plaja rulota

Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat  timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.

100 zile de scoala

100 de zile de… școală

Dacă era ceva ce mi-a atras atenția în programa de clasa pregătitoare erau activitățile care să marcheze 100 de zile de școală. Ok, alții pe afară o fac. Și dacă tot am importat atâtea sărbători – vezi Valentine’s Day – ce mare scofală că mai importăm una. Dar… ce n-am înțeles e de ce să mă dau peste cap cu cele 100 dacă piticii mei abia învățaseră să numere până la 10?! Poate în clasa întâi merită o atenție mai deosebită, măcar știm ce e cu suta asta. Dar acum…

Una peste alta, cele 100 de zile de școală au picat în săptămâna altfel. Aveam deja programul stabilit când mi-am dat seama, așa că a organiza ceva „special“ nu prea mai intra în calcul. Până într-o seară, cu câteva zile înainte, când mi-a venit ideea: luni, în prima zi, a 100-a cu pricina, urma să confecționăm cu copiii o cărticică. Nu prea găseam strategia cea mai potrivită de a-i face să își aștepte rândul frumos și preferabil într-o liniște relativă (noțiuni complet străine alor mei). Mi-am dat seama că aș putea să pregătesc deja paginile cărțuliei pe care o voiam inițial albă, să o deseneze ei, cu mai multe jocuri. În engleză netul e plin de materiale pentru a celebra aceste 100 de zile, m-am apucat așadar să adaptez idei, să machetez pe pagină, așa încât să îi țin ocupați în bancă, dar și să se potrivească cât de cât cu lecțiile pe care noi le parcursesem până atunci.

Planul a funcționat de milioane. La prima oră printam la școală câte 20 de exemplare din fiecare pagină și când să ne apucăm de treabă le aveam toate teanc. Le-am spus că ne vom purta un pic ca în Evul Mediu, când cărțile se făceau manual. Acum, de exemplu, sortarea paginilor și aproape tot procesul e făcut de mașini. Deocamdată ne vom așeza frumos în rând, fiecare trece pe la cele cinci teancuri de foi, ia câte una și le așază apoi pe toate în ordine crescătoare în bancă. Tăticul care a ținut atelierul și a venit cu toate aparatele și materialele de tăiat/capsat/copertat le-a arătat întâi tuturor etapele și am trecut la lucrul cu fiecare copil. Numeam pe cineva care își lua toate filele și mergea la asamblat, venea de acolo cu cărticica gata și continua rezolvările. Am reușit, la foc continuu, o oră și jumătate, să le facem pe toate, dar nu a fost ușor deloc.

În schimb am fost mulțumită că le-au plăcut jocurile, chiar dacă mi s-a atras discret atenția că „seamănă a matematică“, asta până au dat și de cele care „semănau a română“. Au plecat cu ele acasă și nu știu cum au sfârșit, terminate, toate cele zece, doar ce am mai apucat să fotografiez câteva. Însă mă gândesc ca pentru anul viitor să pregătesc mai din timp o revistă pentru ei și poate și niște jocuri mai amuzante, dacă vom reuși să ajungem la un modus vivendi civilizat.

100 zile de scoala

Mi-am amintit acum de cărticică când făceam o socoteală a zilelor pe care le-am petrecut deja în casă, fără să ieșim. Poate că ar trebui să pregătim ceva special și pentru 100 de zile de carantină… asta dacă ne apucă cumva 18 iunie în casă… 🙁 Sau, cine știe, 100 de zile de școală online, ar fi într-adevăr un unicat, nu?

Acum sunt normală? Holly Bourne

Acum sunt normală? – Holly Bourne

Toamna trecută, cu puțin înainte de Târgul de carte Gaudeamus, editura Gama mi-a lansat provocarea de a prezenta una din noile apariții în colecția Imago dedicate adolescenților: Acum sunt normală?, de Holly Bourne. Așadar, într-o duminică după-amiază, cum se zice, aproape de „spartul târgului“, am discutat împreună cu Irina Stoica despre cât de… normale sunt adolescentele de azi. Dacă vi se pare că cenzura funcționa pe timpul lui Ceaușescu, ar trebui să vedeți departamentul cu pricina asociat blogului meu, condus de cei doi adolescenți în dotare. Nu am voie să discut despre probleme ale acestei vârste căci „lumea o să înțeleagă că noi avem problemele astea“! Acum imaginați-vă cum mă privea Iris de pe rândul doi din public și cum îmi făcea semne care aveau un mesaj (ceva apropo la jugulară) să am grijă ce spun. Bineînțelesc că, tot comentând cartea, mi-am dat cu părerea legat de diverse episoade, inițiativă aspru criticată apoi, căci… nu era singură, era cu prietenele, și cine știe ce au înțeles!

Sincer ne luptăm crunt la capitolul de a nu te mai raporta atât la părerea altora, însă… suntem ființe sociale, nu prea avem cum. Atunci nu am apucat să scriu despre carte, a rămas că scrie ea, ca să nu mai calc eu în străchini. Și, normal, să nu mă trezesc că iar îmi ia la puricat articolele cu mouse-ul în mână pe post de creion roșu și începe să taie… Una peste alta, sper că e clar din introducerea de mai sus că voi vorbi despre carte și nicicum despre realitate.

Eu m-am bucurat că am citit cartea și i-am recomandat-o și ei cu dragă inimă, pentru că am regăsit în ea surprinse enervant de bine multe obiceiuri are tinerilor de azi, cum ar fi ticul verbal cu „gen“, folosit pe post de semn de punctuație. Una-două, gen. Iar una-două, gen. Ajungi ca, dacă ai acest tic, să conștientizezi în timpul lecturii că nu e în regulă. Mai folosesc alți români și denumiri de organe pe post de semne de final de propoziție, greu o să ne obișnuim (sau poate nu) să scăpăm de ele!

Apoi, dincolo de drama lui Evie, ai parte și de alte probleme adolescentine, privite din perspective pe care, ca părinte ocupat, poate le ratezi. Sau poate înțelegi străfundurile unei adevărate drame când nu își găsește creionul de ochi, bluza preferată sau cine mai știe ce poate isca o furtună într-un pahar cu apă, dar perceput ca un ocean. După ce am citit cartea și m-am panicat cumva că uite, poate și eu, la rândul meu, ratez multe, mi s-a explicat cu liniuțe că nu sunt normală, că viața bate filmul și cartea, să nu îmi mai închipui toate trăsnăile și să mă calmez. Dar eu tot vă recomand să citiți!

De ce m-am gândit acum la carte și m-am apucat să scriu? Pentru că obsesia lui Evie de a se spăla tot timpul și a se feri de microbi ar părea, în vremurile pe care le trăim, o dovadă de conștiinciozitate și normalitate, lucru care mă pune totuși pe gânduri unde se vor muta, după toate cele de acum, limitele dintre normalitate și anormalitate sau paranoia. Cum se va redefini „normalul“ atunci când vom reveni la… normal. Cred că a ajuns și la voi „Notă din partea Asociației Psihiatrilor: Dragi cetățeni! Pe perioada carantinei este considerat normal să vorbiți cu pereții vostri, cu plantele și cu ghivecele. Vă rugăm să ne contactați doar dacă acestea încep să răspundă.“ Sunt sigură că, în ce o privește pe Evie, spălatul pe mâini insistent, dezinfectatul camerei cu tot felul de soluții după o vizită, nu ar mai fi privit ca o exagerare de proporții în acest moment.

Cartea este recomandată de la 16 ani, cât are și Evie, din cauza limbajului folosit. Însă, o părere personală, adolescenții de azi întrec cu mult limita la care s-a plasat cartea, așa că poate fi abordată lejer de la 12-13 ani. Dincolo de problemele ei, eu am admirat-o pentru modul în care a gestionat, la final, relația fizică, punându-se pe ea pe primul plan. Dar despre ce e vorba?

Acum sunt normală? Holly Bourne

Evie este o adolescentă de șaisprezece ani care suferă de OCD (tulburare obsesiv-compulsivă) și anxietate generalizată. În trecut, a ajuns să fie internată într-o secție de psihiatrie, iar la fosta ei școală era cunoscută drept „fata care a luat-o razna”. Acum e mult mai bine, ședințele de psihoterapie dau roade, ritualurile specifice din trecut au dispărut, doza de medicație i-a fost scăzută, așa că Evie – care acum e la un alt liceu – se străduiește să nu lase pe nimeni să descopere că e „ceva în neregulă” cu ea. Tot ce vrea e să fie considerată „normală” – or, fetele de șaisprezece ani merg la petreceri, au prieteni și iubit, nu? Doar că Evie se îndrăgostește de un coleg care cântă într-o trupă rock, fumează iarbă și are acel aer de tip dur și neînțeles care le dă pe spate pe fetele mai mici, viața ei o ia razna. Din fericire, le are alături pe noile ei prietene, Lottie și Amber – fiecare cu propriile mici drame adolescentine. Toate trei, dezamăgite de felul în care fetele sunt (în general) tratate de băieți, vor născoci Clubul Fetelor Bătrâne – un gest prin care doresc să găsească explicații pentru ceea ce li se întâmplă și să-și recapete puterea. Doar că îndrăgosteala va complica lucrurile, iar Evie se va trezi că nu poate să țină departe fantomele trecutului: anxietatea și ritualurile revin, iar asta amenință să-i distrugă „normalitatea” pe care și-a construit-o. 

Finalul vă las să îl descoperiți singuri. Primul volum al seriei (celelalte le au în centru pe Lottie și Amber) este disponibil în librăria online a Editurii Gama, unde puteți și răsfoi primele pagini, dar și în alte librării online precum  eMag, Elefant, Diverta, Librărie.net, Libris.

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Zilele dedicate insectelor nu aveau cum să rateze și realizarea unui fluture cu aripi (aproape) identice. În ziua în care am hotărât tema m-am apucat să caut pe net un filmuleț care să explice exact ce au de făcut, însă după câteva încercări și timp pierdut m-am enervat. Ba nu se vedea bine, ba nu era ce căutam eu, așa că am chemat-o pe Iris să îmi dea o mână de ajutor. Acuarelele mele erau la atelier, noroc că, întâmplător, ale ei erau acasă. Cu un entuziasm fantastic – se vede din film cam unde era nivelul chefului ei de pictură la ora aceea târzie, a executat întocmai instrucțiunile din punct de vedere al tehnicii.

N-am comentat, căci nu mă apucam să caut calul la dinți, dar tot ea a venit cu observațiile: Lasă, mai bine că nu e prea frumos. Copiii înțeleg ce au de făcut și al lor sigur va arăta mai bine! Așa se vor simți minunat! Ei sunt oarecum obișnuiți să le arăt un film cu ce urmează să facem, de multe ori la școală procedez la fel pentru etapa de demonstrație în lecțiile de arte. Le arăt imaginile, comentăm, îl revedem, ne apucăm de lucru în timp ce filmul rulează, astfel încât cine simte nevoia să revadă instrucțiunile, sau nu mai știe cum să continue de-acolo de unde a rămas, se poate uita oricând.

Cert e că Iris a avut dreptate. Ceea ce au reușit copiii mei e cu adevărat impresionant.

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Mai mult, am apreciat foarte mult acolo unde nu existau acuarele și s-a improvizat cu diverse materiale cremoase de prin bucătărie, cum ar fi ketchup și muștar. Până la urmă, creația este unicat. Scopul era obținerea de forme spontane, nu? Care, privite în ansamblu, să creeze impresia unui fluture. A îndoit coala pe jumătate, a presat, qed.

Am ajuns la concluzia că această perioadă ne va pune în situații noi, de a căuta soluții alternative pentru provocările pe care le primim. Sigur, calea cea mai ușoară e întotdeauna cea indicată în rețetă. Dar… dacă nu ai, ce faci? Te lași păgubaș sau cauți o soluție? Înveți că soluția unei probleme nu este neapărat să dai fuga la magazin și să cumperi un anumit obiect. poți improviza, poți recicla, poți căuta o altă cale. Am mai avut teme: să confecționezi o tobă dintr-o conservă și un balon (balonul a fost înlocuit cu o pungă bine întinsă), să construiască o morișcă (suportul a fost o antenă telescopică).

Cred că vom câștiga și la capitolul autocontrol. Dacă nu se poate acum, înveți să îți amâni sau anulezi plăcerile. Parcă prea aveam totul la dispoziție, când și cum vrei noi, prea ne obișnuisem că lumea se învârte în jurul nostru.

ciclul de viata al unui fluture

Ciclul de viață al unui fluture

Una dintre multele lecții online pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni a fost și cea despre ciclul de viață al unui fluture. Aveam deja la activ insectele, la modul general, văzuseră un model și am profitat că Ema desenase deja ciclul de viață al unei buburuze pentru a le explica mai ușor copiilor ce le cer.

La cei mici e un pic derutantă disciplina aceasta integrată, matematică și explorarea mediului. Am decis ca acolo unde integrarea este naturală, să o fac, dar unde ar ieși mai mult o ciorbă și copiii ar fi derutați, mai bine nu. De exemplu, Pe o frunză se află 5 omizi și pe o alta 7. Câte omizi sunt pe frunze? mi se pare mai mult o integrare de fațadă. Mai interesant ar fi o problemă de genul acesta: Un fluture depune 1000 de ouă. Jumătate dintre acestea ajung să eclozeze. Supraviețuiesc păsărilor un sfert dintre omizi. Cele rămase își formează un cocon, dar doar jumătate dintre pupe se transformă în fluturi. Desenați ciclul de viață descris în problemă și calculați pentru fiecare etapă numărul de indivizi.

Însă la cei mici… nu prea poți să faci așa ceva. Noroc că netul e plin de soluții. Deși am găsit multe, mi-a plăcut cum este prezentat filmul de mai jos. Fiind în engleză, m-am străduit un pic și l-am dat copiilor tradus.

După exemplul Emei cu buburuza, au desenat și ei și, ținând cont de cei 6-7 ani pe care îi au, consider că s-au descurcat fantastic:

Un exemplu tare fain, dar pe care l-am descoperit târziu, a fost cel de mai jos, dar nici eu nu aveam prin casă toate aceste tipuri de paste și nu am exagerat. Cum însă ne vom mai întâlni cu ciclurile de viață și în alte clase, îl păstrez ca idee de rezervă. În anii trecuți descoperisem aici materiale pentru ciclurile de viață la mai toate viețuitoarele. Le-am făcut cu seria trecută, le-au colorat în perechi, le-au tradus singuri, cu telefoanele, am făcut expoziție cu planșele rezultate și fiecare a avut apoi de studiat celelalte viețuitoare.

Dacă văd un „plus“ al școlii de acasă e că fiecare copil primește tot timpul de care are nevoie pentru a finaliza un proiect. La școală sunt sigură că, în cele câteva zeci de minute la dispoziție, nu aș fi putut vedea, terminate, minunatele lor desene.

Cred că, dincolo de munca enormă pe care o depunem, părinți și profesori, trebuie să ne obișnuim să vedem și partea plină a paharului, chiar dacă vorbim doar de câteva picături.

Creativ la cratiță

Dacă e ceva ce mă scoate cu adevărat din minți în timpul pandemiei este… statul în bucătărie. Orice, dar chiar îndur orice, dacă aș putea fi scutită de acest efort. Însă nu… zilnic mă salută un teanc de vase, toți își iau cu conștiinciozitate și prânzul, și cina, nimeni nu sare o masă ca „pe vremuri“. Când văd câte o oală pusă la spălat mă apucă plânsul, e semn că iar trebuie să fac mâncare, și între două zile de schimbat meniul, mai bag o zi de „paste cu ton, porumb și ardei“. Partea proastă e că nici nu îmi permit să nu îmi iasă și să o pun la coș, cum s-a mai întâmplat, căci asta înseamnă alt mers la magazin și ne-am propus să ieșim o dată la vreo 5 zile.

Am făcut însă aprovizionarea și, după 3 zile de stat în carantină în sacoșe, am pus pe masă borcanul cu ciocolată. Iris a venit imediat cu ideea că niște clătite ne-ar prinde bine, dar la cheful meu de a sta și voluntar la cratiță, i-am făcut un training rapid și am lăsat-o să se descurce. Ba i-am dictat și ingredientele, deși clătitele sunt singurele pe care le fac „din ochi“ și n-aș putea să explic rețeta. Sper să o fure profitând de toate simțurile pentru a intui cum trebuie să arate compoziția.

Și am lăsat copilul în bucătărie, cu toate criticile din categoria dă foc la casă, se arde și nu putem merge la spital  și alte scenarii mult prea grijulii. Am vrut să mă duc să fur o clătită din teanc, dar a început să facă precum o cloșcă și am plecat cu coada între picioare. Mi-a explicat că are un plan și să avem răbdare, ne vom primi porția fiecare.

Aproape că îmi trecuse și pofta și tot când a venit în dormitor cu farfuriile. Și… am rămas ca la dentist, pentru că ne-a luat pe toți prin surprindere. Nu numai că a aranjat clătitele, dar a și făcut pentru fiecare o variantă diferită.

Dacă aș putea să înscriu copiii la cursuri de bucătari, că amândoi au „talent“, aș fi cea mai fericită. Și eu, și viitoarea noră/viitor ginere, că nu vor suferi din această pricină și nici nu o să sughiț la fiecare masă, pomenită că n-am putut să îi învăț și eu ceva util pentru viață. Cum ar fi… măcar să poată prăji un cartof, să nu facă o friptură prea crocantă, eventual să nu lipească supa – categorie la care cred că am bătut recordul, după uitat ouăle pe aragaz și o explozie de proporții a acestora.

A zis că ar mai fi avut nevoie de zahăr pudră, dar cum nu a dat singură de el, nu a vrut să întrebe unde e ca să nu intuim cumva ce a pus la cale. Cred că voi risca până la urmă să îi dau și rețeta de gogoși, poate se perfecționează, că tare mi-e poftă. Și-a făcut carnețel cu cele câteva rețete pe care am putut și eu să i le demonstrez, și îmi spune mereu că trebuie să mai încercăm și noi ceva nou. Sigur! Dar nu în bucătărie, ci la arte și abilități.

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunica

O zi cu bunica – Alex DE WOLF, Arend VAN DAM

AREND VAN DAM,ALEX DE WOLF O zi cu bunica

După ce ne-am delectat o zi împreună cu bunicul, bunica nu putea rămâne mai prejos și să nu facă și ea obiectul unei povești. Dacă bunicul ne-a impresionat prin creativitate și improvizație, bunica ne-a dat gata prin răbdarea și nervii de oțel. Cartea aceasta cred că ar putea fi un monument ridicat tuturor bunicilor care se implică, zi de zi, în creșterea nepoților. Și… ținând cont de vremurile pe care le trăim, nu știu dacă bunicilor le e dor sau nu de vremurile cotidiene, nu știu dacă, de fapt, perioada aceasta de carantină e pentru ei o adevărată vacanță, căci nu mai trebuie să îndeplinească toate aceste rutine deloc de neglijat. Asta dacă, fiind „categorie de risc“, au fost scutiți de îndatoriri.

Citind cartea, m-am gândit fără să vreau la „Iedul cu trei capre“. Povestea noastră e cu un iepuraș, dar tot am avut impresia că eu cedam de la prima întoarcere în casă, iar la „fac pipi“ abandonam complet (poate pentru că nu sunt bunică!) Bunica aceasta este o eroină pe picioare, dacă așa se desfășoară povestea în fiecare dimineață, și sunt totuși câteva lucruri de remarcat.

La prima vedere pare că bunica e pun-te masă, ia-te masă, zăpăcită și dezorganizată. Nu am putut să nu remarc cu plăcere faptul că Lili își cară singură ghiozdănelul cu de toate. Urmărim povestea și e chiar plin: cărți de returnat, echipament de sport, cu tot cu încălțări… Apoi, dacă nu s-ar fi stricat vremea, micuța ar fi pedalat singurică, pe bicicleta ei, până la grădiniță. Cu tot cu rucsac!

Mă gândesc cum e pe la noi, când văd câte un bunic trăgând vârtos de ghiozdanul mult prea greu al nepotului. De multe ori așa e. Dar… văd același lucru și la pregătitoare, când nu are în ghiozdan decât sticla cu apă și ceva de mâncare. De ce i-l cară?! Pentru că noi suferim masiv la a responsabiliza copilul. Povestea o colegă că a avut „ideea“ de a-i pune la after pe copii să răstoarne ghiozdanele pe bancă. Nu numai că aveau și manualele pentru disciplinele din celelalte zile, dar le aveau pentru ambele semestre!! Și așa ne plângem că e ghiozdanul greu?!?!

Vă invit să ascultați povestea mai jos și să îmi spuneți dacă nu i-ați modifica și voi titlul în „O dimineață cu bunica eroină“.

Chiar dacă este recomandată copiilor de la 3 ani, mi se pare ușor de urmărit de cititori începători și plină de învățăminte pentru școlari mici. Poate că, văzând din afară și recunoscându-se în personaj, vor face măcar un mic efort pentru a schimba lucrurile.

Cartea este disponibilă în librăria online a Editurii Paralela 45 (unde puteți și răsfoi o parte din volum), dar și în alte librării precum eMag, Libris, elefant, cărturești, Librărie.net, cartepedia.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

Aniversări cu COVID

Aniversările au farmecul lor. Copiii vor o super-petrecere, din păcate acum nici de una la care să vină doar bunica cu un cadou nu au parte. Dacă mama nu e pricepută în ale bucătăriei, nici tortul nu e garantat. Nimic mai trist decât să fie ziua ta în vremuri ca cele pe care le trăim noi acum. Am ratat și noi două reuniuni de familie, pe care le așteptam de ceva vreme. Prima a fost nepoata mea, pe care am văzut-o live pe net suflând lumânările și am cântat cum am putut mai bine… Ecranul cu fețele noastre apare în poza de la ziua ei. Apoi a venit ziua mamei mele. Am făcut iar video-conferință și, ca să avem amintire, avem o captură de ecran cu fețele noastre. Dar bunica e în grupa de risc, cum să te joci cu „cadourile”?! Nu ne-am dus la ea.

Las adulții. Citeam și pe net că mulți se confruntă cu această provocare, de a face totuși copilul să simtă totuși că este o zi altfel. Și oamenii sunt destul de inventivi. Totuși, nu e chiar de ici, de colo, să organizezi ceva. Înainte să se decidă închiderea școlii, am avut parte de o aniversare la clasă, cu bomboane și cu cântec. Am aflat apoi, printre lecții și întâlniri video, că urmează aniversarea altui pitic din grup. M-am tot gândit ce să fac să marcăm ziua lui, așa că am fost mai mult decât fericită că am organizat grupul de pe G-Class, căci am putut să dau „temă” personalizată, fără să vadă și sărbătoritul, să ne organizăm, cu mic cu mare, să facem o galerie de felicitări și să ne întâlnim online să cântăm La mulți ani! Au fost încântați de idee și au fost mai punctuali ca niciodată în conferință. Tot stăteam de vorbă că e „petrecere surpriză”, noi stăm ascunși după o canapea imaginară și așteptăm personajul principal să intre pe ușa virtuală.

Și… ca la orice petrecere-surpriză, numai sărbătoritul lipsea, pentru că nu am avut niciun complice care să îl „aducă“ la party. Așa că am pus mâna pe telefon, am devoalat surpriza mamei, care l-a adus în cele din urmă în încăpere, unde 11 pitici așteptau emoționați cea mai trăsnită petrecere la care au fost până acum. Am cântat în cor. Nu întrebați ce a ieșit, vă spun doar că intenția contează, surpriza și bucuria copiilor. Am pus felicitările pe ecran partajat, s-au bucurat și cei care le-au făcut, dar și destinatarul, care le-a salvat ca amintire. Eu i-am lăsat apoi singuri să discute și am ieșit din întâlnire. Au nevoie și de un timp al lor.

Sper ca până la vară, când sunt următorii sărbătoriți ai familiei, ori să ieșim din casă, ori să învăț să fac tort.

Până una-alta, voi ce idei aveți pentru astfel de aniversări? E tare greu să fii mic și, deodată, absolut tot ce era distractiv să fie tăiat de pe listă. Ce ați mai auzit sau ce ați făcut, dacă ați avut acasă un mic sărbătorit?

cuvinte calculator

Copiii mici și deprinderile digitale

De când lucrez online cu piticii mei am constatat că există câteva inconveniente. Cel mai jalnic stau la capitolul feedback. Chiar dacă lucrăm live uneori, este destul de greu să îmi dau seama ce poate cu adevărat copilul pentru că… e mai ceva ca la teatru, cu sufleor profesionist, care îi spune ce trebuie să răspundă. Eu am răbdare, așa, ca la clasă, de câte ori le vine rândul, ca fiecare să citească pe litere. Eu nu mă grăbesc. Nu știu de ce piticul ar trebui să răspundă instant la ceea ce are de făcut, cum ar fi un cuvânt de citit de pe ecranul pe care eu îl partajez cu ei… Sau, dacă cer să formuleze o propoziție cu acel cuvânt, de ce trebuie să fie ideea părintelui mai bună decât a lui?

Așa e când copiii sunt mici și nu pot face mai nimic fără cineva în umbra lor. Cel puțin acum mi-aș fi dorit să am o generație mai mare, să fim „doar noi“, așa cum văd la copiii mei. Când ei au ore live, mi se interzice complet să intru în cameră, nici nu știți ce-am pățit pentru poza aceea furată în timpul orei de mate, chiar dacă e de la spate!

Am trecut și peste aceasta și m-am gândit cum să fac să le dau ceva mai „de calculator“ copiilor. Cum ar fi, de exemplu, să scrie cuvinte pe ecran. Dar mă lovesc de altă problemă: trebuie să cunoască tastele. Aș putea să le dau quizz-uri cu imagini, ei să scrie ce reprezintă, sau să le dau cuvinte scrise cu literele mici de tipar și ei să le transcrie cu cele mari, pe care le văd pe taste. Însă cum ei cu siguranță nu au scris mesaje pe telefon sau la calculator, nu sunt deloc familiarizați cu tastatura.

Apoi, mai e o problemă: câți au tastatură românească? Aceea pe care apare Ș, Ț, Ă, Î, Â ? Aici am nevoie de ajutor de la părinți, să lipească pe taste niște etichete mici cu literele. Nici nu îmi trece prin cap să pornesc cu ei scriind fără diacritice, am mai avut seria trecută un copil care scria așa și am avut de tras, nu glumă. Dar să presupunem că o lămurim și pe aceasta…

Ca să căpătăm ceva deprindere în a căuta literele pe tastatură, am pregătit o fișă de lucru. Pentru ai mei, mici, indicațiile vor fi să scrie cu litere de tipar între liniile continue ale liniaturii, apoi să coloreze tastele pe care ar trebui să apese ca să scrie cuvântul pe calculator. Copiii mai mari pot folosi liniatura pentru a scrie literele de mână. Fișierul conține și o pagină fără poze, o puteți folosi pentru a scrie, la alegere, orice cuvinte doriți să exerseze.

După ce se obișnuiește cu așezarea literelor, puteți să le scrieți direct pe calculator. Trebuie doar să îi mai arătați câteva taste:

  • rând nou – Enter
  • șterge – Backspace
  • spațiu – Space
  • scrie numai cu litere mari – Caps Lock 
  • scrie o literă mare – Shift+Litera

Când va ajunge să aibă nevoie și de semne, puteți trece la a doua lecție de operare a calculatorului.

Să mai spun cât de mult mi-aș dori să am cu ce să fac acel opțional de informatică pentru clasele primare ? Dar nu să căutăm unde e butonul de power pe un calculator desenat, ci să învățăm efectiv să folosim calculatorul pentru ceea ce avem de lucru la școală: teme, proiecte, prezentări.

cuvinte calculator

În încheiere, reiau rugămintea pe care am notat-o și pe materialul oferit gratuit: nu distribuiți pdf-ul nicăieri pe internet, îl salvați pentru utilizare personală. Dacă doriți să îl recomandați cuiva, dați share acestui articol. Respectați în acest mod drepturile de autor, dar și munca mea (deloc puțină!)

Dacă aveți nevoie de material în altă formă sau cu modificări, vă rog să reveniți cu un mesaj la acest articol.