AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunicul

O zi cu bunicul – Alex DE WOLF, Arend VAN DAM

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunicul

AREND VAN DAM, ALEX DE WOLF
O zi cu bunicul – Editura Paralela 45

M-am gândit că, după două săptămâni de școală acasă, piticii mei sunt dornici să mai audă și alte voci decât cele ale părinților, așa că pentru ora de lectură le citesc eu povestea. Nu a fost ușor să aleg una pentru această săptămână. De obicei vreau să fie ceva legat de litera pe care tocmai am învățat-o, însă acum m-am gândit că O zi cu bunicul , apărută la Editura Paralela 45, este mult mai potrivită. Și așa ni se tot reproșează că legătura cu viața reală lipsește la școală… Aceasta e încă o dovadă a flexibilității programei. Ți se cere să faci lectură, nu îți impune nimeni ce. E alegerea ta dacă te limitezi la variante clasice.

O zi cu bunicul este o zi petrecută în casă. Afară plouă, Beni a rămas în grija seniorului familiei care dă în mintea copilului și improvizează în podul casei o aventură de neuitat. Copiii de azi se plictisesc în casă pentru că ei nu au rămas niciodată singuri, puși în situația de a-și inventa jocuri. Nu îmi amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, deși eram, împreună cu fratele meu, capabili să ștergem orice „urme“ de joacă în momentul în care auzeam locomotiva trenului cu care părinții soseau acasă.

O zi cu bunicul a trezit toate aceste amintiri: cu „barca“ pe apă în baie (apa oprită în cadă pentru vremuri grele pe care plutea cădița de copii mici) cu o vâslă improvizată din mătură. Pentru că era iarnă, fratele meu s-a ales cu o rundă de penicilină după distracție. Cort de indieni în sufragerie: coada de la mătură pusă în suportul de brad, cearceafuri legate sus de ea și prinse cu bolduri în covor (n-am reușit să le adunăm la timp, mama tot nu înțelegea cum s-a vărsat cutia cu ace pe tot covorul). Cort peste masă: simplu de realizat, îmbraci masa în pături, tragi un prelungitor, bagi o veioză, un casetofon, joci cărți sau remi. Aventuri călare – din masa pliantă (fixă la mijloc, cu două părți care se ridică) inventam un cal cu cap dintr-o pernă și ne plimbam amândoi (o repara tata mereu că îi picau șuruburile, „inexplicabil“). Sărituri de pe șifonier în pat – la fiecare curățenie generală, mama număra disperată arcurile rupte și nu găsea „explicație“. E ca în Filantropica… povestea e cea care contează. Bunicul din poveste răstoarnă barca, se târăsc pe plajă imaginară, explorează peșteri. Bunica nu e mai prejos, deși pentru a pune în practică jocul e de la final trebuie să stăm, deocamdată, în casă.

Dacă povestea online nu are același farmec ca cea citită chiar de bunici, ori dacă vreți să îi acordați bunicului diploma de la final, o puteți comanda în librăria online a Editurii Paralela 45 sau la Libris, Elefant, eMag, Librărie.net, Cartepedia .

Voi ce idei de aventuri în casă aveți? Desprinse din amintiri sau din zilele pe care le petrecem în casă deja de ceva vreme… e imposibil să nu găsim ceva. Se pot adăuga și în curte, cât timp nu presupun copii din vecini veniți în vizită.

Dacă acceptați o provocare în plus, aveți aici detaliile probei din această săptămână.

Provocare: cum arată catedra ta online?

La catedră. Online

Uite că în curând se împlinesc două săptămâni de stat la catedra online. Peste tot lumea se vaită că e greu în casă, că se plictisește. Sincer eu n-am apucat și probabil abia în vacanța de Paște o să apuc, cu puțin noroc, căci zilele se scurg mai repede ca niciodată, muncesc de-mi sar capacele de dimineață până noaptea târziu. Dacă nu învăț eu ceva nou, pregătesc lecțiile și activitățile ori mai dau o mână de ajutor prietenilor și familiei să se descurce la acest nou mod de școală. Ori, la nevoie, chiar mai explic noțiuni pe care netul nu le poate lămuri cum trebuie. Omul-orchestră, sau cetățeanul multilateral dezvoltat pe care îl visa Tovarășu’  acum niște decenii, este ceea ce am ajuns în ultimul timp.

Pregătirea materialelor

E de departe cronofagă. Șansa să găsești exact ceea ce cauți este destul de mică, asta dacă nu ești obișnuit să scanezi fișe sau să le iei de pe net de-a gata. Eu prefer să mi le fac singură, de obicei după scenariul pe care îl gândesc pentru lecție. E o muncă fantastică, dar – recunosc – îmi place. Plus că fișele sunt de multe ori pline cu lucruri de care nu am nevoie, cum ar fi liniaturi pentru scrierea literelor mici de tipar… sau semne grafice care nu au liniatura tip 1, ca să dau doar două exemple de ieri.

Cele „tipărite“ sunt cea mai mică problemă. Școlarul mic are nevoie să vadă și să atingă, așa că tutorialele video sunt, pentru ei, cea mai bună variantă de lucru, iar pentru profesor, criminală de-a dreptul. Cel mai simplu e să te filmezi și să trimiți filmul. Pare simplu, dar să te filmezi eficient e nevoie de două lucruri: camera să nu se miște/tremure și să se vadă bine. Te trezești așadar că ai nevoie de un aparat satisfăcător și de un mod de a-l fixa astfel încât să se și vadă ce faci și nici să nu îl atingi. Soluții… un cameraman și/sau un trepied. Dacă nu ai nici una, nici alta, trebuie să fii extrem de inventiv…

Zilele trecute primesc un telefon de la una din minunatele mele prietene. I-am spus mereu că e specială, chiar dacă ea consideră că nu, pentru că nu ezită să învețe lucruri noi și să iasă din zona de confort. Enorm de mulți îl iau pe „nu știu-nu pot” în brațe și nu fac nimic. Despre ce era vorba: Zi-mi cum filmezi tu de se vede așa, de deasupra. Și nu se mișcă imaginea. 

Filmez cu telefonul (n-am ajuns mai departe, financiar vorbind), dar e un Samsung Galaxy Note 4. Când am plâns plătind acum niște ani rate la el, mă alinam că este minunat pe post de cameră foto/video (aparatul meu Nikon a fost abandonat pentru pozele curente) și, în plus, are pen și îl pot folosi pe post de tabletă grafică. În felul acesta am supraviețuit o vară corectând pe fotografii temele copiilor, căci era păcat să nu dau feedback imediat celor câțiva care au ales să facă și altceva decât să se joace. 2-3 pagini la câteva zile au meritat efortul.

Telefonul îl sprijin pe trepiedul foto. Mi s-a mai întâmplat să îl dărâm, să o iau de la capăt, dar în timp m-am obișnuit să lucrez cu mâinile printre picioarele trepiedului. Momentul de filmat nu e ușor de găsit. Preferabil să fie soare – lumină albă, să nu am umbre pe birou, să am un decor care să avantajeze subiectul filmat.

Dar… ea nu avea trepied. I-am povestit atunci cum filmam la începuturi. Puneam noptiera sub uscătorul de rufe, camera sus, pe uscătorul închis (nu cădea, căci firele de sârmă treceau în două direcții perpendiculare) și filmam. Sau… puneam teancuri de cărți pe colțurile biroului, suspendam pe ele același uscător la ce distanță aveam nevoie și așezam camera deasupra. Multă muncă să amenajezi un „studio“ de film și de multe ori în spatele camerei e mai amuzant, de Stan și Bran! Dacă aveți și alte soluții practice, spuneți, poate ușurăm viața multora.

La final, ceea ce înregistrez trece la editare. De multe ori filmul iese foarte lung, însă nimeni nu prea are răbdare să vadă mișcările repetate, chiar dacă tu ai nevoie de ele. Cresc viteza de redare după ce las să se vadă despre ce este vorba. Oricum videoclipurile pe care le folosesc și în mod normal la clasă nu pot avea o lungime mai mare de 2-3 minute, căci se plictisesc. Însă în 2 minute le pot arăta tot proiectul, pentru realizarea căruia aș avea nevoie poate de 5 sau 10 minute! În plus, la clasă las filmul să ruleze pe tot parcursul orei, așa fiecare se poate uita unde a ajuns și ce mai are de făcut, mai ales când proiectul nu este foarte simplu.

Interacțiunea cu elevii

La clasă e simplu, căci doar ești tu acolo să explici sarcinile de lucru, să citești cerințele cu ei și să vezi dacă e clar scopul exercițiului. Însă de la distanță e greu, căci nu poți primi feedbackul dat imediat de mutrițele lor – au înțeles ori ba? Când copiii sunt mici și părintele trebuie să preia sarcinile, e și mai dificil, pentru că trebuie să îi explici omului clar și pas cu pas ce trebuie să facă. Toți au intenții bune, însă pentru cei mai mulți abordarea unei lecții este probă olimpică și un război continuu al nervilor. Însă ei, mai mult decât mine, înțeleg că tot efortul acesta e pentru copilul lor. Dacă tu nu vrei să faci, atunci cine? Cineva „plătit pentru asta“…?

Am activat G-Classroom și lucrurile s-au mai așezat. Știu că mai e mult până voi primi toate temele pe platformă, oamenii învață, se străduiesc, ca și mine. Au a doua variantă grupul de facebook, cu care sunt mai familiarizați. Fiecare provocare la care răspund mă încurajează că merită să mă zbat și să mă agit. De câte ori trag linie și fac bilanțul, îmi repet ce mi s-a spus în facultate: Înțelege că nu vei reuși cu toți. Trebuie să accepți asta. Și atunci, pentru cei care vor, mă străduiesc.

Însă am și eu piticii mei… De exemplu, nu mă omorî cu teme pe whatsapp. Dacă te-am rugat frumos, cât am putut eu de frumos, să nu îmi mai trimiți așa… Chiar nu se poate?! Nu mai suport aplicația aceasta, îmi vine să o dezinstalez, de sărbători toată lumea trimite poze cu flori și iconițe, acum circulă rugăciuni și primesc de țâș-pe mii de ori același comunicat dat la tv, de la toți din listă. Stau să șterg de pe telefon toate minunile, ca să am acces la cele importante: comunicate de la școală sau… ce să fac, temele copiilor mei.

Și o rugămite, MARE! Dacă vreți să schimbați viața pe whatsapp, nu mai mulțumiți de câte ori cineva face ceva. Ca profesor, 30 x mulțumesc e o prostie. Poate scrie doar primul părinte care vede: „Vă mulțumesc în numele tuturor!”, și e de ajuns. Învățați să folosiți aplicații pentru centralizarea opiniilor, Google Forms, de exemplu. Ieșiți din zona de confort și nu mai faceți lucrurile doar ca să fie făcute!

Ar mai fi multe de zis, dar prefer să formulez o concluzie. Ne vom întoarce la școală și, în timpul scurt pe care îl vom avea la dispoziție, va trebui să condensăm materia. Tot ce am făcut acum online vom relua. Școala online nu e obligatorie, nu se pun absențe și nu se dau note. Însă e un tren al vieții cu care ar fi bine să te plimbi. Când voi face o literă pe zi (și nu pe săptămână cum era normal), cei care au profitat de mâna întinsă acum nu vor avea probleme să se adapteze. Pentru ei va fi doar o recapitulare. Cei care aleg să nu se agite își vor da (sau poate nu) seama prea târziu.

Am în clasă copii ambițioși care pot foarte mult, vor mai mult. Copii care vor, dar nu pot atât cât și-ar dori. Și ultimii… înțelegeți voi. Pentru primele două categorii mă agit și îmi spun că răsplata e în cer sau în ceea ce aștept să retrăiesc: bucuria din ochii lor când ne revedem dimineața.

Nu uitați, #stămacasă!

Provocare: cum arată catedra ta online?

Provocare: Cum arată catedra ta online?

Elev la noua școală

Deunăzi vorbeam cu un prieten mult mai înțelept decât mine despre tsunamiul care a lovit școala românească. Printre altele, îmi spunea că acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm în punctul în care schimbările vor fi adânci, căci au lovit direct în rutinele pe care le aveam. Este destul de clar că nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile se vor schimba ori foarte mult în bine, ori fisurile se vor adânci și apar rupturi. Era optimist când mi-a spus că, indiferent ce se va întâmpla cu școala noastră, în privința mea e liniștit. Cumva mă pregătesc tacit de mulți ani în această direcție și mă voi adapta fără probleme. Știu că în felul lui mă încuraja să rezist.

Am închis telefonul și m-am gândit cum ar fi să rămân profesor la o școală online, la distanță, o școală umbrelă pentru cei care vor fi dispuși în viitor să încerce un sistem alternativ. Nu mi-a displăcut ce mi-am imaginat, căci au rămas în fața ochilor doar acele imagini calde ale profesiei de dascăl, fără mizeriile care îți amărăsc viața zi de zi. Am căutat să înțeleg de ce am avut această senzație. Ce e totuși atât de diferit față de școala din offline? Răspunsul este simplu: elevul.

Elevul online este diferit

Să luăm elevul care face acum lecții pe net. A descoperit, poate fără să își dea seama, că nu învață nici pentru profesor, nici pentru părinți, învață pentru el. S-a trezit de pe o zi pe alta că este implicat direct în învățare, că trebuie să-și organizeze timpul, trebuie să rezolve singur sarcini pe care înainte le putea ignora cu stil, îndeplinind doar una singură: aceea de a se așeza în bancă. Nu te obligă nimeni să intri în conferință la ora anunțată, nu te ridică nimeni în picioare să te întrebe de ce nu ai tema. Acum totul poate fi oprit de la un buton și lumea aceasta, a școlii, dispare din camera ta.

Elevul online este disperat în lupta cu sine însuși, căutând acea motivație intrinsecă să meargă mai departe. Și poate că după această luptă vom avea surpriza ca copiii noștri să înțeleagă că dreptul la educație e un privilegiu la care nu trebuie să renunțe. Poate vor înțelege și ei, în sfârșit, de ce se duc la școală: nu ca să își etaleze ultimele haine de firmă, ci pentru că sunt responsabili în învățare.

Dacă până acum se vorbea mai mult teoretic de transformarea profesorului în partener în învățare, anul acesta va fi decisiv pentru cei care vor fi de acord să își schimbe rolul. Acum ceva ani mi s-au aprins niște beculețe când am auzit de flipped-classroom. Profesorul punea la dispoziția elevilor un material pentru studiu, pe care aceștia îl parcurgeau independent anterior întâlnirii. Fiecare înțelegea ce și cum putea, dar apoi întâlnirea față în față urma să fie de fapt o dezbatere, o analiză de idei, o lămurire a aspectelor neînțelese. Avantajele mi s-au părut fabuloase. Imaginați-vă doar acele cursuri la care profesorul dictează o oră sau două și te ard articulațiile de la atâta scris. Cum ar fi dacă elevul ar primi acel material înainte, l-ar parcurge, iar ce nu înțelege ar avea ocazia să descopere prin întrebări? Părerea mea e că ar funcționa minunat cel puțin de la clasele a patra-a cincea în sus. Iar noile clase online, făcute acum, ar putea avea un cuvânt de spus în această privință.

Poate că nu ar funcționa chiar cu toate disciplinele și în niciun caz cu toate vârstele, deși pot găsi exemple punctuale și pentru clasa pregătitoare. Însă ar fi o schimbare majoră de care avem toți nevoie – să devenim actori în actul de învățare, nu spectatori.

Școala de la mine de acasă

Mă uit la copiii mei. Andrei – total autonom. Am prins pe grupul de părinți al clasei ceva vibrații din organizare, m-am implicat în a stabili cine și ce aparat folosește în casă când se suprapun lecțiile, cine ce colț primește (toată lumea e cu capsa pusă, e război). Știe când are ore și își îndeplinește sarcinile. De remarcat însă că entuziasmul e la cote „maxime”, fix de școală nu îi arde, dar nu e ceva nou. La 17 ani însă consider că ești capabil să iei decizii și să suporți consecințe, așa că păstrez distanța, e mult mai sănătos decât să ne duelăm în decibeli pe fond de stress.

Iris e an terminal. Coșmarul acesta se va încheia pentru ea cu un altul, o loterie a șanselor, demoralizantă și stresantă. Orele de română și matematică sunt zilnice, program intensiv. O văd terminată când se ridică de la birou. S-a apucat să facă ordine în cameră, brusc o deranjează tot ce nu e la locul lui. Apoi a mutat mobilă. A venit și la mine în dormitor să găsească niște chestii de modificat (și a ieșit cum a vrut ea, cât că eu nu aveam chef). Stă și se gândește la proiecte de arte pentru blog. Comandă cărți pe net. Citește și vorbește la telefon. Are grupul ei de suport, gașca de zuze din primar s-a reactivat. Se trezeste dimineața, ia o gură de teleșcoală, comentează ironic, dar o iert. Apoi muncește. Seara nici de seriale nu mai avem timp. A spălat balconul, vrea să iasă la aer, să alerge. I-am dat voie la alergare pe loc în balcon.

Sunt conștientă că e o probă de rezistență a nervilor. De-asta râdem împreună la toate glumele primite. Pe grupurile de elevi circulă unele foarte bune, nu ezitați să încurajați copiii să vă dea share. (Un exemplu doar)

PS: mi se reproșează că sunt mai ocupată ca înainte, nu am timp de joacă…

classroom

Metamorfoza unui profesor

Până acum o lună, oricine putea fi profesor, oricine putea da sfaturi, oricine putea să bage mâinile în buzunar până la cot și să-i arunce profesorului că „nu pare să știe prea multă carte”. Și… ne-a lovit pandemia. Ne-a luat pe nepregătite (dar deja pentru neprevăzut ne-au antrenat mult autoritățile) și ne-am trezit că am fi avut nevoie de toate acele competențe pe care le trâmbițăm de aproape un deceniu.

Cum ar fi fost dacă era deja formată competența digitală și cea de comunicare într-o limbă străină?
Nu-i așa că nu-ți mai prindeai urechile în fața calculatorului când te dai de ceasul morții să trimiți temele copiilor? Eeee, ce bine ar fi fost!

Ghinionul școlii de acasă e că profesorii (aceia câți au ales să își facă treaba în continuare) trebuie să delege atribuții. Și nu e că delegi supravegherea copiilor, nuuu, trebuie să delegi secvențe de lecție pentru care tu ți-ai tocit coatele vreo trei sau chiar cinci ani pe băncile facultății, dacă nu cumva ai și liceul pedagogic și se mai adaugă niște ani în plus. Dacă, să spunem, ți-a luat cinci ani să te transformi și să devii un om capabil (cel puțin teoretic) să îi învețe pe alții, acum trebuie – pocnind din degete – să îi înveți pe părinți cum să devină măcar asistenți la clasă. Peste noapte, trebuie să îi scoți din ou direct fluturi!

Am crezut că doar la noi e problema aceasta, căci na, sistemul educațional e pe butuci, toată lumea se pricepe din afara școlii și nimeni nu știe ce face. Dar am vorbit cu prieteni din afară, cu copii mici, la clasele primare. Ei mi-au spus că se confruntă fix cu aceleași probleme ca părinți, dar și profesorii lor se zbat la fel ca ai noștri, copleșiți de avalanșa de indicații pe care trebuie să le dea.

Vorbesc și cu prietenii din țară, care nu mai știu cum să umple timpul petrecut în casă. Care timp!? Căci, de o săptămână, n-am avut timp să deschid niciuna dintre cărțile de pe noptieră. Pregătirea lecțiilor durează de 10 ori mai mult. Nu numai că pregătesc materialul (ori îl creez, ori îl scanez, filmez, editez etc.), dar apoi trebuie să scriu pentru fiecare activitate, detaliat, pas cu pas, cum se desfășoară. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai dificil de lucrat. Și dacă să scrii proiecte de lecție era un coșmar, ceea ce facem acum este – în engleză sună mai bine – living hell.

Eram sigură că nu ne vom întoarce la școală, așa că am urmat un sfat practic. Uneori suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Nu am vrut să improvizez în materie de lecții pe net și scurta experiență de a da de lucru pe grupul de facebook al clasei a fost exact imboldul necesar pentru a ieși din zona de confort și a face lucrurile cum trebuie. Știam de ceva ani de Google Classroom, mi-ar fi plăcut la nebunie să intrăm din prima așa, dar… cum să convingi oameni care nu știu/nu pot/nu vor/dați voi altă variantă să facă un efort să învețe lucruri noi de care nu consideră că au nevoie? Nu poți. Așa că am rămas la prima variantă decentă de comunicare. (Whatsapp e cea mai proastă, de departe!)

Totuși, nu am avut probleme cu a da/explica temele, însă când a venit vorba de feedback, de a contoriza cumva temele, de a întocmi un raport (eram sigură că ni se va cere și azi chiar am dat prima informare), deja am constatat că îmi lua extrem de mult timp să fac muncă de secretar. Așa că m-am apucat să setez consola de la google, G Suite for Education.

Google Classroom

Ca să fie clar, am experimentat de trei ori învățatul online ca participant la curs. Aveam idee cum e în banca virtuală, însă acum, când m-am ambiționat să stau și la o catedră online, m-am simțit ca atunci când cobori în beci și dai cu capul de grindă. Te ia cu amețeală rău de tot. Am văzut steluțe, am aplicat soluția fifty-fifty (alege ce-ți trebuie) și sună un prieten, căci am și eu limite, iar lucrurile au început să se miște. Am folosit domeniul web al site-ului, dar ideal ar fi ca școala, dacă are un domeniu propriu, să seteze consola pentru toți profesorii. Apoi sarcina ta de profesor virtual la clasă e ceva mai simplă. Poți activa o clasă și de pe contul personal, dar nu recomand, căci sunt limitate opțiunile de interacțiune.

Câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat „de trei zile-ncoace“:

  • Pot organiza clasa pe discipline (Topics, Subiecte) și la fiecare dintre acestea pot să adaug teme.
  • Lecțiile pot fi publicate imediat sau pot fi programate. Așa pot aranja frumos orarul pe o săptămână și sper ca săptămâna viitoare să îmi iasă mai bine.
  • Temele se predau de către elevi individual și un plus pe care nu l-am văzut inițial, sunt doar între mine și familie/copil, nu vede toată clasa ce face copilul tău. Pe grupul de facebook erau toate vizibile. Pe de-o parte regret, căci recomandările de lucru erau citite de toți cei care se poticneau în același loc, pe de alta, unii se simt mult mai confortabil în privat și au început să trimită temele.
  • Există mai multe tipuri de teme, în funcție de ce ai nevoie. Mâine încerc primul „test“ (de fapt o lecție sub formă de întrebări pentru copii), mai mult cu răspunsuri deschise decât cu puncte acordate. Cum de ceva ani mă joc cu Google Forms, nu mi se pare complicat. A fost nouă doar setarea pentru acordarea punctajului și introducerea răspunsurilor corecte, la care încă am de studiat.
  • Fișierele puse la dispoziție pot fi și linkuri, trimiteri pe youtube, dar poți crea și fișiere în Google Drive, iar elevii, la rândul lor, să cloneze și să rezolve provocarea.
  • Verificarea temelor mi s-a părut complicată, însă am descoperit că, dacă o fac direct de pe catalog, merge mult mai repede. Văd dacă cineva a urcat tema, o deschid, o verific, dau punctele (chiar dacă e clasa pregătitoare, dau un număr de puncte în funcție de dificultate) și văd apoi automat, centralizat, cine și cam cum stă cu lucrul.
classroom

Sunt prezenți online 17 din cei 20 de elevi.  

Celebrele „conferințe“

Da, normal că am încercat și întâlniri video, dar e halucinant și cumplit de obositor cu copii mici.

Părți bune:

  • Copiii au fost atât de emoționați prima dată când s-au revăzut că am stat jumătate de oră să ne salutăm și să ne facem cu mâna.
  • S-a lăsat cu lacrimi, cu declarații, au uitat ce voiau să spună…
  • Dacă proiectez ceva (share screen), văd toți foarte clar, nu ca ce se zărește cu proiectorul de la clasă.
  • Chiar aveau nevoie de aceste momente!

Părți mai puțin bune:

  • Este aproape imposibil să le explici cum e cu liniștea. Nu știu de ce mă agit atât, nu îmi ieșea nici la clasă, dar… cum zice fiimea, cine te oprește să le tai microfonul? Păcat că nu merge și la școală… Sunt însă optimistă, căci săptămâna viitoare trebuie să predau litere noi așa cum nu ne-a învățat nimeni niciodată! Dacă deja ați încercat, vă rog, orice sfat e binevenit!
  • Când manevrez o prezentare, pierd din vedere fețele lor. Aici cred că o rezolv, voi atașa laptopului încă un monitor. Pe unul rulez prezentarea, pe unul mă uit la conferință.
  • Toți vor să vorbească. Noroc cu memoria vocilor, îmi dau seama cine deschide gura și fără să văd.

Sugestii:

  • Am stabilit că ridicăm mâna. Data trecută am realizat că nu îi pot vedea pe toți, așa că azi le-am spus să scrie un V pe chat dacă vor să vorbească. Când ne-am luptat cu litera V și am căutat-o în jur, ei au descoperit că, atunci când ridică două degete se formează un V de la vreau (să) vorbesc. Rezultatul a fost bun, pentru că așa am avut o listă clară de luări de cuvânt. Probleme au avut cei care au intrat de pe telefon.
  • Pentru că m-am gândit totuși la o ordine, le-am pregătit propoziții scurte de citit care începeau cu numele lor. Îți vezi numele – e rândul tău să citești. A mers și nu prea, căci erau și absenți, am redistribuit rolurile. Dar e o idee, să pregătesc sarcinile de lucru și să scriu numele copilului.

Dincolo de toată această agitație, profesorii au ridicat mănușa provocării. S-au adaptat, citesc, participă la webinarii ajutătoare pe net. Inspectoratul se mișcă și el, deși abia miercurea viitoare e o conferință despre Google Classroom, când probabil deja voi fi dibuit multe chichițe. Rămân însă lucruri pe care nu le vor putea rezolva: copiii care sunt privați de o șansă pentru că părinții lor decid să nu se implice sau sunt pur și simplu depășiți și copiii care, deși și-ar dori, nu au cu ce, tehnic vorbind.

 

 

 

 

axa numerelor 11-20

Numerația 11-20: consolidare

Lecțiile de matematică au devenit mai complicate când, dincolo de scrierea și citirea numerelor din concentrul 11-20, am trecut la exerciții mai complicate, de ordonare și comparare. Unul din jocurile de încălzire cu care încep lecțiile este acela de a ordona pe axă numerele. Materialul l-am pregătit la începutul anului, l-am plastifiat, i-am adăugat pe spate bucățele de magnet și le pot așeza ușor pe tablă. De obicei desenez axa, pun marcajele și apoi împart jetoanele copiilor care trebuie să numere să vadă unde așază, căutând întâi cine îl are pe cel mai mic. Mai am o variantă, care presupune pe sfoară și prins cu cleme, dar nu am apucat să o fac doar cu numerele până la 10.

axa numerelor 11-20

După ce le ordonăm, le citim în ordine crescătoare, apoi descrescătoare. Mutăm deasupra axei numerele pare (sau impare, nu contează, cât timp unele sunt deasupra, unele dedesubt) și le citim doar pe acestea, crescător și descrescător. Deja marea majoritate s-au obișnuit și le facem repede. Ultima dată am apucat să rezolvăm și exerciții de comparare a două numere, sau să stabilim vecinii unui număr, care e mai mare și care e mai mic.

Din păcate, cam aici ne-am oprit cu lecțiile. Pentru că pentru unii este încă dificil, am refăcut materialul de toamna trecută, l-am micșorat pentru a se putea utiliza mai ușor pe masă sau pe covor. Am scris numerele de la 0 la 20, le-am și reprezentat cu biluțe. Materialul disponibil aici se printează (preferabil pe carton sau se plastifiază) și se decupează, astfel încât să existe jetoane cu numere și jetoane cu mulțimi. Variante de joc:

  1. Se amestecă jetoanele cu numere, se cere copilului să le ordoneze crescător / descrescător.
  2. După așezarea numerelor, realizează corespodența între acestea și cartonașele cu mulțimi, prin numărarea elementelor.
  3. Se cere să aleagă numele pare/impare și să le ordoneze crescător / descrescător.
  4. Se extrage un număr și se cere copilului să găsească vecinii acestuia, să stabilească care e mai mare, care e mai mic.
  5. Se extrag două numere și se compară, care e mai mare, care e mai mic.
  6. Se caută numere mai mari decât x și mai mici decât y, în intervalul dat. Aici este de ajutor să se reașeze toate cartonașele în ordine crescătoare. Se mai pot cere numerele aflate între două numere date, sau de la un număr dat până la altul.

Fiecare variantă de joc se repetă până se observă că nu mai întâmpină dificultăți. După jumătate de oră de lucru, cel mult 45 minute, o pauză e binevenită. Se pot relua exercițiile care au mers mai greu, dar cele noi se lasă pentru ziua următoare.

Mai jos aveți o secvență de joc cu materialul de la clasă:

Mai multe variante de exerciții cu jetoanele confecționate aveți mai jos. Toate cele propuse pot fi realizate cu jetoanele de la 0 la 20, eu am optat pentru separarea celor două intervale din două motive simple. Primul, căci poate fi folosit separat cel cu numere până la 10, al doilea, ceva mai practic, nu îmi intra în cadru tot șirul de 21 de jetoane. Nu am inclus în video exercițiile de tipul „care sunt numerele mai mari decât … și mai mici decât…”, dar se pot realiza. Ca ultim sfat, repetați jocurile până când copilul nu mai întâmpină dificultăți.

Pentru numerele de la o la 10, aveți aici suportul video.

mini turbinca: joc cu numere

Adevăratele provocări ale pandemiei

Pandemia aceasta ne-a arătat că suntem exact ca cei trei purceluși, nu gândim deloc în perspectivă și prostia, din păcate, ucide. Educația pro-vaccinare, care spunea că trebuie asigurat un număr optim de persoane imunizate pentru ca cei care nu o pot face să fie protejați, se aplică și acum, doar că cei care nu sunt în grupele de risc trebuie să se izoleze ca să nu-i expună pe ceilalți. Ce vedem noi… te ia cu dureri de cap: „prostia la putere“ e de multă vreme răsuflată, lipsă de educație, lipsă de cultură civică, inconștiență, toate la un loc, plus minciună și lipsă de asumare. Cam aici suntem.

Totuși, e și o provocare pozitivă. Deși școala s-a închis timp de nici două săptămâni, reacția și încurajările de a propune activități online cu elevii mi se pare un plan cu bătaie lungă. Alături de acestea, numărul în creștere de cazuri confirmate de infecție sunt semne că întoarcerea la școală odată cu primăvara astronomică are din ce în ce mai puține șanse să se realizeze și s-ar putea să ne vedem direct să ciocnim ouă.

Încerc să spun de mulți ani că nu ne educăm corect copiii în ceea ce privește folosirea resurselor online, toate la un click distanță. Copiii de azi au o șansă nesperată de a alege ce vor să învețe fără prea mare efort. Când eram mică, îmi construisem un album cu piese origami. Colecționam nebunește pagini de reviste cu explicații. Dacă voiai să faci un pește, de exemplu, și nu aveai model, ori nu găseai pe cineva să îți arate… improvizai sau renunțai. Acum cauți pe youtube și găsești nu unul, ci un banc întreg de modele, mai simple sau mai complicate, doar să te așezi și să le îndoi. Avem o generație digitală care este educată prost, nu știe să selecteze informația și să o utilizeze în interesul propriu.

Încerc aici, pe portal, de 10 ani, să încurajez părinții să lucreze acasă cu copiii, iar în ultimii ani am renunțat să mai sper într-o schimbare. Oamenii sunt prea ocupați să stea cu cei mici să „facă lucruri“. Și iată ca a fost declarată pandemia. Trebuie să ținem copiii în casă. Disperare, căci un copil frustrat și plictisit îți pune urgent nervii pe bigudiuri. Și totuși…

Lecțiile acasă sunt o șansă de a organiza timpul de calitate. Trei activități pe zi pentru cei mici, impuse, dar nu mai lungi de jumătate de oră-45 minute, separate de timp petrecut cu activități la alegerea copilului. Apoi, poate în sfârșit unii părinți vor înțelege că nu trebuie să aibă parte de fiecare răsuflare a copilului, acesta trebuie lăsat „să se plictisească“ în preajma jucăriilor, creioanelor și a cărților. Nu trebuie să aibă televizor în camera lui, nici telefon, tabletă sau calculator la dispoziție. Trebuie să caute singur idei de a-și petrece timpul, de a inventa jocuri și găsi soluții când se plictisește. Aici se naște dorința de a rezolva probleme, și nu mă refer la cele de matematică, ci la cele de viață.

E poate momentul să se înțeleagă enorma contribuție pe care familia o poate avea în educația copilului, colaborând cu școala și nu aruncând totul pe umerii profesorului, „că de-asta e plătit“. Nu neapărat suplinind ce nu se face la școală (deși de multe ori nu ai de ales, dar e altă discuție), ci completând. Orice joc, orice activitate pe care o încerc, câte un minut cu fiecare copil, dacă am noroc, o poți consolida tu acasă de 30 de ori. Să luăm formarea numerelor de la 11 la 20, despre care am scris ieri. La clasă, le facem pe rând la tablă, iese câte un copil. 20 de copii în clasă, 10 numere, clar 1/2 dintre ei nu vor forma un număr cu mânuțele lor. Ei vor rezolva altă provocare, când le vine rândul. Teoretic, în bancă fiecare lucrează ce se face la tablă, de-asta avem jocuri individuale. Practic… nici 1/3 nu sunt atenți atunci când nu vorbești direct cu ei.

Am clasa pregătitoare. Am ales pentru această perioadă de activitate online să consolidez ultima literă predată și să le recapitulăm în același timp pe toate, iar la matematică să facem cât mai multe jocuri cu material concret. Pentru distracție, proiecte la arte și abilități, povești de citit și fișe de lectură cu desene. Fără ajutorul părinților mi-ar fi imposibil să lucrez cu copii atât de mici, iar misiunea nu este ușoară, căci explicațiile metodice ale desfășurării unei activități nu sunt chiar la îndemâna oricui. Mă gândesc deja la o sesiune video, nu atât cu un scop educativ, cât cu unul de socializare și, după ce ne obișnuim să ne vedem mutrițele pe ecran, să încercăm să și lucrăm ceva. Cred că nu ar fi o idee rea să convoc o ședință cu părinții, virtuală, să dezbatem modalitățile de lucru. Poate chiar le place și le facem pe toate așa 😀 (cred că e din povestea cu vrabia și mălaiul).

În altă ordine de idei, am „noroc“ că ai mei sunt copii mari, complet independenți în ceea ce înseamnă școala de acasă. La Iris comunicarea cu profesorii se face pe mail, fiind an cu examen, durerea este la română și matematică. La celelalte discipline se fac și se trimit proiecte. Să vedem ce va urma, cât vom sta acasă, cum se vor modifica calendarele de examene naționale, căci aici cred că urmează adevărata tragedie.

La Andrei a fost activat Google Classroom. El, care spera într-o vacanță relaxată, s-a trezit aseară că trebuie să activeze contul și că azi se face organizarea inițială. Când i-am explicat, cu exemple, cum funcționează școala online, cum vede dacă ai deschis lecția, dacă ai urcat tema, plus catalogul, mai că trebuie să caut și psiholog online, că intră copilul  în depresie din cauza activității online prea intense, la care nu te mai poți face mic în bancă, să nu te asculte, nu mai poți să dormi cu ochii deschiși și nu mai scapi la verificarea temei că nu a avut profesorul timp decât de vreo  4-5 caiete. M-a umflat râsul, pe bune… Acum aproape 15 ani am terminat primul master pe o platformă online și, deși eram adult și mi-am dorit acel program, am simțit exact aceleași lucruri. Programul era foarte strict, cu ore la care să accesezi cursurile, cu termene de predat temele, cu tot cu examene (unele le dădeam pe calculator în facultate, altele de acasă). Acum doar ce am încheiat cursul CRED și partea de online a cursului nu a fost chiar simplă, însă statul în conferință, instaurarea liniștii în casă, i-au obișnuit cumva și pe copii cu ideea că se poate învăța și altfel.

Dincolo de cât de productive pot fi aceste activități, rămâne o parte întunecată: nu toți copiii au posibilitatea de a participa la ele. Multe nu se pot face de pe telefon, pentru fișe ai nevoie de imprimantă, varianta color e ceva de vis, dacă părinții nu sunt atât de familiarizați cu tehnica, pierde și copilul. Apoi, sunt zone defavorizate unde nici semnal la telefon nu au, ce să mai vorbim de altele…

Și, de ce să nu închei, cel mai dur motiv este lipsa de interes. Avem și din aceasta din plin!

 

numeratie 11-20 jocuri

Numerația 11-20 – aplicații practice (CP)

Vacanța aceasta forțată a picat cum nu se putea mai neinspirat din punct de vedere al lecțiilor de matematică la clasa mea pregătitoare. Tocmai începusem numerația de la 11 la 20, apucasem să lucrez câteva ore cu copiii, speram ca săptămâna aceasta să pot trece la adunare dacă erau la un nivel satisfăcător, dar… n-a fost să fie. Cu mulți dintre ei merge bine, însă mai e mult până departe.

Am început să lucrez pentru acest concentru încă din primele zile de școală, de la înviorarea de dimineață, care se încheie cu o serie de genuflexiuni, câte zece, pe care le număram diferit: de la unu la 10, de la 11 la 20, de la 21 la 31 (ha, aici s-au prins unii repede că e una în plus!). Ca să nu ne plictisim, variam, de la 15 la 25 sau cum mai voiau ei. Ideea era să învățăm, ca pe poezie, cum se pronunță corect numeralele, să nu avem cinșpe, ci cincisprezece. Știu că e greu, și eu mă surprind uneori pe scurtătură, dar măcar ne străduim. Nu ne-a ieșit încă. Apoi a fost calendarul, în fiecare zi, și scrierea datei, chiar dacă prin imitație.

Toate bune și frumoase, până când ne-am apucat efectiv de treabă. Să grupezi zecile nu a fost chiar atât de simplu, iar eu voiam să „vadă zecea unită“. Am legat creioanele cu elastice, astfel încât zece creioane (care formau o zece) să stea ușor împreună. Am numărat mărgele, le-am pus câte 10 în cofraje, am înșirat câte 10 mărgele pe sârmă plușată și țineam în mână o zece, am pus jetoane cu magnet pe tablă pentru mulțimi, am scos rigletele și am format numere, am făcut mulțimi de câte 10 elemente pe hârtie. Sunt copii care au înțeles ușor, sunt destui care, cu insistențe, vor reuși, și sunt unii pentru care nu știu câte exerciții vor fi necesare, cât efort de concentrare, pentru că ei nu înțeleg de ce vin la școală și care sunt regulile aici.

Ce poți să faci să „înțelegi“ numerele până la 20 (asta în speranța că accepți faptul că a le recita ca pe poezie, corect, nu e același lucru cu înțelegerea conceptului):

  • îi dai copilului un număr de creioane (între 11 și 20), și îi ceri să formeze, prin numărare, mănunchiuri de câte 10. Câte mănunchiuri ai format? Câte creioane au rămas? Pentru a scrie numărul creioanelor, se notează întâi numărul de „mănunchiuri“ (adică numărul de zeci), apoi numărul de unități rămase. Se poate repeta cu orice tip de jucării sau obiecte mici, de la boabe de fasole la nasturi, piese lego. Important este ca o zece să fie izolată/încercuită, iar unitățile rămase în afară să fie cel mult 9, altfel se formează încă o zece.
  • pentru numerele identificate mai sus, se poate realiza corespondența cu riglette. „O zece“ există deja, este piesa cea mai lungă din set, se caută apoi piesa reprezentând numărul unităților dorite.
  • reprezentarea ordinelor pe numărătoarea pozițională este mai greu de explicat online. Eu le-am arătat copiilor prima dată cu bancnote. Am scos un mănunchi de bancnote de 1 leu, pe care ei le știu din viața de zi cu zi. Nimănui nu îi place să umble la el cu atâtea hârtii, să stai să numeri mereu câte ai. Așadar regula spune că pot schimba 10 hârtii verzi cu o hârtie roz. Ce valoare are o hârtie roz? Cât 10 hârtii verzi… Abia apoi am folosit numărătoarea pozițională. Dacă la unități am 10 bile, atunci am voie să le „schimb“ cu o bilă de la zeci. Am mers mult pe culori și 10 bile verzi fac cât o bilă roșie. Pe linia de la unități nu încap mai mult de 9, când se fac 10 – le transformăm. (Pentru că discurile de la numărătoarea pozițională sunt totuși mici, am improvizat una pe tablă, folosind discuri de carton cu magnet. Am lipit bandă izolieră colorată pentru suport, dar poză nu am făcut, din păcate. Seamănă însă cu cel folosind magneți de plastic, dar bulinele de carton au diametrul 7,5 cm.)

O activitate de acest gen, care să presupună multă joacă cu material concret, e mai utilă decât 20 de fișe de completat. Pentru exemplele fotografiate mai jos am lipit pe masă o folie de plastic (aceea folosită pentru a îmbrăca manualele) și scriu pe ea cu markere pentru tablă. Se șterge ok dacă insiști un pic și suplinește cu brio o tablă acasă. Dacă această variantă nu este posibilă, se poate plastifia un carton sau se poate folosi coală albă pe care se desenează mulțimile. La reutilizare, se plasează obiectele (10) în interiorul cercului desenat deja.

Pentru început am folosit buburuzele de lemn (cum spuneam, pot fi înlocuite cu orice obiecte), le-am grupat câte 10. Au rămas 3 în afara zecii. Corespondența am făcut-o cu riglette, o zece și trei unități. Apoi am folosit bețișoarele, am format o zece și trei unități. Am scris numărul 13, întâi cifra 1, reprezentând o zece – cifra zecilor – și apoi cifra 3, reprezentând unitățile – cifra unităților. Pentru a suplini numărătoarea pozițională, folosesc magneți (puteți folosi nasturi, buline decupate, biluțe din plastilină etc. sau se poate desena efectiv), un magnet roșu reprezintă o zece și este egală cu 10 unități (verzi). Același sistem l-am folosit și la clasele mai mari, am introdus albastrul pentru sute și apoi galben pentru mii. La clasa a patra, când am trecut la milion, nu mai era nevoie, reprezentam direct, fără a mai avea un cod de culori atât de strict.

Jocul se repetă pentru toate numerele, date pe sărite, nu consecutiv. Adultul care coordonează jocul este cel care dă copilului numărul de obiecte și urmărește corectitudinea rezolvării.

numeratie 11-20 jocuri

Dacă aveți și alte idei, completări sau întrebări, nu ezitați să le lansați mai jos, în comentarii.

rama foto paie

Idei pentru 8 martie: ramă foto cu paie din hârtie

Acum ceva ani m-am împiedicat prin magazin de un pachet de paie din hârtie. Erau tare simpatice, roșii cu inimioare, și le-am luat, chiar dacă nu îmi era foarte clar pentru ce. Le-am tot plimbat de colo-colo, până când am găsit o idee și pentru ele: să confecționez o ramă foto. Ca materiale necesare, pe lângă paiele menționate, lipici cu silicon (sau pistol cu silicon), un cutter bine ascuțit, riglă, echer cu unghi de 45 de grade și răbdare. Dacă nu aveți echerul, nu e bai, confecționați dintr-o hârtie îndoită de trei ori exact unghiul de tăiere de care aveți nevoie.

O altă provocare este să tai ambele capete ale paiului în același plan de înclinație, să nu se răsucească rama când o asamblezi. Apoi nici să le tai exact, la milimetru, nu e chiar floare la ureche, însă dacă folosiți silicon se umple destul de bine spațiul rămas liber la îmbinare și nu mai sare în ochi prea tare.

După confecționarea ramei de bază – 14×9 cm, ținând cont că o fotografie e de regulă de 15×10 cm, puteți adăuga altele pe exterior. Inițial am vrut doar să le suprapun, dar, după ce am lipit două dintre ele, mi s-au părut prea sus celelalte. Așa că le-am decupat ușor o scobitură și le-am făcut să se îmbine, cu un efect ceva mai drăguț decât ieșise inițial. Ba am întrebat și cum se cheamă tehnica aceasta de construcție, folosită pentru locuințele din lemn: coadă de rândunică.

Destinatarul proiectului l-am găsit, mai am de identificat fotografia potrivită, care se poate lipi cu patafix și eventual schimbată după un timp. Nu i-am făcut picior de sprijin ramei deoarece este foarte ușoară, mă gândesc mai bine să îi pun magnet pentru frigider, căci orice adiere prin casă o poate răsturna.

Sper ca imaginile de mai jos să fie utile pentru a vă da o idee despre realizarea acesteia. Mi-am dat seama mult prea târziu că un film ar fi fost mai bun, dar… nu e timpul pierdut. Copiii mai mici au nevoie de ajutor și piese pretăiate, doar cei cu experiență de lucru pot face singuri. Dacă încă nu știți ce să dăruiți mămicilor de 8 martie, se poate rezolva repede.

rama foto paie

feedback scoala altfel

Școala altfel – 2020

Am încheiat prima săptămână „altfel” cu seria nouă de clasa pregătitoare și m-am bucurat că, după ultima activitate, ne-au rămas 20 de minute numai ale noastre ca să tragem un pic linie și să vedem părți bune și mai puțin bune.

Prima problemă a săptămânii a fost că „nu se mai sună”. Fiind activități libere, degeaba arăta ceasul că e ora de pauză, nu o mai respectam. Mai greu cu copiii care sunt blocați în rutine și pe care nu îi convingeam sub nicio formă că avem alt program, dar și cu cei care vin la școală cu gândul la gustare și atât. Cum să nu mâncăm la 9:45 și să mut masa la 10:15 ca să terminăm activitatea? Ce dacă dai totul peste cap și strici finalul! Românul trebuie în primul rând să fie sătul, lucru pe care îl văd și la știri de vreo două săptămâni.

Vineri la prânz, când i-am strâns în clasă și am început să stăm de vorbă, am aflat că nu le-a displăcut deloc o săptămână în care „n-am făcut nimic”. Moment în care mie mi-a crescut tensiunea (și mai mult!)… cum adică n-am făcut „nimic”? După ce m-am străduit împreună cu părinții să găsim lucruri interesante, voluntari, a venit chiar și mașina de pompieri și ne-a pornit sirena (spre deliciul și al celor de la grădinița din curte, toți pe geam și cu gura până la urechi), ei vin și spun că n-au făcut „nimic”?! Oricum, tristețe maximă că de luni reluăm alfabetul de unde l-am lăsat, ba chiar continuăm cu – consider eu – cea mai complicată lecție de matematică, de care atârnă foarte multe din viitorii ani de școală: numerația 11-20.

Frații Grimm au o poveste, „Capra cea neastâmpărată“, deși am găsit-o cu numele „Trei frați“. O știu de când eram la grădiniță și fratele meu o povestea acasă cu foarte mult entuziasm. Pe scurt, o capră de care frații chiar aveau grijă se plângea fals tatălui că era neglijată, iar băieții erau pedepsiți. Cam așa și copiii mei de la clasă, după o săptămână altfel, dar și în zilele normale de școală, la întâlnirea cu părinții habar n-au să spună ce-au făcut peste zi, pentru că cei mai mulți sunt pe alte plaiuri, indiferent cât te dai tu peste cap să le placă. Am ajuns să sper că măcar în subconștient le rămâne ceva… căci altfel e munca în zadar. În plus, e exclus să dau raport zilnic cu ce a făcut fiecare la școală, iar părinții ar trebui să învețe să nu-i mai întrebe la prânz „ce au mâncat“ ori „ce ați făcut azi“, ci „ce ați citit“, „ce ați scris“, „ce ați numărat“ și multe altele… căci sigur le facem pe toate!

Revenind la școala altfel, în prima zi, luni l-am avut invitat pe Daniel Eberhart, director la Carusel Books, care ne-a citit una din ultimele apariții pentru copii ale editurii, Un monstru la mine acasă, despre care am povestit deja. Apoi am avut noroc cu un părinte care lucrează în domeniul producerii de carte și care a venit cu tot ce trebuie pentru a ne ajuta să facem propria cărticică. Am deturnat un pic proiectul pentru a marca și cele 100 de zile de școală și voi povesti despre el în curând. Marți am fost la Teatru Excelsior, „Cei trei purceluși”.

Miercuri am improvizat, am schimbat planul în ultima clipă căci ni s-a ivit ocazia de a avea în clasă un pompier de la SMURD care ne-a învățat ce să facem dacă suntem singuri acasă cu părintele și… i se face rău, leșină. Personal nu am fost foarte de acord cu varianta în care întâi copilul face ce poate, apoi sună la 112. Copilul e panicat. Susțin că întâi sună la 112 și de acolo i se spune, pas cu pas, ce să facă. Cel puțin la cursurile la care eu am participat, când cineva are probleme, întâi suni și apoi vezi ce poți face tu, dacă poți face. Și tot la fel consider că tu, ca părinte, trebuie să îți pregătești copilul pentru orice, căci niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Toate bune și frumoase, am „sunat“ (imaginar, că altfel e loc de amenzi mari) la 112 și, ce să vezi, nu știau să spună adresa. Știu că în ziua de azi îi învățăm telefonul nostru, dar… uite că mai au nevoie să știe și unde se află!

Am continuat cu o activitate comună cu clasa întâi, am confecționat felicitări. Sunt niște copii foarte liniștiți, micile lor excepții sunt aproape nesesizabile pe lângă ai mei. Am vrut să vedem ce iese, dacă ai mei percep un model corect și se adaptează, mai ales că ei au mai multe fete, nu ca la mine, doar cinci. Am avut surpriza să văd că doi dintre băieți, în compania fetelor mai mari, și-au schimbat complet comportamentul, au fost mult mai cooperanți și au vrut cumva să fie la înălțime. I-am lăudat și tare mândră am fost de ei.

martisor

Joi am făcut mărțișoare din spumă (plastilină ușoară), atât pentru fetele din viața noastră cât și pentru a le dona. Sperăm ca din vânzarea lor să se strângă suficient pentru a le face o bucurie altor copii. Să nu credeți că e ușor, voiau să doneze ce nu le-a ieșit și să păstreze ce era mai frumos, a fost ceva muncă să îi conving să facă ceva „la fel de frumos”. E un capitol la care mai am mult de lucru și nu știu dacă singură voi reuși. În a doua parte a zilei am avut o activitate comună cu fosta mea clasă. A fost ora mea de maximă fericire, să îi văd pe toți lucrând cot la cot. Am câțiva copii care promit mult și pentru ei mai ales le-am rugat pe fetele mele mai mari să le arate cum să coasă. Sunt conștientă că nu voi putea face prea curând cu toți această tehnică, dar măcar cu unii voi reuși. Au făcut mărțișoare în echipă, apoi i-au ajutat pe cei care nu se pot concentra suficient să reușească singuri.

Vineri proiectasem o activitate cu numele „Părintele meu – modelul meu“, dar cum am găsit un singur părinte cu o profesie mai vizibilă (doctor), am completat cu o activitate de la ISU și am primit vizita unui echipaj de intervenție al pompierilor. Prima oră a fost ceva între „cum să ajungi doctor“ și „scoate mâna din gură și din nas“, adică reguli minime de igienă la școală și comportament sănătos acasă, căci unii simt nevoia să se laude că stau toată noaptea pe tabletă, nu se spală pe dinți și nici cu altele nu-și bat capul. La final am făcut semne de carte din apăsătoarele pentru limbă și monștri din mănuși umflate. Bineînțeles că în pauză, deși am trimis toți monstruleții gonflabili în cutie ca să nu ne jucăm cu „baloanele“ printre bănci, am ratat la milimetru un set de dinți sparți, căci… dacă am ieșit eu din clasă, au ieșit și monștrii din cutii și-au început să sară în toate direcțiile. Drept urmare, la prânz nu toată lumea a plecat fericită acasă, vreo șase monștri au rămas la școală, la arest. Probabil definitiv.

Cu pompierii a fost și mai amuzant. Momentul în care ne-au întins în curte un furtun a concurat ca intensitate cu cel în care îi urcam în mașină pe o parte și îi coboram pe cealaltă. Și cum eu nu am urcat… mi-au povestit ei apoi tot ce au văzut. Sper să le spună și acasă părinților. Au pornit și sirena pentru noi, ne-au împrumutat și casca cu vizieră de „astronaut”, ochelari de protecție pentru foc, iar în final abia aștept să mai creștem ca să mergem în vizită la unitatea de pompieri. Am avut și cea mai bună întrebare adresată pompierilor. Noi avem școala chiar lângă Delta Văcărești, așa că un pitic a fost foarte curios dacă cei care veniseră la noi au fost și la stingerea incendiului de zilele trecute. Surpriză, chiar fuseseră, ne-au povestit cum au prins unul de altul toate furtunele din mașină ca să ajungă de la stradă până la incendiu, peste dig. Au ținut în mână și capătul de furtun, erau extrem de curioși ce se auzea pe stația domnului… Dacă ar fi stat și liniștiți, fără să se împingă, să se certe „cine e primul“ și să provoace conflicte, ar fi fost minunat!

În clasă – tristețe maximă. Cum adică, e o singură săptămână altfel pe an?? Și următoarea, serios, în clasa întâi, pe vremea asta?? Așa ceva nu se poate! Le-am explicat și eu că fiecare zi ar putea fi altfel dacă și ei s-ar purta „altfel“, să nu mai pierdem atâta timp făcând „poliție” cu cei care se bat și își vorbesc urât, să mă asculte ca să putem ieși mai des afară la distracție. Am încetat să mai cred în minuni, dar nu mă pot abține să nu încerc măcar. S-a dezbătut mult de ce nu ies eu în curte la joacă cu „cei cuminți“, sau să fac doar cu ei activități speciale. Și ceilalți… cu cine rămân aici? – Să stea singuri, doamna, dacă nu vor să se poarte frumos! Din păcate, nu avem voie să implementăm soluțiile propuse de ei, deși aveau mare dreptate!

Săptămâna ce a urmat am profitat de ora de dezvoltare personală să îi rog să completeze un feedback. Și cum nu știu să scrie, i-am pus să deseneze. Am ales două dintre idei și vă las să ghiciți ce-au simțit fiecare legat de activitățile descrise mai sus. În schimb cu feedbackul negativ din prima imagine aș vrea să fac poster… Ce nu îi place? Gălăgia pe care o fac unii colegi. Omulețul cu mâinile la urechi e genial. Ce și-ar dori? Femoare la gură pentru acești colegi. Cam acestea ar fi condițiile necesare pentru o atmosferă ideală.

feedback scoala altfel

felicitari 8 martie

Felicitare de 8 martie – decupaj

Săptămâna aceasta am urmărit doi iepuri cu un singur foc: să am gata și felicitările de 8 martie, dar să rezolv și scrierea funcțională a unui mesaj. Ultima mi-a dat ceva bătăi de cap, nu am reușit să scriu folosind doar literele învățate, așa că în cele din urmă am mers pe un mesaj clasic, valabil pentru orice femeie, fie că e ea mămică, bunică, nășică sau mătușică. Au încercat întâi pe ciornă, după modelul de pe tablă, le-am corectat, apoi au folosit felicitările confecționate la ora de dinainte.

Partea mai simplă pentru ei a fost confecționarea felicitării. Suportul l-am printat eu, cu linii la interior, pentru mesaj. Nu i-am chinuit până acum să deseneze literele pe liniatură, dar încep cu pași mici. De vreo lună am schimbat pe fișă locul unde trebuie să treacă numele, nu mai e o linie, e un dreptunghi. Trebuie să se străduiască să nu depășească marginile. Apoi am mai folosit liniaturi mari pentru jocurile de cuvinte. Și azi – prima dată când trebuie să ții cont de linii, ca să iasă frumos.

Apoi au primit un „8” imprimat pe carton. Le-am cerut să coloreze cum vor ei, pe spate, cartonul, apoi să decupeze optul, doar pe exterior. Pentru cercurile „perfecte” de la interior m-am gândit să le dau să le decupeze din hârtie, apoi să le lipească. Și, dacă tot le decupăm, pentru bulina mai mare am folosit pozele lor, astfel încât felicitarea să fie personalizată. Știu însă că nu toată lumea e familiarizată cu programele de grafică, așa că, dacă chiar se dorește folosirea unor imagini mici, se pot suprapune pozele peste buline și se decupează din fotografie materialul în plus.

Decorul cu floricele este realizat cu ajutorul perforatoarelor decorative. Flori de in, de nu-mă-uita, mi-au plăcut mai mult albastre, parcă sunt mai finuțe. Asamblarea după model rămâne însă un lucru relativ, fiecare a cam combinat cum și-a dorit.

felicitari 8 martie

Modelul pentru print este disponibil timp de o săptămână la linkul de aici. După expirarea acestui de transfer, este trimis doar la cerere persoanelor care au înregistrat o donație către site în ultimele patru luni anterioare solicitării.