Mă gândesc că pe la noi e cumva impresia asta că, dacă n-ai chef, azi nu te duci la școală! Prin țările alea cu care vrem să semănăm, dacă la 8 copilul nu e în clasă e sunat imediat părintele. Dar la noi… ai chef de concediu în prima săptămână de școală, că e mai ieftin? Ce mare scofală, învoiești copilul…

M-am gândit la tema aceasta pentru că e încă o enigmă pentru mine cum poți să ții copilul acasă, să știi că strânge absențe, apoi să fii „șocat” că i se scade nota la purtare. Păi… regulamentul acela pentru cine e? De ce atâtea procese verbale la început de an că ai luat la cunoștință și tu, părinte, și tu, elev? Cum e posibil „să nu știi că are absențe“ un copil mic? Nu a stat acasă cu voia ta? Până încep e să chiulească cu bună știință mai sunt vreo 6 ani… Și în cele din urmă, nu dai și tu nițel pe la școală, să vezi ce mai e în catalog?? Poate că da… calificativul acela la purtare nu ar trebui să aibă legătură cu absențele, mai ales la vârstele mici. Însă până la modificarea regulamentului, nu contează vârsta școlarului.

Am întâlnit și alte reacții… cum, dom’le, să scazi nota la purtare la ciclul primar, că demoralizezi copilul! Ba mai bine i-o scazi la primar, până învață că la școală există și obligații, decât să i-o scazi la gimnaziu, când contează cu adevărat la medie. Ce poți face mai mult decât să notifici părintele? Să te duci tu să-l iei la școală? Nu e niciodată o plăcere să scazi o notă la purtare… dar a cui e vina? Poate că la liceu nu știi că odrasla ta n-a dat 3 zile pe la școală. Dar la primar cum să vii cu scuza asta? Adică tu, părintele, unde erai când copilul a lipsit? De ce nu i-ai dat bilet de învoire? Cum e posibil să ajungi la 60-100 de absențe și să consideri că „nu e grav”?

Și apoi, lipsesc si nu recuperează, venind cu scuze că vai, eu nu știu că n-am fost. Și a cui e vina? A mea? Cum să reușești să progresezi dacă sari ca broasca de la o lecție la o alta, lăsând trei între ele neparcurse?

Voi cum procedați când decideți să învoiți copilul? Se pun absențele?


Pentru a nu pierde câteva răspunsuri valoroase, le preiau aici:

Școala banilor bine-crescuți, Cristina Andone

Școala banilor bine-crescuți – Cristina Andone

Acum doi ani am remarcat cu plăcere pe lista activităților de la Festivalul de Știință (septembrie) un atelier propus de BCR – „Știința banilor“. Deja se vorbea în piață despre necesitatea educației financiare într-o societate prinsă în vâltoarea consumului și văzusem propuneri de cursuri pentru copii, dar și pentru adulți. Am colaborat atunci și i-am invitat și la mine la clasă, deși eram conștientă că nu poți face primăvara cu o floare… însă pentru cei câțiva copii care chiar au ajuns să povestească și acasă despre activitate consider că a meritat.

Printre toate tipurile de „educații“ pe care ni le propunem (și nu sunt puține, iar școala nu e deschisă către ele – antreprenorială, sexuală, pentru democrație etc.), educația financiară este foarte, foarte greu de realizat, căci presupune modificarea unui comportament adânc înrădăcinat în mentalitatea noastră. În ciuda faptului că poporul nostru are câteva mostre de inteligență în domeniu, cum ar fi „nu te întinde mai mult decât îți e plapuma“, totuși în prezent nu cred că mai funcționează. Merge de minune să faci paradă, să fii în ton cu ceilalți, cu ultimul răcnet de bascheți sau telefon, să dai bine… Însă, cu ce preț?

Părinții mei nu s-au „ocupat“ propriu-zis de educația mea financiară, așa că sunt convinsă că trebuie să fie ceva și în gene. Poate că de la bunici, care nu au dus-o pe roze, cumpătarea s-a propagat nițel. Mama a fost mereu mână spartă. Are/n-are nevoie de ceva, ea dacă iese în oraș nu vine cu mâna goală, orice prostie i se prinde de degete pe motiv că „era ieftină”. Așa că pentru ea cel mai rentabil e să lase portmoneul acasă. Tata, cu activitățile lui extra, a avut mereu o mică rezervă pusă de-o parte, din care reușea să ne facă nouă poftele. Însă copilaria mea e dominată de coșmarul dosarelor cu chitanțe. Când luau salariul puneau mereu ambele teancuri cu bani unul peste altul. Îmi plăcea să-i număr și să-i ajut să-i pună câte 10, apoi începea repartizarea: CAR, lumină, chirie etc. și constatam cu stupefacție, alături de ei, că teancul rămas fără etichetă, adică al nostru, nu mai era deloc atât de mare. Știam așadar că sacrificiile trebuie făcute de întreaga familie și nu am fost niciodată un copil pretențios. Nu ceream luna de pe cer și nu făceam mofturi la mâncare, știam că mama se dădea peste cap să avem lapte, brânză și mai ales carne, produs de contrabandă în acele vremuri. Atunci poate am învățat cel mai bine ce înseamnă bugetul sau ugetul, așa cum apare într-una din poveștile Cristinei Andone.

Școala banilor bine-crescuți, Cristina Andone

Școala banilor bine-crescuți, de Cristina Andone. Disponibil la Libris elefant Cartepedia  librariaHumanitas    

Am parcurs repede paginile din Școala banilor bine-crescuți, căci am intuit repede (confirmarea am primit-o pe parcurs, de la Cristina Andone, dar am regăsit-o și la finalul volumului 1) că este soluția pentru a reuși acolo unde metodele tradiționale dau greș. Dacă vrei să schimbi un comportament la un copil mic, ai două soluții. Prima este să-i oferi un model, însă mă îndoiesc că funcționează în condițiile în care copiii de azi sunt obișnuiți să primească orice și tantrumurile din magazine sunt la ordinea zilei. A doua este să recurgi la joc și la poveste. Este ceea ce acest volum face: folosind personaje imaginare – animăluțele din pădure, pune în scenă comportamente negative din punct de vedere financiar. Nu vei reuși niciodată să-i faci suficientă morală unui copil mic în așa fel încât să-i schimbi comportamentul, însă spune-i o poveste țintită și s-ar putea să fii tu însuți impresionat de efect.

Poveștile mi s-au părut delicioase și abia aștept să le folosesc la școală, să le comentez împreună cu copiii și să tragem învățămintele necesare. Cred că avem musai nevoie de o poveste mai țintită pe comportamentele de excursie… și colegele de la catedră știu ce spun: acel moment când cobori gașca din autocar și se opresc ca struții unde sclipește mai tare, aruncă banii pe toate rahaturile care licăresc sau pocnesc, apoi se vaită că i-au terminat. Nu sunt nici adepta cumpărării de „amintiri” – preferam să le trimit părinților o carte poștală sau să scot apoi poze cu mine la diverse obiective. E greu să înveți un copil care este prețul banului, mai ales al celui muncit, apoi să înțeleagă că sacul fără fund există doar în poveste.

Recomand cu drag cartea, în primul rând profesorilor de la clasele mici, care sunt obișnuiți să se lupte cu morile de vânt în ceea ce privește schimbarea comportamentelor. O recomand și părinților, cu mențiunea că ar trebui să citească întâi singuri poveștile, iar dacă se regăsesc în pielea unor personaje, să încerce întâi să-și schimbe ei comportamentul. Abia atunci va avea efect intervenția asupra copilului, când va avea și modelul, dar și povestea alături.

Aștept cu nerăbdare al doilea volum, căci sunt încă multe de spus. Mă bucur și că drumurile autoarei și cele ale campaniei BCR de educație financiară s-au intersectat, căci, nu-i așa, unde-s doi, puterea crește. Așa mesajul poate ajunge la mai mulți destinatari și încet-încet lucrurile vor începe să se schimbe.

Jocuri logice și de antrenament - editura Paralela 45

Jocuri logice și de antrenament – editura Paralela 45

În primăvară, chiar după ce bifasem în săptămâna „altfel” matematica distractivă (e drept că anul acesta deloc distractivă după comentariile copiilor), a apărut la Editura Paralela 45 o colecție cum mai rar găsești acum pe piață pentru copii: Jocuri logice și de antrenament. Spun „mai rar” pentru că senzația mea când le-am răsfoit a fost aceea de întoarcere la copilărie, la colecția de reviste Șoimii Patriei, Luminița, Mihaela, almanahurile de cele mai diverse tipuri pe care le vânam la sfârșit de an, toate pline cu jocuri de acest tip. Uite-așa mai scutur de la naftalină un articol mai vechi, poate văd și copiii de azi cum arătau „cărțile” noastre. Nu cartonate, nu lucioase, dar „deștepte”!

Mi-a părut rău că nu am știut de colecție înainte de ora „distractivă” de anul acesta, pentru că aș fi reușit, cu ajutorul ei, să improvizez măcar o urmă de amuzament în acea zi extrem de serioasă. Sunt exact genul de cărticele, sau hai să le zic mai bine caiete de lucru, pe care copiii să le țină la școală în sertarul lor și la care să apeleze atunci când „au terminat”. La orice probă de evaluare ar rula, dacă e creată cum trebuie, măcar vreo 5 tot trebuie să termine (mult) mai devreme decât ceilalți. Când încep cu refrenul acesta… „Doamna, am terminat!” – „Și eu… Și eu…” trebuie să existe un plan de rezervă.

La cei mici funcționează mesajul scris pe foaie – „Dacă ai terminat, colorează desenul”, dar la cei mari e un motiv în plus de plictiseală. Până semestrul trecut, când eram singură în clasă, fără tura de după-amiază, soluția era biblioteca clasei, de unde se serveau măcar cu o revistă, să aibă ce face până se sună. Apoi, când din considerente de „cei de după-amiază distrug tot” am încuiat biblioteca, nici că s-au mai apropiat așa ușor de ea! Ce bune ar fi fost volumele acestea să-i țină ocupați, dar și să-i provoace nițeluș altfel decât reușim noi prin conținuturile clasice…

Totuși, propunerile de joacă ale colecției nu sunt deloc departe de ceea ce programa propune, așa cum sunt structurate și volumele, pe vârste. Sunt 6, deși clasele de primar sunt 5, pentru că e relativ greu să tragi o linie. Cumva și cei de clasa a IV-a trebuie să aibă o „provocare” mai serioasă cu care să-și încerce puterile.

La prima răsfoire – pe toate simultan – vezi imediat că sunt tipărite la două culori. Mai multe le-ar fi făcut poate mai atractive grafic pentru copii, însă nu cred că imaginea fotografică este cea importantă la genul acesta de joc. Atenția trebuie să fie în altă parte. Mi s-a părut însă amuzantă legătura între culoarea coperții și cea de la interior, cu tonuri și nuanțe.

Jocuri logice și de antrenament - editura Paralela 45

6+ este recomandat clasei pregătitoare, deși aș zice că pentru al doilea semestru, când deja cunosc literele și buchiseala funcționează pentru a nu depinde de un adult pentru lectura cerințelor. Nu că e un lucru rău, dar adulții care lucrează cu copiii au un defect major: ei știu mai bine tot ce trebuie făcut, nu lasă deloc copilul singur să exploreze și să gândească. Cum adică, n-a priceput în primele 5 secunde după lectură? Musai îi dai mură-n gură tu repede… Tipurile de jocuri incluse sunt cele de asociere diversă (umbre, funcționalitate, imagine-cuvânt, refacerea întregului), pătrate magice de toate tipurile, serii crescătoare și descrescătoare, aranjare în serie după model, exerciții de cultivare a limbii, identificare a sunetelor, formare de perechi și de mulțimi după anumite caracteristici, raportarea numărului la cantitate, probleme cu operații aritmetice simple (adunare și scădere), exersarea lateralității, intuirea formelor geometrice, orientare spațială, utilizarea orientării în grafice și tabele. La final, sunt incluse soluțiile exercițiilor mai dificile (în toate volumele).

Următoarele diversifică tipurile de jocuri și crește dificultatea acestora, ajungând la 11+ la probleme de logică matematică, cu mai multe operații sau care solicită deprinderi și abilități mai fine de atenție la detalii și vedere în spațiu. Ceea ce reușesc din plin toate caietele este ca, prin joc, așa cum și trebuie la această vârstă, copilul să învețe. Și e bine să se lupte singur cu ele, iar ajutor să înveți să ceri doar când ți-ai epuizat toate ideile și forțele. Copiii de azi sunt generația google. A aruncat un ochi și nu a intuit rezolvarea? Îl ia pe nu știu în brațe și strigă după ajutor. Îmi povestește o colegă ce stă la after-school că vin, deschid caietele și încep: nu știu să fac tema! Dar… ai citit lecția? O dată, de două, de trei… Constatau surprinși că, după ce citeau, tema era mai mult decât simplă!

Însă copiii noștri sunt obișnuiți să fie scutiți de „greu”, începând cu vârsta cea mai fragedă, când nu sunt lăsați să facă nimic. Doamne-ferește să fie frustrați că nu pot încheia un nasture sau lega un șiret… apoi ghiozdanul e prea greu… și în cele din urmă școala e copleșitoare. Și ca o paranteză, părinții sunt speriați de-a dreptul să-i lase să se plictisească. Nu cumva să stea într-o sală de așteptare să numere plăcile de gresie… suzeta electronică funcționează, imediat sunt cuplați la telefonul magic și salvator.

Poate vă gândiți și la o altfel de soluție, mai ales acum în prag de vacanță când momentele „moarte” vor fi destule – un drum lung cu trenul sau cu mașina, ori stat la umbră în orele toride ale amiezii.

View this post on Instagram

La joaca #edituraparalela45 #jocurilogice

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Revenind, vă recomand ca, dacă vă hotărâți la un volum conform vârstei, să îl luați împreună cu cele „vecine”. Dacă întâmpină dificultăți, poate coborî nivelul, iar după antrenament să urce iar. Și, la finalizarea volumului potrivit, va avea și o provocare cu care să-și încerce puterile. E ca la săritura cu prăjina. Dacă ai trecut peste un nivel, de ce să nu urci mai sus?

Caietele sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45 (acum și cu reducere), dar și în librării precum  Libris  Elefant  eMag  Librărie.net  Cărturești  Cartepedia  Cel

Ultima zi de școală

Ziua cea mai lungă (și de fapt cea mai scurtă) e cea pentru care te pregătești intens. Finalul de clasa a IV-a a venit parcă prea repede. Eu cu ale mele pe lângă – parcă în martie m-am suit într-un carusel și m-am dat jos azi. Săptămâna trecută a fost cumva avanpremiera, căci am sărbătorit împreună cu clasa mea momentul acesta final: o petrecere la școală. Chiar dacă în București e la modă să te spargi în figuri, la localuri cu terasă și piscină, cu ținute extravagante, eu mi-am dorit lucruri mai simple: în primul rând, să fie toți, fără excepție. (Au fost excepții, bine întemeiate.) Apoi, momentul acesta să nu fie copleșitor pentru părinți, financiar vorbind (și n-aveți idee ce poți face cu 50 de lei, delegarea responsabilităților și puțină gândire). În cele din urmă, să fie de neuitat pentru copii. MEMORABIL, așa cum mi-au spus după!

Așadar… tema: „O noapte la școală”. Ideea nu e originală, a fost inspirată acum multă vreme de programul o noapte la muzeu  de la Antipa, doar că acolo e peste 200 lei să dormi și să mănânci o porție de cereale. Când le-am spus copiilor de ideea mea, au explodat. Mai greu a fost să conving conducerea că nu distrugem școala dacă rămânem peste noapte. S-au obișnuit (greu) colegii de la școală cu stilul meu mai „altfel”, însă cred că ideea asta a mai pus niște biluțe în contul meu, din seria fata asta n-are sigur toți sateliții pe orbită. Până la urmă… ce-am făcut? Am atârnat beculețe, am stins lumina, am pus muzică, am mâncat senvișuri, apoi o friptură de la Kaufland cu cartofi, am tăiat pizza de pe listă, căci era prea mult, am mâncat tort, am făcut concurs de talente, ne-am chinuit două ore să adormim, căci nu „ne” lua somnul. Normal că băgați în saci, unul lângă altul, se chicotea la greu și toate amenințările mele erau inutile… Am dormit trei ore, ne-am trezit, am strâns, au venit părinții, am măturat/spălat clasa, am plecat acasă. Toate bune și frumoase. Nimic special. Atunci… de ce atât de „ciudat”? Te poți distra oricum dacă vrei cu adevărat!

Și pentru că am tăiat pizza de pe listă, dar banii oricum erau strânși, am reprogramat-o pentru ultima zi de școală. Serbarea la 8:30, după premiere urma să rămânem să mâncăm „o felie”, să bem un suc și să încheiem voioși ultima zi de școală din clasa a IV-a. Ne-am fotografiat în toate combinațiile dorite, ne-am luat în brațe și ne-am despărțit.

Am stabilit de prin aprilie să ne facem agende de amintiri. Mi-a părut tare rău că nu și-au făcut toți, însă eu am avut grijă ca într-a mea să scrie chiar toți, să nu uit niciunul. Au lipit scrisorelele, pe lângă mesajele scrise „la vedere”. Azi, ajunsă acasă, am stat să le desfac pe toate. Am promis de dimineață că nu plâng, să nu stric bruma de machiaj pentru poze. Dar acasă… altă poveste! Știu că nu sunt perfectă, dar mă bucur că i-am învățat să spună ce gândesc. Unii mai au de lucru, dar sunt pe calea cea bună. Dar alții îmi dau doza de optimism, voie bună și sunt în stare să-mi schimbe ziua:

  • Când sunteți tristă, să citiți această scrisoare și să vă gândiți că totul va fi bine și nu uitați să zâmbiți!
  • Vă mulțumesc că tot timpul încercați să ne explicați pe înțelesul nostru!
  • În plus, sunt sigură că nicio altă învățătoare nu ne-ar fi luat hamsteri!
  • Mi-au plăcut foarte mult orele de muzică și a fost tare drăguț când ați cântat la acel instrument!
  • Iubesc experimentele la științe! 
  • Când voi mai auzi numele Cristina, îmi voi aduce aminte de dumneavoastră!
  • În acești doi ani cu dumneavoastră am avut parte de distracție, dar și de răsturnări de situație, iar dumneavoastră le-ați reparat, ați făcut tot posibilul să ne învățați cum să fim drepți și cinstiți în viață!
  • Nu lăsați la o parte copiii mai slabi la carte. Când v-am cunoscut nu vă plăceam, deoarece m-am obișnuit cu cealaltă doamnă. Dar pe parcursul anului am început să vă iubesc ca pe mama mea. 
  • Eu vă sfătuiesc să faceți excursii cu noii elevi, chiar dacă nu vine toată lumea.
  • Cred că ar trebui să le dați trei ore de „Arte vizuale și abilități practice” și să fiți la fel de creativă cum ați fost cu noi.
  • Sper ca pe viitor să fiți bună și cu copiii mici. Sunt norocoși să vă aibă.
  • În toți anii în care am fost alături de dumneavoastră am învățat o lecție importantă: „Nu judeca pe nimeni”.
  • Am o singură rugăminte: să le aduceți veverițele celor mici. Măcar ei să se bucure de asta!
  • Când v-am văzut am crezut că sunteți o doamnă puțin cam rea, însă sunteți bună, glumeață, zâmbăreață și uneori foarte, foarte puțin rea când facem năzdrăvănii.
  • Bună, amuzantă, ironică (de cele mai multe ori) și… TÂNĂRĂ! 
  • Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că sunteți profesoară de istorie, dar… vă iubesc!
  • Uneori v-am mai și supărat, îmi cer scuze. Să-i țineți pe cei de la clasele mici în frâu.
  • M-ați învățat să cos, să scriu o scrisoare unui copil pe care nu-l cunosc.
  • Pe unii ați reușit să îi schimbați, pe alții nu. Dar nu a fost destul timp.
  • Mie mi-a plăcut când ne-ați dat multe teme.
  • Recunosc că uneori nu prea mi-am făcut temele, dar m-am străduit să nu rămân în urmă cu lecțiile.
  • Mi-a plăcut la dumneavoastră că ați luat lucrurile mult mai în serios.
  • Știu că de multe ori v-ați supărat pe mine că scriu urât, că nu eram tot timpul atent la ore, dar eu vă iubesc, vă apreciez și vă respect.
  • Alături de dumneavoastră am învățat să îmi placă istoria.
  • Îmi pare foarte rău că nu m-am descurcat prea bine la școală, dar m-am distrat și a fost frumos!
  • Când voi fi mare o să vă contactez și o să vă arăt ce am ajuns datorită dumneavoastră. Mulțumesc pentru tot!

Am terminat de citit agenda… am completat apoi paginile rămase goale cu pozele lor de la panou, cu pozele pe care le aveam de la activitățile împreună. Mai am de făcut coperta… este cel mai frumos cadou, cea mai frumoasă amintire pe care o puteam avea! Unică și neprețuită, îmi va aminti mereu de ei așa cum sunt, frumoși și speciali.

Și cum întotdeauna se poate și mai bine… mi-au pregătit, în secret, o cutiuță cu amintiri. Pe capac – o poză din prima zi de școală, un pic trucată, căci au mai și lipsit și au fost adăugați, să fie toată lumea. Înăuntru? Orice, de la bilețele, pietricele, floricele prinse pe șnur, o diplomă semnată de toți (cea mai iubitoare doamnă), talismane norocoase făcute de ei. Cutiuța aceasta a avut deja două sesiuni de plâns și închei cu unul din mesajele care m-au terminat:

Dragă Cristina, 

Dumneavoastră ați încercat atât de mult să schimbați ceva la noi. La unii a mers, la unii nu, dar niciodată nu te gândi la cel mai rău lucru posibil, ci la cel mai bun! Eu apreciez efortul făcut de tine!

Am mai bocit un pic, mi-am mai reproșat, citind, 1000 de lucruri, uite, X, nu intuiește vocativul, Y numărul de i-uri, Z cratima… Alte 1000 de lucruri pe care aș fi putut să le fac. Acum am pus punct și am tras linie uneia dintre cele mai mari provocări ale vieții mele de până acum: am preluat o clasă atașată de fosta învățătoare, cu multă experiență la catedră, nu debutantă la cei mici ca mine (căci anii la gimnaziu și liceu chiar nu se pun). Am tremurat ca varga în primele săptămâni de școală, ca să aflu abia acum că și ei erau la fel de emoționați. Am fixurile și defectele mele, însă ei îmi arată că am reușit!

De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Povestiri istorice de acum un veac și mai bine

Târgul de carte de luna aceasta a îmbogățit colecția mea de cărți pentru copii. Timp să am, căci lecturi sunt destule! Însă chiar și așa, prima care și-a făcut loc pe noptieră a fost apariția de la Editura Humanitas Junior, De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. Nu aveam cum să le ignor, curiozitatea era prea mare și nu numai pentru faptul că istoria este una din pasiunile mele.

Printre cărțile de pe raftul copilăriei mele erau și cele trei volume ale lui Almaș de povestiri istorice. Le-am sorbit cu nesaț și până când la școală am început să rup povestea de adevăr, acea aură de legendă s-a menținut. Cum în clasa a IV-a am învățat tot după manualul domnului menționat, în stilul „patriotic” și „spălător de creiere mici”, m-am bucurat când gimnaziul, în zorii epocii libere, a mai dat la o parte din laurii și meritele cu care unele personalități istorice nu prea aveau nimic în comun și a scos la lumină adevărații eroi.

Eram curioasă și pentru că prin primăvară am susprins în online o discuție despre cât de „crude și absurde” sunt povestirile istorice, cum speriem inutil copiii, făcându-se referire la scena martiriului familiei Brâncovenilor. Se menționa în discuție faptul că marele domn a fost jupuit de viu, umplută pielea cu paie, asta după cruzimea decapitării copiilor. Nu-mi aminteam, deși Evul Mediu nu a fost deloc perioada mea favorită de studiu, să fi citit pe undeva asemenea detalii. Am sunat și un prieten, mult mai aproape sufletește de perioada în discuție, să întreb dacă e vreo cronică, vreun document care să menționeze minunea asta. Nu, nu este. E adevărat că torturile îndurate până la decapitare și apoi umilințele la care a fost supus trupul său fără viață întrec imaginația (deși să fim serioși, la ce jocuri joacă copiii pe telefon… numai când mi-au povestit elevii mei de Granny… nu cred că îi mai înspăimântă), însă versiunea aceasta îmi era străină.

Revenind la cartea menționată mai sus, mi se pare extraordinară ca modalitate a unei regine străine ce a adoptat o patrie să o facă cunoscută peste hotare. Poveștile sunt spuse frumos, cu suflet și merită citite, mai ales cele care au în centru figura soțului său, Regele Carol I, figură de marcă a istoriei românilor asociată cu Independența României. Ca să fac iar o paranteză, vă invit să citiți acel minunat manual de istorie din vremea comunistă (disponibil în pdf online), lecția despre cucerirea independenței de stat. Nicăieri nu veți găsi niciun cuvințel legat de Carol I, care nici măcar nu era rege la acel moment, nici de Țar, nimic care să aibă legătură cu monarhia. Armata română era așa, o formațiune care pleca la luptă, condusă de entuziasmul popular… nimic despre cel care a modernizat România de la urcarea sa pe tron în 1866.

M-a impresionat un fragment de scrisoare ce prezintă frontul în iarna războiului, trimisă de Carol Elisabetei:

De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Cartea este disponibilă online la editura Humanitas eMag Elefant Libris (poate fi răsfoită) Cărturești  Cartepedia  Cel.ro    Librarie.net  Diverta  

Sunt sigură că Regina nu a stat să scuture de praf în arhive documente străvechi, însă este admirabilă pasiunea cu care ea a înțeles să-și îndeplinească misiunea față de poporul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o. A prelucrat, cu talentul ei, povești pe care le-a publicat în străinătate pentru a face cunoscută tuturor noua ei casă. Deosebit de emoționantă mi s-a părut povestea Meșterului Manole și Pietrele Doamnei, un narator deosebit capabil să țină cu sufletul la gură cititorul.

Însă surpriza pe care mi-a rezervat-o volumul a fost alta… Am ajuns la Constantin Brâncoveanu și nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit exact scena care mă șocase cu ceva timp în urmă! Așadar, undeva citiseră ei, acum am aflat și unde. Cred că e important ca atunci când recomandăm copiilor povestiri istorice să fim capabili să le explicăm apoi și care este adevărul istoric, sau dacă acesta este cunoscut. Ca exemplu, despre perioada Antichității cunoaștem puține… dar poveștile sunt multe în literatură, mai ales despre Decebal!

Apropo de legende și adevăruri, povestea Stai! Cine-i acolo? mi se pare ingenioasă. Nu m-aș fi gândit niciodată că umbra lui Ștefan cel Mare l-a protejat pe Regele Carol pe frontul din Bulgaria… Însă ce modalitate mai frumoasă de a intra în galeria patrioților decât revendicându-te de la strămoși consacrați?

Cartea arată minunat, copertă groasă și pagini cu bordură florală ce amintește de cărțile medievale decorate manual. O recomand cu drag copiilor, mai ales celor care știu și un pic de istorie și pot completa cunoștințele științifice cu detalii mai colorate, de poveste. Este recomandabilă și adulților – și nu săriți peste introducere! Personal consider că ne apropie un pic altfel de un personaj pe care istoria (așa cum o studiem noi, mai mult politică) îl neglijează, menționând, pe nedrept aproape, doar pentru că nu a dat țării un moștenitor. Apropo de această suferință, vă recomand paginile 10-11, un fragment din eseul „Cea mai frumoasă zi a anului”, un fragment dureros pentru cei care sunt deja părinți și pot trăi altfel aceste rânduri.

Dacă veți citi cartea, vă rog să reveniți cu impresii!

 

 

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Anotimpuri cu cei mici – atelier la Bookfest

S-a încheiat și această ediție a târgului, cu ceva emoții pentru mine, căci am evitat cu talent la ultimele atelierele pentru copii mai mici. Sunt… prea puțin independenți și stresul este mai mare când lucrezi cu ei. În fond, trebuie ca la final să fie satisfăcuți de rezultat, nu? Iar într-un spațiu netradițional, cu mult public și vânzoleală, gălăgie și toate cele, nu e ușor. Însă la Bookfest, față de Gaudeamus, spațiul este generos și poți să te „extinzi” cât e nevoie.

Decizia temei nu a fost ușoară, căci noile apariții ale editurii Casa se plasau în sfera activităților celor mici. Așadar, cum să faci ceva potrivit? Din seria Chiț-Chiț citește, cea cu prognoza meteo merge lucrată la școală (sau grădiniță), dar trebuie timp, măcar o săptămână de observații. Eventual poate fi folosită la întâlnirile de dimineață… Cea cu sporturile implică mișcare. Îmi trecuse mie ceva prin cap, să fac rost de „recuzită” specifică și să discutăm despre fiecare, însă în zumzăiala de acolo… imposibil. Anotimpurile a fost mai darnică în idei. Pornind de la una dintre planșe, care imagina mărul trecut prin „toate anotimpurile”, m-am gândit la un pomișor care să le includă pe toate patru. Apoi a fost simplu: cercuri de carton, bețe de lemn  pentru mâner, jumătăți de pomișori printați pe culori diferite, ca să nu fie toți pe alb și să suplinesc frunzișul acolo unde este cazul (vara mai ales). În plus, am folosit perforatoarele decorative care, cu mâna pe inimă spun, salvează vieți în pregătirea activităților pentru vârstele acestea.

Am început cu o discuție despre fiecare anotimp, folosind planșe mărite din carte. Cei mai măricei știau și lunile ce revin fiecărui anotimp, ceilalți se descurcau bine cu semnele caracteristice. E mai greu când nu îi cunoști și trebuie să te adresezi unui public nou, însă face parte din surprizele plăcute ale profesiei. O decizie destul de grea a fost însă amenajarea spațiului de lucru. Era clar că discuția se va desfășura în cerc, pe perne. Dar apoi… să îi mut sau nu la mese? Știu că sunt înnebuniți să lucreze pe jos, așa că, având la îndemână doar lipici solid, am zis că nu se poate întâmpla nimic rău dacă îi las pe mochetă și așa a fost.

Am repartizat anotimpurile, am stabilit „centre” de lucru în jurul accesoriilor necesare și au trecut la treabă. Pe măsură ce terminau un anotimp, îl lipeam la locul lui pe paletă. Îmi pare rău doar că nu am mai apucat să le spun că acea floricică de „primăvară” nu întâmplător era roz și cu cinci petale, floarea de măr având tot atâtea, precum și o nuanță rozalie. A fost greu să facem merele să respecte legea lui Newton și să atârne în pom (la cât erau de mari, așa trebuia!), am avut câteva „toamne” cu pomișori golași – ca să lipească mai puține frunze, au venit cu scuza că „s-au scuturat“. Păcat că nu era planșă, că acceptam și spuneam că vreau să le văd pe jos…

La final sper că au plecat acasă cu un obiect util, cu utilizare diversă: poți vorbi despre anotimpuri, poți să îl completezi cu un cuib de păsărele – întâi cu ouă, apoi cu pui și în cele din urmă gol, poți să vorbești despre ciclul de viață la plante. Atât de multe se pot face… timp să ai și să vrei!

Am selectat mai jos câteva fotografii de la eveniment. Un scurt filmuleț puteți vedea aici, pe pagina de facebook Talente de Năzdrăvani. Ca lucruri de îmbunătățit, încă e de muncă la modul general la educația adulților care nu înțeleg că punctualitatea, în cazul activităților pentru copii, nu este negociabilă, că nu poți arunca pur și simplu un copil într-o activitate la 15 minute sau 30 după ce a început doar pentru că ți se pare interesantă și pentru că e publică, dacă nu a asistat la explicații. (E lucru valabil și la școală, când întârzie și apoi deranjează pe toată lumea, căci a aterizat și habar nu are ce să facă.) Apoi, încă avem mult de lucru până vor înțelege că limitele de vârstă stabilite pentru o activitate au o logică a lor. Poate că părea simplu, „ceva de lipit”, însă necesita răbdare și vreo 50-60 minute de muncă atentă, timp pe care preșcolarii nu îl stăpânesc, se plictisesc muuult mai repede.

Ca o concluzie, mă bucur că am putut sărbători 1 Iunie așa cum se cuvine, la joacă cu copiii!

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Mulțumesc, la final, Editurii Casa cu care colaborez de atâția ani atât de frumos, pentru provocările, creative sau organizatorice, pe care mi le-a făcut în cei 10 ani de când se află pe piața românească, vârstă frumoasă pe care a sărbătorit-o cu această ocazie.

PS. Și nu în ultimul rând, mulțumesc fiicei mele, deja la vârsta la care îmi este partener în activitate, pentru tot entuziasmul cu care mă susține de fiecare dată, pasiunea cu care critică și vine cu idei și îmbunătățiri din perspectiva copilului. O notez pe cea de acum: „Data viitoare când îți vin idei de-astea (a se citi lucrat pe jos cu chestii mici de 1 cm), să iei și aspiratorul!“ Morala e de fapt să introduc în prezentarea activității și ultima etapă, cea a curățeniei la locul de lucru, cu care copiii ce sosesc la activități gratuite sau plătite nu sunt obișnuiți. Noroc că la școală încă se (mai) face.


Pentru a fi la curent cu activitățile „Talente de Năzdrăvani“ ne puteți urmări pe facebook, pe instagram sau vă puteți abona la newsletter.

pisicile razboinice

Acasă cu perechea mea de pisici războinice

Mi-ar fi plăcut să stau la curte și să am un cățel și o pisică. Îmi plac, dar nu în casă – înțelegeți voi, să iasă singure afară când au nevoie. În schimb am adoptat câteva clanuri de pisici – telenovelă curată care la Bookfest peste câteva zile va continua cu încă un episod. Cum nu era de ajuns acasă, ba chiar și la școală unii copii s-au apucat de citit seria. Ieșirile cu clasa, în care mă însoțea Iris, se lăsau cu lungi discuții în care încerca să nu divulge secrete din volumele următoare.

Dar perechea de pisici nebune e formată din Iris și buna ei prietenă, Cris, devenită obișnuit de-al casei. Cum au început să miaune amândouă că vor noul volum, le-am spus că m-au dus cu preșul de trei volume că scriu despre serie și că acum nu mă mai las păcălită. Așa că azi a avut loc în sala cu veverițe o nouă întrunire. Au protestat, că nu pot povesti atâtea volume… dar până la urmă s-au pus de acord și mai jos aveți ce a ieșit:

Iris:

Acum câteva zile, chiar după ce s-a anunțat pe net noua apariție, prietena mea cea mai bună mi-a spus și ea de apariția noului volum din seria mea preferată de cărți, Pisicile războinice. Mi-a propus să comandăm volumele când aveau să se tipărească, dar am avut o idee mai bună: să mergem împreună la târgul de carte.

Cu toate că așteptam nerăbdătoare al cincisprezecelea volum, am început să ne gândim de ce ne-am apucat noi două de această serie de cărți. Cris a început Pisicile Războinice la sugestia mea. A trebuit să mă rog de ea un semestru întreg ca să o conving măcar să citească seria de cărți. I-am împrumutat primul volum. Prima reacție după ce a văzut coperta a fost: „Ce-i cu mâța asta? Stai să ghicesc: mâța de pe copertă când e nervoasă nu face un simplu miau! face un MIAU!” și tot felul de glume care ei i se păreau amuzante.

Am făcut un pact: dacă ea încearcă să citească Pisicile și nu-i plac, eu nu voi mai citi ca obsedata în fiecare pauză, dar dacă aveau să-i placă, atunci ea urma să parcurgă și alte cărți la recomandarea mea.

Ca de obicei, am câștigat. După primul volum, a venit două zile mai târziu ca să-l ia pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea și pe al cincilea…. Până când a citit toate volumele traduse, iar apoi, de nerăbdare, a încercat să le citească în engleză, însă s-au dovedit prea dificile.

Morala: vineri suntem amândouă în târg la vânătoare de pisici.

pisicile razboinice

Cris:

Așa….Până acum prietena mea a discutat despre mine. Acum e rândul meu. M-a convins cu greu să citesc primul volum din seria Pisicile războinice, dar apoi restul seriei a venit de la sine. Am început să explorez tărâmul magic ale celor cinci clanuri: clanul râului, clanul tunetului, clanul umbrelor, clanul vântului și clanul stelelor. M-am aventurat pe meleagurile lor și am descoperit minunățiile naturii, greutățile pe care trebuie să le înfrunte cei care se integrează într-o nouă societate și felul lor de a supraviețui.

De asemenea, am învățat importanța unei familii unite și am reușit să țin minte diverse metode de vindecare naturală. Aceste cărți îți provoacă abilitatea de memorare a numeroaselor nume ale pisicilor (Coadă de Nor, Stea de Foc, Nor de Frunză, Colț Galben, Zbor de Veveriță, Labă de Laur, Labă de Leu, Furtună de nisip, Frunză Ruginie, Pui de Brad ș.a.m.d).

Această serie de cărți nu te învață doar cele prezentate mai sus și este o modalitate de a-ți petrece într-un mod plăcut și educativ timpul liber. La fel spune și draga mea prietenă.

Și ca să nu am cumva impresia că nu și-au luat sarcina în serios, Iris s-a pregătit pentru târg cu un nou semn de carte personalizat. În lucru, dar nu știu dacă va fi gata la timp, este un altul, cadou pentru Cris, pe aceeași temă, dar cu care va reveni pe contul ei de instagram din care am ales un exemplu de pisici războinice în viața noastră de zi cu zi…

 

View this post on Instagram

 

#hamsterscolar #hamster #pisicilerazboinice #edituraall #thewarriorscats

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on