Când greva încetează, începe greva în tăcere

Nu se îmbată nimeni cu apă rece, greva aceasta nu va avea, în nicio formă, succesul pe care îl speram la începutul lunii mai când semnam tabelele de participare. Era acel optimism al muribundului că are o șansă mică, mică de tot, să își vadă visul transformat în realitate.

Ca în orice negociere, începi cerând mult și rămâi pe poziții, cedând ușor, până când părțile ajung la echilibru. Nu vei obține cât ai cerut, dar ceilalți vor ceda mai mult decât au vrut. Asta înseamnă negociere. Întâlnirea e pe la jumătate, astfel încât părțile să fie mulțumite. În niciun caz lucrurile nu vor evolua normal după conflict dacă una din părți iese umilită și îngenuncheată, plină de frustrări.

Greva aceasta a fost și este un duș rece.

Fiecare zi, fiecare „vedetă“ care se mai trezește vorbind, părinți de la clasă sau din online, nu fac decât să ne umilească cu fiecare ocazie. Paharul acela al răbdării se umple încet și sigur. Mi-am dat seama că am ajuns la nivelul critic în momentul în care m-am izbit întâmplător de un chestionar ce aborda și starea de bine a profesorului la școală și nevoile acestuia pentru ca la catedră să se simtă împlinit și să lucreze la potențial maxim.

Serios?! Care stare de bine când ți se spune „marș“ de parcă ești animal? Când ești tratat ca sclav pe plantație? La ultimul protest, când am trecut de Cercul Militar pe Victoriei, era un individ la balcon (mi-e greu să folosesc un alt substantiv) care ne striga „La muncă, leneșilor“ și altele asemenea, însoțite de semne obscene. Tineri ne aplaudau de pe margine, adulți ne priveau cu dezgust.

Nu e ușor de loc să mărșăluiești. Auzi multe. Ți-e foame, fă, de ce țipi? Doare. Și în fiecare clipă îți dai reset și spui că e peste demnitatea ta să răspunzi. Acolo nu ești un simplu cetățean la un protest, ești profesor și ai alt cod de comportament.

Mi-era dor de Piața Victoriei

Deja a treia oară în piață ca profesor, dar a-nu-știu-câta oară ca protestatar. Unora le e frică. Dacă intră jandarmii peste noi? Nu intră, nu au nici măcar bastoanele… întotdeauna au informații dacă protestul riscă să degenereze. Dacă îi vezi în echipamentul de luptă, ai grijă. Dar acum erau ca la plimbare. Și profesorii știu să meargă frumos în coloană, nu forțează gardurile, nu rup linia să blocheze toată strada.

Probabil se simt ca și cum duc copiii la grădiniță, pentru că, în naivitatea noastră, și scandările sunt soft. Întotdeauna la proteste mulțimea se sincroniza atunci când scandai din suflet ce aveai de zis. Acum suntem atât de candide: majoritatea suntem femei. Pe noi copiii ne strigă „Doamna“, nu ne putem comporta altfel. Puțini bărbați printre noi și nu au deloc aspect fioros. Cum să ne ia în seamă?

Mi-era dor să spun că m-am săturat.

Dar nu mi-era dor să fiu umilită, din nou. Noaptea, ca hoții. Se pare că doar asta știu să facă „aleșii“ noștri. Doar că de data aceasta a fost o lovitură sub centură. Au modificat pe ascuns legea dialogului social, pe care abia o scoseseră de jumătate de an. Doar că atunci nu au fost destul de clari, le-a scăpat o portiță. Acum au pus zăvorul. Dreptul constituțional la grevă e luat în bătaie de joc. Cum să faci cerere ca să intri în grevă?! Oare DEX n-au, să vadă ce înseamnă cuvântul?!

Și cine sunt primii care au de suferit? Exact cei care au toate motivele să protesteze! Debutanții, cu salariul mizerabil, invers proporțional cu pretențiile pe care le avem de la ei. Nu-i ajutăm, nu-i susținem, îi privim de sus, dar fără ei, corpul profesoral îmbătrânește. Greva le anulează vechimea, nu se pot înscrie la definitivat. Oare realizează ministrul învățământului că își dă cu stângul în dreptul? Și pe cei care totuși au venit în sistem îi descurajăm și îi împiedicăm să își dea examenele și să rămână!

Apoi sunt afectați tinerii, cei înscriși la gradul II, I, care vor să se perfecționeze. Și lor le luăm un an din viață. Ce atâta grabă să devină mai buni, pentru elevii lor?!

Poate e ultima grevă adevărată care se face la noi. Poate e ultima lecție de democrație pe care le-o dăm copiilor noștri, înainte de a ni se închide gura. De aceea trebuie făcută ca la carte. Până la final.

Și totuși, dacă strigătul nostru de disperare devine mut,

rămâne greva mută. Greva în tăcere, de la catedră. Dacă ai nevoie, fă-ți un selfie la protest, terminat de arșița verii ce bate la ușă, însetat și cu gâtul uscat de la scandări, pune-l wallpaper pe telefon, „Azi nu te lăsa umilit!“, ca să ții minte în fiecare zi de școală ce va urma.

E important să refuzi să mai duci în spate acest sistem. Închide ochii, strânge-i bine, blochează ce simți și lasă totul să se prăbușească în jur. Dacă e să renască, vei fi acolo să o iei de la capăt. Grevă în tăcere înseamnă să ne limităm strict la fișa postului și resursele disponibile la școală.

Cea mai grea decizie este aceea de a nu mai investi niciun leu muncit de tine în activitatea la clasă. Vara va trece repede și o să văd Facebookul invadat de fotografii cu băncuțele pline din prima zi de școală. Da, nimic nu se compară cu luminițele din ochii copiilor care intră într-o clasă veselă, decorată, cu cadouri pe bănci. Dar școala, primăria, guvernul, nu oferă așa ceva! Și când îți va trece prin cap să cumperi, nu-ți mai spune că cei mici n-au nicio vină. Nici tu nu ai, și la tine nu se gândește nimeni!

Pentru că în ochii părinților nu va conta!

Tu ai cheltuit bani pe cartoane, ai făcut origami, ai asamblat floricele cu bomboane și ei nu văd. Acei 3-5-7-10 lei pentru fiecare copil din clasă pe care i-ai luat de la gura copilului tău nu sunt apreciați, sacrificiul tău nu contează!

Vrei planșe pe pereți? Are școala imprimantă? Fă-le. Nu? Nu fi fraier să dai sute de lei din salariul tău ca pereții să nu fie goi.

Există soluții. Putem face ceea ce știm mai bine, că suntem antrenați: hârtii! Liste cu necesar, materiale didactice, consumabile. Cu număr de înregistrare și date apoi în copie părinților. Să meargă ei la primărie să le obțină, pentru că nu e treaba mea ca profesor să fac asta! Nu e treaba mea să mă iau la trântă cu primarul că sala nu e zugrăvită, că nu am markere la tablă și pereții sunt goi.

Mai apoi,

Ia atitudine și nu te lăsa călcat în picioare. Fă reguli și ține-te de ele! Începe cu telefonul personal, pentru care plătești tu abonament sau cartelă, nu școala, nu primăria. Și chiar dacă ar fi telefon de serviciu, nu ești serviciu permanent de urgență, dacă nu există bun simț, pune limite. Nimeni nu are dreptul să te sune când vrea, în orice problemă și să te reclame că nu-i răspunzi! Nu ești la dispoziția părinților decât în orele de consiliere. Pentru orice problemă, avem acum mai toți un mail oficial, cu adresa școlii. Să învețe să scrie. Poate le e util. Și, dacă ești simpatic, trimite-le odată cu răspunsul și corecturile, poate mai învață ceva!

Încetează să le mai dai ocazia să te acuze. Fără flori, fără cadouri. Da, e greu să refuzi un buchet, dar cu cât e mai mare, mai plin, cu atât să te gândești că te vorbește mai mult pe la spate că „ești greu de mulțumit“. Nu o să te îmbogățești cu câteva atenții de 8 Martie și merită să mergi cu fruntea sus. Demnitatea trebuie să ne-o recâștigăm singuri, pas cu pas.

Nu lucra la școală decât cu ce ți se oferă.

Dacă laptopul tău personal se duce pe copcă, nu ți-l înlocuiește nimeni. Dacă școala e din secolul al XV-lea, lucrează ca atunci. Pentru metode moderne, ai nevoie de materiale: coli de flipchart, markere colorate, post-it-uri, lipiciuri și câte și mai câte. Unele și le pot aduce elevii… altele… Totul costă, dar nu trebuie să te coste pe tine, profesorul. Salariul tău e pentru tine și familia ta!

Angajatul de la primărie nu vine cu pixurile de-acasă, asta să ții minte! Iar părintele este dator să îi cumpere copilului cele necesare pentru școală. Nu e problema ta de unde și de ce nu poate. Dacă copilul nu are ce-i trebuie, se numește neglijență, iar dacă îți pasă, ajungi să faci, din nou, hârtii. Există instituții ale statului care cu asta ar trebui să se ocupe, cu copiii neglijați și abandonați în familie. Și știm să facem hârtii, nu-i așa?

În final, fă-ți datoria.

Dar nu uita că ești om. Așa cum lași la ușa clasei problemele de acasă și zâmbești, așa lasă la ușa casei problemele școlii. Ai o viață dincolo de catedră, starea ta de bine e condiționată întâi de fericirea celor dragi. Copiii profesorilor nu vin după vacanțe lăudându-se cu excursii în ținuturi exotice, nu umblă îmbrăcați după ultima modă și nu scot din geantă ultimele gadgeturi. Pentru a nu-i umili și pe ei, așa cum ești tu umilit zi de zi, trebuie să pui limite și să îți ceri drepturile.

Cu siguranță că n-am surprins tot. Însă sistemul acesta muribund nu se va schimba decât după ce i se va pronunța decesul. Încetează să-l mai resuscitezi pe banii tăi, zi de zi. Pragmatismul trebuie să treacă, măcar acum, înaintea vocației.