În drumul meu spre atelier, pe care de cele mai multe ori îl fac pe jos, intersectez zona destul de centrală a orașului, trecând la pas prin stațiile STB care deservesc mai multe instituții liceale, cotate de „top“, începând cu Spiru, apoi câteva stații mai sus, Coșbuc, Xenopol, Mihai Viteazul, noroc că mă opresc totuși înainte de a ajunge la Hașdeu. Cert e că, la ora prânzului, mi se întâmplă deseori să merg la pas pe trotuar în spatele unor grupuri mai mari sau mai mici de adolescenți care dezbat, ce altfel, decât probleme de la școală.
După incidentul mediatizat de la Creangă, mergeam cu soarele în ochi în spatele a două tinere care se îndreptau spre stația troleului 85 de la Foișor. Erau indignate de amploarea pe care a luat-o subiectul în media de toate tipurile și nu înțelegeau de ce „toți proștii pun botu’ de parcă n-au mai auzit de așa ceva. Șterge Creangă din titlu și pune Xenopol. Știi bine că și la noi sunt. Sau orice liceu vrei. Doar că alții le ascund bine“. Trebuia să mă opresc, să aștept troleul și continuarea discuției, însă aveam o țintă și o oră de respectat.
Dialogul lor mi-a dat fiori. Ca de obicei, dezastrul nu poate fi măsurat și ceea ce vedem e vârful aisbergului aflat la suprafață. Și cum uneori se apasă niște butoane, se scot la iveală amintiri bine îngropate, mi-am actualizat un incident pentru care am solicitat intervenția poliției. Și, deși era clară agresiunea realizată în clasă, polițistul mi-a declarat că, atâta timp cât respectivul nu m-a atins, plângerea nu are niciun succes. Oare câți „neatinși“ n-au pe nimeni să îi apere?!
Pază și protecție
N-am idee cum e prin alte școli, dar la noi e trai, nenică. Nu tu camere, nu tu pază să te ia la întrebări cine ești, unde mergi, ce să mai vorbim de percheziții. Copiii se comportă cum îi taie capul. Fosta mea generație, pe care i-am predat „cuminți și ascultători“, e ceva de nerecunoscut după patru ani. Ultima ispravă a fost datul la țintă cu sticla de apă în senzorul de incendiu aflat pe tavan, la 4m înălțime. Imaginați-vă singuri ce-a urmat.
Îmi doresc acele camere puse peste tot, inclusiv în sala comună de la toalete. Doar în cabine nu se poate, deși acolo se petrec grozăviile. Dar poate că ar trebui și acolo, iar cel care e angajat să monitorizeze camerele în timp real să aibă un contract dur de confidențialitate. Și aceste înregistrări să aibă un regim legal, nu doar de supraveghere live, ci să fie ținute măcar 30 de zile. Să poată fi accesate la cerere, cu aprobarea directorului, iar sancțiunile să existe cu adevărat. Pentru că, pe baza lor, nimeni nu va mai contesta deciziile luate la nivelul școlii.
Cazierul educațional
Dacă tot avem un sistem informatic în care sunt trecuți toți elevii, celebrul SIIR, de ce nu are această bază de date și o secțiune pentru „cazier“. Sincer n-am idee de ce, spre exemplu, nu se introduc aici și absențele motivate și nemotivate. Sau de ce, la transfer, nu se menționează în fișa cu care copilul pleacă, și absențele, avertismentele sau alte decizii.
Am avut un elev care s-a transferat înainte de finalul semestrului. Avea vreo 70 de absențe nemotivate, urma clar nota scăzută la purtare. Ghici. La plecare, când i s-au dat actele, nu scria nicăieri acest lucru! Acolo unde a ajuns a părut imaculat, ușă de biserică. A mai avut și Andreiul meu un coleg în generală care, după un incident cu violență, sânge și copci la spital, a fost sancționat cu nota 6 la purtare. Dar… chiar dacă primești în aprilie decizia, ea nu se aplică decât în ultima săptămână de școală. Așadar, s-a transferat la altă școală, unde – din nou – a părut un înger.
Așadar, când s-a discutat în spațiul media despre copilul de la Creangă, cu care școala „nu a mai avut incidente“, dar care nu venise de multă vreme în instituție… Nu am putut decât să mă întreb: oare ce ar scrie în cazierul lui școlar, dacă acesta ar exista?
Așa cum la studenți există un sistem de credite, așa ar trebui și pentru elevi, un nivel de credite/puncte-amendă din avertismente care să înlocuiască nota la purtare. Ai depășit un minim stabilit, nu îți mai sunt accesibile anumite instituții școlare. Iar dacă strângi prea multe, te încadrezi la școli mai „altfel“ unde să se urmărească în primul rând modelarea comportamentului, cu personal de specialitate, chiar medical la nevoie.
Însă pentru aceasta ar trebui ca acțiunile elevilor să fie explicate clar: ai înjurat/ai amenințat un profesor/coleg/personal auxiliar, 1p; ai deteriorat baza materială a școlii – 10p, reduse la jumătate dacă plătești daunele; ai lovit o persoană în școală, 5p.; ai cauzat vătămări corporale care au necesitat îngrijiri medicale, 10p., iar dacă sunt și zile de spitalizare, creșterea proporțională a numărului de puncte. Și lista poate continua și adapta constant.
Amenzi școlare
Am intrat în contact de-a lungul carierei cu cercetări care abordau școala românească în secolul al XIX-lea, apoi al XX-lea. Existau, pe atunci, amenzi pentru părinții care nu trimiteau copiii la școală, indiferent de motivul pentru care o făceau. Comuniștii le-au scos, odată cu repetenția și ascunderea gunoiului sub preș.
De ce nu se reintroduc? Avem în ROFUIP prevăzut că părintele poate învoi copilul de la școală 40 de ore „din motive personale“. Unde în Europa mai există așa ceva?! Are chef părintele de-o vacanță când e liber, ia copilul de la școală și pleacă. Apoi elevul se întoarce, fără să recupereze lecțiile, motivând la școală că el „nu știe pentru că a lipsit“, iar profesorul trebuie să se conformeze și să nu-l asculte din acel conținut. Oare câți văd nonsensul din această înlănțuire de fapte?!
Mai nou, de când pe aeroporturile internaționale poliția a început să îi ia pe „atât-de-preocupații“ părinți români la întrebări, de ce copilul nu e la școală, au început și cu idei: să le dea școala o hârtie care să ateste că au învoit în mod oficial copilul. Pentru că ei chiar nu văd care e problema! Nu există așa ceva, învoire oficială, școala nu îți dă voie să pleci tu cu copilul când și unde ai chef. Dar, pentru că așa e pe plaiul mioritic, când te întorci, poți să îi motivezi absențele…
Ei bine, eu aș scoate aberația asta. Pentru absențele nemotivate ale copiilor părinții pur și simplu să plătească amendă, câteva sute de lei bucata, sau muncă în folosul comunității, în primul rând școlare. Că avem o mulțime de treabă: de văruit, de dat cu vopsea, de reparat. Și din sumele strânse sau cotele de muncă am putea să avem și noi niște localuri mai acătării.
Dar…
Toate acestea trebuie susținute și prin cadrul legislativ mai larg. Amenzile școlare neplătite să apară în contul de la ANAF sau de la Impozite locale, să le blocheze accesul la ajutoare sau câte și mai câte se dau la noi. Să nu poți vinde casa sau mașina dacă nu sunt plătite.
Însă ca să ajungem aici, toți cei de sus trebuie să ajungă la concluzia că așa nu se mai poate și lucrurile trebuie să se schimbe, chiar dacă înseamnă să pierzi niște voturi. Peste o legislatură, când lucrurile vor intra în matca lor, vor avea ocazia să vină și să spună că au luat o măsură dură, dar necesară. Oamenilor n-o să le placă. Vor fi contestate. Însă dacă aceste contestații nu vor fi aprobate – pe baza acelor dovezi audio-video care vor însoți orice sancțiune – oamenii vor vedea că „nu mai merge și-așa“, „nu mai faci tu o românească“ și în cele din urmă vor accepta noile reguli.
Mai am vreo 25 de ani până la pensie. Încă sper să trăiesc vremuri mai bune, dar în același timp mă gândesc încotro s-o apuc dacă în școala publică lucrurile vor deveni imposibil de suportat.
- Elicopter din benzi de hârtie - 7 octombrie 2024
- Copaci în culori de toamnă - 3 octombrie 2024
- La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste - 21 septembrie 2024