Examenele și vechi metehne de care românii nu scapă

Examenul pentru care tocmai am distrus toată vara a avut partea lui de experiență clasică. Dacă de ceva vreme funcționăm cu coduri afișate în locul numelor la capacitate și bacalaureat, ei bine, la examenele profesorilor, acest obicei încă nu a fost schimbat. De ce? Păi… motive se găsesc destule. Însă ce-ar mai fi dacă n-ai putea să iei la puricat listele și să afli ce-au făcut X și Y la examen?

Cred că ne stă în ADN să nu putem dormi de grija altuia. Ereditatea. Sau influența mediului mioritic. Ori… mai repede educația?? Nu mai bine, dacă chiar îți pasă de cineva, pui mâna pe telefon și îl întrebi? Dacă nu ai o relație atât de apropiată ca să poți face asta, înseamnă că nu e deloc problema ta ce face X la examen…

Dar nu. La noi nu se poate.

Așadar, în ziua rezultatelor, cu notele la vedere, hai să luăm la puricat candidații… Pentru că am avut emoții cu mult peste capacitatea mea normală de procesare, am decis să aștept afișarea listelor pe ușa facultății. Dar fiindcă există totuși GDPR, nu se pot pune pe net cu nume și prenume, se afișează la sediu, preventiv. Ei, dar ce GDPR? Se găsește cineva care să facă un bine și să le pună pe facebook, că doar, ce naiba, GDPR e pentru fraieri…

Nu mi-a fost rușine cu nota mea. Dar știu și cum e să nu vrei să îți vezi numele acolo. Aș fi dat orice să fie un cod, pe care să îl știu doar eu. Și asta și-ar fi dorit o mulțime de alți oameni.

Și pentru că niciodată nu te simți suficient de prost, se mai poate și mai rău, stăteam în fața listelor și îmi căutam colegele. Toată lumea era emoționată, plânsete de bucurie, telefoane la cei apropiați pentru a da veștile bune. Și un alt telefon care mi-a atras atenția, pentru că receptorul acolo prezent reproducea cu voce tare numele pe care trebuia să le caute pe listă. Primul era al colegei mele de școală… al doilea, al celeilalte colege, iar al treilea, al meu!! Și dacă informația nu ar fi fost însoțită și de comentarii, poate că mi-aș fi ținut gura.

Dar am întrebat și eu, băgându-mă ca musca în lapte, Cine întreabă de… că doar eu eram, nu? Eee, cineva care o cunoaște! Dar de ce? Așa, de curiozitate, mă aflam și eu în treabă! S-a prins după alte niște secunde să mă întrebe dacă eu sunt și a plecat.

Atunci, a-nu-știu-câta-oară, mi-am dorit să fiu un simplu cod anonim pe listă. N-am primit niciun telefon ulterior, doar prietenii care mă sunau direct să mă întrebe rezultatul. Așadar curiosul nu avea nicio tangență personală cu mine. Atunci de ce nu poate dormi de grija mea?! Chiar ne plictisim dacă nu suntem la zi cu ultimele „știri”?

Oare cât va mai dura până când și la examenele de definitivat și alte grade didactice va fi respectat dreptul la intimitate? Sau nu suntem destul de umiliți în sistem, trebuie să mai fim puși și la zid cu orice ocazie?

Vinovații fără vină: profesorii

Asist obosită la vânătoarea aceasta de vrăjitoare: profesorii sunt vinovați atunci când copilul ratează un examen. Și sunt tare curioasă cum ar evalua sinistrul un tâmplar căruia îi ceri să facă mobilă de lux dându-i lemn de salcie.

Sunt atât de blamați profesorii din „liceele fără niciun absolvent de bacalaureat”… de ce? Pentru că eu îi văd exact în rolul tâmplarului de mai sus. 

La începutul carierei mele la catedră am ajuns, după examen, a treia pe județ, dar fără locuri la titularizare, profesor suplinitor la un grup școlar. Am avut atunci toate clasele de liceu, de la informatică la economic, plus cele de la profesională și de la seral. Slavă Domnului că nu mi-au dat atunci și clasa a XII-a la zi, deja aveam vreo 28 de ore și era mai mult decât putea duce un începător. 

Ca o paranteză, acel an a fost decisiv pentru mine. Naveta și amestecul acesta de clase m-a determinat să-mi văd de viață altfel. (De ce m-am întors la școală… e o altă enigmă a vieții mele.) 

Cum arăta o zi pentru mine: 

Începeam dimineața cu clasele de liceu. Cu ei era mereu fain. La clasele de mate-info simțeam că trăiesc, aveam cu cine vorbi, lecțiile erau aproape de ceea ce îmi proiectam și interacționam bine. Am convins atunci un singur copil să meargă la olimpiadă și nu pot să nu mă gândesc cu plăcere că a ajuns la faza națională. Eram tânără și îmi aduc aminte cu plăcere de acești copii. 

Clasele de „economic” erau mai dificile. Erau acolo copii din satele din jur, mai slăbuți la învățătură, dar politicoși și ascultători. Se implicau după puterile lor și făceau ce li se cerea, chiar dacă nu le ieșea mereu. Și cu ei reușeam să mă declar mulțumită, chiar dacă nu predam o disciplină esențială, ori pentru bacalaureat. 

Ajungeam apoi la clasele de profesională, care pentru mine au fost șoc total. Nu m-am așteptat niciodată la ceea ce am găsit atunci în sală. Înainte de începerea anului școlar, cum era prima dată când aș fi predat la acest nivel, am luat, normal, programa și manualul. Conținuturile erau abordate tematic, nu cronologic, într-un mod de-a dreptul fantastic (o provocare pentru toate operațiile gândirii). Ceva cu totul nou și pentru mine. Așadar îmi făceam scenarii extraordinare, cu aplicații, și în același timp cu regretul că ceilalți copii nu beneficiau de o asemenea șansă. 

Și realitatea era alta: elevii cu care eu ar fi trebuit să călătoresc în timp oră de oră abia dacă puteau formula propoziții. Titlul lecției, pe care eu îl scriam pe tablă, ei îl transcriau literă cu literă, rareori fără să greșească un cuvânt. Nu erau capabili să scrie după dictare. Nu aveau pic de cultură generală, nu mai zic de noțiuni de istorie. 

M-am simțit mai inutilă ca niciodată. Chiar dacă transformam totul într-o poveste simplă, ei nu aveau capacitatea necesară să înțeleagă cuvintele. 

Curând (foarte repede) am realizat că n-am nicio șansă. Intram, formulam trei-patru enunțuri referitoare la tema zilei, le scriam pe tablă și unica cerință de promovare a cursului meu era să le transcrie pe caiet și la finalul semestrului să aibă caietul cu toate aceste mici rezumate. Să le cer să reproducă ceva era imposibil. Inutil să spun că nu au reușit toți, am cerut prea mult.

Seara, la seral, era mai bine. Cei mai mulți dintre elevi erau de-o seamă cu mine și viața dăduse deja cu mulți de pământ. Voiau o diplomă de bacalaureat și se luptau acum cu familie, copii, serviciu, școală, să facă ce n-au făcut la timp. Ceream după posibilități. Învățau cum puteau. Dar ascultau cu plăcere poveștile mele despre România de-a lungul timpului.

După o astfel de zi, cu navetă, multe ore, multe ferestre, ajungeam terminată acasă. 

Acum, la două decenii distanță, mă întreb oare cum m-ar fi evaluat atunci sinistrul? După „performanță”? Care performanță? De a mă adapta cerințelor, „materialului (in)existent”? Și sunt foarte curioasă ce consideră că aș fi putut face, după ce am văzut că nu știu să scrie. Să fac cu ei literele din abecedar? Disciplina mea nu avea tangențe cu asta. Ar fi fost corect să mă evalueze pe mine raportându-se la capacitatea celor de la profesională de a compara ideologiile politice în spațiu și timp? Putea să le ducă acelor copii doctori docenți să le explice, era ca și cum voiai să câștigi un Grand Prix cu un Logan… nu aveai nicio șansă. 

Nu neg că există profesori care n-au nicio treabă cu școala și pasiunea lor spre a deschide ferestrele cunoașterii către copii este nulă. Însă ne încăpățânăm să nu recunoaștem adevărul: nu au ce căuta la liceu copii care nu știu să scrie. Nu ar trebui să ajungă clasa a opta. Nu ar trebui să treacă clasa a cincea! Și nu ar trebui să promoveze clasa întâi dacă nu știu să scrie și să citească. 

Ne-am săpat singuri groapa și, până nu vom fi cinstiți și nu vom ține copiii pe loc până au competențele necesare pentru a merge mai departe, nu vom face nimic. 

wacom profesori

Tableta grafică – instrument de lucru pentru profesori

Cam acum cinci ani mă zbăteam a doua oară pe băncile facultății și mă străduiam să fiu la înălțime. Una dintre cele mai amuzante provocări a fost la TIC și IAC, știți voi, disciplinele acelea pe care nimeni nu le băga în seamă și unde mulți consideră că nu prea au mare lucru de învățat. Niciodată să nu spui niciodată, nu? Pandemia aceasta ne-a dovedit că puteam fi mai pregătiți dacă luam în serios aceste cursuri. Bine că le-am luat. Așadar, una din temele de realizat era un blog care să abordeze subiecte legate de școală și predare, dar aveai și extra-bonus pentru originalitate. Am încercat eu să-mi echivalez cu blogul actual, pe picioare și atunci, dar n-am înțeles de ce un blog deja existent nu însemna că sunt capabilă și să fac unul de la capăt. Mai greu a fost să găsesc câteva idei care să se preteze cerințelor, iar două dintre articole le-am importat ulterior aici, după ce am șters blogul acela: despre tableta grafică și presenter.

Am cochetat cu tableta de-a lungul timpului petrecut de-atunci la catedră până în martie 2020, când lumea pe care o știam s-a întors cu susul în jos. Să mergi la școală în pijamale… cine ar fi crezut?! Să faci școală de-acasă? Aveai loc rezervat cu siguranță la Bălăceanca dacă ieșeai public cu așa ceva. Tableta grafică mi-a salvat viața, asta o pot spune cu mâna pe inimă. Nu zic că nu aș fi scos-o la capăt și fără ea, dar un număr considerabil de neuroni sunt încă în viață datorită ei. Am recomandat-o și o recomand oricui vrea confort în rolul de profesor digital, iar când mersul pe bicicletă, cum consider eu scrisul pe tabletă fără să te uiți la pen, devine o rutină, descoperi noi posibilități de folosire.

E greu de folosit…?

De multe ori când recomandam tableta în online mi se dădea replica următoare: e mai ușor să corectezi pe o tabletă android, cu stilus, căci „vezi“ ce scrii. Nu neg, este un grad ridicat de confort, mai bine decât deloc. Însă am considerat și voi considera mereu că tableta cu android (sau alt sistem de operare) este extrem de îngrăditoare la nivelul libertății didactice, căci nu vreau un instrument doar pentru corectat teme. Așa cum îmi concep eu lecția, cu toate ferestrele și aplicațiile deschise la momentul de început, îmi este imposibil să îmi imaginez cum aș putea jongla cu ele pe un ecran, cu degetul, când la mine mâna dreaptă ține pen-ul sau mouse-ul și mâna stângă controlează comenzile cu shortcut-uri pe tastatură. E ca și cum mi-ai tăia aripile și nouă degete! Să mai zic și de al doilea monitor cu care sunt obișnuită să jonglez? Ok, pentru el mai pun un picior pe lista de amputări…

wacom profesori

Decembrie abia trecut a venit cu o provocare inedită: să-mi înlocuiesc tableta grafică cu una de generație mai nouă. Mi-am adus aminte de Maria Antoaneta… dacă n-au pâine, să mănânce cozonac. Ei bine, eu aveam pâine, ba chiar eram foarte mulțumită de ea. Am acceptat în cele din urmă provocarea și la final, când am tras linie, a dat cu plus. Modelul nou pe care l-am testat, Wacom Intuos M, cu cel puțin vreo 10 ani mai tânăr decât a mea, a câștigat net pentru suprafața de scriere mată, mult mai potrivită pentru activitățile mele la clasa întâi. Nu am talent la desen și nu am explorat niciodată tableta din acest punct de vedere, dar cele trei luni de corectat zilnic temele copiilor mei, scriere pe liniatura tip 1, m-au ajutat enorm. A fost unul din motivele pentru care am acceptat, în iarnă, provocarea Wacom România de a prezenta public experiența mea ca profesor cu tableta grafică.

Am programat evenimentul pentru vacanța intersemestrială și m-am bucurat de libertate deplină pentru proiectare, apoi de sprijin total în organizare. Nu am vrut să fac un simplu chestionar de înscriere, am vrut să fie un instrument prin care să îi cunosc pe cei cu care urma să interacționez, chiar dacă de dincolo de ecran. Unul dintre comentarii – nu știu dacă în cele din urmă a și participat persoana – îmi reproșa că această activitate vine prea târziu, școala online a început demult. Da, avea dreptate, era mult mai bine să îl fi organizat în septembrie, când oamenii aveau nevoie de idei și deschidere. Iar după ce s-a decis în ianuarie deschiderea școlilor, chiar părea să fie inutil. Doar părea.

Am citit atentă toate răspunsurile și mi-am propus să le iau pe rând, într-un articol viitor, pe cele pe care poate le-am ratat în cadrul prezentării. Însă aș fi dat un premiu pentru cea mai bună întrebare, la care sper că am și răspuns:

Ce facem cu tableta grafică atunci când nu mai suntem online?

Prima la mână, nu cred că ne vom mai întoarce vreodată să fim complet offline. Profesorii dedicați, cei care au ridicat mănușa, au descoperit un potențial care dă noi coordonate lecției la clasă. Faptul că în unele școli toți elevii au telefon poate transforma evaluarea așa cum o știm. Să creezi, să adaptezi nevoilor proprii ceea ce descoperi, aceasta va fi provocarea. Iar cei care nu vor ține pasul se vor cerne încet.

A doua, deși școlile s-au deschis, nu suntem chiar offline. Limitările impuse de măsurile de prevenție, faptul că ești tot la distanță de copii, nu îi poți atinge și nu poți manevra material didactic, te determină să găsești soluții. Dacă cumva ai norocul ca unii dintre copii să fi optat pentru învățământ online, știi deja că cea mai mare problemă a învățământului hibrid a fost tabla. Cum să scrii și ce să faci să se „vadă“ bine? Iar soluția este, după părerea mea, una singură: o tablă digitală, accesibilă și copiilor din clasă, și celor de acasă. Dacă școala nu este dotată cu tablă smart, atunci tableta grafică, combinată cu un proiector, e soluția profesorului, dacă doar el scrie la tablă.

Viitorul școlii însă înseamnă trecerea acestor bariere. Și elevii, la rândul lor, au nevoie de instrumente precise de scris. Oare cum ar fi fost lecțiile online dacă toți ar fi avut tablete grafice? Să îi poți „scoate la tablă“ la matematică, de exemplu… Și dacă școala la distanță va fi în viitor o alternativă în România, elevii vor avea numai de câștigat. Până atunci, așteptăm să ajungem la nivelul la care ministerul va considera că fiecare clasă e musai să fie dotată cu laptop și proiector sau tablă smart, sistem audio și video, care să facă posibile toate aceste lucruri.

În încheiere, las mai jos înregistrarea prezentării mele, în cazul în care subiectul vă interesează. Pentru orice întrebări, aveți formularul la finalul articolului.

crop office employee working with document near laptop

Școala online – pachet complet

Știu că nu am mai scris demult despre această minunată școală online, dar s-au strâns multe teme, e greu de găsit timp suficient. O să fac totuși un scurt rezumat despre ce incidente au mai avut loc.

Orele noi le facem de acasă… dar profesorii de unde le fac?

Acesta este un caz particular, dar care totuși merită să fie menționat, chiar dacă nu s-a întâmplat cu mai mulți profesori, ci doar cu unul singur. 

Oare de unde ar putea un profesor să-și facă orele…? 

Să vă dau un indiciu: vrummmmm, vrummmmm, vrum vrum, tit-tit

V-ați dat seama? Ei bine, da, de la volan. Imaginați-vă că începe ora. Profesorul nu avea camera pornită, așa că și noi ne-am oprit-o, pe principiul ce dai, asta primești. Spunem frumos un „bună ziua“, apoi toate microfoanele s-au închis. Începe să ne vorbească despre un subiect, auzeam ceva asemănător cu un schimbător de viteze, dar am zis că mi se pare. Totuși, pe un grup mai restrâns (a se citi grupul cu gașca pe whatsapp paralel cu ora), mai multora ni se părea același lucru. Suspect.

În final, profesorul i s-a adresat (pe un ton ridicat) cuiva: „Hei, Pisi, ai trecut grav pe roșu!”, deci chiar era la volan! BUM! Spam pe grupul clasei: Proful e la volan? El conduce și face și ore cu noi? Are voie? Etc-etc-etc…

Acum vă întreb pe voi: e normal așa ceva? Sau poate sunt eu puțin prea pretențioasă?

Dacă se întâmpla o dată poate nu era așa grav, a avut omul o urgență, dar s-a întâmplat de mai multe ori. Practic, dacă făcea accident, noi eram martori? Ne interogau pe zoom, cine știe…

Lista continuă cu alt exemplu. Tot o singură dată s-a întâmplat, dar tot mi se pare exagerat. Începe ora și de data asta avea camera pornită. Am observat că purta mască și după o dezbatere pe grup, ajunsesem la concluzia că s-ar putea să fie la școală. Normal că ne-am înșelat, nici nu ne închipuiam ce-o să vedem.

 Imaginați-vă că sunteți la o oră, ascultați, vă uitați la profesor și dintr-o dată cadrul cade, de la profesor se mută la un profesor care masează ceva…? Piele poate…? O parte din colegi spuneau că poate face aluatul la pâine, deoarece nu putea sa fie piele, oricum se vedea….ăăă, cum să spun,  dubios, ca să nu zic altceva sau cu ce semăna, gândindu-mă la părțile corpului uman. Până la urmă a realizat că are camera deschisă și și-a închis-o. Când ne punea întrebări, o voce de femeie se auzea comentând pe fundal. Până la urmă, acea chestie sunt sigură că era o coapsă, iar pe grupul clasei un coleg ne-a lămurit că profesorul de sport este și kinetoterapeut, noi probabil i-am încurcat programul….

Testele de evaluare

Testele online sunt o minunăție – nu e ca și cum la majoritatea peste jumătate din clasă copiază, dar trecem peste. 

Începe ora, profesoara ne spune că ne-a urcat testul în Google Forms, dar noi nu primeam nimic. Trec 5,10,20 de minute și noi încă nu vedeam nimic. Un coleg i-a propus să-l dăm data viitoare dacă nu se încarcă, că deja pierdusem aproape jumătate de oră, dar ea voia să-l dea atunci, nu altcândva. S-a decis să ne dicteze problemele care aveau nevoie de rezolvare completă până ne venea partea de grilă. A început nebunia cu „Puteți să repetați?“, „Ce ați spus după este egal cu?“. A sosit și grila, voiam să o rezolvăm, dar la unii nu se încărca, așa că profa a trebuit să dicteze în continuare, în timp ce alții se chinuiau cu grila. În loc de 40 de minute am avut vreo 10 și, cu câteva rugăminți, a zis că ne lasă și în pauză. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva acele 30 de minute, oricum am luat-o la multe pe ghicite, cerințele erau mult prea dubioase.

Un alt exemplu este testul la franceză. Înțeleg de ce profesorii vor să ținem microfoanele deschise… dar, totuși, și ei ar trebui să ne înțeleagă pe noi. Mă gândisem să tai sonorul, dar profesoara mai explica uneori subiectele sau ne recomanda anumite lucruri. Cu câinii colegilor lătrând pe fundal și toate foșnetele pe care fiecare dintre noi le făcea, n-am putut mai deloc să ne concentrăm. Pe lângă problema cu câinii care parcă cântau o simfonie, o colegă a întâmpinat și niște probleme tehnice. Nu avea Word-ul instalat (în care era făcut testul) așa care a trebuit să-l deschidă pe Google Docs, dar i-a picat netul în ultimele 10 minute și toate răspunsurile i s-au șters. A cerut ajutorul profei, iar aceasta i-a răspuns că nu este problema ei, să se descurce, ea în 10 minute vrea testul. Sau că, fiind în word, la partea de grilă nu știam exact ce ar vrea să facem, așa că am întrebat și a țipat la noi: „Măi copii, dar ce este așa de greu să scrieți lângă literă?”. Practic, pentru fiecare protest Nu mă lasă să editez documentul, Mi s-a blocat calculatorul  – ne spunea că nu este treaba ei, ea doar corectează. 

Nu mai adăugăm faptul că textul era fotografiat și adăugat în fișier, nu era total neclar, dar trebuia să te chinui puțin ca să înțelegi ce scrie, fotografia fiind mișcată. Colegul meu Ș a și întrebat ce vine după à la al patrulea rând, că nu se înțelege. Răspuns: Dar ce este așa de greu să-ți dai seama?. În final, am trecut și prin testul la franceză, iar profesoara ne-a întrebat ce a fost așa de greu, că doar am mai dat teste și la alte discipline. 

I-am spus că Da, am mai dat, dar ceilalți profesori ne-au făcut în Google Forms. Opinia ei exprimată clar a fost că este prea complicat și că nu se chinuie pentru noi.

Știu că este o situație nu tocmai plăcută în care trebuie să predai, online, dar nu este corect să-ți verși nervii pe niște elevi care nu ți-au greșit cu nimic! Și dacă ai pretenția de la mine să îți trimit poze bine făcute, fă-le și tu la fel!

Testul fulger la biologie a fost și mai interesant. 10 minute 20 de întrebări, perfect de acord, sincer nu era nevoie de mai mult. Dar testului meu i-a luat aproximativ 5 minute doar ca se deschidă și, dacă nu-l predai până la ora limită, îți scădea din punctaj. Unii nu au reușit să-l trimită la timp, iar Google Forms nu-i mai lăsa să-l posteze, așa că au trebuit să-l dea pe mail. La oră, profa a început să se ia de o fată care, cică, nu-i trimisese testul, întrebând-o de ce minte, căci dânsa nu a primit nimic. După spectacol, a găsit mailul în spam, avea multe poze inserate, probabil de aceea, acest lucru fiind dezvăluit după ce a șters cu ea pe jos. În final, tot noi eram de vină, că noi trebuia să știm să ne descurcăm, că noi am mai trecut printr-o pandemie, nu? Și în gimnaziu exact asta am fost învățați, să lucrăm la calculator!

Ca să nu ne mai gândim la ce nu a fost ok, țin să menționez cât de mult îi admir pe profesorii care chiar s-au chinuit să ne ajute și să ne facă un test decent. La engleză au încercat să ne facă în așa fel încât să ne putem întoarce la subiecte ca să le verificăm, la geografie și fizică ne întrebau constant dacă avem probleme, dacă am reușit să le deschidem…

Să nu uităm de teme…

Având lecții după-amiaza, mi s-ar părea corect să avem termenul de predare până când începem ora, nu la miezul nopții înainte de ziua cu materia respectivă. Adică să le fac pe toate de la 7 seara la 12 noaptea pentru orele de a doua zi după-amiază!

De asemenea, dacă întârziem puțin cu tema sau uităm să o urcăm, poate ar trebui ca profesorii să ne înțeleagă… nu spun că sunt de acord să trimiți o temă după două săptămâni, dar nici dacă întârzii 5 minute să ți se spună că, gata, nu ai tema făcută. În majoritatea cazurilor, unele teme se trimit mai încet din cauza internetului. Și, ca exemplu, pentru un minut să o consideri „nefăcută“? Mi se pare cam mult…

Înainte de a continua, iată care sunt pașii pe care-i fac pentru a posta o temă. Cum nu pot să-mi instalez aplicația pe care lucrăm pe telefon (Teams, pe motiv că telefonul e o rablă veche), metoda mea de a urca temele este foarte oltenească. Trebuie să-i trimit mamei pozele pe WhatsApp, să deschid pe calculator WhatsAppWeb (tocmai ce am făcut un grup din care am scos-o pe mama, am rămas doar eu și mi le trimit singură), să descarc pozele pe hard, să deschid aplicația de pe calculator, să atașez tema, și să dau Turn in! Ce viață simplă, nu? Nu mai spun că în primele săptămâni de școală eu uitasem să dau Turn in  și mă miram că nu apăream pe lista profesorilor cu tema făcută. Dar am făcut pe detectivul împreună cu Ș., în final găsind problema…

Un alt aspect care trebuie menționat este că anumiți profesori se trezesc și ei frumos să-ți dea assignment-ul la ceva timp după ce ai avut oră cu ei. De exemplu, să zicem că marți ai materia x, iar ție ți se spune ce temă ai de-abia sâmbătă seara. Nu știu de voi, dar eu încerc să-mi las week-endul pentru somn și relaxare. 

Nu-mi merge camera/ microfonul/ mi-a picat netul/ nu mi se deschide calculatorul…

Nu avem laptopuri perfomante de la Apple, se întâmplă accidente. Aveam engleză și calculatorul meu s-a gândit că este timpul să-și dea un restart. Repede am sunat-o pe M să-i explic ce mi s-a întâmplat, mi-a zis să mă calmez că o rezolvă ea. Am sunat-o pe telefon și până am reușit să intru la oră, am ascultat lecția. Ea i-a explicat profesorului pățania, așa că nu am avut probleme… Dar nu toți profesorii sunt așa!

La materia y intră o colegă cu fix 3 minute mai târziu, cerându-și scuze, spunând că pc-ului i-a luat mai mult de 10 minute să se deschidă. Normal că tot ea e vinovată: de ce nu și-a dat seama să-l deschidă mai devreme? Doar ai întârziat 15 minute, ce păzeai? De parcă pe noi ne-a învățat cineva să rezolvăm problemele tehnice…

Se pare că există două extreme: profesorii care ne tratează ca și cum noi suntem de vină pentru pandemie și profesorii care încearcă să ne ridice moralul. 

Toporul și pădurea sau ministrul și profesorii

Uneori îmi spun că cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să ajungi pe fundul apei, căci de acolo nu ai cum să mai cobori. De acolo îți iei avânt și ieși la suprafață. După ce ne-am scufundat abramburește cu stil, parcă primisem o gură de oxigen și o mulțime de speranțe s-au aprins văzând că în sfârșit nu avem la ministerul „educației“ nici un universitar, nici un paralel, nici un genunche, avem unul „dintr-ai noștri”. Nu sunt singura care a sperat că, gata, ne ridicăm la suprafață și respirăm normal. Înțelepciunea populară trebuie însă apreciată zi de zi: să nu zici hop până nu sari. Cam așa și noi, ne-am bucurat și am jubilat prea devreme.

Sfârșitul acestei toamne a fost marcat de succesul campaniei de definire a bullyingului și de menționare a acestuia în lege. Aceasta a și fost promulgată (dar încă aștept cu nerăbdare normele ei de aplicare). Totuși, oricât de apreciat ar fi succesul acesta, mai e mult până departe, căci în nicio discuție nu am reținut să fie menționat, în spațiul școlar, bullyingul pe care părinții îl exercită asupra profesorilor sau cel care există chiar între profesori, căci invidiile de cancelarie (mai mult sau mai puțin alimentate politic ori ierarhic) nu sunt ceva rar. Ambele forme menționate puțin mai sus vor înregistra, în curând, forme aberante, după cea mai josnică agresiune pe care mi-a fost dat să o văd, dar la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor!

Elevii filmează regizat profesori umiliți în ore, părinții înregistrează, în clasă avem sisteme de monitorizare, dar să te duci tu, ministru, cel care se presupune că ar trebui să fie imparțial, să judece la rece, să ia decizii în interesul tuturor actorilor implicați în educație și să te dedai la un comportament nelegal, doar pentru a da „sânge“ poporului însetat de victime crucificate… ne arată doar că tot nu ne-am învățat lecțiile lăsate moștenire de înaintași. Toporul politic și-a căpătat exact coada de care avea nevoie.

Dacă domnii „jurnaliști“ o filmau de doamna coborând din mașină, intrând în școală, deschizând imediat prima clasă (deși nu ai voie dacă nu există sesizări ce trebuie verificate), poate că mai exista o scuză. Dar să asculți la ușă, să aștepți să schimbe tonul ca să dai fix atunci buzna… mi se pare doar o dovadă de micime umană, de scopul scuză mijloacele sau orice altceva.

Nu știu cât vă amintiți din istoria Romei de plebei, musai să fie „fericiți și sătui“. Bani pentru plebe, spectacole crude în Colosseum, jocuri întinse pe sute de zile, doar pentru ca politicienii să aibă susținerea publică necesară. Exact asta a început acum, o vânătoare de vrăjitoare care să sature votanții însetați de dreptate. Pentru că, nu-i așa, profesorii sunt victime sigure, ăia fraieri și tăcuți care, de la revoluție încoace, n-au fost în stare să rupă pisica în două și să facă o grevă decentă pentru drepturile și statutul lor, punând în aplicare amenințările de înghețare a anului școlar. Pentru că, nu-i așa, tot ei se gândesc „Cu ce sunt vinovați copiii? De ce să sufere ei?“

Mi-e teamă că ne apropiem de momentul în care luxul de a alege să cedezi nu va mai fi disponibil. Va trebui să alegi. Tu sau ei.
Mi-e teamă că în paharul umilințelor nu mai încap multe picături.
Mi-e teamă și că unii vor alege să-l bea până la capăt, de teamă.
Mi-e teamă că, dacă nu vom face cât mai repede ceva pentru restabilirea onoarei acestei categorii sociale, învățământul public nu va mai avea șanse să fie salvat, mai ales în mediul rural. Aici, unde profesorii de ani de zile investesc în rechizitele copiilor, nu numai în materialele de la clasă, fac naveta niște zeci de kilometri și mai salvează câte un copil de mizerie. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu vorbește despre cum merg ca melcii profesorii la țară, ducând de toate…

Aș spune ca cel care nu a greșit niciodată în fața elevilor sau a propriilor copii să ridice piatra. Dar nu există așa ceva. N-ai cum…

Însă în plină campanie anti-bullying, tocmai ne-a arătat doamna ministru exact dimensiunea reală a acestui fenomen, dus la nivel de artă. Aș întreba-o doar așa cum îi întreb zi de zi pe copiii mei… E frumos ce-ai făcut tu adineauri? – NU – Și dacă știi că nu e, de ce faci? Cei mici tac în acest moment și cei mai mulți lasă capul în jos.

Să pregătim profesorii de școală

Titlul de mai sus poate fi citit în două sensuri, primul, de a pregăti noi profesori, competenți, și care să ajungă la catedră într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, și, al doilea, mai aproape de concret, acela de a pregăti profesorul pentru prima zi de școală, cum se pregătesc elevii la fiecare început de semestru. Culmea, ambele abordări sunt valabile.

Participam deunăzi la o discuție conform căreia problemele actuale ale învățământului românesc pornesc de la formarea formatorilor, care, dacă ne luăm după proiectele pe hârtie și statistici sunt de-a dreptul minunate, avem profesori pregătiți după ultimele standarde. La mine în facultate de exemplu, dacă faci o medie, deja te duci la culcare liniștit, că viitorul e pe mâini bune. Numai că, dacă ajungi la concluzia aceasta, sigur ți-au căzut ochelarii de pe nas, ca profesorului din „Se caută o greșeală”, de Mircea Sântimbreanu. Însă am și colegi care se străduiesc, unii chiar cu sacrificii reale, să reușească. Semestrul trecut spuneam unui profesor că, și după acești alți trei ani de școală eu simt că am primit prea puțin, și ajung la catedră fără să fiu la un nivel satisfăcător – după pretențiile mele, deloc puține. Iar eu chiar m-am dat peste cap, nu m-am mulțumit să trec cu 5. Semestrul acesta o colegă s-a angajat, pentru prima dată la catedră. Am impresia că nu am învățat nimic în facultate, o iau de la zero. Și este unul dintre cei care au învățat. Dacă suntem de vină noi, ca „studenți”, dacă nu ne străduim destul… nu știu… însă avem prea puține modele reale.

Ajung, așadar, la prima zi de școală a semestrului, care de fapt e a doua, că luni avem liber. Marți. Începem cu un „liber”, căci seminarul nu se ține înaintea cursului. Habar n-am de unde a ieșit regula asta (sunt curioasă dacă este și pe statul de plată), în prima facultate, primul seminar, din prima săptămână a semestrului, era esențial. Nu lipseai sub nicio formă, pentru că acum se comunicau temele cursurilor și seminariilor, bibliografia aferentă fiecăruia (dacă lipseai, știai ce ai de recuperat). În plus, se specificau clar și pretențiile profesorilor, atât pentru curs, cât și pentru seminar, și, cel mai important, se împărțeau proiectele, se stabileau datele de susținere. Așa că, dacă voiai să ai cât de cât de unde alege, și să nu te trezești primul pe lista de prezentări, trebuia să fii acolo.

Experiența de a fi la a doua facultate, după 15 ani, nu este absolut deloc una pozitivă. Eram convinsă că lucrurile s-au schimbat în bine, însă… dezamăgirile se țin lanț.

Dacă pentru momentul de mai sus am fost totuși anunțați, pentru celelalte surprize ale zilei nu am fost deloc pregătiți…

Urma o întâlnire cu unul din profesorii pe care i-am văzut în alt semestru de 5 ori (din 14), în întâlniri struțo-cămilă de aproape trei ore, „îmbinat curs și seminar”, cu tot anul, că doar nu avem nevoie de activități practice și exerciții, o prelegere scurtă și la obiect este suficientă. Am mai scris despre șocul de a da „examenul” fără profesor, și eram chiar curioasă să văd cum se poate prezenta un astfel de om în fața a 100 de învățăcei după ce nu a anunțat absolut nimic, ori să transmită un mesaj cu o scuză oarecare pentru eveniment.  Ei bine… nu s-a prezentat! După vreo 2 ore de așteptare a sosit un mesaj „ne vedem săptămâna viitoare”. Scuze?! Da’ ce-s alea?! Inutil să spun că sfertul academic nu se putea aplica, căci, după cele 4 ore ce-i erau alocate, urma un curs despre care colegii mai mari ne-au spus deja că „nu e de glumă, profesorul e serios, poți să mori, dar să fii acolo”.

Așa că am înghițit în sec timpul acela – și am citit cam ce ne-a picat în mână – și am așteptat următorul curs…

Ca o paranteză, toate cuvintele care îmi curg acum pentru a caracteriza acest tip de comportament mi se par insuficiente. Parcă fiecare adjectiv este incapabil să descrie exact ceea ce aș vrea!

Surprizele însă nu s-au terminat. Marți, trei ceasuri rele.

Exasperați că nu sosește al doilea profesor, și panicați că la noi prezența contează (mai fac o paranteză, nu contează cât știi, contează că ai 3 absențe și ți se scade un punct din notă), am cerșit pe la colțuri numărul de telefon, s-a dat politicos mesaj, pentru a ne dovedi bunele intenții. Știam deja că suntem anul care a șocat cancelaria, că noi „chiar vrem să învățăm”…

Și acum, punctul culminant: secretarele sunt dom’le de vină, că nu i-au comunicat profesorului că are curs marți! Colegi murmurau păi dacă ăsta era ăla serios… ne-am lămurit. Așadar, exceptând cazurile în care ai secretară personală, angajată musai să-ți comunice ție unde și când să fii, pentru restul, mi se pare complet depășit. Atâta timp cât orarul se afișează pe site, cu câteva zile înainte de începerea semestrului, tu știi că ești angajat și că din data de începi lucrul, atât de entuziasmat ești încât nici nu verifici?? Îți faci programul pe o săptămână, și nu știi când vei avea cele 4 ore? Și nu era luni, să te ia prin surprindere, ca iarna în București, era deja marți. Cum să nu-ți pui tu întrebarea oare săptămâna asta ce fac?

Mi-e frică de un singur lucru: o să rămânem în țara asta și o să devenim imuni la orice. Nu ne va mai mira și nici șoca nimic, de la copiat la examene, plagiat în lucrări, nesimțire, bătaie de joc,  lipsă de bun simț. Dacă toate acestea se întâlnesc în mediu academic, acolo unde oamenii se presupune că au alte valori decât Floricica Dansatoarea, ce speranțe să mai avem că lucrurile vor fi altfel?!

Mai în glumă, mai în serios, când ne uitam ieri la ceas că trecuse o oră și nu aveam niciun semn, câțiva colegi mai glumeți spuneau să ne scriem pe foi #rezist, să le pliem pe bancă, și să așteptăm în continuare. Dacă intră în clasă…

Mă îndoiesc că ar schimba ceva!

Pe săptămâna viitoare! Deocamdată câteva flori, căci cu una… nu se face primăvara.

 

Pro sau contra camerelor de supraveghere în clasă?

Odată cu evoluția tehnicii încep să apară schimbări pe ici, pe colo, și în sistemele educaționale. Încerc pe scurt un istoric naiv al utilizării tehnologiei, gândindu-mă de ce a fost, de exemplu, introdusă în sport? Pentru a susține o decizie corectă. De câte ori la cursele de alergări nu s-au decis medalii olimpice pe baza fotografiei? De ceva ani s-a introdus chiar și în fotbal comunicarea directă între arbitri și analiza fazelor controversate pe film înainte de a da o sentință, totul cu scopul de a fi cât mai aproape de perfecțiune în decizie.

De ce s-au introdus camerele la BAC?

Pentru că pur și simplu nivelul de fraudare ajunsese la un asemenea nivel încât doar așa mai putea fi temperat, și, în cazul unor acuzații, există probe imbatabile.

De ce filmăm în trafic?

Pentru că avem nevoie să demonstrăm că pietonul ăla aiurit de a ajuns pe capotă era la 50m de trecerea de pietoni, și nu pe trecere…

De ce avem camere în intersecții? E, aici încă nu știu de ce nu se și folosesc, să tai amenzi pentru trecere pe roșu sau alte minuni de genul.

Am dat doar câteva exemple, și toate cele de mai sus au avut susținătorii și contestatarii lor. Însă ceea ce nu poate fi negat este rolul lor benefic: îi obligă pe cei aflați în vizor să respecte normele.

Recent primarul sectorul 3 a decis instalarea de camere în sălile de clasă din școli și grădinițe, și decizia este, bine-nțeles, aplaudată și contestată pe măsură. Am refuzat mai deunăzi să mă angajez într-o discuție pe tema aceasta cu un cadru didactic, care, numai din modul în care a pus întrebarea, comunicase și poziția sa fermă, împotrivă. Motivele erau simple, pentru că nu vrea. Însă, așa cum am învățat că furia este un sentiment secundar, trebuie să le descoperi pe cele primare pentru a rezolva problema. De ce nu vrea? Că nu e fotogenică? Mă îndoiesc. Există cu siguranță ceva ce trebuie să rămână între cei patru pereți. Pentru sistemul educațional înregistrarea video, și mai ales audio a lecțiilor ar însemna o lovitură cumplită pentru cei care au adoptat demult ideea că „merge și așa” sistemul. Pentru că oricine din forurile abilitate poate verifica câte ore ai susținut, și mai ales cum. Apoi, imaginați-vă că am putea scăpa de inspecții. Vine inspectorul, vrea să vadă ce face X la clasă, ia aleator patru înregistrări și se convinge ce poate.

Acesta cred că ar fi motiv nu de panică, ci de paranoia, pentru mulți dintre cei care se așază la catedră, citesc ziarul și pun copiii să conspecteze. Cei care își fac în mod constant treaba, și nu pentru că îi obligă cineva, ci pentru că au înțeles care este le menirea, chiar nu au de ce să se teamă. Și așa scăpăm și de parada lecțiilor pregătite doar de ochii celor care vin să asiste… Camerele i-ar obliga, cu siguranță, și pe cei care vin la școală să taie frunză la câini, să muncească. Iar lucrul acesta – nu-i așa – nu se poate!!

Unii sunt de acord doar cu varianta video, nu și audio… Vreți să-mi spuneți că ceea ce discutați la școală cu copiii nu pot auzi părinții? Îmi este frică să mă gândesc la asta! Deși dacă ne gândim la scandalurile ieșite în presă… n-ar fi rău ca microfonul acela să-i oblige pe unii să-și controleze limbajul!

Să vedem și partea avantajoasă tuturor. Lucrurile au luat-o razna și în ceea ce privește comportamentul copiilor față de profesori. E greu să demonstrezi că devin agresivi, obraznici, și să le aplici sancțiunile pe măsură. La evaluare – susține că a fost nedreptățit, că el a „știut”, dar profesorul nu l-a trecut… Gândiți-vă la incidentele care au loc în clase, în ore sau în afara lor, pentru care este foarte greu de împărțit dreptatea. O analiză a înregistrărilor poate lămuri ușor lucrurile. Cine a dat primul, cum s-au desfășurat lucrurile… nu mai contează versiunile mai mult sau mai puțin înflorite ale copiilor.

Acum trageți linie și adunați… avem sau nu de câștigat din instalarea camerelor? Ce ziceți?

*Nu veniți cu varianta că trebuie dat un contract nu-știu-cui, ci vedeți tabloul complet.