Despre Protecția Copilului în România


„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”

Nu știu ce ar fi scris Nenea Iancu dacă ne-ar fi fost contemporan, dar sunt sigură că nici lui nu i-ar mai fi ars de comedie, la ce vremuri trăim. Am privit ieri știrile de-a dreptul șocată, ca în filmele cu proști, încercând să înțeleg câtă foame e în creierele astea mici pe care le-am lăsat să ne conducă. Căci da… le-au votat nu numai cei care le-au legalizat dreptul de a fi acolo, ci toți cei care au stat acasă. Ca să fie clar, la noi nu mai există neutralitate: în ce privește politica, dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră. 

Din seria „țara piere, baba se piaptănă”, acum 12 ani, când am născut-o pe Iris, m-am trezit acasă cu un copil de 5 zile și Protecția Copilului la ușă. Am zis că leșin, nu alta, și de oboseală, și de stres, că nu pricepeam neam ce dracului vrea tanti aia de la mine. După ce ea a mai repetat oleacă, și eu m-am dezmeticit, am priceput că s-au autosesizat, că am plecat cu copilul din spital fără să completez și rubrica „medic de familie”. M-a luat la întrebări privind locul unde am dus copilul, deși, la naiba, eram la adresa din buletin și copilul începuse să orăcăie. Doar că tanti Leana silitoarea nu s-a lăsat dusă până când nu mi-am sunat medicul pediatru și nu mi-a dictat codul de parafă și zău dacă îmi mai amintesc ce, ca să se convingă duoamna că e copilul declarat și luat în evidență. Că m-am trezit peste două săptămâni cu sesizare de la medic, că au declarat pacient nou la Casa de Sănătate, și abia dacă au putut valida actele, că acolo mai era o fetiță cu același CNP – i-a durut undeva, normal. Noroc că nu la mine era greșeala, ceilalți au umblat să schimbe certificatul.

Sunt sigură că pirandele de mâncau parizer pe ziar în salon au completat cum trebuie rubrica, că mă îndoiesc că pe unde duc unele copiii aveau ce bec să aprindă ca să scrie tanti Leana codul de parafă.

Dacă sunt mulți nebuni pe lume, care se plictisesc…? Daaa… De exemplu, cu un vecin care mi-a mâncat ficații, cu chefuri până dimineața, cu chemat poliția de nu mai știu câte ori, și în timp ce scriam la mine în casă declarația ăla spărgea sticle în capul meu… mă trezesc, cam tot pe același dialog, vreo 10 ani mai târziu. Și îmi spune cu nonșalanță că ce, copiii mei nu urlă? (Cine n-are doi, să încerce!) Poate îmi face și el mie așa, o reclamație, că îi bat de se aude până la el!

Câți nebuni din-ăștia s-au plictisit zilele astea, și au stat să scrie o anonimă la Protecția Copilului, vom afla în curând. Pariu că au scris tot noaptea, ca hoții lașii, că doar de-asta nu le-au semnat. Clar copiii care au ieșit în piață cu părinții, chiar și cei care au stat acasă, sunt de 1000 de ori mai periculoși decât părinții înșiși. Pentru că acei copii cresc cu alte valori, nu vor mai fi „proști, dar mulți” votanți, vor fi oameni care gândesc. Și pentru unii oameni politici de culoare fierbinte, e periculos să lași să se formeze o astfel de generație.

Am văzut multe, dar multe pancarte în piață, și mi-am dar seama că avem atât de multă energie, pe care nimeni nu ne-a învățat s-o folosim corect, mergând la vot. Dintre toate însă, una reprezintă esența a ceea ce ar trebui să fie sistemului nostru educațional, și argumentul a ceea ce spuneam mai sus: e periculos să gândești.

Am văzut copii și la Cotroceni, care cereau „mărirea alocației”. Nu zic că nu trebuie mărită, însă îi înveți de mici să întindă mâna și să ceară… Dincoace îi învățăm respectul pentru muncă, și niște mărunțișuri, cum ar fi… să nu furi. Au dreptate cei de dincolo, votul exprimat e valabil. Dar ajuns la putere, trebuie să conduci pentru binele tuturor. Ei nu sunt acolo guvernul unui partid, ci Guvernul României. Chiar dacă nu i-am votat, regimul democratic spune că sunt guvernul meu, și trebuie să pot dormi noaptea liniștită, nu ca-n reclama cu „F.N.I. veghează”.

Copiii care au fost în piață merg și la școală, și la grădiniță, ba chiar cred că știu ce sunt alea pensule și jucării, spre diferență de cei târâți la cerșit, pe care Autoritatea se face că nu-i vede. Vrea cineva să-i fie respectate drepturile copilului meu? Aș vrea ca în spital să primească pat pe măsura înălțimii, nu pătuț de bebeluș, să doarmă chircit. Aș vrea să se respecte numărul de copii la clasă, ca să nu mai dea test după test în ultima săptămâna pentru că n-a avut timp să-i asculte pe toți. Aș vrea să primească manualele, nu să le cumpăr eu. Și pot continua așa până epuizez spațiul de pe server cu un singur articol. Se mai gândește cineva în afară de mine, cu adevărat, la copilul meu?

Bineînțeles că sunt unii care au impresia că ei știu ce e mai bine, vorbesc fără să gândească și se apucă să facă sesizări. Dacă aș mai avea un dram de încredere în actualele instituții ale statului, aș zice că astea se clasează instant, și nu-și pierde nimeni timpul cu ele, când adevăratele probleme sunt mult mai grave. Se bat ca gorilele cu pumnul în piept că nu „divizăm societatea”. Seriooos? Dar ce faceți aici??

Mai rău e că, așa „mici” cum sunt, copiii înțeleg prea bine ce se întâmplă. – Mami, X a luat notă mai mare ca mine, s-a calificat și doamna l-a lăudat… dar l-am văzut când a deschis caietul și a copiat! Se cheamă că a furat, nu? E doar naivitatea copilului care refuză să-și schimbe, după cei din jur, sistemul de valori… I-am spus că ea are de ales. Se ridică și spune, și își asumă apoi reacția deloc plăcută a celor din jur, sau înghite și suferă. Nu știu sincer ce va face data viitoare, căci va fi cu siguranță. Cum nu știu ce va face nici generația mea de „șocați” de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dacă ajungem la revoluție de catifea sau ne resemnăm, uităm, înghițim și suferim. Este i-r-e-a-l !

sedinta_parinti

Ședința cu părinții. De la teorie la practică și invers

Una din sperietorile începutului de an școlar sunt ședințele cu părinții, pentru ambele tabere implicate. Există o mulțime de experiențe, și cred că toată lumea a trecut prin ele, ori de-o parte, ori de cealaltă a catedrei, sau poate în ambele ipostaze. Ce ar trebui să fie, și în ce se transformă de fapt ședințele cu părinții… e o poveste lungă. După ce veți citi cele ce urmează, aș aprecia să adăugați un comentariu cu propria experiență.

sedinta_parinti

Scopul ședinței este acela de stabilire a unui canal de comunicare între „taberele” implicate în educația copilului, căci, să nu uităm, despre asta este vorba. Și pentru atingerea acestuia, avem mai multe etape, de data aceasta discutând din perspectiva cadrului didactic.

1. Planificarea

  • Așadar, când comunici data și ora viitorilor participanți, transmite și durata estimativă a ședinței, precum și lista subiectelor ce trebuie atinse/deciziile care trebuie luate.
  • În funcție de acestea, pune în ordine logică subiectele ce trebuie dezbătute, înaintea întâlnirii, și neapărat comunică-le celor implicați. Estimează corect timpul necesar pentru fiecare, și durata totală a întâlnirii.
  • Stabilește cât poți de clar care este scopul întâlnirii, și obiectivele pe care dorești să le atingi în această întâlnire.

    2. Organizarea

  • După ce ai stabilit cine participă la întâlnire (comitetul de părinți, toți părinții, permis sau nu accesul copiilor), numește pe cineva care se ocupă de procesul verbal al întâlnirii, și care să urmărească desfășurătorul de timp. Ideal ar fi să existe un moderator al întâlnirii, care să atragă atenția când există derapaje de la subiect, sau încălcarea limitelor stabilite. Dacă ai comunicat acest lucru înainte, poți prelua ușor frâiele, amintind că este politicos să respectăm timpul celorlalți, și agenda întâlnirii.
  • Stabilește ora și locul, în funcție de participanți. Da, e plăcut ca programul personal să fie cursiv. Însă important e ca la întâlnire participanții să nu fie frustrați că au făcut concesii șefului să poată pleca mai devreme, că n-au avut cu cine lăsa copilul, sau că au traversat orașul la oră de vârf pentru a ajunge. O oră accesibilă înseamnă și punctualitate, și seriozitate.
  • Trimite materiale necesare pentru pregătirea întâlnirii. (Și aici am ca exemplu prelucrarea regulamentului, care se face uneori cu citire publică. Poți trimite pe mail regulamentul, cu mențiunea de „lectură obligatorie”, și la ședință doar semnează că au primit, citit, luat la cunoștință, lucru care se rezolvă în maxim 5 minute. )

3. Conducerea

  • Începe întotdeauna la timp, cum a fost anunțat. Este un gest de respect pentru cei care au fost punctuali, și îi încurajează pe întârziați să sosească la timp data viitoare. Comunică din nou agenda întâlnirii, dacă se poate, afișeaz-o pe tablă, și bifează în timp real rezolvarea problemelor.
  • Permite-le participanților să propună modificarea agendei, cu subiecte mai „arzătoare”, pentru a nu avea surprize pe parcurs. Această invitație se poate face și în faza de organizare, când pot propune subiectele înainte de începerea ședinței.
  • Încurajează comunicarea deschisă, notând soluțiile propuse de fiecare, și luând apoi în comun decizia, prin consens.
  • Menține discuția pe cursul stabilit, și nu permite abaterile de la subiect. Dacă problemele sunt importante, notează-le și trece-le pe o agendă viitoare.

4. Încheierea

  • Dacă nu se poate ajunge la consens, notează decizia la care s-a ajuns și planifică o nouă întâlnire, pentru a nu irosi inutil timpul acum. S-ar putea ca în acest moment consensul să apară surprinzător.
  • Stabilește cine și cum se va face implementarea deciziilor luate acum. Dacă voluntariatul ezită să se instaleze, repartizează atribuțiile, într-un mod corect.
  • Deleagă responsabilități și stabilește termene pentru fiecare.
  • Stabilește un mod de comunicare pentru evaluarea eficacității deciziilor.
  • Cere feedback despre întâlnire.

Cam asta ar fi, la nivel teoretic. Practic, toți avem o experiență mai mult sau mai puțin plăcută cu ședințele, și cred că principalul motiv pentru care acestea nu sunt o experiență constructivă este că de multe ori derapajele de la subiect se lasă cu discuții aprinse. Dacă luăm prima ședință a unei clase, când părinții nu se cunosc între ei, s-au văzut poate un pic la festivitatea de deschidere, este mai greu să „socializezi”. Copiii au acest talent, de a spune Bună, eu sunt Gigel, vrei să fim prieteni? Adulții sunt mai retrași, nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată așa ceva.

„Cunoștință” adulții fac în momentul în care doamna strigă catalogul, se privesc cu neîncredere și își pun etichete. Ce-aș face… le-aș oferi ecusoane, sau dacă se poate, să se prezinte singuri.

Aș profita la maxim dacă există o modalitate de comunicare electronică. Suntem în epoca telefoanelor inteligente, și puțin probabil să nu aibă acces la internet. Dacă cei care nu au sunt în minoritate, poți stabili cu aceștia o modalitate în care să consulte materialele, venind mai devreme. Așadar, pentru problemele minore, aș folosi din plin tehnica. Google oferă, prin chestionarele online din  Google Docs (anonime sau nu) o modalitate eficientă de culegere a datelor, de consultare a părinților. (Vă recomand și Google Classroom, dacă nu știați de ea.)
Exemplu: vrei să stabilești data și ora ședinței. Chestionarul poate avea două întrebări. Una referitoare la oră (cu maxim trei opțiuni), una referitoare la zi (două, maxim 3). Majoritatea decide. Pot fi introduse, pe același principiu, și hotărâri care se pot lua fără a fi nevoie de timp pierdut inutil, cum ar fi stabilirea materialelor ce vor fi folosite. Rezultatele pot fi astfel doar recapitulate la ședință, și validate în procesul verbal. Variantele anonime pot fi folosite pentru a strânge impresiile reale, și a evita discuțiile „pe la colțuri”. Sunt mulți cei care nu îndrăznesc să vorbească, și care cred că ar profita de un astfel de moment pentru a-și spune părerea. Chestionarul poate fi folosit și după ședință, pentru feedback.

Dacă altfel nu se poate, aș folosi o „cutie poștală” și o modalitate de a primi întrebările tuturor și a le răspunde. Aș stabili limitele în comunicare, când și cum pot fi contactată.

Nu am pretenția că am făcut o listă de bune practici. Dar m-aș bucura ca în cele de mai jos să-mi spuneți ce vă place și ce nu la ședințele cu părinții, și să le transformăm în momente în care mergem de plăcere la școală, indiferent de care parte a catedrei ne așezăm.

O să încep eu. Nu-mi plac discuțiile particulare la ședință. S-a dat un test, X a luat atât, Y – jalnic. Problemele, de orice tip ar fi ele, de disciplină sau nu, se discută particular cu fiecare din cei implicați. De aceea există orele de consiliere cu părinții. Indiferent cât insistă părinții (iar unii chiar o fac, au nevoie de aceste „laude” publice), nu trebuie cedat. La ședință nu se dau nume, nu se pune nimeni la zid.

josephin foilart felinar aluminiu

Un parinte eficace (epilog)

Astăzi a fost ultima sesiune de curs, şi de dimineaţă, când am ajuns, mi-am dat seama că o să-mi fie dor de Miruna. Deja mă obişnuisem, joia, cu stilul ei de a începe ziua! Miruna este dovada mea că mă pot înşela în privinţa oamenilor, că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Aşa a fost şi cu ea. Prima impresie este total diferită de impresia pe care mi-am format-o ulterior. Probabil de aceea e bine să mai dai o şansă atunci când ceva n-a ieşit cum trebuie de prima.

Dar să revin la curs. A fost de departe cea mai dureroasă prezentare, pentru mine, ca părinte. Dincolo de toate instrumentele pe care cursul mi le-a oferit în construirea unei relaţii de durată cu o altă persoană, implicit cu copiii mei, mi-a arătat că de fapt conflictele reale, cele care distrug relaţiile între persoane, sunt conflictele de valori. Conflictele de nevoi se rezolvă, fiecare parte îşi identifică nevoile, apoi negociază şi testează soluţii. Un conflict de nevoi, între două persoane care îşi doresc din tot sufletul o soluţie, nu poate rămâne nerezolvat.

Dar un conflict de valori este altceva. Fiecare din noi avem propria fereastră comportamentală, nici mai bună, nici mai rea decât a altora. Doar că este diferită de a lor. Noi acceptăm sau nu anumite lucruri, ne raportăm la ceilalţi, şi ne modificăm – sau nu – comportamentul ori valorile. De câte ori nu vi s-a întâmplat să consideraţi că acest lucru nu îl voi accepta niciodată şi să vă treziţi, după o experienţă mai mult sau mai puţin plăcută, că îl acceptaţi?

Ce este o valoare? Este o convingere sau un ideal care determină comportamentul fiecăruia dintre noi. Valorile fac parte din noi, ne definesc, şi nu poţi concepe viaţa în afara lor. De unde ştii când este un conflict de valori? Este atunci când nu poţi identifica ce nevoi are celălalt. Conflictele de valori sunt periculoase pentru că ele pot distruge definitiv o relaţie. A nu accepta valoare celuilalt înseamnă a nu-l accepta pe el, aşa cum este, aşa cum îl defineşte acea valoare. Un conflict de valori nu se rezolvă spontan, la nervi. Ele trebuie pregătite şi gândite, şi rezolvate în zona „fără probleme”. Pentru că trebuie să fim optimişti, există soluţii şi pentru conflictele de valori.

Cea mai nefericită soluţie, dar din păcate aceea cel mai des folosită este cea a folosirii Puterii, sau a ameninţării cu Puterea. Să dau exemple? E casa mea, eu hotărăsc, eu te-am făcut, eu te omor, eu am trecut prin viaţă şi ştiu, şi mă opresc. Valoarea celui „supus” este anulată, în acest moment el nu mai contează. Reacţia? Luptă, să-şi impună valoarea, dar nu vreau să mă gândesc la pierderi, sau fuge, se ascunde, minte, şi îşi conservă valoarea până va avea putere s-o apere, sau se supune, şi atunci îşi suprimă toate valorile, îşi pierde „eul”.

O soluţie mai optimistă este consultarea. Copilul cere părintelui părerea (se întâmplă atunci când între cei doi există o relaţie bazată pe încredere şi respect reciproc). Ca să poţi fi consultant, trebuie să aştepţi să fii solicitat. Copilul trebuie să aibă încredere că vei rămâne la jumătatea ta de drum, că nu îl vei forţa să-şi parcurgă jumătatea. Trebuie să deţii informaţiile corecte referitoare la problema respectivă, şi nu „din auzite”. Dacă nu le ai, mai bine ceri o păsuire şi te documentezi, mai ales dacă este vorba de droguri, homosexualitate ori BTS. Informaţiile le transmiţi pe toate odată, din perspectiva proprie, atât cele ştiinţifice cât şi experienţele personale relevante. Lucrul cel mai important: trebuie să laşi responsabilitatea deciziei celui care ţi-a solicitat ajutorul. Cel mai important, şi cel mai greu, să accepţi că copilul/persoana dragă poate avea alte valori, poate vedea lucrurile altfel prin fereastra lui comportamentală. Altfel decât tine, nu greşit. După acest moment copilul are nevoie de timp să poată activa liberul arbitru, să poată decide. Rolul consultantului? Trebuie să stea în banca lui, nu trebuie să bată la cap copilul.

Nu stiu ce specie era musca de pe pălăria mea imaginară, dar era imensă. Eu nu am răbdare în această etapă. Eu vreau o decizie, şi o vreau pe loc. Este cumplit pentru mine, dar trebuie să învăţ că ceilalţi au nevoie de timp pentru a lua o hotărâre. Și, oricât doare, şi oricât nu-mi doresc, trebuie să accept că uneori nu vor răspunde aşteptărilor mele.

O altă idee frumoasă a fost cea a adoptării valorilor. De cele mai multe ori părinţii nu acceptă faptul că au investit inutil timp şi resurse în a da copilului o anumită valoare, şi a fost nevoie ca acel model să apară la un străin şi copilul să-l îmbrăţişeze imediat. Ceea ce contează cu adevărat nu este cine pierde şi cine câştigă, mama ori străinul, ci faptul că ne-am dorit ca copilul nostru să-şi însuşească o anumită valoare, şi el şi-a însuşit-o. Cât avem de lucru pentru a trece peste frustrarea de „înfrânt”? Enorm de mult.

Un alt mod de a prelua o valoare este aceea de a avea un model. Dacă nu vrei ca copilul tău să fumeze, atunci nu fuma. Nu vrei să înjure, nu înjura. Nu înseamnă că, dacă tu faci aceste lucruri, el îţi va urma calea, există şi excepţii, dar sunt mari şanse ca el să considere normal un comportament pe care îl vede acceptat astfel. Un exemplu dat la curs a fost cel al lecturii. Plăcerea lecturii se învaţă cu model. Poţi să construieşti biblioteci, poţi să duci copilul la cercuri de lectură, dacă el nu te vede pe tine citind, nu va copia acest model. La fel de periculos este modelul părinţilor singuri, care se sacrifică pe sine în favoarea copilului, îi reproşează acestuia că nu apreciază faptul că pentru el nu s-a implicat într-o nouă relaţie, şi este uimit de răspunsul de cele mai multe ori din sfera dar nu ţi-am cerut eu asta! Nu-i da copilului un model de sacrificiu, dacă nu vrei să ajungă să se sacrifice ca tine. Nimănui nu-i va face plăcere să stea cu cineva frustrat pentru că şi-a ignorat propriile nevoi, iar mai devreme ori mai târziu va pleca. Când ai o nevoie încălcată o spui, nu (te) aştepţi ca cel din faţa ta să o ghicească.

O ultimă modalitate de rezolvare a conflictelor de valori este auto-schimbarea. Renunţi sau îţi adaptezi valorile atunci când consideri că relaţia este mai importantă decât acestea şi merită, sau când constaţi că acea valoare nu mai este valabilă. Omul este capabil să înveţe prin rulare de scenarii posibile, din categoria ce se întâmplă dacă…, şi, dacă constaţi că o anumită valoare direcţionează comportamentele altfel decât îţi doreşti, o adaptezi. Un exemplu este cel al homosexualităţii. 15% din copiii acestei planete se nasc homosexuali. Momentul în care descoperă acest lucru, drama prin care trec până când acceptă ei, apoi acceptaţi sau respinşi de ceilalţi, este dificil pentru oricine. Să presupunem că avem un părinte homofob. Într-o zi copilul lui îşi face curaj şi îi mărturiseşte orientarea lui sexuală. Ce va face părintele cu valoarea pe care o are? Va considera că este copilului lui în orice condiţii, şi îşi va modifica valoarea acceptând şi iubind în continuare copilul, considerând relaţia cu el mai importantă? Sau va considera că nu poate renunţa la valoarea lui, şi va distruge definitiv relaţia cu copilul, alungându-l?

În încheiere, iată tema cu care am plecat la final de curs. Faceţi o listă de valori. Apoi gândiţi-vă de cât timp aveţi nevoie pentru a da acea valoare mai departe copilului. O luna, trei, şase… să presupunem că şase. Înseamnă două valori pe an. Câţi ani avem la dispoziţie cu copiii noştri? 15 să considerăm. Înseamnă 30 de valori pe care le putem da (dar nu vor fi neapărat şi preluate) copiilor noştri. Apoi încearcă ca din cele 30, să renunţi treptat la câte una, să vezi care este ordinea primelor 10. Care sunt cele mai importante 10 lucruri pe care ai vrea ca copilul tău să le ştie. E printre ele faptul că nu salută vecinii? Că nu mănâncă impecabil cu furculiţa şi cuţitul? Ori că are dezordine în dulap, îşi roade unghiile sau nu doarme după-amiaza?

N-am făcut încă exerciţiul. Îmi este dificil să mă gândesc că, dacă este prea greu să accept persoana cu atât de multe valori diferite, pot încheia oricând relaţia. Efortul trebuie să vină din ambele părţi, şi dacă vrei o relaţie cu o persoană, trebuie să investeşti toate resursele în construirea acesteia. Nimic nu merge de la sine.

Sper că nu v-am plictisit, dar cred sincer că dintre multele lucruri pe care le-am făcut anul acesta, cursul oferit de Parentime este de departe unul dintre cele mai utile.

 

Un parinte eficace (6)

Aseară am fost într-una din acele stări în care te uiţi la tine, îţi dai seama unde greşeşti, şi te simţi aproape neputincios să schimbi ceva. Şi totuşi, trebuie să o faci, căci este clar că aşa nu mai merge.

Îmi este imposibil să povestesc tot ceea ce am discutat ieri în sesiunea despre conflict din Trainingul părinţilor eficace. Autoritatea şi permisivitatea sunt amândouă la fel de rele, şi pe termen lung aduc numai probleme. O relaţie sănătoasă este numai aceea în care cei doi parteneri îşi respectă şi satisfac reciproc nevoile, nu aceea în care, constant, nevoile unuia sunt încălcate.

Mă voi opri doar la cele trei efecte pe care autoritatea le are pe termen lung, căci pe mine m-au pus rău de tot pe gânduri. Ca fost copil, ca actual părinte, versiunile nu sunt deloc încurajatoare. Ce efecte are autoritatea asupra unui copil…

Lupta. Deşi pentru autoritar (părinte) este cea mai "nedorită", pentru copilul supus este poate singura lui şansă de supravieţuire. El înfruntă părintele, ameninţă şi îşi găseşte resurse să-şi susţină punctul de vedere, şi, teoretic, îi rămân mai multe opţiuni. Dar o va alege mereu pe cea care îi displace cel mai mult adultului autoritat. Pe termen lung însă, este genul de adult intransigent, care nu poate primi şi nu acceptă feedback, este cel care le ştie pe toate şi replica lui preferată este "nu-mi spui tu mie ce să fac". E singur şi nedorit.

Fuga. Copilul tratat cu autoritate în cele mai multe cazuri fuge şi se ascunde. Nu poate face faţă acestei presiuni, cedează, şi îşi găseşte refugiul în "altceva". Şi aici avem din păcate o gamă foarte largă, toate la fel de rele, chiar dacă la prima vedere nu par aşa. Copilul începe să mintă, începe să pârască, pentru a ieşi el mai "bine" faţă de fraţi, colegi etc. Se izolează în citit sau jocuri pe calculator, ori caută refugiu pe reţelele de socializare. Somnul şi mâncatul în exces sunt iar semne îngrijorătoare, alături de chiulitul de la şcoală, fumatul, alcoolul şi drogurile. Apar prietenii imaginari, şi copilul încearcă cu disperare să evadeze din realitate, să-şi construiască o lume a lui.

Pe termen lung, se ajunge la evadări din realitate la nivel cronic, la dependenţa de realitatea virtuală, prin jocurile excesive pe calculator, la minţitul de profesie şi la dependenţa de alcool/droguri pentru a putea face faţă unei realităţi pe care nu ştie de fapt cum să şi-o construiască. Îi este foarte greu, aproape imposibil să ia decizii şi să îşi asume faptele.

Supunerea. Este probabil reacţia cea mai dorită de părinţii autoritari. Când "ăla micu" nu suflă, se comportă exemplar. Este ceea ce numeşte toată lumea copil cuminte (citiţi articolele trecute să vedeţi ce e cu el!) Copilul obişnuit să se supună nu este capabil să ia propriile decizii. El nu poate gândi, nu se poate apăra. El este dependent de autoritate, o caută şi o acceptă, este cel mai fericit atunci când i se spune ce să facă. Ca adult este subordonatul perfect. Execută fără să comenteze, nu are iniţiativă. Nu ia niciodată o decizie, pentru a nu fi obligat să şi-o asume, şi să devină astfel responsabil. Şi, mai rău, ei nu ştiu niciodată să spună NU.

Autoritatea părinţilor scade pe măsură ce copiii cresc, şi capătă instrumente de a se opune, fie ele fizice, fie de altă natură. De câte ori un copil abuzat nu a spus: Hai, mai dă odată! sau Dă, dacă crezi că rezolvi ceva! ori şi-a bătut măr părintele agresiv atunci când a fost capabil să o facă. Este pur şi simplu reacţia la autoritate excesivă. Când foloseşti puterea şi autoritatea, rezultatul este ură, dincolo de orice alte sentimente. Poţi încerca să influenţezi pe cineva, aşa cum ne dorim toţi să putem influenţa valorile copiilor. Dar pentru ca influenţa să funcţioneze, copilul trebuie să ne iubească, nu să ne urască. Iar autoritatea nu este soluţia.

Mă opresc aici, aş putea vorbi la nesfârşit despre sesiunea de ieri şi înţelesul ei pentru mine. Sunt mai tristă decât am fost vreodată în viaţa mea. Am înţeles ieri câteva mecanisme din spatele unor decizii care mi-au dat o sumedenie de fiori reci, şi m-au pus pe gânduri. Dacă nu puteţi face cursul, vă recomand să citiţi măcar suportul acestuia, deşi varianta de training este cu mult peste manual.

Manualul parintilor eficaceManualul părinţilor eficace, dr. Thomas Gordon

Info preţ:

Elefant.ro

Pentru versiunea în limba engleză (traducerea mai lasă de dorit):
Book Depository

 

Un parinte eficace (4)

Joi a fost o zi cumplită. În fiecare secundă a zilei mi-aş fi dorit să fiu în cu totul altă parte şi cu o cu totul altă companie decât eram. Ziua a început prost, cu câteva mesaje la care nu mă aşteptam, aşa că am ieşit pe uşă cu un chef "nebun" de viaţă. Dar… e şi mâine o zi, nu?

Am ajuns la sediul Parentime, şi constat că surprizele zilei nu s-au terminat. Miruna era bolnavă, şi urma să facem acea sesiune de curs cu Iulia. Iulia care de altfel este şi ea foarte ok, dar eu m-am simţit precum un copil faţă în faţă cu o surpriză la care nu ştia cum să reacţioneze. şi pe fundalul de nervi făcuţi de dimineaţă, a rezultat un chef de curs bestial.

Până la urmă a fost meritul Iuliei că m-a făcut să mă concentrez cât de cât. Aşa că probabil mesajele de mai jos vor părea foooarte rupte unul de celălalt. Am discutat despre ce facem atunci când nici părintele, nici copilul nu au o problemă. În zona aceea ideală, "fără probleme", unde toţi tindem să ajungem. (Zonă care pentru mine cred că era interzisă joi 🙂 )

  • Autodezvăluirea. Povesteşte-i copilului tău despre tine, despre ce ţi s-a întâmplat în acea zi. Va fi mult mai uşor pentru el să-ţi povestească ce i s-a întâmplat dacă simte că îi oferi acelaşi lucru. Aşa că să renunţăm la interogatoriul de la intrarea pe uşă, unde ai fost, ce ai făcut la şcoală, ce-ai mâncat la prânz… şi să începem prin a spune ce ni s-a întâmplat. Ei bine, la mine era exclus să le povestesc de ce eram cu nervii în pioneze, iar seara a fost un esec total. În mod normal, dacă părintele începe discuţia, copilul o va continua, fără să fie nevoie de întrebări încuietoare.
    .
  • Autodezvăluirea se exersează. E foarte greu să-ţi pui sufletul pe tavă. Cel mai simplu mesaj de tip "eu" pozitiv, care exprimă doar sentimente, este te iubesc. Dacă ăsta e simplu, eu mă împuşc! Când a fost simplu să spui "te iubesc"?? Mi-a trebuit aproape un an să le-o pot spune copiilor fără să mi se mai pară ceva ciudat. şi de fiecare dată când o spun, oricui, mi se face un gol în stomac. În general un mesaj "eu" pozitiv conţine un sentiment, un comportament şi un efect. Sunt mulţumită că ai făcut ordine în garaj, acum pot parca maşina.
    .
  • Adulţilor nu le plac surprizele, de niciun fel! Exceptând poate o floare ascusă în ghiozdan, ori un trandafir pe pat, şampanie la rece şi alte gesturi din această categorie. În rest nimic, dar nimic nu e ok ca surpriză. La fel şi copiii. Ei nu pot gestiona cantitatea de emoţie care se declanşează în cazul unei surprize, de aceea au nevoie de mesaje de prevenţie.
    .
  • Mesajele de prevenţie. Sunt acele mesaje care îi explică copilului ce urmează să i se întâmple. Doar pentru că îl luam de mână şi suntem cu el nu ajută în lupta lui cu necunoscutul. Îi va fi în continuare frică, va plânge probabil tot la fel, dar nivelul de stress este mai mic. De exemplu, vizita la doctor, coşmarul marii majorităţi a părinţilor, trebuie precedată de o luuungă discuţie: cine sunt doctorii, cine sunt asistentele, absolut toate detaliile consultaţiei, prezentate realist. şi mai ales, fără să fie minţit. Dacă o să fie ceva dureros, trebuie să ştie. Iar pus mâna la ochi nu ajută. Neapărat nu evitaţi jocul de după, de-acasă, de-a doctorul, în care copilul va deţine cu siguranţă controlul şi va fi modul lui de reparare emoţională.
    Un al doilea exemplu este cel al grădiniţei, când începe sau schimbă grădiniţa. Încercaţi să-i povestiţi despre doamnă, dacă o cunoaşteţi, eventual despre tot ce puteţi afla prin vizita acolo. şi neapărat nu uitaţi să spuneţi clar că nu rămâneţi cu ei!
    Mi-am amintit cu ocazia aceasta de prima zi de grădi a Irisucăi. Urma să o mut de la creşă, şi aveam mari emoţii. Dar am mers cu ea la înscriere, în decembrie. A văzut grădiniţa, am mers şi la toaletă (deh, pampersi nu mai purtam de ani de zile!), i-au plăcut capacele vaselor, decorate cu abţibilduri, iar cât am intrat eu la directoare, ea a tras cu ochiul într-o clasă. Era obişnuită deja că nu rămân cu ea, doamna ei a fost foooarte drăguţă, şi prima zi a decurs ca oricare alta din următorii patru ani. Am procedat la fel şi cu şcoala, a mers cu mine la toate etapele de înscriere. Iar în toamnă, când am vizitat-o pe doamna lui Andrei, a putut s-o cunoască pe doamna ei înainte de prima zi de şcoală.
    .
  • Un punct cu care sunt total de acord este cel referitor la timpul părinţilor. Fără mustrări de conştiinţă şi fără sentimente de vinovăţie, părinţii au nevoie de un timp numai al lor, în care să facă ceva cu totul rupt de copii. Este necesar pentru buna funcţionare a fiecăruia. Întâi trebuie să am grijă de mine, apoi de voi, altfel nu voi fi capabil să dăruiesc dragoste şi înţelegere.
    .
  • Timp 1 la 1. Fiecare membru al familiei are nevoie de un timp dedicat special fiecăruia dintre copii. Ceva ce fac numai ei doi. Am testat teoria, şi l-am întrebat pe Andrei ce am putea face numai noi doi. A luat o foaie… şi am o listă lungă!! În medie sunt de ajuns 20 min/zi. După lista lui Andrei, eu am de recuperat :). Aaa, şi un lucru pentru familiile cu bebeluş: dacă bebeluşul doarme, timpul petrecut cu copilul mai mare nu este timp 1 la 1. Trebuie un timp special, în care cel mare să nu simtă că un scâncet îi va răpi părintele.
    .
  • Adolescenţii au nevoie de trei ingrediente pentru petrecerea timpului cu părintele. Le scriu în engleză, căci sună mult mai bine: scarry, fun şi safe. Noroc că îmi plac chestiile cu adrenalina, sper doar să mă ţină inima şi peste cinci ani, să pot să ţin pasul cu ei.
    .
  • Lauda nu este un mesaj pozitiv, ba chiar poate face mai mult rău decât îşi imaginează autorul ei. În primul rând, ea conferă autorului o poziţie de superioritate faţă de copil, care este evaluat şi judecat, aşadar el este inferior. La copiii mai mari, lauda este chiar inconfortabilă, şi poate genera un conflict puternic între ce le spunem noi copiilor despre ei şi ce cred ei despre ei. Lauda vine astfel să contrazică ceea ce ei simt. Lauda excesivă transformă copiii în dependenşi de laudă, ei au nevoie întotdeauna de validarea celor din jur, şi au foarte puţină încredere în forţele proprii. Lauda este la urma urmei o formă de manipulare şi de dragoste condiţionată.

În încheiere am discutat, din nou, despre fereastra comportamentală. Nu există adevăruri absolute, există lucruri pe care fiecare dintre noi le accepta sau nu. şi adevărul este o noţiune relativă în acest context, chiar şi cele 10 porunci. Ceea ce ciuva i se pare un comportament inacceptabil, mie poate să mi se pară perfect ok. Iar ceea ce eu consider intolerant poate fi perfect normal pentru ceilalţi. Fiecare are dreptul la propria sa fereastră comportamentală.

 

Un parinte eficace (3)

Joi, 10.30. O nouă sesiune de curs la Parentime. Mă trezesc devreme, îmi dau seama că n-am apucat să-mi fac tema. Bine măcar că am citit cele două capitole din manual… îmi zic că rezolv tema pe metrou. Ghinion. Nu prind loc liber, mă duc cu tema nefăcută. Uf…

Tema zilei este grea. Exersasem data trecută ascultarea pasivă, acum la ascultare activă sunt varză. Reuşesc să identific corect sentimentele, dar de aici se blochează. Ajung instant într-una din cele 12 bariere de comunicare, şi aproape că mă enervez. De ce poate fi atât de greu?? Sunt atâtea lucruri pe care să nu le faci că aproape te ia ameţeala! Nu îngâni, nu parafrazezi, nu nu exagerezi, nu adaugi, nu te grăbeşti, nu eşti prea lent, nu simplifici, nu omiţi, nu iei în râs… Deja simt că nu voi reuşi! Până la urmă dăm de cap exerciţiilor, şi încercăm să nu ne recunoaştem înfrânţi. Repetăm din nou reguli de bază pentru ascultare activă. Pe copil trebuie să îl asculţi activ când el are o problemă, şi nu când este problema ta. Trebuie să accepţi că aceea este problema lui, şi să ai timp să-l asculţi. şi să vrea şi el să vorbească. Apoi să ţii cont de toate cele de mai sus.

Ca o paranteză, ieri a fost o zi nebună. După curs am discutat vreo două ore şi mai bine despre un proiect frumos, ce va urma aici pe blog, apoi am alergat să-l cunosc pe Larry Cohen la Cărtureşti. Seara am ajuns acasă frântă… nici nu mă apropii bine de parc, că Andrei aleargă la mine cu o problemă "în dinţi". O problemă a lui, care necesita urgent o discuţie. Înghit în sec, căci muream de sete, si aş fi dat orice să mă pot teleporta sub duş. Dar m-am aşezat pe o treaptă, l-am luat în braţe… şi l-am lăsat să vorbească. Nu am reuşit să aplic ascultarea activă. Dar măcar am avut suficientă putere cât să nu pun niciuna din cele 12 bariere. După primele minute m-am relaxat, devenea chiar uşor să-l ascult. Nu pot să neg, m-am bucurat când a zis "gata, vreau acasă acum". Am convenit că dă un semn când vrea să mai vorbim. Seara m-am gândit mult… am făcut bine, am făcut rău… Dar este de data aceasta problema lui. Trebuie să şi-o rezolve.

Revenind la curs, am mai notat câteva idei:

  • nu omorâţi curiozitatea copiilor. Este unul dintre puţinele lucruri cu care se naşte, şi este ceea ce îl face să meargă, să vrea mai mult din această lume. Unii părinţi reuşesc. Alţii îl iau pe nu în braţe şi o sufocă.
  • de ce copiii mici bagă în gură toate lucrurile? pentru că simţul lor tactil este foarte dezvoltat la nivelul buzelor. Ei nu simt cu mânuţele… ci explorează cu buzele. Iar sistemul lor imunitar este pregătit să facă faţă acestei explorări.
  • relaţiile dintre doi oameni sunt ca un drum. Fiecare dintre ei îl poate parcurge până la jumătate. Nu-l poţi forţa pe celălalt să parcurgă jumătatea lui de drum, chiar dacă tu ai ajuns la mijloc. şi nu poţi trece de acestă limită, parcurgând tu jumătatea lui de drum. Aplicat strict la copil, e nevoie să vrea şi el să vorbească. Dacă el nu vrea, nu poţi să scoţi mărturisiri cu cleştele.
  • dacă copilul are o problemă, şi îţi cere ajutorul în rezolvarea ei, nu-i da niciodată o singură variantă. Dă-i mereu cel puţin două, iar lui să-i revină responsabilitatea de a alege; şi verifică rezultatele.

În încheiere, o idee preluată de la una dintre fete: seara, la masă, înpreună cu copiii, au un joc. Fiecare trebuie să spună un lucru bun şi un lucru rău din acea zi. Ca să ţin cont de etichete, aş spune că ceva ce ţi s-a întâmplat, care te-a făcut să te simţi bine, sau să te simţi prost în acea zi. Probabil aşa se deschid câteva subiecte de discuţie în familie, prin care fiecare reuşeste să afle mai mult despre ceilalţi.

Cam atât. Sper să vă fie utile frânturile de idei puse pe hârtie.

Un parinte eficace (2)

Azi am participat la cea de-a doua sesiune a Trainingului părinţilor eficace. Şi, pentru încă şase săptămâni, aşa voi începe probabil fiecare relatare de joi (sau vineri…). Nu intenţionez să fac un rezumat a ceea ce se întâmplă la sediul Parentime timp de trei ore, ci să scriu, complet alandala, ce-am reţinut.

Prima, cea care mi-a plăcut: băieţii nu lovesc pentru că sunt violenţi, ci pentru că aşa ştiu ei să-şi manifeste afecţiunea. Când scapă de modul asta de salut? Se pare că niciodată, din păcate pentru unii dintre ei. So, dacă vine la tine un puşti, îţi arde o palmă şi fuge, să ştii că te place. Fii-mea îmi spunea că e un băieţel la şcoală care o trage de codiţe. Se pare că şi aici e vorba tot de afecţiune. Dar cum şi eu am avut codiţe, şi nu-mi plăcau declaraţiile astea, i-am spus Irisucăi să-l pună la punct niţel. E corpul ei, nu-i place, şi nu e ok să o atingă.

A doua a fost problema etichetelor, şi a asumării acestora de către cei care le poartă. Un copil căruia i se spune prost, va ajunge să se considere astfel, şi să renunţe la a căuta soluţii, pentru că – e ştiut faptul – el e prost. Dintre cele mai „periculoase” etichete pentru dezvoltarea unui copil sunt: eşti fată/băiat, copil cuminte, eşti copil.

Cu fetele şi băieţii e destul de clar… unele comportamente sunt acceptabile pentru unii, inacceptabile pentru ceilalţi. Iar deviaţiile de băieţoasă sau fetelcea, atât de arătate cu degetul, sunt de fapt benefice dezvoltării copiilor. Un joc cu maşinuţe este foarte indicat fetelor, şi un joc de rol cu păpuşi numai bun pentru băieţi. Explicaţia este lungă, nu mă opresc la ea. Doar nu excludeţi un joc sau o jucărie pentru că este de băieţi sau de fete.

Un copil cuminte este cuminte prin prisma ferestrei comportamentale a adultului. Un copil nu poate fi cuminte, doar aşa spune şi proverbul… cine a văzut babă frumoasă şi copil cuminte?! Dacă este atât de cuminte, ceva este în neregulă. Acel copil a renunţat la propriile sale nevoi pentru a satisface nevoia de fericire a adultului. Problema va veni mai târziu, căci acel copil nu ştie să spună NU. Doar imaginaţi-vă un adult care nu ştie să spună nu… mai vreţi un copil cuminte?

A treia, sună simplu: eşti copil. şi pentru că eşti copil, nu poţi. Hmmm, pe-aici mi-am mai prins şi eu urechile. Dar m-am mai relaxat în ultimul timp, şi dacă nu e chiar problemă de viaţă şi de moarte, şi copilul e dispus să încerce, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu stau cu ochii ca pe butelie, sau nu-mi sare inima din piept, dar înveţi experimentând, şi găseşti soluţii băgându-te în probleme.

Una care mie mi-a dat de gândit este eticheta de copil deştept, la fel de periculoasă ca şi prima. Aşteptările sunt întotdeauna prea mari, iar temerile copilului pe măsură. Îi e frică de eşec, îi e frică să nu dezamăgească, şi nu ştie să piardă. şi, mai ales, nu ştie să exteriorizeze aceste sentimente, care îl vor copleşi. În plus, nu va putea fi fericit. Lui îi va lipsi întotdeauna „un pic” pentru a atinge perfecţiunea, va avea mereu „ceva” de adăugat soluţiei pe care a găsit-o.

În rest am discutat despre cum poţi asculta un copil, cum poţi identifica corect a cui este o problemă, şi cât de important este să ştii să taci atunci când cineva are nevoie doar să fie ascultat.şi nu mai povestesc, căci poate vreţi să faceţi cursul. Ar fi păcat să divulg tot.

Un parinte eficace

Nu vă aşteptaţi la o definiţie pentru expresia folosită în titlu, articolul este pur şi simplu descrierea unei experienţe extrem de plăcute avute ieri la sediul Parentime din Bucureşti, la prima întâlnire a Trainingului părinţilor eficace. La Parentime nu era prima mea experienţă, am cunoscut-o pe Miruna în vară, după concursul organizat aici pe blog de 1 iunie. Am participat atunci la un curs de interacţiune prin joc.

La scurt timp după curs am aflat că toţi participanţii la SMP primesc o invitaţie la cel mai cunoscut curs de parenting, Trainingul părinţilor eficace. Despre curs aflasem de ceva vreme de la Roxana, mi-am dorit înca de atunci sa merg, şi am aşteptat cu nerăbdare toamna pentru a merge la "şcoală", cum traduc copiii orice afirmaţie a mea despre orice curs.

Au fost trei ore extrem de interesante, în care nu am aflat adevăruri universal-valabile, dar am aflat extrem de multe despre mine, despre modul meu de interacţiune cu cei doi năzdrăvani, despre echilibru în comportament. Aştept cu nerăbdare să văd cum vor decurge celelalte întâlniri, deocamdată am reţinut câteva idei.

  • Nu există un model de comportament ideal. Există comportamente acceptabile sau inacceptabile, iar linia de demarcaţie dintre ele poate fi influenţată de felul de a fi al fiecăruia dintre noi, de mediul în care trăim, de persoana cu care interacţionăm. Sunt comportamente acceptabile în anumite situaţii şi inacceptabile în altele, nu se pot încadra drept universal-acceptate sau nu.
  • Părintele eficace este un concept relativ. El asculta cu înţelegere, comunică sincer, rezolvă problemele în mod corect şi împărtăşeşte valorile cu respect.

Mai mult decât atât, cursul porneşte de la ideea că într-o familie nevoile tuturor sunt importante şi sacrificiile nu sunt o soluţie. Modelul clasic în care părinţii de sacrifică pe altarul copiilor nu este cel promovat de curs. În această relaţie toţi trebuie să aibă de câştigat, iar comportamentele fiecăruia dintre membri trebuie să se plaseze pe cât posibil în zona "fără probleme", nevoile niciunuia nefiind afectate.

Cum ajungem în zona aceasta ideală de calm ecuatorial? Probabil voi afla pe parcursul săptămânilor viitoare. Dar mă bucur să vad că cel puţin pentru o parte din locuitorii acestei planete este un comportament acceptabil ca mama să nu fie doar mamă, să aibă propriile nevoi, şi că există viaţă dincolo de rolul extrem de important pe care fiecare dintre noi ni l-am asumat atunci când am dăruit viaţă.

Carti bune pentru parinti buni


Detalii de la eveniment


Sâmbătă, 1 septembrie, ora 11, am plăcerea să vă invit la Librăria Humanitas Kretzulescu pentru o surpriză de vacanţă. O colecţie dedicată părinţilor (şi bunicilor) care simt că pierd pasul în cursa generaţiilor.

Editura Humanitas lansează cu această ocazie colecţia Cărţi bune pentru părinţi buni, din care fac parte:

  • Sănătatea copilului meu. Ghid de simptome şi îngrijiri, Dr. David Haslam
  • Cum devenim părinţi mai buni. Ghid practic, Stanley Shapiro, Karen Skinulis
  • Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Educaţia care insuflă valori, Dorothy Law Nolte, Rachel Harris
  • Ce le spunem copiilor şi adolescenţilor despre sex, Meg Hickling
  • Educaţia copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greş), Meg F. Schneider
  • Între părinte şi copil. Ghid de comunicare afectuoasă, Dr. Haim G. Ginott
  • Adolescenţi scăpaţi de sub control, Dr. Scott P. Sells

Vor vorbi despre colecţie Ada Demirgian, Otilia Mantelers, Gabriela Ralea, Dedi Grigoroiu şi subsemnata.

Vă aşteptăm!

Carti bune pentru parinti buni, Editura Humanitas

Concurs pentru parinti: Cui i-e frica de lupul cel rau

Se apropie 1 iunie şi, dacă este ziua copilului, este, indirect, şi ziua părinţilor. Anul acesta avem si o supriză pentru părinţi. Vă invităm la concurs, împreună cu Parentime.

Ce aveţi de făcut:

  • Răspundeţi printr-un comentariu la acest articol, folosind formularul de mai jos, la următoarea întrebare:
    De ce îi este (i-a fost) frică copilului tău şi cum îl ajuţi (l-ai ajutat) să îşi depăşească frica?

Ce câştigaţi:

  • toţi cei care răspund la întrebare primesc o invitaţie gratuită la cursul de interacţiune prin joc.
  • toţi participanţii primesc un discount de 15% la orice curs Parentime.
  • un premiu va fi tras la sorţi şi constă în participarea unui cuplu la cursul de primajutor.

Cursul de interacţiune prin joc se va organiza la sediul Parentime din Bucureşti, seara, de la orele 18:30 sau 19:00, în funcţie de programare, după încheierea concursului.

Durata cursului este de o oră şi jumătate, pe parcursul căreia trainerul Parentime vă povesteşte cum puteţi să ajutaţi copilul să depăşească dificultăţi prin joc. Următoarea jumătate de oră răspunde la întrebări şi abia aşteaptă să afle experienţele proprii legate de joc.
Dintre subiectele abordate sunt:

  • Cum să te joci cu copilul tău astfel încât să construieşti o relaţie mai strânsă cu el
  • Cum să te joci cu copilul tău când este tachinat de copiii din parc, grădiniţa sau şcoală
  • Cum să îl ajuţi prin jocuri de inversare de rol să îşi mărească încrederea în sine şi să se simtă puternic
  • Cum poţi să te joci cu el si să îl ajuţi să îşi depăşească fricile (de monştrii, furtună, animale, mersul la doctor, etc.)
  • Ce poţi să faci când foloseşte cuvinte urâte

Cursul de prim ajutor se desfăşoară la sediul Parentime din Bucureşti, în funcţie de programare. Cuprinde 3 şedinţe, a câte 3 ore fiecare, care se desfăşoară pe parcursul a două săptămâni.

Poate participa la concurs orice părinte interesat, cu un singur răspuns. Răspunsurile multiple (mai multe mesaje de la acelasi utilizator) nu vor fi aprobate. Concursul se desfăşoară în perioada 28 mai-7 iunie, tragerea la sorţi urmând a avea loc în data de 8 iunie.


Edit 7 iunie:
Concursul se prelungeste pana sambata, 9 iunie, iar tragerea la sorti va avea loc duminica, 10 iunie.


Edit 10 iunie:
Castigatorul premiul constand intr-o invitatie la cursul de prim ajutor este nr. 32, Roxana Anastase. Inregistrarea extragerii poate fi vazuta aici.
Toti participantii la concurs vor fi contactati la adresa de mail pusa la dispozitie prin intermediul formularului de comentarii pentru a li se comunica data cursului de interactiune prin joc. De asemenea, folosind mailul de contact primit ulterior puteti valorifica si reducerea de 15% la orice curs organizat de Parentime. Detalii aici.