man people woman office

Vorbind vorbe despre educație

Am stat aseară mai bine de o oră să ascult o discuție care, judecată după nivelul invitaților, nu avea cum să nu fie cel puțin diferită de altele. Am ajuns cumva la concluzia că timpul meu este prețios, nu am atât de mult cât mi-aș dori și atunci trebuie să selectez cum mi-l consum. 

Am interacționat în facultate cu domnul profesor Lucian Ciolan și cursurile dânsului, dincolo de mesajele principale, nu erau niciodată plictisitoare. Îl admir pentru modul îndârjit cu care își susține ideile și urmărește implementarea acestora ani la rând, reluându-le cu orice ocazie. 

Am inserat mai jos discuția, un live pe facebook (după părerea mea, unul din lucrurile extraordinare pe care ni le-a adus pandemia, o deschidere către oameni la care nu aveai altfel acces). Din discuția aceasta, am reținut câteva aspecte cu care am rezonat într-un procent copleșitor.

Este criză în educație?

Personal consider că noi suntem în criză de niște decenii și nu vrem să găsim soluții, iar pandemia nu a făcut decât să ridice o mare oglindă în care să ne vedem în toată splendoarea noastră de ratați și incapabili. Stilul în care am cârpit de atâția ani nu mai funcționează, nu mai „merge și așa“ ca odinioară. 

Invitații, profesorul Daniel David, rector la Cluj și profesorul Lucian Ciolan, prorector la București, au trecut în revistă o mulțime de aspecte, radiografiind toate aspectele sistemului, de la stare de bine, analfabetism funcțional, sistem de cadre, diferența între urban/rural și inechități. 

O altă idee care mi-a plăcut a fost că noi „așteptăm să treacă“. Mi-am amintit astfel de tehnica struțului, atât de reală pentru ceea ce ministerul face în prezent cu sistemul nostru de învățământ. Am dat tablete elevilor, am mai pus o tabletă în sala de clasă, gata, merge, trece!

Predarea online, făcută corect, produce aceleași efecte

Mi-a crescut inima de zece ori când am auzit, pentru că, din martie 2020 tot aud că nu poți avea, online, aceleași rezultate. Nu am fost de acord și nu voi fi niciodată, când vrei să faci treabă, faci! Există o mulțime de factori care fac predarea online să funcționeze și, dintre aceștia, sunt destui comuni cu predarea la clasă, față în față: interesul elevului este pe primul loc. Cu un copil care vrea poți ajunge la stele.

Apoi, părinții. Când triunghiul elev-școală-familie funcționează pe toate laturile, nu are cum să nu meargă. Are dreptate când spune că acolo unde școala online a reușit, este și datorită părinților. La mine la clasă se vede și, dacă mă străduiesc și trag în continuare, e pentru că văd că am sprijin din partea lor și ne dăm peste cap să le fim alături copiilor.

Revenind, urmează deprinderile copiilor de utilizare a calculatorului. Un copil care știe ce să facă cu un mouse, să deschidă un formular, să apese un buton, să introducă o parolă, este un element esențial pentru lecțiile online. 

Restul e poveste. Dacă mai au și tablete grafice, să iasă la tablă, iar profesorul este magicianul acela care poate face un conținut să devină un basm pe care îl asculți cu sufletul la gură, lecția online are o mulțime de plusuri. Dacă ar avea și pauză reală de joacă ar fi minunată.

„Educația remedială este o știință, trebuie pregătită“

Ioi, acesta este un subiect fierbinte. Este exemplul clasic de cârpeală românească, s-a început în primăvară heirupist și s-a terminat apoteotic. Aproape toate grupurile de profesori din online au, cu o ritmicitate grea, subiecte pe tema „În ce județe s-au plătit remedialele și pe ce luni“. Trist, extrem de trist, să stai, după luni de muncă, să îți ceri de la guvern drepturile bănești promise! 

Și atunci, cine să se mai angajeze să facă cursuri remediale? Ca să nu mai zic că mulți le-au făcut sau le-ar fi făcut voluntar, scăpau cel puțin de tonele de hârtii ce trebuiau completate.

Cei doi profesori au subliniat însă câteva lucruri esențiale pentru ca programul remedial să funcționeze:

  • să fie diferențiat, pe grupe cu nivel similar sau cu probleme similare, altfel nu faci decât să irosești timpul și așa prețios al elevilor;
  • programe personalizate de învățare, inclusiv asistate de tehnologie (tu remediezi problemele de învățare, nu modul în care ajungi la elev);
  • programe tutoriale cu elevi sau studenți, ori chiar voluntari, pe chestiuni punctuale.

Dar… ca de obicei, viața bate filmul. Vii în școlile românești, înghesuite, în trei schimburi și vrei să faci activități remediale. Unde rămâi cu copiii? Noi nu avem laboratoare, săli de sport, o sală de lectură… 

Profesorul Ciolan a pus degetul pe rană. 

Aici este o problemă pe care politicul trebuie să o rezolve.

Educația românească are mare, dar mare nevoie să fie regândită ca sistem și este nevoie de foarte mulți bani și viziune pentru a schimba asta. Păcat că la noi oamenii politici de calitate sunt nemaipomeniți, dar lipsesc cu desăvârșire.

Școala românească trebuie să se schimbe pentru a da elevului starea de bine necesară învățării. Să fie caldă, luminoasă, colorată, spațioasă, utilată modern și aliniată progreselor tehnologiei, dar, mai mult și element esențial de reușită, fiecare clasă de elevi să aibă sala ei. Să se învețe numai dimineața, să se țină cont de curba zilnică de efort, să le oferi copiilor tot ceea ce au nevoie până seara, când părinții îi preiau. 

Copilul nu ar trebui să mai ajungă acasă cu teme de făcut zilnic, el la școală trebuie să aibă cantină, program de relaxare, program de teme, sală de lectură.

Și a pus o întrebare la care nu știu cine ar putea da răspuns (sau cine ar vrea!) 

Dacă populația școlară a scăzut amețitor, unde au dispărut localurile de școală? Ce s-a întâmplat cu ele? De ce nu putem să învățăm într-un singur schimb? De ce nu construim școli?

Nu mai comentez, însă vă recomand să ascultați.

PS: Pentru un an și jumătate am lucrat într-un singur schimb. Cred că va rămâne cea mai frumoasă perioadă la catedră, dacă nu cumva voi avea ocazia să o repet, martoră miracolului pe care îl tot aștept în școala românească.

Experimente cu magneți – altfel de lecții la Științe

O spun la modul cel mai serios, noroc cu clasele primare, că mai văd și copiii noștri un experiment la școală, altfel… Și nu glumesc, după 20 de ani (însumați) de școală românească de secol al XXI-lea, pot spune că nu au văzut copiii mei niciun experiement la lecțiile de fizică, chimie, biologie, dacă nu ar fi fost cele câteva din clasele primare, și apoi multele pe care le-am făcut acasă. Mai puțin cele de chimie, unde e greu să faci rost de substanțe…

Acesta e motivul pentru care clasa a treia și a patra sunt preferatele mele, lecțiile de științe cu „experiment“ strângând recorduri pe lista de favorite ale copiilor. De-a lungul timpului am scris despre ele și le găsiți pe blog. Au fost experiemente cu plante, am crescut și am semănat din nou semințele obținute, chiar un experiment de observare a ciclului de viață la hamsteri. Nu le mai pun la socoteală pe cele cu electricitate, magneți. Copiii văd, învață și simt, căci mi-au spus cum am putea „îmbunătăți“ ora: să aibă fiecare propriul kit de experimente pe bancă. Ei, da, ceea ce vor ei face parte din acea școală „de vis“ dintr-o lume normală, unde educația copiilor este pe primul plan.

Cum ne descurcăm în fața elevilor

Una dintre categoriile în care materialul didactic din dotarea personală avea de suferit era cel al magneților. Am strâns, în timp, diferite tipuri de magneți, dar erau atât de diferiți, că nu prea pot fi îmbinați. Clasa a doua și clasa a treia au în programa școlară forțele exercitate de magneți. Copiii însă interacționează cu magneții de la vârste foarte mici, știu deja că se atrag/resping sau atrag doar anumite obiecte. Rămâne de rezolvat la școală doar partea științifică, de ce se atrag cu anumite părți și cum „arată“ câmpul magnetic.

Am completat colecția de materiale cu setul Magnet Movers. Am rezolvat astfel problema unui magnet-potcoavă, inclus în set, pe care nu-l aveam. Dar cea mai importantă piesă a setului este cea care permite observarea în liniște a levitației magnetice.

Setul include mai multe tipuri de magneți: o baghetă cu mâner, doi magneți sub formă de bilă, un magnet sub formă de bară, un pilon și doi magneți circulari, un magnet potcoavă. Este perfect pentru toate vârstele, ținând cont că are totuși și piese mici, care pot fi înghițite. Apreciez și protecția de plastic a acestora, căci, dacă ați avut magneți, știți cât de ușor se pot sparge aceștia, mai ales când sunt manevrați de copii.

Însă dacă vreți să faceți o surpriză unui copil curios, setul acesta este un bun început.
Magnet Movers, EduClass

Magnet Movers, EduClass.În imagine, pilonul cu cei doi magneți circulari ilustrează experimentul, baza fiind și ea un magnet și forța este suficientă pentru a menține o distanță de circa 1,5 cm între piese.

Pentru a avea însă parte de cele mai spectaculoase experimente, este însă nevoie să adăugați setului câteva ingrediente în plus. Primul este pilitura de fier, fără de care vizualizarea câmpului magnetic nu ar fi posibilă. Apoi, o eprubetă ar fi indicată, cum am folosit mai jos:

Sau o coală de hârtie (dedesubt este un magnet tip bară):


Ori din atâtea jucării kinder, un mic vehicul pe roți, deplasat cu ajutorul forțelor magnetice:

Sper că v-am dat câteva idei și pentru sărbătorile care urmează, dar și pentru organizarea, cât mai interesantă, a lecțiilor la școală pentru cei mici.

Setul este disponibil aici: EduClass.

close up of spider on web against black background

Un păianjen la capătul puterilor

Îmi plac foarte mult păianjenii, mi se par niște ființe extraordinare. O vreme am cochetat cu ideea de a avea o tarantulă. (Încă nu am renunțat la plan, doar că lista de priorități e momentan alta, nu include satisfacțiile personale.)

I-am admirat de mică, poate pentru că sunt niște artizani desăvârșiți. Dacă albinele le apreciez pentru talentul lor ingineresc dus la perfecțiune geometrică, păianjenii sunt… altceva. Ei sunt capabili să creeze ceva nou, unic, în orice condiții. 

De câte ori nu s-a întâmplat ca, alergând pe lângă bloc, să te trezești între două tufe în fața unei pânze perfecte, bine întinsă, cu picături de rouă ce tremură firave. Atunci începe experimentul. Dacă atingi ritmic pânza, din ascunzătoarea camuflată de câteva frunze iese stăpânul, pășind cu grație amenințătoare spre locul faptei. Dacă ai rupt pânza, dezamăgit, se va apuca să o repare. Indiferent de câte ori vei repeta scenariul, păianjenul va veni, negreșit, și va repara daunele dacă sunt minore. Dacă în schimb distrugi pânza în prea mare măsură, va pleca și va căuta un alt loc să întindă, din nou, o altă capcană perfectă.

Mă simt ca un păianjen

La începutul anului școlar am țesut pânza mea. Nu era o pânză perfectă, pentru că nu consideram că structura anului școlar, așa cum a fost dată pentru 2021-2022, este cea mai bună. Dar pânza planificării a încăput, în cele din urmă, între ramurile chinuite și contorsionate ale semestrului întâi, și s-a întins periculos între cele atât de distanțate ale semestrului al doilea, fără ancore de vacanță. 

Dar, așa cum erau, pânza arăta binișor și părea să funcționeze. 

Și a venit copilul acela rău care s-a apucat să se joace cu pânza mea. Întâi a rupt-o cu o nouă vacanță, dar zelul țesătorului se străduiește să repare gaura. Și când totul părea că începe din nou să se lege, dar nu era gata nici pe departe, mai dă o dată cu bățul în pânză și o sfâșie. 

Păianjenul s-a blocat. Pânza fâlfâie în vânt, iar lui i se cere să repare. 

Ce să mai repare? Pânza aceasta pare fără speranță, o cârpeală continuă în care nici gâzele nu se mai prind. 

Și totuși, păianjenul nu își permite luxul de a-și lua picioarele la spinare și a căuta, în altă parte, un loc mai bun de întins pânza.

Orice asemănare cu realitatea…

… nu e deloc întâmplătoare. Prostia acestui an a început de la această structură cretină a anului școlar, fără pic de logică sau capacitate de anticipare a problemelor. Iar cârpeala care se face, mutând săptămâni de colo-colo, stabilind noi vacanțe sau anulându-le pe altele, nu face decât să bulverseze sistemul.

Învățarea e un proces cu reguli stricte, nu poți apăsa butonul «stop» fără să dai totul peste cap. Nu poți porni și pune pe pauză un copil fără să strici tot ce ai construit înainte. Copiii noștri nu sunt nici autodidacți, nici nu au o capacitate de adaptare la nou suficientă cât să facă față acestor schimbări de pe o zi pe alta. 

Mai are sens să mai spun că nici păianjenul-profesor nu poate țese, repara și improviza ori de câte ori pânza este ruptă fără nicio logică? Cu câtă răbdare crede că suntem dotați, să luăm mereu munca de la capăt? Și cu câtă prostie, să ne ceară ca pânza să fie „ca nouă”, de fiecare dată?

close up of spider on web against black background

Photo by Pixabay on Pexels.com

Piatra de încercare a clasei a doua: zburatul din cuib

Acum vreo doi ani am avut ca „sarcină“ de început de toamnă să readuc cu picioarele pe pământ un proaspăt elev de clasa a II-a. Nu era vorba de online pe-atunci, ca să zici că există motive întemeiate pentru intervenție. Chiar dacă consider că sunt prea mici ca să aibă nevoie de ajutor suplimentar, că părinții ar trebui să se descurce totuși la acest nivel elementar al achizițiilor de bază… ei bine, socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg!

În clasa a doua, copiii sunt ca puii care învață să zboare. Dacă nu ai depus suficient efort în clasa întâi, acum se va vedea cel mai bine, vei pica cu grație la prima „încercare de zbor“.

De ce nu mai au „timp“ părinții?

În primul rând – și aici mă gândesc la orașele mari, traficul diabolic și programul de lucru sunt devoratoare de timp. Rămâne prea puțin de petrecut cu familia, dacă nu cumva în drum spre casă mai treci și „prin piață“.  Ajungi așadar acasă la ore târzii și, când ăla micu’ îți spune cu nonșalanță că s-a jucat toată ziulica, nu mai știi de ce să te apuci mai întâi. Se adaugă însă, uneori, și programul încărcat al copilului cu alte cursuri și workshopuri, care afectează (deși nu ar trebui) timpul dedicat educației formale. 

Dar nimic din toate acestea nu ar fi de nereparat, dacă nu s-ar adăuga curente moderne de parenting în care copiii sunt lăsați să fie „spirite libere“, cum îmi spunea recent un amic. Dacă sunt crescuți astfel, normal că atunci când impui o regulă (Gigeluș, nu te ridici de la masă până nu e gata pagina asta!) ai de-a face cu un mic rebel, o tragedie în desfășurare și totul eșuează. 

Mai sunt și situațiile în care, deși părintele e conștient că efortul e spre binele copilului, când copilul nu dorește, părintele nu are energia să se impună. 

Muncesc și în prezent cu un astfel de puști care știe ce vrea și are o explicație pentru orice. De exemplu, tragem tare la așezarea în pagină. Unde e alineatul? „E invizibil!“ Dincolo de umorul situației, realizez că sunt lucruri care, învățate greșit la această vârstă, cu greu sau deloc se mai pot corecta. 

Care sunt provocările începutului de clasa a II-a?

În primul rând, scrisul. Oare mai știe toate literele? Pe cele de tipar probabil că da, însă cele de mână – ori legăturile dintre acestea – este foarte posibil să le mai fi uitat. Dacă și-a petrecut vacanța ca un adevărat spirit liber și nu a deschis o carte, nu a pus mâna pe un stilou, reintrarea în ritm se face cu mare dificultate. 

Nici cititul nu e de ici, de colo. E vârsta la care cititul cu voce tare este încă necesar, nu poți lăsa copilul neverificat zilnic. 

Îmi amintesc de bunicul (venea grăbit pe la noi și mereu cu treabă) și am înțeles târziu de ce era mereu curios ce scrie în ziar, dar nu avea niciodată ochelarii la el. Așa, de la înălțimea celor câteva clase primare pe care le făcuse și el în mijlocul Bărăganului, știa că trebuie să ne pună să citim cu voce tare. 

Abilitățile de calcul matematic ar trebui și ele să fie la un nivel suficient. Mai numărăm și pe degete, însă cel puțin până la 20 ar cam trebui să fie bătută poteca pentru adunare și scădere. Și, deși mulți nu vor să audă, viteza de calcul crește numai dacă exercițiul este intens. La matematică e ca la sport. Nu ai cum să știi să faci dacă nu te antrenezi constant, dacă nu îți fixezi niște automatisme de calcul și nu structurezi niște algoritmi de rezolvare. Nu ai cum să știi să faci probleme până nu te iei la trântă cu niște culegeri. 

Încotro…?

Încerc să fiu spectator la ceea ce se întâmplă, dar privesc cu mare tristețe. Ne îndreptăm spre a scoate din școală o mare masă de oameni de un nivel mediu spre jos, fără ambiții de reușită, căci blamăm competiția și judecăm pe cei care își doresc mai mult. 

Ce atâtea pretenții? Ce dacă nu știe să citească la început de clasa a II-a? O să învețe el! Nu îl vreau olimpic! 

Normal, nu îl vrei olimpic, dar vrei să ia 7-8 la evaluarea națională din clasa a opta, căci și atunci vei spune că nu vrei la liceu de top, dar nici să ajungă copilul la marginea orașului. Ei bine, nu ai cum să ajungi atunci la nivelul 7 dacă nu te menții tot ciclul de învățământ la nivel superior. Adică… până prin clasa a treia – a patra, pe la „9-10“, apoi în gimnaziu pe la „8-9“ și vei putea avea un 7-8 la evaluarea națională pentru admiterea la liceu.

Dar… când te mulțumești cu puțin din primii ani de școală, când lași deja goluri la baza zidului învățării, n-ai cum să construiești 9 ani pe o fundație proastă. Nu știu dacă vă place Harap-Alb, însă tătâne-su îi spune la început de drum: de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. 

Oameni să îți dea sfaturi și să îți spună că greșești se găsesc. Dar ține de tine dacă ai înțelepciunea necesară să le urmezi sfatul. 

Educlass Super Spionul

Super Spionul: joc de matematică pentru copii (și adulți)

Sâmbătă m-am jucat. Și, cum restricțiile sunt în toi, dar și vacanța își ia drepturile, m-am jucat singură[1] de-a Super Spionul. Ca de obicei, din toate jocurile pe care le am, încerc să storc tot ce pot și, dacă se poate, să dau și o altă înfățișare activităților cu copiii, fie cele de la Atelierul Năzdrăvanilor, unde fac eu toate regulile, fie cele de la școală, unde regulile vin de sus.

De ce am ales Super Spionul?

În primul rând, pentru zar. Da, pentru zarul mare cu operații. Știu, e simplu să îți faci singur zaruri de jucat la școală cu copiii și, de-a lungul timpului, am încercat de toate: din carton, din burete, însă parcă nu aveau aceeași „priză la public“ ca cele reale. Așa că zarul acesta mare cu toate operațiile scrise pe el (plus imaginea detectivului pe post de joker), mi se pare genial.

Al doilea motiv, setul de cărți de joc cu numere de la 1 la 100. Da, știu, și de-astea mi-am făcut singură, dar albe pe-o parte cu număr pe cealaltă nu aduc a joc real. Nu le poți ține în mâna ca pe „cărți“, sunt doar… bilețele. Pentru aceste cărți, jocul poate fi folosit parțial și începând cu clasa pregătitoare.

Al treilea motiv nu-l am, căci îmi ajung primele două.

Cum se joacă jocul cu regulile de la mama lui

Întâi, ai nevoie de 4 jucători care cunosc cele patru operații aritmetice la nivel de clasa a treia, căci e cam greu altfel să te gândești cum să ajungi la un anumit rezultat dacă nu ai niște deprinderi de calcul gata formate. În plus, chiar dacă în clasa a doua înveți teoretic înmulțirea și împărțirea, este doar la nivelul tablelor, și se discută mult prea puțin despre ordinea efectuării operațiilor, foarte necesară în compunerea exercițiilor de rezolvare a misiunilor jocului.

Mi se pare un pic forțat pe traducerea regulilor termenul de „ecuație“ pentru ceea ce au de făcut copiii. În realitate, ei trebuie să compună un exercițiu cu una sau mai multe operații, care să aibă ca rezultat numărul indicat de una din cărțile de joc.

Cărțile cu numere se amestecă, fiecare copil primește cinci, teanc pe care îl lasă cu fața în jos. Ridică o carte („Misiunea“, 14), dă cu zarul (să spunem că nimeresc înmulțire), trebuie să combine numerele de pe amprente (de la 1 la 9, în mai multe exemplare) și să scrie un exercițiu care să folosească cel puțin două numere și obligatoriu operația indicată de zar. Soluțiile pot fi mai simple sau mai complicate,

14 = 2 x 7 = 2 x 5 + 4

Misiune îndeplinită și soluția este prezentată parterilor de joc, a scăpat de o carte, rămâne cu 4. Dacă nu ar reuși, pune cartea dedesubt și îi va veni din nou rândul. Cine termină primul cărțile câștigă.

Elemente de joc introduse sunt măștile-ochelari cu filtru roșu, cu ajutorul cărora poți vedea numerele scrise pe jetoanele cu amprente. Mă rog, dacă te chinui nițel, le vezi și fără, dacă ești o persoană care a mai exersat focalizarea în puncte diferite pe o imagine. Cum jocul include patru măști, logic, avem doar patru jucători… dacă am schimba însă jetoanele (să se vadă cifrele și cu ochiul liber), jocul s-ar putea juca și în 20, căci cele 100 de cărți se pot împărți în câte 5… sau, dacă e nevoie, mai puține, să participe toată lumea.

Pentru intensificarea emoțiilor, se poate folosi un cronometru, cine găsește primul soluția pentru o aruncare a zarului pentru cartea pe care a extras-o. Jocul poate fi complicat cu noi provocări, doar restricțiile să se ridice și să avem voie să ducem din nou materiale în sala de clasă.

Educlass Super Spionul

Am încercat o fotografie prin filtrul ochelarilor, însă nu surprinde imaginea așa cum o face ochiul uman, este destul de slabă. 

… dacă vrei să faci un cadou „deștept“

Vine însă și sezonul cadourilor și al nopților lungi de iarnă. Vă recomand să mai lăsați de-o parte dulciurile și jucăriile care nu pun mintea la contribuție și provocați copiii cu materiale potrivite vârstei. Normal, dacă nu are un frate sau prieteni care vin la joacă, adăugați cadoului și o parte din timpul dumneavoastră, să poată explora jocul. Elasticul ochelarilor nu strică coafura nimănui… Chiar nu glumesc, în condițiile în care școala online e cum e, dacă nici noi nu creștem calitatea timpului petrecut cu copiii, nu ne așteaptă vremuri prea bune.


[1]  De fapt, când căutam idei pentru ședința foto – cum să ilustrez mai plăcut jocul, am chemat-o pe Iris la atelier cu pufoșeniile ei preferate și am ajuns să ne jucăm împreună. Replica a fost: Matematică sâmbăta dimineață, fix ce îmi doream!

Jocul este disponibil aici: EduClass

Muzica si miscare, clasa a II-a

Am făcut manuale noi ca să le stricăm pe cele vechi?!

Primăvara acestui an a fost una extrem de agitată pentru edituri. A fost din nou licitație pentru manualele necesare la ciclul primar și, așa cum e normal într-o societate concurențială, mai mulți participanți nu fac decât să crească nivelul de calitate al produselor oferite. 

Culmea, la noi parcă totul e de-a-ndoaselea… cel puțin de când am aflat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească noile cărți de școală.

Avem mai mult de trei manuale câștigătoare!

Ceea ce e bine. E argumentul pentru ceea ce spuneam mai sus. Ai de unde alege, aceasta e democrația, știi cel mai bine ce se potrivește copiilor tăi. Dar…

…sunt transmisibile

Este atributul de care mi-aș dori să scăpăm. Nu doar din punct de vedere al igienei, ci pentru alte două motive:

  1. Tu, ca profesor, ar trebui să poți alege un material potrivit elevilor tăi, dacă ai o clasă care poate mai mult (ori mai puțin)… Așa, ești condamnat să lucrezi cu materialele alese de alți profesori pentru alți copii, cu care poate nu ai nici tu, nici ei nimic în comun.
  2. Fiind carte de școală, elevul trebuie să aibă dreptul să o folosească în învățare, nu să o păstreze neatinsă, cum primise Păcală într-una dintre pățanii o burdușică de brânză pentru prânz, cu condiția să și mănânce, să și vină cu ea întreagă acasă.  Dacă nu cunoașteți povestea, Păcală a dat o gaură dedesubt, a scos tot miezul, a mâncat, dar a păstrat coaja întreagă. Cam la fel ajung și manualele… au (poate) toate paginile, dar…

Și, dacă, să zicem, la elevii mai mari mai ai pretenții, la cei mici câte să le ceri? Vrei să împartă un text în fragmente din ochi, să citească cu creionul în mână, dar să nu sublinieze cuvintele neînțelese, să rezolve un banal exercițiu de formare de perechi scriind 10 minute pe caiet… 

Dar acestea sunt cerințele unei societăți sărace, care se cârpește din orice. 

S-a renunțat la manualul în două volume…

Luaseră în sfârșit o decizie sănătoasă pentru spatele copiilor și, ce să vezi, s-a renunțat la ea. Bineînțeles, nu pentru că au căpătat între timp ADN de furnică și își pot căra de șase ori propria greutate, ci pentru că e mai ieftin să legi o carte decât să legi două. Ai o copertă în plus, încă vreo 6 file cel puțin… Cei care au decis nu au aflat că suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine.

Recosmetizare sau creație?

Licitația a fost, ca de obicei, anunțată în scurt și făcută repede, să aibă unii motiv să se bată cu pumnul în piept că „au scos manuale noi“. Așadar, editurile cu tradiție, care aveau deja manuale, n-au avut ce face decât să le ia din nou la foarfecă și să le facă să încapă în noile dimensiuni. Cei care aveau probabil materiale de la fosta licitație le-au îmbunătățit de-a lungul timpului, în speranța că, la următoarea ocazie, vor obține punctajul dorit. 

Așadar, timp să faci noi manuale, să ții cont de noile orientări în educație, cum ar fi apariția la scară largă a lecțiilor desfășurate online, nu există. 

Fiecare s-a așezat la ruletă cu ce-a avut. 

Dacă, să zicem, formatul fizic nu a avut foarte mult de suferit (deși am trecut prin coșmarul dat de „trebuie să renunțăm la 4 pagini.. la care??“), formatul digital a fost lovit crunt. Și așa vechea condiție, să încapă pe un CD (700MB) era criminală, aveai totuși două, câte unul la fiecare manual. Acum trebuia să comprimi totul la jumătate. 

Cum? 

Ai două variante. Ori renunți la conținut definitiv, ori micșorezi calitatea fișierelor, astfel încât să le faci mai mici. Dintr-o poză full screen, 1600×1000, faci una mică, 600×400, dintr-un fișier video clar, faci unul mai pixelat, și tot așa… Lasă că se înțelege!

În niciuna dintre variante elevul nu iese câștigător. 

Mai mult decât atât, în condițiile în care avem nevoie de materiale, ca profesori, pentru desfășurarea lecțiilor online cu elevii, exact de-acolo de unde aveam nevoie de sprijin ni s-a suspendat. 

În minister, în loc să taie din digital, ar fi trebuit să crească numărul aplicațiilor. În loc să ai 3-6-9 raportul interactiv-dinamic-static, să îl răstorni, în interesul elevului. Da, știu, costă… nimic nu e gratis, dar nu poți face educație cu nimic! 

Însă întrebarea fără răspuns este 

De ce să micșorezi digitalul?

Da, chiar, de ce? Editurile nu au mai inclus în manual cd-ul tradițional (o nouă reducere de costuri, dar mi se pare oricum binevenită, căci nu mai are prea multă lume în ziua de azi unitate de cd), așadar conținutul nu trebuia neapărat „ambalat“ în ceva

Manualele sunt puse la dispoziția publicului online, așadar, la câte economii se fac, sunt sigură că se găsea un server unde să stea 5Gb de fișiere pentru un manual de școală.  (Ce părere am despre accesul online am mai spus aici, nu reiau.)

La toate cele de mai sus m-am gândit deunăzi, când căutam să văd cum să pregătesc o lecție de muzică (și mișcare) în online. Sar peste partea cu mișcarea, Doamne-ferește, sare mai cu entuziasm un copil singur acasă, se dă cu capul de ceva și nu poți face nimic (am toată admirația pentru profesorii de sport, eu n-aș putea să dorm!), hai să vedem ce facem cu muzica. 

Cântare individuală mai iese, internetul e bunicel în Capitală, de grup e exclus. Până una-alta, trebuie să audiezi cântecul. Surpriză, n-ai în manual fișierul. Cauți pe YouTube, găsești, linia melodică e cea potrivită, dar versurile sunt ușor schimbate. Ce le ceri copiilor? Ce aud sau ce văd pe manual? 

Ca exemplu, mai jos sunt două pagini din cele două versiuni ale manualului, 2014 și 2021. Cred că se poate vedea destul de bine câte aplicații erau și ce mai avem, și cam ce a însemnat „manual nou“.
Muzica si miscare, clasa a II-a

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2014. Pagina 20: 2 AMII statice, 4 AMII dinamice (video). Pagina 21: 1 AMII static, 2 AMII dinamice (negativul și pozitivul cântecului, fișiere video).

Muzica si miscare, clasa a II-a

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2021. Pagina 20: 1 AMII static, 2 AMII dinamice. Pagina 21: 2 AMII dinamice (pozitivul cântecului, video, negativul, audio).

Ca să nu mai zic de cum arăta manualul digital și cum arată acum, online. Mă bucur că am păstrat cd-urile de la vechiul manual, însă nici nu vreau să mă gândesc ce mă așteaptă în clasa a treia și a patra, la toate disciplinele…

Când te plângi, editurile spun că „așa a cerut ministerul“. Corect, ministerul e de vină, și cei care sunt acolo, căci ei au gândit caietul de sarcini. Însă tot aruncând pisica moartă peste gard nu vom schimba nimic în țara asta. Dacă nimeni nu va striga că „împăratul este gol“, ne vom odihni liniștit pe fundul apei, nimeni nu ne va mai scoate de-acolo. 

tablou submarin origami

Școala de vară – bilanț de toamnă

Am povestit mai demult [aici] cum mi-am planificat vacanța de vară pentru activitățile cu copiii din clasa mea.

La începutul toamnei m-am întâlnit cu ei (cei care erau prin oraș) și am stat de vorbă. Părerea lor a fost că am nimerit destul de bine cantitatea, dar, sub nicio formă, nu mai vor să mai scrie vreodată cerințele la matematică. În plus, ideea lor de a cere și „teme“ la AVAP a fost una pentru care s-au felicitat, provocările fiind la înălțime și rezolvate cu multă implicare și pasiune. 

Pictura pe piatra

Săptămâna 5: Pictură pe piatră

A urmat apoi chestionarul pentru părinți de la începutul anului, ocazie cu care le-am cerut și câteva opinii despre isprava de astă-vară. 

Impresia generală despre proiect a fost una bună-bunicică la cei 12 participanți. M-am bucurat să văd și sugestii (pe lângă cele trei observații că a fost prea mult), cum ar fi aceea ca temele să se succeadă la două săptămâni. A fost apreciat sistemul de organizare, mereu identic în fiecare săptămână, ușor de urmărit de părinți și de însușit de către copii, care și-au dat seama repede ce au de făcut și cam cât timp e necesar. 

Săptămâna 8: Cusături de toamnă

Săptămâna 8: Cusături de toamnă

Chestionarul a avut și întrebare de baraj:

Cum a reacționat copilul la cantitatea de teme date pe săptămână?

În general copiii s-au văitat că e mult, că nu voiau. Și… mi se pare o reacție cât se poate de normală. Era vacanță. Cine e nebun să le ceară să lucreze?! Dar dacă a cerut doamna și le mai și corectează săptămânal, cum să nu le faci?

Unul dintre răspunsuri m-a amuzat teribil, mai ales că mi-am dat seama de „nepotrivire“ când am formulat cerința primei teme. Chiar la începutul vacanței, le compusesem o problemă despre un copil care rezolva în vacanță trei exerciții pe zi. Aș fi pus patru, așa cum aveam eu stabilit în program, dar nu-mi ieșeau „socotelile“ de rezolvare. 

Am râs în hohote când am văzut următorul răspuns:

Îmi amintesc de începutul școlii de vară când, la MEM, era o problemă despre un elev care a primit 3 exerciții într-o săptămână. Mama, dar doamna a greșit, de ce nouă ne dă patru probleme? Aici scrie trei! spus la modul cel mai serios cu putință.

Da… cine zice că generația aceasta e aeriană? Mie mi se pare foarte ancorată în realitate.

Referitor la impresia generală despre originalitatea temelor, au câștigat detașat cele la arte, cu o scoatere definitivă din clasament a celor de matematică. Mă întreb dacă mai discutam despre matematică în cazul în care le-aș fi dat un caiet cu zeci de pagini de calcule… și nu doar patru cerințe!
Culmea, despre temele de lectură nicio vorbă, însă am aflat mai târziu, la școală, că au fost perfecte, scurte și „aproape amuzante“.

Săptămâna 7: Cusături – Albine

Și totuși,

Care era atitudinea copilului?

Păi… mai tot timpul au lucrat împinși de la spate (7), din proprie inițiativă doar 3, iar curiozitatea în privința următoarei teme a fost doar la doi dintre ei. 

Am decis, prin urmare, să aștept cu provocările suplimentare la clasă în acest an, încă am o sumedenie de motive să îi laud pentru efortul de astă-vară. 

Săptămâna 6: Origami

Chestionarul a continuat:

Ce considerați că a câștigat (sau nu) copilul dumneavoastră participând la acest program?

Cred că a fost întrebarea la care am așteptat cu cea mai mare nerăbdare răspunsurile. Voiam să văd dacă ceea ce am observat eu se vede și din partea cealaltă, așa că redau răspunsurile:

  • Păstrarea memoriei, fără să uite ce a făcut la școala până în vacanță.
  • Nu a stagnat și, cu siguranță, îi va fi mai ușor să se adapteze la programa următoare.
  • Sunt tare fericită că nu a uitat mare parte din informațiile pe care le-a dobândit în clasa 1. A fost toată vacanța la bunici și fără teme clare, cu timp limită, nu ar fi exersat prea multe singură.
  • A fost un câștig, întrucât a exersat ce au învățat la clasa I și îi va fi mai ușor în clasa II. Nu a uitat tot ce a invatat.
  • Sper că a rămas măcar cu o cursivitate la transcriere și a rămas în contact cu calculele matematice. Și cu siguranța mânuiește binișor acul și ața.
  • A rămas cât de cât conectat la realitatea că avem sarcini de îndeplinit și trebuie finalizate, fie că vrem, fie că nu vrem.
  • Și-a umplut timpul cu informații și noțiuni utile. Și-a readus aminte de materia învățată până acum. A fost sigur un mare câștig.
  • Menținerea „caldă“ a cunoștințelor dobândite în timpul anului școlar.
  • Cu siguranță că și-a consolidat cunoștințe, nu a pierdut legătura cu școala, a fost permanent conectată cu sarcini de lucru, a exersat.
  • S-a bucurat când a fost apreciată.
  • Exercițiu, și-a păstrat achizițiile din clasa 1, satisfacția nevoii de competență.
  • A fost de câștigat. Să nu uite să scrie și să citească.

Săptămâna 4: Tablou string-art

Întrebarea de final a fost dacă „Și-altădată s-o facem și mai lată“.

Glumesc: Dacă vara viitoare ar fi dispuși să repete experiența. Da.

Și încerc să țin cont și de sugestii privind cantitatea și ritmicitatea – deși ele erau TOATE la alegere, opționale, nimic obligatoriu. Puteau oricând să se oprească sau să aleagă să nu facă o temă.

Am încercat și să nu mă port ca la delfinariu, pentru orice „salt spectaculos“ să dau un peștișor recompensă, deși, la finalul școlii, cine a dovedit voință și seriozitate a avut parte de ceva distracție surpriză la atelier. 

A fost cu adevărat util?

Răspunsul la această întrebare l-am dat eu, după testele inițiale. La matematică stăm minunat, dacă judec doar pe cei care au participat la cel puțin jumătate din activitatea de vară, numai Fb și doar doi de B. 

La română ne-a dărâmat dictarea. Trei luni fără niciuna s-au văzut, dar fără ea stăm aproape la fel de bine. Nu avem probleme de niciun fel cu literele, să nu mai știm să scriem. Mai mâncăm câte una, de foame, pe ici-colo, grupurile de litere dau bătaie de cap, însă copiii au o viteză de scriere foarte bună, scrisul este citeț, chiar dacă nu caligrafic, și am observat că se exprimă cu extraordinară ușurință mai ales cei care au ținut, serios, jurnalul de vacanță, cu câte o pagină dedicată fiecărei zile (și nu două-trei rânduri…). 

Săptămâna 3: Colaj cu delfini

Cum erau versurile lui Coșbuc… să râd de fericit, să plâng?

Exact așa m-am simțit însă atunci când i-am pus să citească prima oară în clasa a doua. Variații avem, de la citit expresiv, cu intonație și, bineînțeles, corect, la citit, aproape corect, cu mici poticneli, dar capabili să sesizeze greșeala și să se autocorecteze singuri. Dar citesc! Chiar și cei despre care nu am știut nimic toată vacanța sunt tot la un nivel mai mult decât mulțumitor pentru început de clasa a doua. 

Nu e însă timp de culcat pe o ureche… Le-am spus și lor, în clasa a doua avem multe de învățat: să scriem corect (Doamna, adică cu liniuță?), să citim frumos, să socotim repede și apoi să învățăm numerele până la 1000.  Dar când părinții înțeleg și fac echipă, și progresul copilului este vizibil, iar reușita este aproape. 

Săptămâna 2: God-eye

PS: Și nu regret deloc programul de vacanță, cu părțile lui bune sau mai puțin bune, însă nu voi fi niciodată de acord cu tone de teme de vară date doar ca să fie și niciodată corectate, caiete de vacanță cumpărate la ofertă, un ritm haotic de lucru din care nimeni să nu înțeleagă nimic.

Scoala de vara

Săptămâna 1: Cufăr cu comori

Ce știm despre… fete?

Petreceam o dimineață liniștită de septembrie în compania unui tânăr amic ce trece clasa a doua. Ne încercam puterile cu problemele de aritmetică. Tare complicate sunt când trebuie să le citești să le dai de cap…

Începem cu entuziasm să citim cu voce tare o problemă:

La un concurs de înot participă 30 de băieți și cu 12 mai puține fete. Câți copii participă la concurs?

Lămurim ce e concursul de înot, mai citim o dată problema și începem să o descâlcim.

  • Cine participă la concurs? Copiii!
  • Ce copii? Băieți și fete!
  • Ce știm despre băieți? Sunt 30…
  • Ce știm despre fete?

Aici m-a privit candid în ochi și m-a lovit cu răspunsul: Fetele sunt frumoase!

Mi-am dat ochii peste cap.

Da, sunt frumoase, dar nu scrie nicăieri în problemă… Hai să ne mai uităm o dată!

Citește încă o dată cu atenție…

Ai aflat ceva despre fete?

Deja când am văzut că iar mă privește în ochi am tras adânc aer în piept:

Sunt și elegante!

Recunosc că a treia oară mi-a fost teamă să mai întreb, căci fetele noastre din problemă erau în costum de baie, cine știe ce mai aflam. Cum nu a putut să îmi sublinieze pe text unde apare „frumoase și elegante“, am recitit problema și am aflat că sunt mai puține decât băieții. Încă o lectură și ne-am dat seama și cu cât.

În final am reușit să aflăm câți copii s-au bălăcit la concurs, dar am reținut esențialul:

Indiferent câte fete vor fi vreodată menționate în cele mai neașteptate împrejurări în problemele de matematică, ele vor rămâne mereu frumoase și elegante.

 

wacom profesori

Manuale noi, dar manuale digitale… doar pentru cine are net

Sunt furioasă. Nu pot să măsor cât de furioasă că trăiesc aici, în țara nonsensurilor. Oare chiar suntem la un nivel atât de mare de prostie încât nu ne dăm seama cât de mult rău ne facem singuri??

Se dă următoarea problemă:

Anul acesta s-au făcut manuale noi la clasa a doua, a treia și a patra. La a doua doar la materii mai puțin importante, la a treia și a patra s-au schimbat toate. Nu intru în detalii de alegere sau alte povești, cert e că și pentru clasa a doua am manuale noi la dezvoltare personală, muzică și mișcare și arte și abilități practice.

Dar… manualele nu au ajuns în școli, deși sunt promisiuni că ajung într-o lună. Așadar, ce le pun copiilor pe bănci? Manualele vechi, ca să aibă ceva? Mă rog, la a doua nu contează așa tare, dar mă gândesc cum e la a treia și a patra fără manuale de română și matematică…

Ideea e că m-am gândit câteva zile la problemă, după care am întrezărit o soluție: să încerc să supraviețuiesc o lună fără, doar să iau manualele digitale. Și aici începe distracția.

La mine în clasă nu e net. Adică wifi-ul de la secretariat se  mai scurge lent cu o liniuță și oricum nu tresare impresionat de „refresh-ul“ dat isteric. Stickul digi pe care îl am e aproape identic ca efect, n-am idee dacă ecranează școala veche, nu e semnal în zona sau ce se mai întâmplă. Merg relativ datele de pe abonamentul meu de vodafone, dar astea nu le pot consuma la școală, căci am nevoie de ele… nefiind prea multe. Tabletele cu net de anul trecut le-a luat primăria înapoi… nu mai pot face hotspot pentru laptop.

Așadar, să stau conectată niște ore pe aplicații e aproape imposibil.

Manualele digitale nu se pot descărca pe calculator așa cum se descarcă formatul digital al celui tipărit. Pdf-ul e ușor de salvat, însă nu și aplicațiile. În anii anteriori le copiam de pe cd pe calculator și le puteam rula offline.

Noutatea acestui an e că manualele noi nu mai vin însoțite de cd. Ceea ce, recunosc, nu e o idee rea de economie, mulți nici nu mai au unitate de cd la dispozitive. Însă îmi închipuiam că ministerul va pune la dispoziție linkuri de descărcare a acestora. NU… ele sunt disponibile DOAR ONLINE! Să înțeleg că ne pune ministerul la dispoziție laptopuri cu net nelimitat?? Să stăm conectați atât cât va fi nevoie??

Bun, am zis că, dacă la minister sunt numai idioți – balamucul din ultimele zile nu mă poate convinge de contrariu – , poate în edituri sunt oameni mai deschiși la minte. Așa că am contactat cele două edituri de la care școala noastră a decis să ia manualele de a doua, cu rugămintea să îmi pună la dispoziție manualul digital, să îl pot salva pe laptopul personal (pe care îl sacrific la școală, căci ministerul nu mi-a aprobat cererea de laptop) și să îl folosesc cu elevii, așa cum fac de niște ani încoace.

Mi se părea atât de logică toată povestea… dar nu, nu se poate. Răspunsul a fost ca la cretini, că le găsesc online pe site-ul editurii la adresa bla-bla-bla sau pe site-ul oficial cu manuale. Am reluat mesajul, că am solicitat ajutor pentru download, nu pentru accesare, același răspuns. Ministerul nu a cerut anul acesta cd-uri, deci fișierele se accesează doar online.

Așadar, noi, profesorii, suntem proștii sistemului.

Noi putem să ducem în spate școala cu aparatura noastră, mulți ducem și rechizite copiilor, știu și ce sacrificii fac colegii de la sate, școala online s-a desfășurat cu aparatura și pe facturile noastre de curent, dar editurile nu pot da profesorilor manualele digitale, deși acelea intră în prețul de creație al manualului pe care ministerul l-a cumpărat.

Sau până unde vom fi bătaia de joc a tuturor?

Din cele două edituri contactate, una este foarte mare, de la care aveam așteptări. Este și cea care a răspuns. Cealaltă încă nu, poate pentru că este mult mai mică. Să sper să văd un miracol.

Dar îmi e clar. Dacă vom avea școală online, vom fi pe cont propriu. Nimănui nu îi va păsa când, cu ce și pe ai cui bani. Dar noi suntem niște fraieri sufletiști, pe salarii de nimic, care nu trebuie mărite… că nu sunt o prioritate.

Mi-a ajuns. Pentru mine e ultima picătură.

alfabet fisa exercitii

A fi sau a nu fi: mai știm să scriem?

Aceasta este întrebarea toamnei:

Mai știu copiii mici literele?

Dacă credeți cumva că e o glumă și nu v-ați pus această problemă (ca părinți) de trei luni încoace, nu e exclus să aveți ceva surprize. Dacă ați considerat că vacanța este acel timp în care spiritul liber al copilului zburdă nestingherit după bunul plac între ore de culcare și spații și dispozitive de joacă, ei bine, toamna e aici și începe școala.

Ca idee, începe semestrul întâi și toată lumea e deja cu gândul la finalul lui. Dacă sunteți deja părinți de elevi cu vechime, faceți un efort să vă amintiți toamna 2019, acel semestru scurt care nici nu a început bine și tezele au bătut la ușă, apoi s-a terminat apoteotic înainte de Crăciun. Dacă nu venea pandemia, am fi avut „experiență“ și la capitolul un semestru de 6 luni… Acum nu știu de ce s-a decis din nou această variantă complet idioată, căci 14 săptămâni sunt prea puține pentru structura de evaluare pe care o avem noi. Iar 6 luni prea multe…

Mă rog, pentru acest an zarurile au fost aruncate. De aceea, din cele 14 săptămâni, dacă nu considerăm începutul și sfârșitul, rămân 12 efectiv de școală. Plus vacanța de la clasele primare, care iar ne scoate din ritm. Ca o paranteză, acum nu puteam fără, dar putem la primăvară, pe fond de astenie, nu??

Recapitularea de la început de an

Pregătiți-vă emoțional. Încep două săptămâni de recapitulare-evaluare inițială în care testele vor curge de parcă e rupere de nori. Aș vrea să sper că se va ține cont că aceste evaluări inițiale nu se trec în catalog, ele sunt doar pentru a identifica nivelul elevilor și a stabili de unde plecăm cu materia. Însă mă gândesc cu groază la gimnaziu și liceu, acolo unde copiii au 17 materii, jumătate cu câte o oră pe săptămână, și au nevoie de două note. (Știu că se spune că un popor are conducătorii pe care îi merită, dar așa îmi doresc măcar la învățământ pe cineva cu cap…)

M-am apucat și eu timid de planificări. Le tot calculez, cum să fac să termin conform calendarului. Mi se pare puțin timp și nu știu de unde să mai „ciupesc“ nițel, la cine să pun mai mult, de la cine să iau… Și dacă în alți ani mă duceam până spre 1 octombrie cu testele inițiale, acum îmi este clar că nu am timp să stau atât de mult pe recapitulare.

Tocmai de aceea m-am gândit că trebuie să fac lucrurile cât mai bine din prima. Trebuie să ne amintim literele. Sunt liniștită în privința celor 12 copii care au frecventat în proporție de cel puțin 2/3 școala de vară. I-am trecut prin tot altfabetul, am compus problemele la matematică cu nume ciudate, să exersăm și literele mai rare, au scris cerințe, ca niciodată. Important e că n-au uitat să scrie și, mai mult, am consolidat toată vara cele câteva lucruri esențiale învățate în clasa întâi: operațiile până la 100, rezolvarea de probleme, ba chiar am trecut un pic limita în zona proximei dezvoltări să văd dacă se descurcă și cu provocări mai dificile, la care să aplice în alt context ce au învățat.

De unde începem?

Cu cealaltă treime a clasei am emoții. Oi trăi și oi vedea. Însă am cel puțin un elev nou care nu a frecventat online și nu prea știe să citească, așadar nici literele nu sunt o cunoscută pentru el. Am decis ca primele ore să încep cu activități de rutină: să ne amintim cu arătau literele în abecedar. Am pregătit câteva fișe cu model preimprimat pentru exersarea acestora și a legăturilor dintre ele.

Am forțat apoi, am pus în pagină și un text. Știu că e prea ușor pentru unii dintre ei, să scrie pe model, fără să gândească singuri literele și legăturile. Ei pot folosi modelul comparativ și scrie direct pe caiet.

Fișele au exact aspectul unei file din caiet. De fapt, le-am gândit așa pentru a le putea insera între filele caietului; se îndoaie la jumătate și se lipesc folosind partea din stânga. Aș fi putut să le pregătesc astfel încât să le printez față-verso, să tai la jumătate și să fac economie de foi. Însă hârtia de xerox îți oferă surprizele ei, unele sunt atât de poroase și sug cerneala că nu poți scrie pe ambele părți ale acesteia. De aceea am optat pentru varianta îndoită.

Am folosit varianta de transcriere din clasa întâi, cu textul lângă, astfel încât să urmărească mai ușor. De regulă le dau pe un bilețel varianta tipărită, lipim pe caiet pe pagină de stânga și transcriem, astfel încât să ne încadrăm până la finalul paginii din dreapta.

alfabet fisa exercitii

Ce conține?

Pachetul (disponibil aici – mulțumesc, Ema, pentru ajutor!) include mai multe variante de lucru, folosind fontul din abecedar. Două pentru exersarea literelor, una mai monotonă, cu câte un rând dedicat fiecărei perechi (a-A, b-B…), alta cu mai puține litere, așezate în ordine alfabetică. Am început și o provocare, pe modelul ȚOMAPAN, cu care sper să mă joc mai mult anul acesta. Textele propuse sunt dedicate toamnei, un fragment din Balada unui greier mic și Vânt de toamnă, două texte cu dialog și unul fără.

Pe ultimele le voi folosi diferențiat. Copiii care nu au probleme la scris vor primi doar textul imprimat, vor scrie singuri, ceilalți care au mutilat literele vor mai exersa un pic pe model. Îmi sunt utile și în cazul cerințelor speciale unde răbdarea trebuie exersată intens, la fel și pentru respectarea spațiului de scriere, situație în care prima varianta este mai mult decât utilă.

Am mai discutat despre fișe cu prietenele mele și una din observații a fost că „nu au grafică“. E drept că nu mă durea mâna să pun niște maimuțoi și floricele pe ele. Însă unul din obiectivele materialelor este așezarea în pagina caietului. Vreau să fie ordine, să nu le distrag atenția cu nimic, să aibă cel puțin acum un model la care să se raporteze. Dacă le iese, le pun eu ștampiluțe cu diverse vietăți, ca recompensă pentru efort! Am așa senzația că am căzut în extrema cealaltă de la atâta veselie și invazie de orice, oriunde.

Cum vi se pare ideea?