Bucureștiul la pas: un elev la protest

Puteți să vă uitați la știri și să credeți ceea ce spun stimabilul domn președinte și cei care negociază, sau puteți lua o foaie de hârtie și să începeți să calculați să vedeți care este realitatea. Realitatea este că ce-au făcut ei, ce au „negociat“ a fost fix ceea ce fac magazinele de Black Friday: păcălesc cumpărătorii cu cifre fals mărite.

Ce-au greșit de data asta cei de sus este că acum nu se luptă cu o masă de analfabeți funcționali, nu trebuie să controleze o masă de oameni care nu pot gândi pentru ei. Trebuie să controleze niște profesori.

Știi să citești? Să calculezi? Atunci de ce încă există acele persoane care comentează cum că profesorii nu ar merita un salariu mai mare? Speranța mea era măcar să fie de acord să le crească salariile odată cu inflația, dar de asta nici nu s-a pomenit.

Am mers și la marș pe 30 mai.

Ca elev, dar alături de mama mea, profesor. Un zâmbet larg mi-a apărut pe față când am văzut pancarta Ați vrut marș, dna Budeanu? V-am dat!, pentru că uneori îmi vine să urlu când văd că cineva cu o influență socială nejustificată se apucă să lanseze răutăți nefondate (asta spus frumos, ca să nu folosesc cuvinte jignitoare).

A fost primul protest la care nu am auzit înjurături cu organe sau de orice fel. Doar un duceți-vă naibii (personal nu consider asta o înjurătură), pierdut printre fluierături și vuvuzele. Un protest pașnic, unde și jandarmii păreau că ne zâmbesc înțelegători. Unii. Nu toți. Nu cei care ne împingeau ca pe oi dincolo de gardul refugiului de tramvai, de parcă era gardul de la stână pe care trebuia să-l ocolim. Eram în număr mult mai mare decât se așteptau și nu știau cum să ne mai dirijeze. Așa că ne înghesuiau.

Din ceea ce cunosc, ca să organizezi un protest „ca la carte“, trebuie să trimiți un traseu care să fie aprobat de primărie. Bineînțeles, în momentul în care nu am intrat pe drumul urmat de obicei, toată lumea se întreba ce vor să facem. Traseul aprobat nu coincidea cu cel pe care-l așteptau protestatarii. Nu s-a mers pe Calea Victoriei (probabil pentru a nu ne da iluzia că am putea ieși victorioși cu protestul). Nici nu am ajuns la intrarea principală a Palatului Cotroceni, ci în spate, la intrarea de serviciu, mergând pe Splai.

Ce-a însemnat asta pentru noi – profesori, elevi, studenți, părinți? Că am strigat către bălările din Grozăvești tot ce aveam pe suflet. Dar până la tufișurile ce înconjurau Dâmbovița, ne-am asigurat că toată lumea ne-a auzit. Și văzut.

Ce înseamnă un protest de profesori?

Pancarte frumos colorate, desenate și destul de ingenioase.
Instrumentele normale de protest sunt prea average pentru profesorii de arte. Am avut tobe și tamburine!
Toată lumea își zâmbește (înțelegător și trist, dar sincer).
Nimeni nu stă singur. Fiecare are „gașca“ din școala lui.

Cine protestează?

Cum am mai menționat în articolul meu precedent: cine trebuie, cine realizează ceea ce este în joc. Dacă nu sunteți convinși, să vă spun cu cine m-am întâlnit la protest: trei persoane minunate pe care nu le-am văzut de când am terminat gimnaziul.

Diriga

Există diriginți și diriginți, apoi mai există acei diriginți care te trag de mână când văd că de la 10 pe linie ajungi la note de 6 și 7, și-n an terminal! Care vin la tine și te întreabă dacă ești în regulă, dacă s-a întâmplat ceva… O dirigintă care știa foarte bine că și mama este învățătoare și că într-o clasă de fițoși și bani gata (cum aveam în clasele V-VIII) nu-mi era tocmai totul bine.

Profesoara de educație fizică

Până în clasa a VIII-a chiar am făcut educație fizică. Îmi amintesc că ne chinuia (așa consideram atunci) cu probe peste probe și bareme. Datorită ei am învățat și eu că pot să mă joc cu o minge chiar dacă volei-ul nu era de mine: m-a pus să joc baschet.

Profesoara de geografie

Știți, a iscat dânsa niște scandaluri printre părinți, încă-mi amintesc! Cum, domn’e, să ai pretenții de la copil să vină cu un dosar la oră cu materialele (hărți mute și scheme de lecții) date la început de an printate, alături de creioane colorate și carioci?! Cum, nu depune DOAR profesorul efort că să învețe odrasla ta ceva? Tipul acela de părinți care au protestat atunci sunt același tip care spun că profesorii (vezi doamne) cer prea mult. Eu sunt total paralelă cu geografia, pur și simplu nu se lipește de mine, dar la câte țări și râuri și mări am colorat, cu ceva tot am rămas. Datorită ei.

Dragi părinți, care vă credeți odrasla buricul pământului: și pe acest tip de profesori vreți să-i călcați în picioare? Nici acești profesori nu merită respectați? Au fost și ei cândva debutanți… cândva au fost nevoiți să trăiască și ei din salariul acela pe care unii își permit să îl cheltuiască într-o săptămână. Iar eu chiar nu cred că au depus vreodată mai puțin efort. Oi fi eu specială, dar chiar pentru mine să-ți schimbi modul predare, mă-ndoiesc!

Aș mai avea multe exemple de dat de profesori care au depus un real efort atât pentru mine cât și pentru ceilalți elevi. Iar eu vă întreb pe cei care ați îndrăznit să huiduiți, să judecați profesorii care au intrat în grevă, să comentați: nu merită toți profesorii care își pun sufletul pe masa unor elevi să nu mai fie disecați pe viu și să fie susținuți și respectați?

Ce urmează?

Nu, nu s-a terminat. Încă. Și eu cred sincer că nebunia de-abia a început. Cred că cei din Guvern o să le forțeze mâna profesorilor până vor trebui să se întoarcă la catedră ca să aibă si copiii lor ce să mănânce. Sper doar ca profesorii să le țină piept cât pot și să nu se lase demoralizați. De asemenea, sper că poate vor ieși și mai mulți părinți și elevi în stradă, pentru că nu este vorba doar despre situația extrem de umilitoare în care sunt puși cei de la catedră. Este vorba de un viitor pe care, dacă românii vor să-l mai aibă în această țară, schimbarea trebuie să înceapă de la rădăcină: de la educație.

Ce ar face cei din Minister dacă sau când se vor trezi cu peste jumătate de profesori plecați în alt domeniu? Dacă ei nu-și vor da interesul să-i păstreze, mi se pare singura soluție. Nimeni nu cred că ar vrea asta, iar indieni și pakistanezi nu putem angaja la catedră (deși fac o treabă excelentă pe YouTube!). Îmi plac aproape toți profesorii pe care îi am și se vede pasiunea lor la oră și în afara clasei, când stau să mă pregătească pentru concursuri. Totuși, pasiunea nu plătește rate, la fel ca iubirea, nu ține de foame, și, în niciun caz, nu-ți poate crește copilul.

Mâine voi fi din nou alături de ei la protest.

Cine dă dreptul la grevă?

La începutul lui mai, când protestele se anunțau și s-a ieșit în stradă prima dată, au început și comentariile referitoare la dreptul la grevă al profesorilor. Poate că acele ore de „Constituție“ de odinioară nu erau atât de inutile, căci viitorii cetățeni cu drept de vot citeau, ghidat, actul fundamental al statului și li se explica acel capitol dedicat drepturilor fundamentale.

Cred că părinții de azi, mai ales cei tineri, nu au citit în viața lor actul care stă la baza democrației din România și mă îndoiesc că, în multe cazuri, vor înțelege ceea ce citesc. Altfel cum ai putea tu să întrebi cine îi dă voie unui angajat să facă grevă?!

Cel mai greu a fost să le explic elevilor mei de ce fac eu grevă. Cumva, în căpșoarele lor de doar 10 anișori, ceva nu avea sens. Încă de la Paști am avut un feeling că trebuie să mă dau peste cap să termin materia la toate disciplinele până la Săptămâna verde, care începea la noi pe 22 mai. Nu știu de ce, eram convinsă că orice sacrificiu merită făcut.

Am negociat cu ei, am mutat orele de arte și joc și mișcare în ultima săptămână de școală, când oricum căldura nu ne lasă să stăm în clasă, am rămas două zile pe săptămână suplimentar câte o oră și am reușit. Că tot ne-am luptat anul acesta cu „module“ la școală, am aplicat învățarea modulară: am separat disciplinele pe module.

În vinerea de dinainte de grevă, încheiasem evaluarea ultimei unități la română și științe, am făcut prima recapitulare la matematică și civică, ba chiar am terminat și toate notele muzicale. Așadar, după ritmul susținut de muncă din ultimele săptămâni, oare ce mă apucase să intru și eu în grevă?

Doamna, puteți să-mi spuneți cinci motive pentru care faceți grevă?

N-aveți idee ce mutriță serioasă a avut copilul când m-a întrebat! Nu știu de ce cinci, căci i-am învățat că e suficient să ai trei când argumentezi o idee. Mie mi se cereau cinci. Și mi se dădea și o mână de ajutor: știu că unul este salariul, așa zice mama. Dar copilul mai avea nevoie de argumente. Și le-am găsit, deși am avut un pic emoții că nu voi reuși să îi explic pe înțeles.

Dezamăgirea lor a fost mare când am anunțat vineri că intru în grevă în Săptămâna verde. Așa cum reușisem eu să încropesc programul, se anunța destul de distractiv și ei abia așteptau. Încerc să nu mă învinovățesc eu pentru suferința lor, pentru că ar putea avea parte de mult mai multe dacă guvernanților le-ar păsa cu adevărat de ei și de viitorul acestei țări.

De data aceasta, profesorii au suflet de doctor. Faci ce trebuie făcut, dar nu te lași impresionat de suferința pacientului. Dacă piciorul trebuie tăiat și nu ai anestezic, nu îl lași să moară ca să nu îl chinui. Nu există să nu îți pese că se amână examenele sau îngheață anul școlar. Toți știm ce implică.

În timpul grevelor de după revoluție, când îmi vedeam părinții, și ei profesori, dând înapoi, îi condamnam pentru că nu merg până în pânzele albe. Nu poți, mă tată, să îngheți anul. Nu sunt vinovați copiii! Dar nici noi!

Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă e grevă?

Întrebarea lor m-a luat prin surprindere. În fața atâtor ochișori curioși, am explicat ce înseamnă înghețarea anului școlar. Panică și deznădejde, cum adică să reluăm clasa a treia?

Și totuși, împreună cu ei, mi-am dat seama că nici măcar nu ar fi o tragedie atât de mare. Mereu am considerat că anul școlar 2019-2020 trebuia înghețat, pentru binele lor. Poate că e o șansă acum.

Ar fi exact momentul de a recupera ceea ce doi ani de pandemie au distrus. Unii ar avea acum timpul să asimileze, în sfârșit, alții să ajungă la un cu totul alt nivel de performanță. Nu ar fi „din nou“, ar fi „altfel“. Am fi clasa a treia-bis.

Pentru mine, cel mai rău ar fi să nu pot susține gradul I în 2025, așa cum am programat. Să mai pierd un an din cauza vechimii incomplete. Deși știu că nu sunt singura în această situație, iar răspunsurile la întrebări vin târziu și cam neasumate, au fost două zile în care m-am gândit și răzgândit dacă intru sau nu în grevă.

Dar nici acasă nu eram susținută: Cum să nu intri în grevă? Dă-l încolo de an… Ce exemplu dai?

Și când pui pe hârtie bune și rele, când vezi că ești băgat în aceeași oală cu alții care nu-și fac treaba și ești acuzat că nu-ți meriți salariul, dar te uiți ce sacrificii faci și nu știi cum o să ieși la liman, viața nu mai e deloc roz.

Dacă nu îți convine, de ce nu pleci?

Eterna întrebare pe care o primesc mai ales de la cunoscuți. Și când vin și cu argumente precum „cu cv-ul tău, oricând te angajezi pe dublu în privat“, simți cum ești tratat ca fraier. Vai, ai luat 10 la examenele de grad, și? Tot ca ultimul cerșetor trăiești, calculând banii de rată, de mâncare, de motorină și pentru nevoile suplimentare ale copiilor. Și ți se mai spune apoi și candid: „Te credeam mai deșteaptă!“

Când, în aceste condiții, vezi că ești atacat din toate părțile, îți pui des întrebarea „La ce bun și pentru cine?“, că doar de mine nu i se rupe nimănui inima.

Totuși, ultima lecție la clasă de educație civică a avut surprizele ei. Am regretat în momentul în care am văzut în ce direcție curge discuția că nu le-am cerut de la început să scrie pe caiete ideile, însă îmi place să îi văd cum dezbat.

Exercițiul de mai jos a fost reconstituit ulterior. Pare ușor, însă nu a fost deloc. Drepturi și îndatoriri, întotdeauna sosesc în pereche, însă tindem să le vedem mereu pe cele din urmă.

Nu a fost greu să facem o listă cu tot ce „trebuie“ să facă o mamă, dar drepturi… greu au scos câteva. Sper că cel la respect și ascultare din partea copilului va prinde rădăcini în mintea lor.

Începusem cu „mama“ pentru că era cel mai ușor.

Dar și când am trecut la cadrele didactice a fost un moment memorabil. Primul drept pe care mi l-au dat a fost acela de a face grevă, că tot era subiectul la ordinea zilei. Da, am dreptul și nimeni nu trebuie să mă condamne că mi-l exercit. (Și nici să mă împiedice, cum a făcut ulterior guvernul prin OUG 42/25.05.2023.)

Altul, la fel de amuzant, a fost dreptul la pauză, așa cum au ei recreație. Eu m-am distrat copios, căci i-am întrebat cum mi-l respectă, din moment ce nici nu ajung în cancelarie și vin după mine cu diverse probleme, iar dacă stau de vorbă cu o colegă pe culoar, vin și întrerup nepoliticos discuția. Nu mai zic că rar plec din clasă, de teamă să nu pățească drobul de sare ceva.

Așadar, am dreptul să iau pauză, să merg la toaletă, să stau cu prietenii de vârsta mea. Au râs. Și eu.

Îndatoririle le-au găsit, deși inițial s-au blocat. Cele trei idei pe care le-am scos de la ei cred că sunt rezumatul cel mai simplu a ceea ce se dorește de la noi: să venim pregătiți la ore, punctuali și să evaluăm corect.

Frământ serios ce au spus și aș vrea să se gândească la asta cât mai mulți dintre cei care deschid ușa cancelariei și apoi a clasei. Doar așa vom începe acea schimbare de jos în sus, că invers … m-am convins, nicio șansă.

Când greva încetează, începe greva în tăcere

Nu se îmbată nimeni cu apă rece, greva aceasta nu va avea, în nicio formă, succesul pe care îl speram la începutul lunii mai când semnam tabelele de participare. Era acel optimism al muribundului că are o șansă mică, mică de tot, să își vadă visul transformat în realitate.

Ca în orice negociere, începi cerând mult și rămâi pe poziții, cedând ușor, până când părțile ajung la echilibru. Nu vei obține cât ai cerut, dar ceilalți vor ceda mai mult decât au vrut. Asta înseamnă negociere. Întâlnirea e pe la jumătate, astfel încât părțile să fie mulțumite. În niciun caz lucrurile nu vor evolua normal după conflict dacă una din părți iese umilită și îngenuncheată, plină de frustrări.

Greva aceasta a fost și este un duș rece.

Fiecare zi, fiecare „vedetă“ care se mai trezește vorbind, părinți de la clasă sau din online, nu fac decât să ne umilească cu fiecare ocazie. Paharul acela al răbdării se umple încet și sigur. Mi-am dat seama că am ajuns la nivelul critic în momentul în care m-am izbit întâmplător de un chestionar ce aborda și starea de bine a profesorului la școală și nevoile acestuia pentru ca la catedră să se simtă împlinit și să lucreze la potențial maxim.

Serios?! Care stare de bine când ți se spune „marș“ de parcă ești animal? Când ești tratat ca sclav pe plantație? La ultimul protest, când am trecut de Cercul Militar pe Victoriei, era un individ la balcon (mi-e greu să folosesc un alt substantiv) care ne striga „La muncă, leneșilor“ și altele asemenea, însoțite de semne obscene. Tineri ne aplaudau de pe margine, adulți ne priveau cu dezgust.

Nu e ușor de loc să mărșăluiești. Auzi multe. Ți-e foame, fă, de ce țipi? Doare. Și în fiecare clipă îți dai reset și spui că e peste demnitatea ta să răspunzi. Acolo nu ești un simplu cetățean la un protest, ești profesor și ai alt cod de comportament.

Mi-era dor de Piața Victoriei

Deja a treia oară în piață ca profesor, dar a-nu-știu-câta oară ca protestatar. Unora le e frică. Dacă intră jandarmii peste noi? Nu intră, nu au nici măcar bastoanele… întotdeauna au informații dacă protestul riscă să degenereze. Dacă îi vezi în echipamentul de luptă, ai grijă. Dar acum erau ca la plimbare. Și profesorii știu să meargă frumos în coloană, nu forțează gardurile, nu rup linia să blocheze toată strada.

Probabil se simt ca și cum duc copiii la grădiniță, pentru că, în naivitatea noastră, și scandările sunt soft. Întotdeauna la proteste mulțimea se sincroniza atunci când scandai din suflet ce aveai de zis. Acum suntem atât de candide: majoritatea suntem femei. Pe noi copiii ne strigă „Doamna“, nu ne putem comporta altfel. Puțini bărbați printre noi și nu au deloc aspect fioros. Cum să ne ia în seamă?

Mi-era dor să spun că m-am săturat.

Dar nu mi-era dor să fiu umilită, din nou. Noaptea, ca hoții. Se pare că doar asta știu să facă „aleșii“ noștri. Doar că de data aceasta a fost o lovitură sub centură. Au modificat pe ascuns legea dialogului social, pe care abia o scoseseră de jumătate de an. Doar că atunci nu au fost destul de clari, le-a scăpat o portiță. Acum au pus zăvorul. Dreptul constituțional la grevă e luat în bătaie de joc. Cum să faci cerere ca să intri în grevă?! Oare DEX n-au, să vadă ce înseamnă cuvântul?!

Și cine sunt primii care au de suferit? Exact cei care au toate motivele să protesteze! Debutanții, cu salariul mizerabil, invers proporțional cu pretențiile pe care le avem de la ei. Nu-i ajutăm, nu-i susținem, îi privim de sus, dar fără ei, corpul profesoral îmbătrânește. Greva le anulează vechimea, nu se pot înscrie la definitivat. Oare realizează ministrul învățământului că își dă cu stângul în dreptul? Și pe cei care totuși au venit în sistem îi descurajăm și îi împiedicăm să își dea examenele și să rămână!

Apoi sunt afectați tinerii, cei înscriși la gradul II, I, care vor să se perfecționeze. Și lor le luăm un an din viață. Ce atâta grabă să devină mai buni, pentru elevii lor?!

Poate e ultima grevă adevărată care se face la noi. Poate e ultima lecție de democrație pe care le-o dăm copiilor noștri, înainte de a ni se închide gura. De aceea trebuie făcută ca la carte. Până la final.

Și totuși, dacă strigătul nostru de disperare devine mut,

rămâne greva mută. Greva în tăcere, de la catedră. Dacă ai nevoie, fă-ți un selfie la protest, terminat de arșița verii ce bate la ușă, însetat și cu gâtul uscat de la scandări, pune-l wallpaper pe telefon, „Azi nu te lăsa umilit!“, ca să ții minte în fiecare zi de școală ce va urma.

E important să refuzi să mai duci în spate acest sistem. Închide ochii, strânge-i bine, blochează ce simți și lasă totul să se prăbușească în jur. Dacă e să renască, vei fi acolo să o iei de la capăt. Grevă în tăcere înseamnă să ne limităm strict la fișa postului și resursele disponibile la școală.

Cea mai grea decizie este aceea de a nu mai investi niciun leu muncit de tine în activitatea la clasă. Vara va trece repede și o să văd Facebookul invadat de fotografii cu băncuțele pline din prima zi de școală. Da, nimic nu se compară cu luminițele din ochii copiilor care intră într-o clasă veselă, decorată, cu cadouri pe bănci. Dar școala, primăria, guvernul, nu oferă așa ceva! Și când îți va trece prin cap să cumperi, nu-ți mai spune că cei mici n-au nicio vină. Nici tu nu ai, și la tine nu se gândește nimeni!

Pentru că în ochii părinților nu va conta!

Tu ai cheltuit bani pe cartoane, ai făcut origami, ai asamblat floricele cu bomboane și ei nu văd. Acei 3-5-7-10 lei pentru fiecare copil din clasă pe care i-ai luat de la gura copilului tău nu sunt apreciați, sacrificiul tău nu contează!

Vrei planșe pe pereți? Are școala imprimantă? Fă-le. Nu? Nu fi fraier să dai sute de lei din salariul tău ca pereții să nu fie goi.

Există soluții. Putem face ceea ce știm mai bine, că suntem antrenați: hârtii! Liste cu necesar, materiale didactice, consumabile. Cu număr de înregistrare și date apoi în copie părinților. Să meargă ei la primărie să le obțină, pentru că nu e treaba mea ca profesor să fac asta! Nu e treaba mea să mă iau la trântă cu primarul că sala nu e zugrăvită, că nu am markere la tablă și pereții sunt goi.

Mai apoi,

Ia atitudine și nu te lăsa călcat în picioare. Fă reguli și ține-te de ele! Începe cu telefonul personal, pentru care plătești tu abonament sau cartelă, nu școala, nu primăria. Și chiar dacă ar fi telefon de serviciu, nu ești serviciu permanent de urgență, dacă nu există bun simț, pune limite. Nimeni nu are dreptul să te sune când vrea, în orice problemă și să te reclame că nu-i răspunzi! Nu ești la dispoziția părinților decât în orele de consiliere. Pentru orice problemă, avem acum mai toți un mail oficial, cu adresa școlii. Să învețe să scrie. Poate le e util. Și, dacă ești simpatic, trimite-le odată cu răspunsul și corecturile, poate mai învață ceva!

Încetează să le mai dai ocazia să te acuze. Fără flori, fără cadouri. Da, e greu să refuzi un buchet, dar cu cât e mai mare, mai plin, cu atât să te gândești că te vorbește mai mult pe la spate că „ești greu de mulțumit“. Nu o să te îmbogățești cu câteva atenții de 8 Martie și merită să mergi cu fruntea sus. Demnitatea trebuie să ne-o recâștigăm singuri, pas cu pas.

Nu lucra la școală decât cu ce ți se oferă.

Dacă laptopul tău personal se duce pe copcă, nu ți-l înlocuiește nimeni. Dacă școala e din secolul al XV-lea, lucrează ca atunci. Pentru metode moderne, ai nevoie de materiale: coli de flipchart, markere colorate, post-it-uri, lipiciuri și câte și mai câte. Unele și le pot aduce elevii… altele… Totul costă, dar nu trebuie să te coste pe tine, profesorul. Salariul tău e pentru tine și familia ta!

Angajatul de la primărie nu vine cu pixurile de-acasă, asta să ții minte! Iar părintele este dator să îi cumpere copilului cele necesare pentru școală. Nu e problema ta de unde și de ce nu poate. Dacă copilul nu are ce-i trebuie, se numește neglijență, iar dacă îți pasă, ajungi să faci, din nou, hârtii. Există instituții ale statului care cu asta ar trebui să se ocupe, cu copiii neglijați și abandonați în familie. Și știm să facem hârtii, nu-i așa?

În final, fă-ți datoria.

Dar nu uita că ești om. Așa cum lași la ușa clasei problemele de acasă și zâmbești, așa lasă la ușa casei problemele școlii. Ai o viață dincolo de catedră, starea ta de bine e condiționată întâi de fericirea celor dragi. Copiii profesorilor nu vin după vacanțe lăudându-se cu excursii în ținuturi exotice, nu umblă îmbrăcați după ultima modă și nu scot din geantă ultimele gadgeturi. Pentru a nu-i umili și pe ei, așa cum ești tu umilit zi de zi, trebuie să pui limite și să îți ceri drepturile.

Cu siguranță că n-am surprins tot. Însă sistemul acesta muribund nu se va schimba decât după ce i se va pronunța decesul. Încetează să-l mai resuscitezi pe banii tăi, zi de zi. Pragmatismul trebuie să treacă, măcar acum, înaintea vocației.

Ziua în care toporul va salva pădurea

Celebra fabulă, a cărei morală se pierde în negura timpurilor, încă vrea să ne învețe că reușita stă în alianțele pe care le faci. Deja se încheie o săptămână de grevă a profesorilor, cu o amploare nemaivăzută de două decenii într-un sistem bulversat în acest interval de legi și reforme fără cap și coadă.

Revendicările profesorilor nu s-au schimbat de la revoluție încoace, chiar dacă greve au fost, mai mici sau mai mari. Și nici situația lor de marginalizați financiar în sistemul de stat nu a suferit modificări. Însă în ultimele două decenii s-a dus dracului statutul pe care profesorii îl avea în societate. Nu aveau cum să reziste. Nu aveau cum să mai meargă cu capul sus când umilințele sunt zi de zi, din toate direcțiile.

Nu sunt deloc optimistă cu greva și nici nu dau pe-afară de fericire când mă gândesc că, înaintea salariului de vară, și așa vai de el, de niciodată nu-l apucă toamna, va urma un ultim salariu micșorat cu un sfert, o jumătate… sau proporțional cu cât va mai dura greva.

Dar am intrat în grevă cu acel optimism crunt că, cine știe, poate nu văd eu bine lucrurile și într-un mușuroi orice furnică contează, așa că nu pot fi atât de egoistă (deși încă îmi e teamă că nu voi putea susține gradul I așa cum era programat).

Dar să mă întorc la fabulă.

De când au început protestele am refuzat să mă uit constant la ce se scrie în spațiul public. Pur și simplu am luat decizia că îmi face rău și am refuzat să mă torturez singură. N-am mai intrat pe grupurile de părinți, căci atâta bullying și discurs instigator la ură cât am văzut acolo e mai mult decât poate suporta sufletul meu. Din cauza câtorva, toți profesorii trebuie pedepsiți.

Deși mi-am propus să stau departe de facebook, n-am reușit mereu, tot îmi apăreau în feed mămici atotștiutoare gata să pună mâna pe piatră și să ne încolțească la zid. Mi-a rămas în minte o replică: „n-am văzut un profesor de calitate să iasă la protest”. Am închis instant fereastra, căci creierul meu a reacționat cu un limbaj nedemn de un cadru didactic.

Apoi au urmat încercările guvernanților de a pune presiune pe noi prin intermediul părinților. Și atunci m-am gândit prima dată la coada toporului pomenit la început. Așadar, au vrut să-i folosească împotriva noastră, considerând că nu le vom putea rezista, așa cum se întâmplă în ultimul timp. Căci, nu-i așa, dacă părinții sunt supărați pentru note, profesorii le măresc. Dacă nu le place și fac reclamație la inspectorat, profesorii devin ghiocei. Dacă amenință și urlă, nu e nimeni să îi apere. Iar acum, ca să spargă greva, cei care ne conduc au găsit soluția: presiunea părinților.

La cât de jalnic au ajuns lucrurile în învățământul de stat, e timpul însă ca toporul să schimbe alianța și să se întoarcă împotriva tăietorului de lemne. Ar avea numai de câștigat și cu siguranță nu ar regreta decizia.

Credit foto: triaxon.ro

De ce să schimbe părinții tabăra?

Pentru că au tot interesul ca acest sistem să funcționeze și copiii lor să beneficieze din plin de toate avantajele, de aceea! Mulți spun că profesorii nu își merită salariile. Foarte bine, să nu ceară asta. Dar trebuie să înțelegi că nu poți atrage și menține angajați competenți fără un stimulent corespunzător.

Rămân oricum o mulțime de revendicări, tot pentru binele educației, pe care părinții le pot susține. Prima și poate cea mai importantă este acordarea a 6% din PIB pentru educație. Și această cerere ar arăta că părinții sunt preocupați de viitorul cetățean care va fi copilul lor. Cum? Simplu!

E aproape o certitudine că sistemul de valori al societății române actuale este o spoială. Revendicarea de mai sus nu este decât un pas către formarea unei valori fundamentale a unui stat de drept: respectul față de lege. Cum să înveți copiii să respecte legea dacă atunci când li se deschid ochii și văd lipsurile pe care le are sistemul identifică și cauza: liderii politici încalcă de mai bine de 10 ani Legea educației.

Contează 6% din PIB pentru părinți?

Cu siguranță miracolele nu se fac într-un an, dar pot începe. Bugetarea corectă a școlilor, dotarea și modernizarea lor, astfel încât să nu mai existe presiune financiară pe asociațiile de părinți pentru orice e necesar în desfășurarea actului educațional. Să avem din nou laboratoare și materiale didactice… un vis pe care îl am ca profesor pentru că l-am trăit ca elev!

Ce ar mai putea cere părinții:

Construirea de școli în proximitatea locuințelor, astfel încât toți copiii să învețe dimineața, indiferent de vârstă, să aibă sală de clasă dedicată în care să poată rămâne după-amiaza în programe de școală după școală, remediale sau de aprofundare și dezvoltare, după caz. Eliminarea (până se rezolvă prima) a „schimbului trei“ la școală, nociv pentru toți elevii, căci presupune micșorarea orelor și a pauzelor, afectând randamentul școlar și starea de bine a elevului.
Manuale de unică folosință pentru elevi. Cartea de învățătură trebuie să fie un instrument de lucru, pe care să poți nota, evidenția, face scheme, rezolva, nu piesa din muzeu pe care n-ai voie s-o atingi că trebuie să o predai altui copil. În plus, fiecare profesor și-ar putea alege pentru clasă manualul potrivit. Știi clasa (sau o vezi după evaluarea inițială), elevii să își poată comanda manualul potrivit cu vouchere educaționale.

Poate nu se înțelege de ce, dar explic: să spunem că manualul X a fost ales acum doi ani de un profesor pentru clasa lui, care, spre norocul lor, era o clasă excepțională. Acum, alt profesor, altă clasă, cu nevoi speciale și copii mai slăbuți, primesc același manual, care le depășește cu mult puterile. De ce să nu poată folosi altceva? Să mai adaug că un manual trebuie să se muleze și pe stilul de predare al profesorului?

Instituirea unui sistem de decontare a cheltuielilor făcute de asociațiile de părinți în interesul unităților școlare. Pot să înțeleg că nu există fonduri la un moment dat, dar nu că acestea nu pot fi cerute. Și includ aici orice tip de modernizări cu aparatură, zugrăveli, mobilier școlar sau altele asemenea.
Organizarea de laboratoare pentru toate școlile și pentru toate disciplinele, cabinete de lucru, biblioteci.
Facilitatori pentru elevii cu cerințe educaționale speciale și programe reale de recuperare a acestora în școlile de masă, care să țină cont de nevoile lor.
Regulamente școlare aplicate care să contribuie la menținerea unui climat propice învățării.

Acum doar sună îngrozitor înghețarea anului școlar și nimeni nu ar vrea să se ajungă aici. La cum decurg însă negocierile, mi-e teamă că generația actuală de profesori ori va face ceea ce până acum nimeni nu a avut curajul, ori stinge lumina. Și asta nu pentru că nu ne pasă de copii, așa cum ni se reproșează, ci pentru că nu mai vrem să ne batem joc de ei, așa cum ni se cere în condițiile prezente.

Visez la ziua în care părinții și profesorii vor obliga guvernanții să investească în viitorul acestei țări. Dacă acea zi va veni cu adevărat, vom trăi și vom vedea.