Ultima zi de școală

Ziua cea mai lungă (și de fapt cea mai scurtă) e cea pentru care te pregătești intens. Finalul de clasa a IV-a a venit parcă prea repede. Eu cu ale mele pe lângă – parcă în martie m-am suit într-un carusel și m-am dat jos azi. Săptămâna trecută a fost cumva avanpremiera, căci am sărbătorit împreună cu clasa mea momentul acesta final: o petrecere la școală. Chiar dacă în București e la modă să te spargi în figuri, la localuri cu terasă și piscină, cu ținute extravagante, eu mi-am dorit lucruri mai simple: în primul rând, să fie toți, fără excepție. (Au fost excepții, bine întemeiate.) Apoi, momentul acesta să nu fie copleșitor pentru părinți, financiar vorbind (și n-aveți idee ce poți face cu 50 de lei, delegarea responsabilităților și puțină gândire). În cele din urmă, să fie de neuitat pentru copii. MEMORABIL, așa cum mi-au spus după!

Așadar… tema: „O noapte la școală”. Ideea nu e originală, a fost inspirată acum multă vreme de programul o noapte la muzeu  de la Antipa, doar că acolo e peste 200 lei să dormi și să mănânci o porție de cereale. Când le-am spus copiilor de ideea mea, au explodat. Mai greu a fost să conving conducerea că nu distrugem școala dacă rămânem peste noapte. S-au obișnuit (greu) colegii de la școală cu stilul meu mai „altfel”, însă cred că ideea asta a mai pus niște biluțe în contul meu, din seria fata asta n-are sigur toți sateliții pe orbită. Până la urmă… ce-am făcut? Am atârnat beculețe, am stins lumina, am pus muzică, am mâncat senvișuri, apoi o friptură de la Kaufland cu cartofi, am tăiat pizza de pe listă, căci era prea mult, am mâncat tort, am făcut concurs de talente, ne-am chinuit două ore să adormim, căci nu „ne” lua somnul. Normal că băgați în saci, unul lângă altul, se chicotea la greu și toate amenințările mele erau inutile… Am dormit trei ore, ne-am trezit, am strâns, au venit părinții, am măturat/spălat clasa, am plecat acasă. Toate bune și frumoase. Nimic special. Atunci… de ce atât de „ciudat”? Te poți distra oricum dacă vrei cu adevărat!

Și pentru că am tăiat pizza de pe listă, dar banii oricum erau strânși, am reprogramat-o pentru ultima zi de școală. Serbarea la 8:30, după premiere urma să rămânem să mâncăm „o felie”, să bem un suc și să încheiem voioși ultima zi de școală din clasa a IV-a. Ne-am fotografiat în toate combinațiile dorite, ne-am luat în brațe și ne-am despărțit.

Am stabilit de prin aprilie să ne facem agende de amintiri. Mi-a părut tare rău că nu și-au făcut toți, însă eu am avut grijă ca într-a mea să scrie chiar toți, să nu uit niciunul. Au lipit scrisorelele, pe lângă mesajele scrise „la vedere”. Azi, ajunsă acasă, am stat să le desfac pe toate. Am promis de dimineață că nu plâng, să nu stric bruma de machiaj pentru poze. Dar acasă… altă poveste! Știu că nu sunt perfectă, dar mă bucur că i-am învățat să spună ce gândesc. Unii mai au de lucru, dar sunt pe calea cea bună. Dar alții îmi dau doza de optimism, voie bună și sunt în stare să-mi schimbe ziua:

  • Când sunteți tristă, să citiți această scrisoare și să vă gândiți că totul va fi bine și nu uitați să zâmbiți!
  • Vă mulțumesc că tot timpul încercați să ne explicați pe înțelesul nostru!
  • În plus, sunt sigură că nicio altă învățătoare nu ne-ar fi luat hamsteri!
  • Mi-au plăcut foarte mult orele de muzică și a fost tare drăguț când ați cântat la acel instrument!
  • Iubesc experimentele la științe! 
  • Când voi mai auzi numele Cristina, îmi voi aduce aminte de dumneavoastră!
  • În acești doi ani cu dumneavoastră am avut parte de distracție, dar și de răsturnări de situație, iar dumneavoastră le-ați reparat, ați făcut tot posibilul să ne învățați cum să fim drepți și cinstiți în viață!
  • Nu lăsați la o parte copiii mai slabi la carte. Când v-am cunoscut nu vă plăceam, deoarece m-am obișnuit cu cealaltă doamnă. Dar pe parcursul anului am început să vă iubesc ca pe mama mea. 
  • Eu vă sfătuiesc să faceți excursii cu noii elevi, chiar dacă nu vine toată lumea.
  • Cred că ar trebui să le dați trei ore de „Arte vizuale și abilități practice” și să fiți la fel de creativă cum ați fost cu noi.
  • Sper ca pe viitor să fiți bună și cu copiii mici. Sunt norocoși să vă aibă.
  • În toți anii în care am fost alături de dumneavoastră am învățat o lecție importantă: „Nu judeca pe nimeni”.
  • Am o singură rugăminte: să le aduceți veverițele celor mici. Măcar ei să se bucure de asta!
  • Când v-am văzut am crezut că sunteți o doamnă puțin cam rea, însă sunteți bună, glumeață, zâmbăreață și uneori foarte, foarte puțin rea când facem năzdrăvănii.
  • Bună, amuzantă, ironică (de cele mai multe ori) și… TÂNĂRĂ! 
  • Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că sunteți profesoară de istorie, dar… vă iubesc!
  • Uneori v-am mai și supărat, îmi cer scuze. Să-i țineți pe cei de la clasele mici în frâu.
  • M-ați învățat să cos, să scriu o scrisoare unui copil pe care nu-l cunosc.
  • Pe unii ați reușit să îi schimbați, pe alții nu. Dar nu a fost destul timp.
  • Mie mi-a plăcut când ne-ați dat multe teme.
  • Recunosc că uneori nu prea mi-am făcut temele, dar m-am străduit să nu rămân în urmă cu lecțiile.
  • Mi-a plăcut la dumneavoastră că ați luat lucrurile mult mai în serios.
  • Știu că de multe ori v-ați supărat pe mine că scriu urât, că nu eram tot timpul atent la ore, dar eu vă iubesc, vă apreciez și vă respect.
  • Alături de dumneavoastră am învățat să îmi placă istoria.
  • Îmi pare foarte rău că nu m-am descurcat prea bine la școală, dar m-am distrat și a fost frumos!
  • Când voi fi mare o să vă contactez și o să vă arăt ce am ajuns datorită dumneavoastră. Mulțumesc pentru tot!

Am terminat de citit agenda… am completat apoi paginile rămase goale cu pozele lor de la panou, cu pozele pe care le aveam de la activitățile împreună. Mai am de făcut coperta… este cel mai frumos cadou, cea mai frumoasă amintire pe care o puteam avea! Unică și neprețuită, îmi va aminti mereu de ei așa cum sunt, frumoși și speciali.

Și cum întotdeauna se poate și mai bine… mi-au pregătit, în secret, o cutiuță cu amintiri. Pe capac – o poză din prima zi de școală, un pic trucată, căci au mai și lipsit și au fost adăugați, să fie toată lumea. Înăuntru? Orice, de la bilețele, pietricele, floricele prinse pe șnur, o diplomă semnată de toți (cea mai iubitoare doamnă), talismane norocoase făcute de ei. Cutiuța aceasta a avut deja două sesiuni de plâns și închei cu unul din mesajele care m-au terminat:

Dragă Cristina, 

Dumneavoastră ați încercat atât de mult să schimbați ceva la noi. La unii a mers, la unii nu, dar niciodată nu te gândi la cel mai rău lucru posibil, ci la cel mai bun! Eu apreciez efortul făcut de tine!

Am mai bocit un pic, mi-am mai reproșat, citind, 1000 de lucruri, uite, X, nu intuiește vocativul, Y numărul de i-uri, Z cratima… Alte 1000 de lucruri pe care aș fi putut să le fac. Acum am pus punct și am tras linie uneia dintre cele mai mari provocări ale vieții mele de până acum: am preluat o clasă atașată de fosta învățătoare, cu multă experiență la catedră, nu debutantă la cei mici ca mine (căci anii la gimnaziu și liceu chiar nu se pun). Am tremurat ca varga în primele săptămâni de școală, ca să aflu abia acum că și ei erau la fel de emoționați. Am fixurile și defectele mele, însă ei îmi arată că am reușit!

De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Povestiri istorice de acum un veac și mai bine

Târgul de carte de luna aceasta a îmbogățit colecția mea de cărți pentru copii. Timp să am, căci lecturi sunt destule! Însă chiar și așa, prima care și-a făcut loc pe noptieră a fost apariția de la Editura Humanitas Junior, De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. Nu aveam cum să le ignor, curiozitatea era prea mare și nu numai pentru faptul că istoria este una din pasiunile mele.

Printre cărțile de pe raftul copilăriei mele erau și cele trei volume ale lui Almaș de povestiri istorice. Le-am sorbit cu nesaț și până când la școală am început să rup povestea de adevăr, acea aură de legendă s-a menținut. Cum în clasa a IV-a am învățat tot după manualul domnului menționat, în stilul „patriotic” și „spălător de creiere mici”, m-am bucurat când gimnaziul, în zorii epocii libere, a mai dat la o parte din laurii și meritele cu care unele personalități istorice nu prea aveau nimic în comun și a scos la lumină adevărații eroi.

Eram curioasă și pentru că prin primăvară am susprins în online o discuție despre cât de „crude și absurde” sunt povestirile istorice, cum speriem inutil copiii, făcându-se referire la scena martiriului familiei Brâncovenilor. Se menționa în discuție faptul că marele domn a fost jupuit de viu, umplută pielea cu paie, asta după cruzimea decapitării copiilor. Nu-mi aminteam, deși Evul Mediu nu a fost deloc perioada mea favorită de studiu, să fi citit pe undeva asemenea detalii. Am sunat și un prieten, mult mai aproape sufletește de perioada în discuție, să întreb dacă e vreo cronică, vreun document care să menționeze minunea asta. Nu, nu este. E adevărat că torturile îndurate până la decapitare și apoi umilințele la care a fost supus trupul său fără viață întrec imaginația (deși să fim serioși, la ce jocuri joacă copiii pe telefon… numai când mi-au povestit elevii mei de Granny… nu cred că îi mai înspăimântă), însă versiunea aceasta îmi era străină.

Revenind la cartea menționată mai sus, mi se pare extraordinară ca modalitate a unei regine străine ce a adoptat o patrie să o facă cunoscută peste hotare. Poveștile sunt spuse frumos, cu suflet și merită citite, mai ales cele care au în centru figura soțului său, Regele Carol I, figură de marcă a istoriei românilor asociată cu Independența României. Ca să fac iar o paranteză, vă invit să citiți acel minunat manual de istorie din vremea comunistă (disponibil în pdf online), lecția despre cucerirea independenței de stat. Nicăieri nu veți găsi niciun cuvințel legat de Carol I, care nici măcar nu era rege la acel moment, nici de Țar, nimic care să aibă legătură cu monarhia. Armata română era așa, o formațiune care pleca la luptă, condusă de entuziasmul popular… nimic despre cel care a modernizat România de la urcarea sa pe tron în 1866.

M-a impresionat un fragment de scrisoare ce prezintă frontul în iarna războiului, trimisă de Carol Elisabetei:

De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Cartea este disponibilă online la editura Humanitas eMag Elefant Libris (poate fi răsfoită) Cărturești  Cartepedia  Cel.ro    Librarie.net  Diverta  

Sunt sigură că Regina nu a stat să scuture de praf în arhive documente străvechi, însă este admirabilă pasiunea cu care ea a înțeles să-și îndeplinească misiunea față de poporul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o. A prelucrat, cu talentul ei, povești pe care le-a publicat în străinătate pentru a face cunoscută tuturor noua ei casă. Deosebit de emoționantă mi s-a părut povestea Meșterului Manole și Pietrele Doamnei, un narator deosebit capabil să țină cu sufletul la gură cititorul.

Însă surpriza pe care mi-a rezervat-o volumul a fost alta… Am ajuns la Constantin Brâncoveanu și nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit exact scena care mă șocase cu ceva timp în urmă! Așadar, undeva citiseră ei, acum am aflat și unde. Cred că e important ca atunci când recomandăm copiilor povestiri istorice să fim capabili să le explicăm apoi și care este adevărul istoric, sau dacă acesta este cunoscut. Ca exemplu, despre perioada Antichității cunoaștem puține… dar poveștile sunt multe în literatură, mai ales despre Decebal!

Apropo de legende și adevăruri, povestea Stai! Cine-i acolo? mi se pare ingenioasă. Nu m-aș fi gândit niciodată că umbra lui Ștefan cel Mare l-a protejat pe Regele Carol pe frontul din Bulgaria… Însă ce modalitate mai frumoasă de a intra în galeria patrioților decât revendicându-te de la strămoși consacrați?

Cartea arată minunat, copertă groasă și pagini cu bordură florală ce amintește de cărțile medievale decorate manual. O recomand cu drag copiilor, mai ales celor care știu și un pic de istorie și pot completa cunoștințele științifice cu detalii mai colorate, de poveste. Este recomandabilă și adulților – și nu săriți peste introducere! Personal consider că ne apropie un pic altfel de un personaj pe care istoria (așa cum o studiem noi, mai mult politică) îl neglijează, menționând, pe nedrept aproape, doar pentru că nu a dat țării un moștenitor. Apropo de această suferință, vă recomand paginile 10-11, un fragment din eseul „Cea mai frumoasă zi a anului”, un fragment dureros pentru cei care sunt deja părinți și pot trăi altfel aceste rânduri.

Dacă veți citi cartea, vă rog să reveniți cu impresii!

 

 

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Anotimpuri cu cei mici – atelier la Bookfest

S-a încheiat și această ediție a târgului, cu ceva emoții pentru mine, căci am evitat cu talent la ultimele atelierele pentru copii mai mici. Sunt… prea puțin independenți și stresul este mai mare când lucrezi cu ei. În fond, trebuie ca la final să fie satisfăcuți de rezultat, nu? Iar într-un spațiu netradițional, cu mult public și vânzoleală, gălăgie și toate cele, nu e ușor. Însă la Bookfest, față de Gaudeamus, spațiul este generos și poți să te „extinzi” cât e nevoie.

Decizia temei nu a fost ușoară, căci noile apariții ale editurii Casa se plasau în sfera activităților celor mici. Așadar, cum să faci ceva potrivit? Din seria Chiț-Chiț citește, cea cu prognoza meteo merge lucrată la școală (sau grădiniță), dar trebuie timp, măcar o săptămână de observații. Eventual poate fi folosită la întâlnirile de dimineață… Cea cu sporturile implică mișcare. Îmi trecuse mie ceva prin cap, să fac rost de „recuzită” specifică și să discutăm despre fiecare, însă în zumzăiala de acolo… imposibil. Anotimpurile a fost mai darnică în idei. Pornind de la una dintre planșe, care imagina mărul trecut prin „toate anotimpurile”, m-am gândit la un pomișor care să le includă pe toate patru. Apoi a fost simplu: cercuri de carton, bețe de lemn  pentru mâner, jumătăți de pomișori printați pe culori diferite, ca să nu fie toți pe alb și să suplinesc frunzișul acolo unde este cazul (vara mai ales). În plus, am folosit perforatoarele decorative care, cu mâna pe inimă spun, salvează vieți în pregătirea activităților pentru vârstele acestea.

Am început cu o discuție despre fiecare anotimp, folosind planșe mărite din carte. Cei mai măricei știau și lunile ce revin fiecărui anotimp, ceilalți se descurcau bine cu semnele caracteristice. E mai greu când nu îi cunoști și trebuie să te adresezi unui public nou, însă face parte din surprizele plăcute ale profesiei. O decizie destul de grea a fost însă amenajarea spațiului de lucru. Era clar că discuția se va desfășura în cerc, pe perne. Dar apoi… să îi mut sau nu la mese? Știu că sunt înnebuniți să lucreze pe jos, așa că, având la îndemână doar lipici solid, am zis că nu se poate întâmpla nimic rău dacă îi las pe mochetă și așa a fost.

Am repartizat anotimpurile, am stabilit „centre” de lucru în jurul accesoriilor necesare și au trecut la treabă. Pe măsură ce terminau un anotimp, îl lipeam la locul lui pe paletă. Îmi pare rău doar că nu am mai apucat să le spun că acea floricică de „primăvară” nu întâmplător era roz și cu cinci petale, floarea de măr având tot atâtea, precum și o nuanță rozalie. A fost greu să facem merele să respecte legea lui Newton și să atârne în pom (la cât erau de mari, așa trebuia!), am avut câteva „toamne” cu pomișori golași – ca să lipească mai puține frunze, au venit cu scuza că „s-au scuturat“. Păcat că nu era planșă, că acceptam și spuneam că vreau să le văd pe jos…

La final sper că au plecat acasă cu un obiect util, cu utilizare diversă: poți vorbi despre anotimpuri, poți să îl completezi cu un cuib de păsărele – întâi cu ouă, apoi cu pui și în cele din urmă gol, poți să vorbești despre ciclul de viață la plante. Atât de multe se pot face… timp să ai și să vrei!

Am selectat mai jos câteva fotografii de la eveniment. Un scurt filmuleț puteți vedea aici, pe pagina de facebook Talente de Năzdrăvani. Ca lucruri de îmbunătățit, încă e de muncă la modul general la educația adulților care nu înțeleg că punctualitatea, în cazul activităților pentru copii, nu este negociabilă, că nu poți arunca pur și simplu un copil într-o activitate la 15 minute sau 30 după ce a început doar pentru că ți se pare interesantă și pentru că e publică, dacă nu a asistat la explicații. (E lucru valabil și la școală, când întârzie și apoi deranjează pe toată lumea, căci a aterizat și habar nu are ce să facă.) Apoi, încă avem mult de lucru până vor înțelege că limitele de vârstă stabilite pentru o activitate au o logică a lor. Poate că părea simplu, „ceva de lipit”, însă necesita răbdare și vreo 50-60 minute de muncă atentă, timp pe care preșcolarii nu îl stăpânesc, se plictisesc muuult mai repede.

Ca o concluzie, mă bucur că am putut sărbători 1 Iunie așa cum se cuvine, la joacă cu copiii!

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Mulțumesc, la final, Editurii Casa cu care colaborez de atâția ani atât de frumos, pentru provocările, creative sau organizatorice, pe care mi le-a făcut în cei 10 ani de când se află pe piața românească, vârstă frumoasă pe care a sărbătorit-o cu această ocazie.

PS. Și nu în ultimul rând, mulțumesc fiicei mele, deja la vârsta la care îmi este partener în activitate, pentru tot entuziasmul cu care mă susține de fiecare dată, pasiunea cu care critică și vine cu idei și îmbunătățiri din perspectiva copilului. O notez pe cea de acum: „Data viitoare când îți vin idei de-astea (a se citi lucrat pe jos cu chestii mici de 1 cm), să iei și aspiratorul!“ Morala e de fapt să introduc în prezentarea activității și ultima etapă, cea a curățeniei la locul de lucru, cu care copiii ce sosesc la activități gratuite sau plătite nu sunt obișnuiți. Noroc că la școală încă se (mai) face.


Pentru a fi la curent cu activitățile „Talente de Năzdrăvani“ ne puteți urmări pe facebook, pe instagram sau vă puteți abona la newsletter.

pisicile razboinice

Acasă cu perechea mea de pisici războinice

Mi-ar fi plăcut să stau la curte și să am un cățel și o pisică. Îmi plac, dar nu în casă – înțelegeți voi, să iasă singure afară când au nevoie. În schimb am adoptat câteva clanuri de pisici – telenovelă curată care la Bookfest peste câteva zile va continua cu încă un episod. Cum nu era de ajuns acasă, ba chiar și la școală unii copii s-au apucat de citit seria. Ieșirile cu clasa, în care mă însoțea Iris, se lăsau cu lungi discuții în care încerca să nu divulge secrete din volumele următoare.

Dar perechea de pisici nebune e formată din Iris și buna ei prietenă, Cris, devenită obișnuit de-al casei. Cum au început să miaune amândouă că vor noul volum, le-am spus că m-au dus cu preșul de trei volume că scriu despre serie și că acum nu mă mai las păcălită. Așa că azi a avut loc în sala cu veverițe o nouă întrunire. Au protestat, că nu pot povesti atâtea volume… dar până la urmă s-au pus de acord și mai jos aveți ce a ieșit:

Iris:

Acum câteva zile, chiar după ce s-a anunțat pe net noua apariție, prietena mea cea mai bună mi-a spus și ea de apariția noului volum din seria mea preferată de cărți, Pisicile războinice. Mi-a propus să comandăm volumele când aveau să se tipărească, dar am avut o idee mai bună: să mergem împreună la târgul de carte.

Cu toate că așteptam nerăbdătoare al cincisprezecelea volum, am început să ne gândim de ce ne-am apucat noi două de această serie de cărți. Cris a început Pisicile Războinice la sugestia mea. A trebuit să mă rog de ea un semestru întreg ca să o conving măcar să citească seria de cărți. I-am împrumutat primul volum. Prima reacție după ce a văzut coperta a fost: „Ce-i cu mâța asta? Stai să ghicesc: mâța de pe copertă când e nervoasă nu face un simplu miau! face un MIAU!” și tot felul de glume care ei i se păreau amuzante.

Am făcut un pact: dacă ea încearcă să citească Pisicile și nu-i plac, eu nu voi mai citi ca obsedata în fiecare pauză, dar dacă aveau să-i placă, atunci ea urma să parcurgă și alte cărți la recomandarea mea.

Ca de obicei, am câștigat. După primul volum, a venit două zile mai târziu ca să-l ia pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea și pe al cincilea…. Până când a citit toate volumele traduse, iar apoi, de nerăbdare, a încercat să le citească în engleză, însă s-au dovedit prea dificile.

Morala: vineri suntem amândouă în târg la vânătoare de pisici.

pisicile razboinice

Cris:

Așa….Până acum prietena mea a discutat despre mine. Acum e rândul meu. M-a convins cu greu să citesc primul volum din seria Pisicile războinice, dar apoi restul seriei a venit de la sine. Am început să explorez tărâmul magic ale celor cinci clanuri: clanul râului, clanul tunetului, clanul umbrelor, clanul vântului și clanul stelelor. M-am aventurat pe meleagurile lor și am descoperit minunățiile naturii, greutățile pe care trebuie să le înfrunte cei care se integrează într-o nouă societate și felul lor de a supraviețui.

De asemenea, am învățat importanța unei familii unite și am reușit să țin minte diverse metode de vindecare naturală. Aceste cărți îți provoacă abilitatea de memorare a numeroaselor nume ale pisicilor (Coadă de Nor, Stea de Foc, Nor de Frunză, Colț Galben, Zbor de Veveriță, Labă de Laur, Labă de Leu, Furtună de nisip, Frunză Ruginie, Pui de Brad ș.a.m.d).

Această serie de cărți nu te învață doar cele prezentate mai sus și este o modalitate de a-ți petrece într-un mod plăcut și educativ timpul liber. La fel spune și draga mea prietenă.

Și ca să nu am cumva impresia că nu și-au luat sarcina în serios, Iris s-a pregătit pentru târg cu un nou semn de carte personalizat. În lucru, dar nu știu dacă va fi gata la timp, este un altul, cadou pentru Cris, pe aceeași temă, dar cu care va reveni pe contul ei de instagram din care am ales un exemplu de pisici războinice în viața noastră de zi cu zi…

 

View this post on Instagram

 

#hamsterscolar #hamster #pisicilerazboinice #edituraall #thewarriorscats

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on

Și a fost… o frumoasă poveste!

În prag de mini-vacanță (Papa să fie sănătos, că tare ne dă socotelile peste cap în București!), copiii mei de-a patra au o perioadă agitată. A trecut și evaluarea națională, cu provocările ei (acum serios, cine stă să numere cuvintele scrise cu un creion până se termină – câteva zeci de mii??, sau, similar, cu o rezervă de cerneală…?). Au făcut greșeli stupide, căci nu reușeșc și pace să-i determin să se grăbească încet. Adică să se grăbească, dacă vor, dar s-o ia încet, să citească cu atenție cerințele… una e să nu știi… alta e să „citești” crescător în loc de descrescător. Sau dacă spune să rezolvi doar exercițiul din dreptul girafei, tu să le faci pe toate, din exces de zel (asta era pe testele mai vechi, anul acesta le-au rezolvat problema, le-au pus doar varianta unică ce trebuia rezolvată!). Iar dacă mai e un spațiu de completat răspunsul… de ce să scrii încă o dată!? Problemele lor nu sunt legate de ceea ce știu și pot, ci de dispoziția de moment, de vrăbiile de la geam…

S-au dus apoi două săptămâni de școală și ne-am trezit aproape de sfârșitul lui mai. La istorie, ca să-l citez pe unul din pasionații clasei, „asta a fost tot??” Ca să explic, istoria s-a încheiat cu Marea Unire și o prezentare despre România de azi și organizațiile din care face parte. La cererea „publicului”, dezamăgit că nu are parte de Hitler și Stalin, am mers mai cătinel prin tot secolul al XX-lea, am răspuns la întrebări, am explicat evenimente. M-am oprit – nu se putea altfel – la tragedia anului 1940, la harta de atunci, care i-a amuțit, apoi la speranțele deșarte și coșmarul roșu care a urmat. Au fost curioși cum se trăia în comunism… le-am povestit ce-mi amintesc eu, doar aveam la revoluție vârsta pe care o au ei acum.

A fost o poveste frumoasă. Încheiată cu ultimul capitol despre cultură și patrimoniu. Pentru locurile istorice din comunitate am aruncat buzduganul înainte, au avut un proiect în perechi în care au recomandat, pe o hartă a Bucureștiului, 25 de obiective turistice de vizitat, dar despre acesta am vorbit deja. Ctitorii medievali, a doua lecție, nu ne erau străini, la fiecare domnitor despre care am discutat în lecțiile precedente am stabilit unde e înmormântat (dacă este). Stupid mi se pare să vorbești aici de Brâncoveanu, după ce nu ai binevoit să-l incluzi în programă… Dar am compensat, le-am amintit că la doar câteva stații de școală e Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde le recomand să meargă.

Ultima lecție – patrimoniul UNESCO – s-a lăsat, din nou, cu un proiect de realizat, mai ales că obiective sunt destule. Și cum le plac surprizele… am tras la sorți. Fiecare a pregătit un afiș despre obiectivul pe care l-a primit. Sighișoara doar am împărțit-o, separat turnul cu ceas de fortificații și de celelalte obiective. Ca de obicei, am avut copii entuziasmați, copii care și-au făcut datoria, dar și copii care… nu au catadicsit să miște un deget. Ce dacă e proiect obligatoriu? Doar nu o să-ți murdărești „mânușițele” să îl faci.

Le-au citit în fața clasei. Nu de puține ori conținutul era paralel cu ceea ce trebuia de fapt să fie subiectul. Sper că au înțeles că „proiectele” nu sunt așa, o distracție de a pune ceva pe foaie, a lipi două poze… nu, sunt de gândit și ele. Ca să nu mai zic de folosirea cuvintelor pe care nu le cunosc, doar pentru că „așa scria, doamna!!” Așa o fi scris acolo, tu cauți în DEX dacă nu știi ce înseamnă, sau nu folosești! Și calificativele vor ține cont de asta. Nu doar pentru cei care au „scăpat” ușor, ci din respect pentru munca celor care au luat în serios povestea aceasta.

Dar, în general, istoria de anul acesta a fost pentru mine o frumoasă poveste în anul centenarului, pe care m-am străduit să o fac de neuitat. Dincolo de chinurile pe care le-au îndurat, după spusele lor, aș vrea să cred că orice reporter i-ar întreba ce reprezintă ziua de 9 mai sau 1 Decembrie vor fi în stare să răspundă. Încă am îndoieli că vor căuta toți Maramureșul în nordul țării. Și cronologia se mișcă…

Dintre toate lecțiile însă, Marea Unire a fost specială. Vorbisem mult depre eveniment, ne-am confecționat hartă, apoi am dedicat timp unei lecții despre România în timpul Primului Război Mondial. Despre Marea Unire am discutat pornind de la „Treceți batalioane”. Sunt adulți care nu ar putea face analiza de text pe care au făcut-o ei, la 10 ani… vers cu vers au identificat cauzele intrării în război, motivul campaniei în Ardeal, provinciile românești și Alba, capitala Unirii. E un cântec pe care greu îl pot cânta fără să mi se împăienjenească ochii și glasul, l-am învățat când eram mică, cu mama, împreună cu alte cântece etichetate drept patriotice. Și apoi, dacă nu înveți acasă ce înseamnă să-ți iubești țara, de la părinți și bunici, unde să înveți să înțelegi enormul sacrificiu pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să existăm azi?

I-am văzut curioși, atenți și, mai ales, empatici. Și aș vrea să pot să sper că viitorul, pe care îl vor construi ei, va fi altfel. Despre asta a fost lecția până la urmă, despre cum să înțelegi trecutul ca să poți proiecta viitorul. Doar… o frumoasă poveste!

Ivy Pocket

Ivy Pocket, o nouă provocare de la Editura Gama

(de Iris H.)

Săptămâna aceasta se deschide târgul de carte Bookfest. Cum la târg majoritatea cărților sunt reduse, iar bursa mea nu este prea mare, am început să-mi fac o listă cu ce cărți să-mi cumpăr. Lista este lungă, dar n-am uitat de Ivy Pochet, eroina cărții scrise de Caleb Krisp, 374 de pagini tipărite destul de mare încât nu trebuie să-mi omor ochii ca la alte cărți și mă delectez și cu imagini hazlii.

Despre ce este vorba: Ivy, o fată deloc normală, este cameristă la cei 12 ani ai ei, adică un pic mai mică decât mine. Exprimarea și boacănele ei fac atât copiii cât și adulții să se tăvălească pe jos de râs, cum mi s-a întâmplat mie, dar și mamei mele. Într-o zi ea primește o sarcină ce nu pare importantă: să transporte un pandantiv din Franța în Anglia, fără să-l poarte.

Ce se putea întâmpla rău? Nimic… doar întâlniri cu oameni ce așteaptă la colțul străzii să-l fure. La început părea o poveste obișnuită a unei fetițe de 12 ani, aiurită și cam obraznică. Bătrâna care i-a dat sarcina să transporte pandantivul i-a zis să nu și-l pună la gât, dar nu i-a spus și ce avea să pățească dacă o face. E ca și cum cineva ți-ar spune: să nu deschizi ușa, iar tu din instinct o deschizi. Așa și cu Ivy. Era inevitabil ca Pocket să nu-și pună pandantivul.

Cel mai mult mi-au plăcut instinctele cameristei, în funcție de care reacționa în cele mai ciudate situații:

  • instinctul unui scriitor de romane ieftine de groază;
  • instinctul unei prime balerine;
  • instinctul unei fiice unui fabricant de sicrie;
  • instinctul unui medic;
  • instinctul unui miner captiv în galerie;
  • instinctul unei omezi (n-am putut să-l înțeleg nici la finalul primului volum);
  • instinctul unui agent secret;
  • instincul unui călugăr budist;
  • instinctul unui iepure speriat;
  • instincul unei vaci sedate;
  • instincul unui general cu cinci stele.

Instinctele ei au fost puse la încercare de mai mult ori. Ivy, chiar dacă este o fată deșteaptă, e cam naivă și n-a putut vedea pericolul din fața ei. Cred că trebuia să aibă și un instinct numit: instinctul anti-doamne care par bune, dar sunt nebune (sau ceva de genul acesta). Într-un final am realizat și cum a fost păcălită Ivy. Ea nu avea părinții. Fiind orfană, simțea nevoia de afecțiune. Cine ți-ar putea oferi această afecțiune în afară de o doamnă drăguța care întâmplător a dat peste tine?! Problema  a fost că și-a ales doamna greșită.

Un lucru care chiar m-a fascinat la Pocket a fost ingeniozitatea ei și capacitatea de a inventa povești – sau mai degrabă minciuni. Te întrebă cineva unde-ți sunt părinți și nu poți să răspunzi Acasă, pentru că atunci s-ar duce tot farmecul minciunii. Ai putea răspunde:

„Părinții mei au căzut într-un vulcan, i-am răspuns. Mama a fost propulsată departe, în Congo, unde trăiește acum într-un trib de pigmei vegetarieni, iar tata a avut bunul-simț să explodeze după impact.”

În momentul în care Ivy ajunge la destinație și crezi că totul se va termina cu bine, observi că mai ai de citit jumătate din carte. Așa că sigur avea să se întâmple ceva rău. Și ca întotdeauna, am avut dreptate. S-a întâmplat ceva ce m-a scos din ochiul de calm al furtunii evenimentelor. 

Chiar dacă a fost fantastic de amuzantă, am descoperit și povestea din spatele poveștii: o fată orfană voia atenție. Am trăit destule aventuri alături de Ivy Pocket și sunt de-abia la primul volum. Urmează celelalte!

atelier 1 iunie 2019

Chiț-Chiț și Anotimpurile – atelier gratuit la Bookfest

Poate vi se pare simplu, însă învățarea anotimpurilor (înțelegerea succesiunii timpului și a ciclicității acestor momente) nu este un lucru atât de ușor. La grădiniță se repetă, aproape obsesiv pentru unii părinți, fiecare „semn” în parte. Chiar am auzit că „nu se mai satură de atâta primăvară”, referitor la un cadru didactic… Ei bine, ai atâtea lucruri de învățat! Despre flori, despre gâze, despre legume, despre vreme… foarte multe schimbări! Vara doar ce e mai oropsită între fiicele bătrânului an… copiii și-o petrec acasă și nu prea îi mai bate nimeni la cap.

Primăvara aceasta – așadar, tot primăvara! – editura Casa a publicat trei noi volume în colecția Chiț-Chiț citește. Mi-a plăcut foarte mult modul ingenios în care au fost prezentate sporturile în Să facem sport!, foarte familiar copiilor, în cadrul unei activități la grădiniță. În fond, cine să-ți explice mai bine beneficiile dacă nu cineva de vârsta ta?

Cum e vremea azi?  – O întrebare deloc simplă! Mă gândesc aici la multiplele teme pe care le-am dat ce vizau o evidență a vremii pe zile. Unde te uiți? Ce prognoză să crezi? Luna trecută elevii mei descoperiseră pe telefon AccuWeather, era nebunie… să te uiți înainte, cale de trei zile, cam cum arunca zmeul buzdugaul în poveste, când plouă, când e soare… Ba în ultimul timp, când cu destule belele pe cap numai la prognoză nu m-am mai uitat, am plecat fără umbrelă: Doamna, dar n-ați văzut la vreme… au anunțat că plouă! Mno, bunica se uita în lungul drumului, spre pădure, pe cer, și știa… Eu între două autobuze n-am apucat 😀 .

Însă din toată colecția am ales ca temă pentru atelierul de 1 Iunie Anotimpurile. Tema de științe este mult mai generoasă dacă o abordezi integrat cu o activitate practică, mai ales dacă te adresezi unui segment potrivit de vârstă. Activitatea pe care o voi desfășura în cadrul Târgului de Carte Bookfest, pe 1 iunie 2019, se adresează copiilor cu vârste între 5 și 8 ani, intervalul cuprins între clasa pregătitoare și clasa a II-a. Vom construi propriul nostru „copăcel” al anotimpurilor, cu ajutorul căruia să nu mai uităm niciodată care este succesiunea lor.

atelier 1 iunie 2019

Activitatea se va desfășura în pavilionul B2 de la Romexpo, Standul Bookfest Junior (de la intrare faci stânga și mergi până în capăt) între orele 12:00-13:30.

Înscrierile cele mai rapide – prin sms, la numărul 0722-955-103: menționați numele și vârsta copilului. Dacă vă este mai comod, puteți folosi și comentariile la acest articol. Avem disponibile 12 locuri, iar rezervarea este confirmată printr-un mesaj de răspuns la cel trimis pentru înscriere.

La ora începerii atelierului toate rezervările sunt anulate și locurile sunt disponibile pentru solicitanții aflați în târg.

Vă așteptăm!

Săptămâna altfel – ediția 2019

E demult trecută săptămâna altfel de anul acesta, cel puțin pentru mine pare undeva, departe. Un proiect personal mi-a blocat toată luna aprilie, așa că e încă un miracol cum am reușit să le împac pe toate. Mi-aș fi dorit eu mai mult de la această săptămână, însă… n-a fost să fie. Chiar și așa, am reușit să avem o săptămână plină. Luni ne-am „distrat” cu creionul pe hârtie. Mă rog, trebuia să fie distractiv, dar n-a fost, căci am profitat de timpul liber să simulăm evaluările naționale care urmează săptămâna aceasta. Dacă aș fi reușit să cer și feedback-ul lor, sigur ziua de luni ar fi fost ultima în lista preferințelor.

Marți, în schimb, la cererea lor, am invitat-o din nou pe Bianca, cu ajutorul căreia am organizat o activitate de scriere creativă. Am avut parte și de o surpriză, căci pentru generarea cuvintelor necesare scrierii textului Bianca a adus cuburile ei de povești. Știam metoda din toamnă, de când le construisem pe ale mele, din carton, că vor fi încântați. Însă acum… să le rostogolească pe cele adevărate, a fost altă distracție! Și pentru că aveam totuși 5 grupuri de lucru, fiecare „coordonator” arunca zarurile, un alt coechipier făcea poză cu telefonul rezultatelor obținute, apoi pornind de la imagini… scriau, logica absurdului și limita imaginarului fiind trăsăturile esențiale și motiv de amuzament când le-am citit apoi toți.

Ca să nu fie o zi ca oricare alta, una din fetele mele a venit să mă întrebe dacă e ok să ceară un autograf… comandase pe net cartea Biancăi, din care lucrasem și anul trecut, Povești amuzante despre lucruri serioase, venise cu ea și… a plecat fericită cu autograful autoarei.

story cubes

Miercuri am fost la teatru. M-am dus în „centru” cu clasa, până la Excelsior, la Aventuri în lumea florilor. Din fericire, avem autobuz direct din fața școlii, așa că ne-am deplasat ușor. Ce nu am înțeles a fost atitudinea unei „duoamne” care… s-a luat așa de noi, aiurea, că „umplem autobuzul”, nu are loc, în condițiile în care eu chiar validam 21 de carduri, iar pe ea n-am văzut-o să scoată vreunul din buzunar. Total deplasat, discriminatoriu, cum adică „nu aveți altceva să mergeți?”. Și nu, nu avea 60+, ci vreo 40… Oare în mintea ei n-a procesat că ne-ar fi plăcut să ne deplasăm la teatru cu limuzina, dar, ce să vezi, cea a școlii era la spălătorie…

hainele-printului-1
Sursă foto

Joi am fost la muzeu. Am traversat Bucureștiul de la sud la nord și retur, până la Vila Minovici. Ne-am ales cu excursia de o zi prin capitală, tot cu autobuzele, schimbate la Romană, distracția și lecția învățată. Pe drum, dacă tot aveau telefoanele la ei, i-am pus să citească despre muzeu, să poată pune întrebări. Surpriza a fost a ghidului, care nu se aștepta ca la întrebările retorice să răspundă copiii. Ar fi fost o zi perfectă dacă la întoarcere unul dintre telefoanele copiilor nu ar fi fost ajutat de români bine intenționați să părăsească rucsacul. Mda, civilizație de doi lei în eterna și fascinanta Românie :(.

Vineri a fost ziua lor mult-așteptată: picnic afară, în curte. Anul acesta am stat pe terenul de sport, pe gazonul sintetic și ne-am jucat. Nu vă spun ce frig era de dimineață și cum insistau că sunt eu friguroasă, ei n-au nicio problemă. Cert e că am stat la soare și ne-am văzut de ale noastre, apoi am făcut curat și am lăsat terenul așa cum l-am găsit.

Recunosc că am încercat să nu mă gândesc nici măcar o clipă că e final de clasa a IV-a, că în curând nu vor mai fi „ai mei”, vor fi „ai altei colege”… Mă gândesc că mai avem petrecerea de sfârșit de an, unde, cum mi-au spus, „o facem lată” (oare ce-o însemna asta la 11 ani??), apoi… Nu e niciun apoi, sunt doar amintiri…

După punct, treci mereu de la capăt

Un amic aflat în vizită la noi îmi spune într-o discuție… hai că mai e puțin, 25 de zile de școală! 25?? M-am panicat… atât de puțin!! Întâi m-am gândit la catalog, că trebuie să verific, să aibă toată lumea calificative, apoi… mi-am dat seama: doar 25 de zile în care mai intru în clasă dimineața la „ai mei”. 25 de zile în care le spun la revedere. 25 de pauze în care îi trimit să se spele pe mâini… Și m-am oprit, că urmau sigur 25 de lacrimi.

După punct, treci mereu de la capăt. Eu n-am pus încă punct, dar am început alineatul cu viitoarea mea clasă. V-am mai povestit cum am încercat să îi cunosc, încet, pe cei din cartier, la atelierul de Crăciun, sau în cadrul „Porților deschise”. Am promis atunci că, după ce se încheie înscrierile, organizez o întâlnire cu toată clasa. Am amânat-o nițel, din motive personale, am sperat să avem parte de o zi frumoasă să ieșim afară (n-a fost să fie, e frig de toamnă târzie, nu de început de mai!), dar sâmbătă dimineață la 9 trecute fix eram în clasă. Avantajul unei școli mici, cu o singură clasă: toți cei înscriși sunt ai mei.

martisor matei

Când te informezi despre preferințele viitoarei învățătoare și știi exact, dar exact! care sunt, nimerești la sigur!

De aproape două luni de când am proiectat întâlnirea m-am tot gândit ce să fac. Atâtea idei au venit, au poposit pe hârtie, ca să fie tăiate și în cele din urmă nici cele care au rămas „finale” n-au supraviețuit chiar toate, căci a trebuit să mă adaptez grupului pe care nu-l cunoșteam. Pentru început, m-am felicitat că am organizat întâlnirile dinainte; în cercul de scăunele mi-am așezat la stânga și la dreapta doi cavaleri pe care îi cunoșteam și lângă care mă simțeam și eu „în siguranță”. Dar la mine în clasă e mai bine decât în jurul mesei rotunde, unde erau 12… eu am 19 cavaleri, gata să sară de gâtul oricărui balaur pentru cele 5 prințese ale lor, patru mici și una mai mare.

Ne-am așezat tot în jurul unei mese rotunde, chiar dacă imaginare, toți pe scăunele, părinții fiind în bănci în jurul nostru. Copiii aveau emoții… eu aveam emoții… atât cât apucam să arunc ochii în sală, aveau și părinții emoții. Mi-am amintit apoi încurajările uneia dintre profesoarele mele: nu uita, acolo tu ești regizorul și doar tu știi ce trebuie să se întâmple. Așa cum pe scenă uiți de lumina reflectoarelor, intri în rol, așa m-am străduit și eu să fac ceea ce știu mai bine. Ne-am amuzat, am aflat câte ceva despre fiecare, aproape am învățat jumătate dintre copii și am făcut lista preferințelor la activități: să pictăm, să desenăm, să ieșim afară să ne jucăm, iar scrisul și matematica… un pic, așa, mai la final.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și postere realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și posterele realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Printre jocuri – sticluța cu otravă (mai am de luat lecții), leapșa, orice cu rachete și dinozauri, dar și Granny, pe care mi l-au explicat acum ceva vreme ai mei și mi-am rezervat dreptul de veto să îl tai de pe listă. Toată lumea iubește mașinile, e musai să avem jucării și mă gândesc foarte serios dacă să luam un covoraș din acela cu străduțe, să avem unde plimba atâtea vehicule. Și, într-un colț, câteva păpuși cu hăinuțe roz. Ce noroc pe mine cu pasiunea pentru Formula 1, nu mă simt pe dinafară!

Aș fi vrut să am mai mult timp să răspund întrebărilor părinților, dar se vor rezolva toate. Cum va arăta clasa, cum ne îmbrăcăm, care e programul, au teme – fiecare răspuns contribuie la acea stare de bine pe care ne-o dorim fiecare. Am încercat să mediez și o predare a ștafetei, și aici mă refer la asociația de părinți ai școlii, cu care am colaborat minunat și am reușit, din acei puțini 2% redirecționați să mai facem câte una-alta: un dozator de apă, biblioteci pentru clasele primare, poate reușeam și mai mult dacă se implicau mai mulți părinți. În plus, pentru acel nefericit „fond al clasei” am avut în sfârșit un cadru legal.

Bineînțeles că nu puteam să mă plictisesc. Le-am dat coli mari de hârtie să deseneze. I-am văzut cum s-au împărțit repede pe grupuri – unii se cunosc de la grădiniță sau din parc, hamsterii sunt punct de atracție și neapărat trebuie niște reguli clare, căci două vietăți la 20+ de copii sunt prea puține, tabla parcă e magică, fiecare vrea „un burete” și musai cretă să deseneze… Am șters și lacrimi, normal că din pricina hamsterilor, că nu avea loc în grămadă, dar și pentru că „mi-a zis bebeluș”, căci e mic de înălțime. Asta ca să nu mă plictisesc din prima zi!

Trăgând linie, cred că urmează cinci ani frumoși. Așa cum mă încuraja un părinte la final, doamnă, eu cred că va fi bine! Pentru mine, faptul că copiii au venit la sfârșit să mă ia în brațe, ba să-mi dea și un pupic, e confirmarea. Am trecut testul cel mai important.

PS: A sosit într-o mică pauză și întrebarea la care mă așteptam: ce e Talente de Năzdrăvani

PPS: Dacă scap de „doamnaaa” și rămân doar „Cristina” ar fi minunat!

O poveste cu… ochelari

Undeva în negura unei copilării pe care nu mi-o amintesc am început să port ochelari. Nu știu exact când, dar îmi amintesc stresul ramelor oribile și al căzăturilor soldate cu spargerea lentilelor. Îmi amintesc destul de bine și excursiile la București, câte 10 zile, în care jumătate de zi mi-o petreceam la parterul Spitalului din Piața Lahovari (fosta Piață a Cosmonauților), iar apoi mergeam cu mama la zoo, la teatru, la circ… Asta era partea frumoasă. Cealaltă era zi de zi acasă… unde bullyingul era ceva cotidian. Aragaz cu patru ochi era deja formulă de salut. Am trecut cu greu… pe atunci nici nu erau așa mulți cu ochelari, eram victimă sigură.

Undeva prin gimnaziu am scăpat de ei. La liceu nu am avut nicio treabă, în schimb în facultate cititul îndelung mă cam termina și am revenit la ochelarii de citit, apoi la ochelarii pentru calculator. Dar nu mai e nicio mare scofală să ai ochelari acum… toată lumea are, ba chiar cu sticlă clară, numai de modă.

Săptămâna trecută una din fetele mele trecea printr-un moment ce pe ea o frământa… urma să poarte ochelari, iar vineri să vină cu ei la școală. O vedeam că e agitată, o încurajam… până mi-a venit ideea: vineri îmi iau și eu ochelarii la școală. I-am spus că-i aduc și ni-i punem amândouă odată. Colegii vor fi așa de șocați că nu vor mai sta să se uite doar la ea (așa avea impresia), preiau eu din presiune. A fost încântată de idee, se mai liniștise olecuță. Dar vineri la prima oră nu-și pusese ochelarii. Mă aștepta pe mine, să punem simultan bicicletele pe nas. Efectul a fost super. Colegii o așteptau pe ea, că-i tot ținea pe bancă, dar când mi i-am scos eu au slăbit-o. Ne-am dat așa, o îmbrățișare de ochelariste, toate bicicletele din clasă au trecut la locul lor pe nas, ne-am amuzat nițel și am trecut la matematică.

Normal că ochelarii ei au fost subiectul zilei, „ce bine văd la tablă”, „parcă e mai multă lumină”, „ce drăguță ești”… eee, și între atâtea complimente, vine și cel care a fost cireașa așa, la final de săptămână: „Doamna, dar ochelarii ăștia vă fac mai tânără!” Să mor de râs. „Care va să zică, eu sunt o babă, noroc că mi-am luat ochelarii!” Normal c-au încercat iar povestea cu „Doamna, câți ani aveți…” – și replica: „Nu știi că e nepoliticos să întrebi o femeie câți ani are?”

Ceea ce n-a știut eroina zilei e că… și eu aveam mari emoții să îmi pun ochelarii în fața lor. Nu i-am purtat decât în casă, de ani de zile de când îi am. Afară – doar ochelari de soare, după vremurile de tristă amintire.