Celebra fabulă, a cărei morală se pierde în negura timpurilor, încă vrea să ne învețe că reușita stă în alianțele pe care le faci. Deja se încheie o săptămână de grevă a profesorilor, cu o amploare nemaivăzută de două decenii într-un sistem bulversat în acest interval de legi și reforme fără cap și coadă.
Revendicările profesorilor nu s-au schimbat de la revoluție încoace, chiar dacă greve au fost, mai mici sau mai mari. Și nici situația lor de marginalizați financiar în sistemul de stat nu a suferit modificări. Însă în ultimele două decenii s-a dus dracului statutul pe care profesorii îl avea în societate. Nu aveau cum să reziste. Nu aveau cum să mai meargă cu capul sus când umilințele sunt zi de zi, din toate direcțiile.
Nu sunt deloc optimistă cu greva și nici nu dau pe-afară de fericire când mă gândesc că, înaintea salariului de vară, și așa vai de el, de niciodată nu-l apucă toamna, va urma un ultim salariu micșorat cu un sfert, o jumătate… sau proporțional cu cât va mai dura greva.
Dar am intrat în grevă cu acel optimism crunt că, cine știe, poate nu văd eu bine lucrurile și într-un mușuroi orice furnică contează, așa că nu pot fi atât de egoistă (deși încă îmi e teamă că nu voi putea susține gradul I așa cum era programat).
Dar să mă întorc la fabulă.
De când au început protestele am refuzat să mă uit constant la ce se scrie în spațiul public. Pur și simplu am luat decizia că îmi face rău și am refuzat să mă torturez singură. N-am mai intrat pe grupurile de părinți, căci atâta bullying și discurs instigator la ură cât am văzut acolo e mai mult decât poate suporta sufletul meu. Din cauza câtorva, toți profesorii trebuie pedepsiți.
Deși mi-am propus să stau departe de facebook, n-am reușit mereu, tot îmi apăreau în feed mămici atotștiutoare gata să pună mâna pe piatră și să ne încolțească la zid. Mi-a rămas în minte o replică: „n-am văzut un profesor de calitate să iasă la protest”. Am închis instant fereastra, căci creierul meu a reacționat cu un limbaj nedemn de un cadru didactic.
Apoi au urmat încercările guvernanților de a pune presiune pe noi prin intermediul părinților. Și atunci m-am gândit prima dată la coada toporului pomenit la început. Așadar, au vrut să-i folosească împotriva noastră, considerând că nu le vom putea rezista, așa cum se întâmplă în ultimul timp. Căci, nu-i așa, dacă părinții sunt supărați pentru note, profesorii le măresc. Dacă nu le place și fac reclamație la inspectorat, profesorii devin ghiocei. Dacă amenință și urlă, nu e nimeni să îi apere. Iar acum, ca să spargă greva, cei care ne conduc au găsit soluția: presiunea părinților.
La cât de jalnic au ajuns lucrurile în învățământul de stat, e timpul însă ca toporul să schimbe alianța și să se întoarcă împotriva tăietorului de lemne. Ar avea numai de câștigat și cu siguranță nu ar regreta decizia.
De ce să schimbe părinții tabăra?
Pentru că au tot interesul ca acest sistem să funcționeze și copiii lor să beneficieze din plin de toate avantajele, de aceea! Mulți spun că profesorii nu își merită salariile. Foarte bine, să nu ceară asta. Dar trebuie să înțelegi că nu poți atrage și menține angajați competenți fără un stimulent corespunzător.
Rămân oricum o mulțime de revendicări, tot pentru binele educației, pe care părinții le pot susține. Prima și poate cea mai importantă este acordarea a 6% din PIB pentru educație. Și această cerere ar arăta că părinții sunt preocupați de viitorul cetățean care va fi copilul lor. Cum? Simplu!
E aproape o certitudine că sistemul de valori al societății române actuale este o spoială. Revendicarea de mai sus nu este decât un pas către formarea unei valori fundamentale a unui stat de drept: respectul față de lege. Cum să înveți copiii să respecte legea dacă atunci când li se deschid ochii și văd lipsurile pe care le are sistemul identifică și cauza: liderii politici încalcă de mai bine de 10 ani Legea educației.
Contează 6% din PIB pentru părinți?
Cu siguranță miracolele nu se fac într-un an, dar pot începe. Bugetarea corectă a școlilor, dotarea și modernizarea lor, astfel încât să nu mai existe presiune financiară pe asociațiile de părinți pentru orice e necesar în desfășurarea actului educațional. Să avem din nou laboratoare și materiale didactice… un vis pe care îl am ca profesor pentru că l-am trăit ca elev!
Ce ar mai putea cere părinții:
- Construirea de școli în proximitatea locuințelor, astfel încât toți copiii să învețe dimineața, indiferent de vârstă, să aibă sală de clasă dedicată în care să poată rămâne după-amiaza în programe de școală după școală, remediale sau de aprofundare și dezvoltare, după caz. Eliminarea (până se rezolvă prima) a „schimbului trei“ la școală, nociv pentru toți elevii, căci presupune micșorarea orelor și a pauzelor, afectând randamentul școlar și starea de bine a elevului.
- Manuale de unică folosință pentru elevi. Cartea de învățătură trebuie să fie un instrument de lucru, pe care să poți nota, evidenția, face scheme, rezolva, nu piesa din muzeu pe care n-ai voie s-o atingi că trebuie să o predai altui copil. În plus, fiecare profesor și-ar putea alege pentru clasă manualul potrivit. Știi clasa (sau o vezi după evaluarea inițială), elevii să își poată comanda manualul potrivit cu vouchere educaționale.
Poate nu se înțelege de ce, dar explic: să spunem că manualul X a fost ales acum doi ani de un profesor pentru clasa lui, care, spre norocul lor, era o clasă excepțională. Acum, alt profesor, altă clasă, cu nevoi speciale și copii mai slăbuți, primesc același manual, care le depășește cu mult puterile. De ce să nu poată folosi altceva? Să mai adaug că un manual trebuie să se muleze și pe stilul de predare al profesorului?
- Instituirea unui sistem de decontare a cheltuielilor făcute de asociațiile de părinți în interesul unităților școlare. Pot să înțeleg că nu există fonduri la un moment dat, dar nu că acestea nu pot fi cerute. Și includ aici orice tip de modernizări cu aparatură, zugrăveli, mobilier școlar sau altele asemenea.
- Organizarea de laboratoare pentru toate școlile și pentru toate disciplinele, cabinete de lucru, biblioteci.
- Facilitatori pentru elevii cu cerințe educaționale speciale și programe reale de recuperare a acestora în școlile de masă, care să țină cont de nevoile lor.
- Regulamente școlare aplicate care să contribuie la menținerea unui climat propice învățării.
Acum doar sună îngrozitor înghețarea anului școlar și nimeni nu ar vrea să se ajungă aici. La cum decurg însă negocierile, mi-e teamă că generația actuală de profesori ori va face ceea ce până acum nimeni nu a avut curajul, ori stinge lumina. Și asta nu pentru că nu ne pasă de copii, așa cum ni se reproșează, ci pentru că nu mai vrem să ne batem joc de ei, așa cum ni se cere în condițiile prezente.
Visez la ziua în care părinții și profesorii vor obliga guvernanții să investească în viitorul acestei țări. Dacă acea zi va veni cu adevărat, vom trăi și vom vedea.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Felicitări pentru un articol bine punctat și articulat!
Sunt în asentimentul dvs. și sper la ziua în care lucrurile vor intra în normalitate.
Vom vedea marți dacă sperăm sau nu degeaba.
Cine n-a văzut în viața lui un profesor adevărat trebuie că mai mare ghinion n-a avut ca individ care a trecut printr-un proces școlar.
Revenind la grevă, problema este că mulți nu-și doresc schimbarea, adică nu o doresc cu adevărat chiar dacă trâmbițează acest lucru.
Ne place, al naibii de tare, fușăreala, prefăcătoria, superficialitatea, diplomele și medaliile pe mediocritate. Și atâta timp cât în scaunele manageriale vor sta indivizi care n-au nici o competență ori măcar o dorință, nu se va schimba nimic în bine. Dar în rău, da!
Eu continui să sper că nu trebuie să plece din țară toate mințile luminate ca noi să ne trezim.
Ioana, unii părinți nici când le pui adevărul sub ochi nu îl recunosc. Nu mai zic să îl accepte.
Azi am ajuns la concluzia că nu le place adevărul… am încercat să dau share articolului pe un grup de părinți, chiar dacă îmi dădeam seama că bag bățul în stup. Ce să vezi, postarea nu a fost aprobată. Nu vom fi niciodată de aceeași parte a baricadei și e mare păcat.
Vor pleca oamenii capabili și învățământul de stat va ajunge să fie doar spațiul în care tinerii care chiar vor să rămână la catedră stau 1-2 ani până confirmă la definitivat, ca apoi să plece în privat, ori zona de supt pentru lipitorile sistemului – veri, nepoți, cumnați, necalificați, oameni care nu pot reuși în condițiile concurenței, care ocupă un post pe care nu-l vrea nimeni, unde se fac că lucrează și distrug astfel generații de copii.
Am clasa a treia și, chiar dacă strâng din dinți, voi rămâne cu ei încă un an. Însă apoi… așa mă tentează să văd dacă spațiul educațional privat chiar s-a schimbat așa cum povestesc unii colegi.
Buna ziua,
Foarte interesante articole, va urmaresc. Putem prelua propunerile referitoare la manuale pentru a le susține împreună cu Uniunea Editorilor din România în fața unor autorități, parlamentari etc.? Multumesc.
Nu văd de ce nu.
Cred că, dacă manualele ar fi realizate pe ideea acum funcțională la clasa întâi, am avea cu totul altă poveste la clasă.
Copilul ar avea manualul și „auxiliarul” într-o singură carte. Părinții ar fi degrevați de costurile suplimentare, statul ar deveni unul căruia îi pasă de copii, pentru că ar investi anual în ei.
Profesorii ar putea alege fiecare ce material consideră potrivit.
Concurența ar face ca materialele să fie din ce în ce mai bune sau îmbunătățite continuu.
Nu mai adaug avantajele igienice și starea de bine a elevului când primește o carte mirosind a proaspăt ieșită din tipar.
Cu o observație… chiar dacă costă, trebuie realizat în caiete de cca 70 de pagini, astfel încât să nu îngreuneze ghiozdanul copilului. Două, trei, cât este nevoie, dar e inuman ca o carte de învățătură să aibă 300-400g. Sau, dacă este scump să le separi, măcar gândite în asa fel încât copilul să le desfacă în fascicule, să ia la școală câte un capitol.
Cam așa aș vrea să meargă mai departe ideea mea. 🙂
Mulțumesc pentru apreciere!