Inspecții la lecțiile… online

Să vedem, poate e un scenariu ipotetic. Sau poate nu. Am buchisit un pic ultimele texte publicate de minister și e un pic ambiguu cum se vor desfășura, pentru examenele naționale ale profesorilor, unele inspecții „la clasă“… Încă nu sunt foarte sigură, dar am așa un feeling confirmat parțial că … ni se pregătește (încă) ceva. Nu că n-ar fi posibil, nu-i așa? Tehnic orice este posibil, ia să vedem, cine ce oră are, sunăm profesorul pe telefonul de contact să trimită ACUM, dar acum! codul clasei la care are următoarea oră că… va fi inspectat!

Ce-i drept, nu mai poate nimeni să asculte pe la uși să dea buzna exact când trebuie, ca să dea bine la știri… nuuu, acum măcar trebuie să ceară să intre în întâlnire, deci teoretic trebuie să îi dai ok. Eu am încetat să mai fac haz de necaz, la noi e ca la nebuni. Probabil vrem să facem și noi ceva „ce n-au mai făcut alții“, să rupem știrile la BBC, CNN și care or mai fi. Uite, dom’le, ce treabă bună fac profesorii români!! I-am văzut noi, cu ochii noștri, că am făcut captură de ecran!

Ce părere aveți, dacă veți fi confruntați cu o asemenea situație, ca profesor, ca părinte? Ca elev – am întrebat-o pe fiimea, dar reacția ei nu poate fi redată în cuvinte, a spus chestii la care trebuie să pun BIP și nu e frumos să scriu. Acum serios, am înțeles, au pus pe toată lumea „să muncească“, pe unii „să se facă“, că na, așa fac și la oră, timpul trece, leafa merge.

Eu sunt, cum se zice, cu fundul în două luntrii… și profesor, și părinte. Îi judec și pe unii, și pe alții, prin prisma experienței mele, de om care răspunde întâi în fața propriei conștiințe.

Cum să vii tu, profesor, care din martie până acum nu ai întrebat măcar de copii, să faci mofturi, că nu îți place ce platformă folosesc și pentru orele tale să intre pe ce zici tu? Că tu nu poți să faci ore decât la 7.30 (dimineața), așa cum era în orar, și nu negociezi, că tu ai copil mic și nu poți altfel? Cum să începi să ai pretenții să-i apară numele copilului pe ecran fix ca în catalog, n-are inițiala tatălui, nu îl primești la oră? Cât de om ești? Nu te gândești că la toamnă vei privi copiii aceștia în ochi, care vor ști exact cât respect ai tu față de ei, față de munca și datoria ta? Și de data aceasta sunt sigură că nu ei vor pleca privirea! Să nu vii atunci să spui că e obraznic, că te tratează cu indiferență, că te desconsideră… tu ți-ai săpat singur groapa! După faptă și răsplată… vai, câte se vor întoarce ca bumerangul!

Ca părinte, sunt norocoasă. În primul rând că am copii mari. Apoi, că se descurcă. Și că au pe cine să întrebe. Și că au cu ce să intre pe net, slavă Domnului, aici chiar e bine. Și că stăm în zonă cu fibră optică și duce simultan trei conferințe video. Și că am imprimantă, deși cartușul începe să dea semne că se pensionează… Dar sunt părinți disperați, la limită, cu mai mulți copii, care nu știu cum să facă să împartă, ca în proverb, un pai la trei măgari. Nu știu dacă vă amintiți, era demult în folclorul școlii… Gigel, frate-tu de ce nu a venit la școală? – Pentru că e rândul meu azi să port cizmele… Cam așa și acum, de ce ai lipsit? A stat frate-miu la pc, n-am avut loc!

Azi îmi povestea o prietenă că fac lecția la oră fixă pe fluxul (chatul) clasei. Adică profesorul le pune text, ei transcriu în caiet, mai dau o replică, mai scriu ceva… Doamneee… asta e lecție? Chiar așa, să nu ai tu dorința aia de a face mai mult decât să citești ziarul la oră? Căci cam așa seamănă, deschideți la pagina x și conspectați. Pe bune? Doar ca să ne facem că muncim și avem „dovezi“??

Cum nu era destul de dărâmată școala, i-au mai tras una la temelie cu „obligativitatea“ asta. Măcar făceau copiii online lecții până acum cu profesorii care chiar își doreau asta. Acum sunt bieții de ei siliți să înghită toate frustrările celor obligați să muncească.

Și peste toate acesta, mai vii și la inspecție…?

Parcă văd… „Stimate domn profesor X. A picat măgăreața pe dumneavoastră în loteria de la inspectorat, a fost extras câștigător contractul de muncă cu numărul xx/xx. Vă rugăm să ne comunicați codul de acces pentru următoarea lecție live pe care o aveți cu clasa.“

Și… „Stimate domn inspector. Mulțumesc pentru onoarea de a afla că exist. Vă atașez procesul-verbal semnat online de clasa mea prin care părinții nu sunt de acord ca o persoană străină să se uite la copii timp de o oră fără niciun motiv real.“

„Stimate domn profesor. Vă rugăm să ne puneți la dispoziție datele de acces în clasa dumneavoastră online pentru verificarea activității.“

„Stimate domn inspector. Părinții clasei mele nu sunt de acord să răsfoiți dumneavoastră filmele, înregistrările și creațiile copiilor, căci n-ați semnat niciun acord gdpr cu ei.“

Cei care au făcut legea gdpr-ului… cred că râd și curcile de ei acum, căci a luat-o totul razna! În relația cu clasa mea am mers pe bun-simț reciproc și s-au extins cumva regulile din grupul clasei și asupra noii locații virtuale. Ce punem acolo e numai pentru noi. Cred că o singură dată am folosit o aplicație din clasă și am cerut acordul mămicii să folosesc filmulețul. În rest, pun buline pe fețele copiilor, așa mi se pare normal.

Dacă fișe de inspecție la clasă am văzut la viața mea, cam știu ce se urmărește, vă spun sincer că aștept cu nerăbdare să văd ce le mai trece prin cap acum. O singură chestie mi-am amintit-o acum… „profesorul folosește tehnologia în pregătirea lecției“. Se mai pune?

G-Classroom: ce-am mai descoperit

Uite că în curând sunt două luni de când mă străduiesc să fac din clasa online ceva ce să aducă a proces de învățare. Fiecare zi a fost o provocare, de multe ori să găsesc căi mai simple de a rezolva cerințe cronofage, sau de a mai aduce un strop de noutate.

Corectarea temelor

În varianta de Class pe care o am eu pe consola G-Suite, corectarea temelor, atunci când sosesc într-o variantă acceptabilă de fișier (nu merge cu pdf, de exemplu), e relativ simplă. Am posibilitatea de a edita și bifez, dacă este cazul, răspunsurile, sau tai la nevoie. Nu am atâta precizie cât să „îndrept“ semnele grafice, chiar și cu pen-ul, dar tot e ceva.

Ajutam o colegă cu setarea clasei și, numai bine, când au început să sosească primele teme și încerc să le corectez, ia opțiunea de unde nu e. În varianta de utilizare a aplicației pe contul personal nu este disponibilă. Pentru o secundă am paralizat, căci la această problemă nu mă gândisem. Însă…

Tot ceea ce lucrezi în classroom și urcă copiii se salvează în contul de drive al profesorului. Google Drive oferă opțiunea de sincronizare a contului pe calculator, un fel de dropbox dacă sunteți familiarizați cu aplicația. Așadar i-am sincronizat contul și undeva pe calculator are un folder G:\My Drive\Classroom\Clasa (cum se cheamă), în care găsești așezate frumos pe teme tot ceea ce s-a urcat. Eu l-am descoperit când am vrut să fac cu copiii „turul galeriei“ după o temă la arte și nu aveam chef să stau să salvez din G-Class poză cu poză, voiam ceva să mi le pună repede pe toate la un loc.

I-am arătat cum să intre (un shortcut pe desktop e de mare ajutor), le deschide în Paint, le corectează, apoi se sincronizează automat cu platforma și când intră din nou în G-Class, îi apar la teme corectate. Doar le adaugă feedback și le trimite punctajul.

Apropo de punctaj, Am observat că poți să dai și „mai mult“ decât ai stabilit, așa că le-am inventat bonusuri. De exemplu, fișa cu semne grafice este decorată cu desene de colorat. Sunt opționale. Dacă pentru fișă au un număr de puncte, stabilesc și bonusul, așa că poți lua 5/3. Pentru că am început să lucrăm pe organizarea datelor în tabele, i-am provocat să își noteze, într-un excel online, făcut de mine și multiplicat ca temă pentru ei (Google Sheets), ce puncte primesc. Concluziile le trag prin iunie, să vedem dacă și cât a folosit acest sistem.

Întâlnirile live

Am observat cu această ocazie că G-Suite a introdus posibilitatea de a genera un link de întâlnire pentru clasă, care apare în antet și poate fi accesat simplu de toți elevii. Pentru cei care au adrese create pe domeniul școlii, acest link este vizibil și funcțional. Însă… pentru cei care au intrat cu adresa proprie, nu. (Opțiunea nu este disponibilă pe conturile personale).

Cu aceste întâlniri e o întreagă distracție. Dacă le programez și invit „clasa“, am surpriza ca terminalul la care stă copilul să aibă altă adresă de mail instalată decât cea cu care părintele intră pe clasă, așa că am o listă paralelă de adrese, să îi invit separat și pe pitici. Am deja vreo cinci care se descurcă să intre singuri și mă mai ciupesc ca să nu visez cu ochii deschiși că voi putea să aplic flipped-classroom în învățarea de zi cu zi. Mă încurajez și îmi spun că măcar cu unii voi avea șansa.

Dar a mai apărut o problemă, deși copilul se descurca relativ, invitațiile de pe mail, linkurile noi, părinții la serviciu, îi împiedicau. Am testat săptămâna aceasta – să vedem cum merge, o pagină online în care am pus butoane pentru accesul la întâlnire (.html, o editez eu la nevoie). Copilul are un shortcut pe ecran, intră pe pagină, dă click… desenele folosite sunt aceleași pe care ei le-au avut de colorat pentru separatoarele din portofoliu, la diferite discipline (exceptând religia, unde am căutat ceva asemănător, căci pe aceasta nu am comandat-o). M-a ajutat Manu, care a acceptat să mi le facă, după descriere, pentru a alcătui orarul cu pictograme (proiect care, spre rușinea mea, nu a mai fost gata chiar la începutul anului și m-am adaptat din mers).

Deocamdată testez proiectul, dacă am feedback pozitiv, îl extind și pentru ceilalți copii care nu au de ales și trebuie să se descurce singuri.

Problema feedbackului

Ce nu mi-a plăcut la școala online e că nu pot ține, de fapt, copiii online să evaluez ceea ce am făcut. Oricât de binevoitori sunt părinții și își doresc să îmi dea feedback după o activitate (dacă i-a plăcut, cât de concentrat a fost, cum a reacționat etc.) ceea ce ajungea la mine nu îmi era suficient. Când am văzut săptămâna trecută că în fișa postului vom avea „conceperea de metode de evaluare“ mi-a ieșit cafeaua pe nas, că tocmai luasem o înghițitură. Cum să evaluezi la comunicare? Citire? Așa că am mai testat ceva. Ca o paranteză, mă simt ca cei care caută tratamente și vaccin pentru covid, prin încercare și eroare.

Am riscat cu o temă de „povestire după imagini“, dar un pic mai alfel, de fapt o inventare de poveste folosind imaginile. Le-am ales patru, să le combine cum consideră și să se înregistreze audio spunând povestea, așa cum doresc. Nu vă pot spune ce a ieșit, am râs cu lacrimi, poveștile sunt delicioase, pline de umor, suspans și întâmplări la care nu te-ai gândit. Un brainstorming veritabil, spune ce îți trece prin cap, nu există variantă corectă sau greșită! Le voi salva frumos, cu nume și prenume, le pun la păstrat pentru cutiuța cu amintiri din clasa a IV-a. Peste patru ani, pe vremea aceasta, când vom face AMR pentru despărțire, le voi scoate și le vom asculta împreună. Să sperăm că vor fi din „vacanța de covid“ și nu „prima vacanță de covid“.

Ideea cu înregistrările a fost adaptată de colega mea pentru clasa întâi la citirea lecției. La poza paginii din caiet cu tema scrisă este acum atașată și înregistrarea cu lectura. În sfârșit „citește acasă lecția cu voce tare cuiva din familie“ se întâmplă cu adevărat pentru unii copii, care soseau la școală a doua zi fără să fi aruncat măcar o dată ochii pe textul nou studiat.

Altfel… sunt bine. Mă adaptez din mers, învăț în fiecare zi câte ceva nou, mă bucur că am aflat de la colege cum să fac să văd pe Google Meet copiii așa cum îi văd cei care folosesc Zoom (am instalat în Crome extensia Google Meet Grid View), mă ajută și părinții cu feedback și se ajută între ei când întâmpinăm o problemă. Știu că nu le putem rezolva pe toate, dar am ajutat ori de câte ori am fost întrebată și am știut. Dacă vrei e imposibil ca întrebând să nu găsești o soluție. Ceva ce nu poți face e doar ceva ce nu știi încă cum se poate rezolva.

Nu mă simt bine însă de câte ori mai aterizează câte o hârtie de la inspectorat (ce liniște era înainte de vacanță!) și văd că oamenii aceștia nu vor să treacă în epoca internetului, sunt lucruri pe care le cer, statistici, pe care le fac ca acum 100 de ani, cu tabele pe hârtie (în word). Ai acum atâtea unelte care nu numai că sunt rapide, dar îți mai fac și 3/4 din muncă… Noi de două luni am învățat atâtea, ei nu pot găsi un om care să gândească și să învețe Google Forms…

Noi muncim, nu gândim!

Tocmai mi-a sărit tensiunea de nervi. Probabil așa reacționăm la fiecare nouă hârtie care vine într-o perioadă tensionată, în care bâjbâi cu dorința sinceră de a face lucrurile cât mai bine. Tocmai citesc un comunicat în care subiectul era unul atrăgător, ținând cont și de pasiunea mea pentru istorie. Înțeleg că instituțiile de cultură fac parteneriate cu inspectoratele, că inspectoratele au acces, prin unități, direct la oamenii interesați. Așa că… de ce să nu sprijini o inițiativă dacă tot ce trebuie să faci e să dai un comunicat?

Dar…

La noi comunicatele se scriu pe calculator, se printează, se scanează semnate, și se trimit oamenilor pdf scanat. Așadar, la nivel de inspectorat, nu au auzit de „Inserează imagine” (poți scana ștampila cu semnătura, o adaugi mereu), „Print as PDF” și în acest moment destinatarul primește un document pdf cu text, cu linkuri active, astfel încât informația e la un click distanță, așa cum ar trebui. Nici nu mai îndrăznesc să pomenesc de semnătură electronică…

Cum, Doamne, să dai să se copieze de mână un asemenea link, caractere alfa-numerice, case-sensitive (adică litere mari, litere mici)? Cine se poate concentra să facă acest lucru, că pe mine mă termină și să scriu singură numărul de cont IBAN când e nevoie de el, și măcar acesta are spațiu din patru în patru cifre, să îl scrii/verifici mai ușor.

Ca să nu mai zic că, în Google Forms (Formulare/Chestionare), când alegi opțiunea de trimitere a linkului pentru completare, te și întreabă, pe rândul următor, dacă îl „scurtezi”. De bun simț, la zece caractere, să nu o ia razna destinatarul. Totuși, am chemat-o pe Iris și mi-a dictat literele și semnele, timp de 1 minut. A rezultat https://docs.google.com/forms/d/e/1FaIpQLSeBY1lxFrs-wt34DeuhR5UNioPcSiCdi_mDpzFduJkx5a7s9w/viewform?vc=0&c=0&w=1 , puteți da click să vedeți ce. Sincer vă spun, nu pot să îl urmăresc să verific, am încercat de două ori, mi se pare corect, dar… după cum vedeți, nu e nimic acolo.

Dacă aș putea, l-aș pune în fața ecranului, cu comunicatul deschis, pe domnul care a semnat, și să îmi arate dânsul cum se intră. A încercat măcar să se pună în papucii noștri? Căci noi, aici, la nivelul de jos, așa încercăm, să ne imaginăm și ce face elevul cu ce îi trimitem noi.

Așadar, de ce să stresezi niște oameni să facă „ceva“ fără finalitate?? Ca să țipi apoi că nimeni nu face, nimeni nu se implică??

Nu puteai să dai un link către pagina inspectoratului, unde un IT-ist isteț să creeze o pagină de știri, în care să pună cele cinci rânduri ale comunicatului, cu un link funcțional? Și dacă vede că linkul nu merge, să verifice la expeditor, în acest caz, MNIR?

Să nu ne mai facem că muncim și să ne folosim și capul în această perioadă… !!!

liveschool profesor acasa

Un nebun aruncă o piatra în baltă…

… și zece înțelepți n-o pot scoate!

Cam aceasta este morala acestei săptămâni heirupiste la nivel de minister al educației din minunata noastră țară. Țărișoara noastră, în care toate sunt la superlativ! În „prima zi de școală“ ne-a lovit pe toți ordinul de ministru care decreta: gata cu joaca, de acum totul e obligatoriu, vrei-nu vrei, mergi la școală. Eu nu mai am putere să plâng, simt că nu m-aș liniști, de fapt aș consuma niște energie de care avem nevoie să #rezist.

Am crescut într-o comună ca multe altele de la noi, dar înainte de ’89, cât am locuit acolo, erau două școli primare, una avea și gimnaziu, ba chiar până la clasa a X-a, cu două rânduri de clase. Nu aveai voie să lași repetenți, școleai tot satul. Ca prin multe sate, frecvența la școală era proporțională cu comunitatea căreia îi aparțineai. Cu cât mergeai mai mult spre minorități, cu atât dădeai mai rar prin bancă. Totuși, nu puteai să raportezi la partid că nu vin la școală, trebuia să „se facă ceva“. Și se făcea comisie de la școală, diriginții cu lista de absenți și adrese, directorul, milițianul, și mergeau din casă în casă să îi scoată de sub pat, de sub plapumă, să îi „motiveze“ eficient și să-i aducă în bancă. Îmi amintesc entuziasmul părinților mei când mergeau în astfel de expediții, dar și savuroasele povești de după. Pentru că aceste aventuri se lăsau, bineînțeles, cu tot felul de ocări, din acelea de ai frigiderul plin tot anul cu cărniță, înțelegeți voi.

Când am văzut fabulosul ordin 4135 fix la aceste scene m-am gândit. Vor-nu vor, trebuie să fie prezenți la școală. Doar că acum n-ai ce să-i faci, dacă nu are cu ce, nu are. Și dacă îi dai, nu știe să folosească. Chiar cred oamenii ăștia că, dacă n-a pus mâna în viața lui pe o tabletă, un copil se va descurca fără să fie cineva lângă el să îi arate?? Dacă și noțiunile de engleză sunt firave, e un coșmar. Numai cine nu a învățat vreodată pe altul să lucreze la calculator nu știe ce înseamnă și câte întrebări pot apărea.

Dacă părinții au apucat cât de cât să protesteze, cred că urmează, sincer, să se răscoale, mai ales cei care au doi sau mai mulți copii și posibilități medii sau reduse. Toată lumea vrea ore, intervalele se suprapun, aparatura e insuficientă, primele trei zile de școală, atât cât am luat pulsul prietenilor cu copii, au fost un coșmar. Dacă aș putea, aș pune-o pe doamna ministru la un „schimb de mame“ câteva zile cu una din prietenele mele, profesoară cu 4 copii. Nu cred că poate face nici măcar un efort de imaginație să pună pe hârtie programul zilnic! (De câte ori îmi e greu, mă gândesc la tine, draga mea! Eu n-am motive să mă plâng!)

Piatra scufundată

Obligatoriu sau nu, ca profesor tot aia e. De când am intrat în carantină am fost convinsă că e pe termen lung și, după o săptămână de „consolidări“ am trecut la treabă. Sunt ușor în urmă cu planificarea mea de la începutul anului, dar nu îmi fac probleme, recuperez. Așa cum fac și la școală, unde mă țin cu dinții de orar, contrar obiceiurilor de a sări peste anumite discipline la ciclul primar, așa am făcut și online, trei – patru activități pe zi, cu propuneri opționale pentru cei care își doresc mai mult. Da, sunt copii care simt o plăcere deosebită să rezolve, să coloreze, aceasta e satisfacția lor. Dacă la școală era de multe ori o dorință să lucrez diferențiat, online mi-a ieșit.

Însă „obligatoriu“ a însemnat că, pe lângă activitatea mea normală, ministerul vrea dovezi, hârtii (virtuale, ce-i drept), evidențe… Nu mi-e greu să mut din planificare temele într-o condică cu copy/paste, să fac alt tabel, să scriu câți au fost prezenți la o activitate într-o zi. Dar pentru alții este, căci ochii nu merg așa ușor de la ecran la taste, ochelarii te obosesc să schimbi focusul atât de repede, abilitatea de a lucra cu programe diverse e limitată. Din punctul acesta de vedere, „comisia de tăiat hârtii” ar putea înceta să existe, nu își mai are sensul.

Însă mă gândesc că, dacă noi, profesorii, facem aceste evidențe în word, le trimitem directorilor, care stau și primesc, de la o școală mare ca a mea, cu 72 de clase, tot weekendul centralizează, ca să trimită luni la minister, de unde să se anunțe cu pompă mare pe tv 75% prezență online. Și niște zeci de mii de oameni au muncit inutil acasă două zile… Și o să fie destui să spună că „își primesc salariul”, sunt plătiți pentru asta, să nu mai comenteze! Să nu uităm că suntem profesori, nu operatori pe calculator!

Am auzit pe mulți spunând că profesorii ar trebui să protesteze. Cum să protestezi, cât timp îți iei salariul?! Te faci frate cu dracul să treci puntea. Ceea ce hotărăște ministerul să ne pună în spate, folosindu-ne bunurile personale, nu mai este bătaie de joc. Este un abuz. De abuzuri ar trebui să se ocupe sindicatele, dar în învățământ… nu știu ce fac. Mă aștept la ieșiri în masă din sindicat după revenirea la școală, măcar dacă tot suntem la mâna „patronului“, să ucidem și speranța că ne va cere cineva drepturile vreodată.

Ar fi o soluție să spună ca profesorii să se întoarcă la școală, să țină lecțiile de acolo. E o glumă foarte bună, ei știu mai bine de ce nu o spun. Pentru că nici școlile nu au cu ce… Foarte mulți mergem și la școală cu calculatoarele personale… Calculatorul meu din clasă e unul vechi. Anul trecut, când făceam petrecere și un părinte lega boxa la el, m-a întrebat cum mă descurc cu râșnița asta la lecții… Am de ales? Atât am putut să duc eu de acasă. Doar nu era să îl duc pe cel nou! Proiectorul e al părinților, la fel și imprimanta. Primăria a montat… prize!! Prelungitorul e de-acasă, normal, la fel ca și stick-ul de net cu care mă chinui în fiecare zi, căci abia merge netul – zonă de București cu acoperire proastă la digi, ce să fac… Stick plătit, normal, tot din buzunarul meu, că doar nu poți face cerere să îți dea de la primărie, nu? De la școală nu cred că aș putea face vreo lecție video, căci nu am net prin fibră optică, cum e acasă…

Și, în aceste condiții, ceri tu, minister, lecții… Ca să pot ține o lecție simplă, am nevoie de două ecrane. Pe unul țin copiii, să îi văd când ridică mâna, să le citesc, dacă pot, pe față, nedumerirea. Pe celălalt monitor rulez prezentarea pe care le-o arăt cu sharescreen. Luna trecută am descoperit că pot scrie pe ea în timp ce prezint. Nu știam, că nu am avut nevoie până acum. La școală folosesc prezentările gata animate. Nevoia te învață cea mai bună lecție!

liveschool profesor acasa

Dar, ca să scriu, am nevoie de tableta grafică, cu mouse-ul nu pot (sau nu pot să le arăt așa ceva copiilor, ca model). Și așa ies niște litere și cifre chinuite… Camera video externă e moft, căci cea de la laptop e slabă rău, și m-am gândit că, la un moment dat, dacă voi putea ține lecții de la atelier, să pot să pun o cameră care să prindă tabla… Laptopul nu a fost „decât“ vreo câteva mii de lei, dar așa e când nu vrei să îți iei logan în domeniu, tableta și ea vreo câteva sute, nu mai vorbim de softuri și alte povești românești…

Supraviețuiesc, deși nu e ușor, dar câți pot, realistic vorbind, să facă asta?? Eu zic să lăsăm piatra aceea pe fundul lacului, să o scoată cine a aruncat-o, decât să murim înecați în misiune imposibilă. Facem ce e omenește posibil, cu ceea ce avem, ne gândim de două ori și cheia nu e să te compari mereu cu ce fac alții (doar să înveți de la ei), ci să faci tu mâine mai bine decât ai făcut azi.

Să mă reîntorc la școală… să nu mă reîntorc…

Circulă (iar) variante despre reîntoarcerea la școală și unele ar candida cu succes pentru rubrica „Un zâmbet pe 16mm“, dacă ar mai fi de actualitate. Adică (tot) mi se pare incredibil cum nici în al 13-lea ceas cei care se fac că ne conduc nu vor să recunoască realitatea din școala românească: nu suntem capabili să deschidem în siguranță! Putem deschide doar din inconștiență… ca să nu-i zic din prostie.

Sunt însă câteva probleme care se pot rezolva și românește, fără să ne batem cu pumnul în piept că suntem minunați. În străinătate s-ar numi fraudă, dar dacă noi atât putem…

Clasele terminale

Reîntoarcerea copiilor de clasa a opta și a douăsprezecea la școală seamănă cu imaginea câinelui care se învârte în jurul cozii. Dacă se întorc și se îmbolnăvesc, ratează examenul. Dacă aleg și nu se întorc, nu li se încheie situația și nu pot intra în examen. Oricum o dai, tot nu pică bine…

Întâi să meargă la școală profesorii, o săptămână. Clasele sunt libere, distanțare socială câtă vrei. Să ia la puricat cataloagele, să facă un efort de memorie, să vadă cine are deja două note, cine nu, să comunice cu clasa și să ia o decizie. Hai să fim serioși, cine nu a trecut măcar o dată prin „Gigeluș, ai un 7. Ți-l dublez sau te ascult?“ Acum ne-am găsit să fim corecți? Faci situația, le-o comunici copiilor și cine e nemulțumit sau nu are ce dubla să vină la școală în ziua X, ora Y, pentru rezolvarea situației la disciplina ta… 15 discipline, în 3-4 zile terminăm. Dacă te ambiționezi nițel, dublezi și media de pe primul semestru.

Normal că onor ministerul nu va aproba în veci oficial astfel de practici. Dar cum le tolerează de atâția zeci de ani, incapabil să reformeze eficient sistemul, să plutească în continuare pe norișorii roz, să viseze unicorni și să închidem anul acesta cum o fi, dar sănătoși!

Alte clase…

La alte clase se poate aplica cu succes aceeași rețetă. Chemați și ei pe rând, ca să nu se aglomereze sălile, azi a cincea, mâine a șasea, mai un proiect, mai un desen și un referat și, dacă vrei, poți. Stau 10 în clasa asta la geografie, 7 dincolo la istorie, și tot așa, până toată lumea are mediile cu roșu trecute în carnet.

La cei mici e chiar mai ușor, oricum la ei moda cu „Fb pe linie“ poate continua. Și cum media de pe semestrul al doilea e și media anuală, tot poporul o să fie în extaz, ca niciodată. Sau dublezi media de pe primul semestru, ca să fie mai aproape de realitate, ori o poți mări, dacă ai constatat o evoluție pozitivă în lunile de școală de la începutul anului sau, cine știe, s-a remarcat printr-un efort deosebit la activitățile online. Oricum, poți lua o decizie care să nu implice riscuri inutile pentru copii. În fond, îi ai și anul viitor, recuperezi din mers sau, după o practică iarăși bine înrădăcinată, în orele de arte și muzică…

Dilemă:

De ce se reîntoarce la școală clasa pregătitoare? Ce are de încheiat?? Doar de dragul de a plimba inutil niște copii? Oricum au făcut bună parte din alfabet, oricum îl reiau în clasa întâi, la matematică au ajuns sigur până la 20 și oricum până la 31 era forțat, mai bine mergi direct până la 100, tot în clasa întâi. Ceea ce pierd cu adevărat la capitolul rutine și adaptare nu vor recupera în niciun caz la doi metri unul de altul și cu cineva pe capul lor să nu se atingă și la toate să se adauge regulile pe care, cu siguranță, nu le pot respecta la 6-7 ani.

Și ca să fie cu totul inutil, imaginați-vă piticii aceștia, la 30 și ceva de grade, în săli fără aer condiționat, vara, încercând să… facă lecții! Să stai cuminte pe scaun, să nu te joci, să fii atent, când picăturile se scurg una după alta pe spate, pe burtă, pe față. Dacă mai au și măști, e perfect! Ce joc amuzant: să poți imita tot felul de păsărele și să nu vadă doamna cine „face“, nu? Dar ține orice copil mic în căldură, cu un grad ridicat de disconfort, și cere-i să-și facă „datoria“. Ți-ai găsit!

Realitatea…

Realitatea e că, dacă vrei, poți. Poți închide anul închizând ochii. La ce dezastru e în învățământul românesc, ne-a găsit tocmai acum să ne consultăm conștiința.

Realitatea e că trebuie să organizăm evaluarea națională, e exclus să dai de-acasă. E un examen cu o miză atât de mare încât la un popor așa needucat ca al nostru și lipsit de valori, să vorbești despre corectitudine e… de râsul curcilor. Cam la fel și cu bacalaureatul.

Revenind la curățenie & dezinfecție, nu avem suficient personal auxiliar; în ianuarie și februarie ștergeam eu băncile dimineața, cu cif adus de-acasă; nu are cine să spele toaletele, darămite să dezinfecteze toată școala de câteva ori pe zi… Măști vom avea, probabil câte una de persoană pentru toată perioada. Adică, așa cum am primit un săpun lichid abia în semestrul al II-lea, vom primi o cutie de măști în cancelarie. Își va lua fiecare câte una, poate două, cu care va trebui să ne descurcăm cât o dura școala. Că… ni s-a dat, nu? Și dacă nu ne convine, să ne cumpăram singuri. Care drepturile angajaților? Că tu, angajator, trebuie să îmi pui la dispoziție tot ce e necesar ca să îmi fac treaba? Așa cum venim de-acasă cu materiale, suntem destul de fraieri să o facem în continuare. Dar avem curajul să nu ne ducem la ore dacă nu găsim în școală măști și dezinfectant? Să nu intrăm dacă nu e iz de clor? Părinții au curaj să își ia copiii acasă sau disperarea îi va face să îi lase, în orice condiții?

Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri!

100 zile de scoala

100 de zile de… școală

Dacă era ceva ce mi-a atras atenția în programa de clasa pregătitoare erau activitățile care să marcheze 100 de zile de școală. Ok, alții pe afară o fac. Și dacă tot am importat atâtea sărbători – vezi Valentine’s Day – ce mare scofală că mai importăm una. Dar… ce n-am înțeles e de ce să mă dau peste cap cu cele 100 dacă piticii mei abia învățaseră să numere până la 10?! Poate în clasa întâi merită o atenție mai deosebită, măcar știm ce e cu suta asta. Dar acum…

Una peste alta, cele 100 de zile de școală au picat în săptămâna altfel. Aveam deja programul stabilit când mi-am dat seama, așa că a organiza ceva „special“ nu prea mai intra în calcul. Până într-o seară, cu câteva zile înainte, când mi-a venit ideea: luni, în prima zi, a 100-a cu pricina, urma să confecționăm cu copiii o cărticică. Nu prea găseam strategia cea mai potrivită de a-i face să își aștepte rândul frumos și preferabil într-o liniște relativă (noțiuni complet străine alor mei). Mi-am dat seama că aș putea să pregătesc deja paginile cărțuliei pe care o voiam inițial albă, să o deseneze ei, cu mai multe jocuri. În engleză netul e plin de materiale pentru a celebra aceste 100 de zile, m-am apucat așadar să adaptez idei, să machetez pe pagină, așa încât să îi țin ocupați în bancă, dar și să se potrivească cât de cât cu lecțiile pe care noi le parcursesem până atunci.

Planul a funcționat de milioane. La prima oră printam la școală câte 20 de exemplare din fiecare pagină și când să ne apucăm de treabă le aveam toate teanc. Le-am spus că ne vom purta un pic ca în Evul Mediu, când cărțile se făceau manual. Acum, de exemplu, sortarea paginilor și aproape tot procesul e făcut de mașini. Deocamdată ne vom așeza frumos în rând, fiecare trece pe la cele cinci teancuri de foi, ia câte una și le așază apoi pe toate în ordine crescătoare în bancă. Tăticul care a ținut atelierul și a venit cu toate aparatele și materialele de tăiat/capsat/copertat le-a arătat întâi tuturor etapele și am trecut la lucrul cu fiecare copil. Numeam pe cineva care își lua toate filele și mergea la asamblat, venea de acolo cu cărticica gata și continua rezolvările. Am reușit, la foc continuu, o oră și jumătate, să le facem pe toate, dar nu a fost ușor deloc.

În schimb am fost mulțumită că le-au plăcut jocurile, chiar dacă mi s-a atras discret atenția că „seamănă a matematică“, asta până au dat și de cele care „semănau a română“. Au plecat cu ele acasă și nu știu cum au sfârșit, terminate, toate cele zece, doar ce am mai apucat să fotografiez câteva. Însă mă gândesc ca pentru anul viitor să pregătesc mai din timp o revistă pentru ei și poate și niște jocuri mai amuzante, dacă vom reuși să ajungem la un modus vivendi civilizat.

100 zile de scoala

Mi-am amintit acum de cărticică când făceam o socoteală a zilelor pe care le-am petrecut deja în casă, fără să ieșim. Poate că ar trebui să pregătim ceva special și pentru 100 de zile de carantină… asta dacă ne apucă cumva 18 iunie în casă… 🙁 Sau, cine știe, 100 de zile de școală online, ar fi într-adevăr un unicat, nu?

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontane obținute prin îndoire și presare

Zilele dedicate insectelor nu aveau cum să rateze și realizarea unui fluture cu aripi (aproape) identice. În ziua în care am hotărât tema m-am apucat să caut pe net un filmuleț care să explice exact ce au de făcut, însă după câteva încercări și timp pierdut m-am enervat. Ba nu se vedea bine, ba nu era ce căutam eu, așa că am chemat-o pe Iris să îmi dea o mână de ajutor. Acuarelele mele erau la atelier, noroc că, întâmplător, ale ei erau acasă. Cu un entuziasm fantastic – se vede din film cam unde era nivelul chefului ei de pictură la ora aceea târzie, a executat întocmai instrucțiunile din punct de vedere al tehnicii.

N-am comentat, căci nu mă apucam să caut calul la dinți, dar tot ea a venit cu observațiile: Lasă, mai bine că nu e prea frumos. Copiii înțeleg ce au de făcut și al lor sigur va arăta mai bine! Așa se vor simți minunat! Ei sunt oarecum obișnuiți să le arăt un film cu ce urmează să facem, de multe ori la școală procedez la fel pentru etapa de demonstrație în lecțiile de arte. Le arăt imaginile, comentăm, îl revedem, ne apucăm de lucru în timp ce filmul rulează, astfel încât cine simte nevoia să revadă instrucțiunile, sau nu mai știe cum să continue de-acolo de unde a rămas, se poate uita oricând.

Cert e că Iris a avut dreptate. Ceea ce au reușit copiii mei e cu adevărat impresionant.

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Fluture: forme spontate obținute prin îndoire și presare

Mai mult, am apreciat foarte mult acolo unde nu existau acuarele și s-a improvizat cu diverse materiale cremoase de prin bucătărie, cum ar fi ketchup și muștar. Până la urmă, creația este unicat. Scopul era obținerea de forme spontane, nu? Care, privite în ansamblu, să creeze impresia unui fluture. A îndoit coala pe jumătate, a presat, qed.

Am ajuns la concluzia că această perioadă ne va pune în situații noi, de a căuta soluții alternative pentru provocările pe care le primim. Sigur, calea cea mai ușoară e întotdeauna cea indicată în rețetă. Dar… dacă nu ai, ce faci? Te lași păgubaș sau cauți o soluție? Înveți că soluția unei probleme nu este neapărat să dai fuga la magazin și să cumperi un anumit obiect. poți improviza, poți recicla, poți căuta o altă cale. Am mai avut teme: să confecționezi o tobă dintr-o conservă și un balon (balonul a fost înlocuit cu o pungă bine întinsă), să construiască o morișcă (suportul a fost o antenă telescopică).

Cred că vom câștiga și la capitolul autocontrol. Dacă nu se poate acum, înveți să îți amâni sau anulezi plăcerile. Parcă prea aveam totul la dispoziție, când și cum vrei noi, prea ne obișnuisem că lumea se învârte în jurul nostru.

ciclul de viata al unui fluture

Ciclul de viață al unui fluture

Una dintre multele lecții online pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni a fost și cea despre ciclul de viață al unui fluture. Aveam deja la activ insectele, la modul general, văzuseră un model și am profitat că Ema desenase deja ciclul de viață al unei buburuze pentru a le explica mai ușor copiilor ce le cer.

La cei mici e un pic derutantă disciplina aceasta integrată, matematică și explorarea mediului. Am decis ca acolo unde integrarea este naturală, să o fac, dar unde ar ieși mai mult o ciorbă și copiii ar fi derutați, mai bine nu. De exemplu, Pe o frunză se află 5 omizi și pe o alta 7. Câte omizi sunt pe frunze? mi se pare mai mult o integrare de fațadă. Mai interesant ar fi o problemă de genul acesta: Un fluture depune 1000 de ouă. Jumătate dintre acestea ajung să eclozeze. Supraviețuiesc păsărilor un sfert dintre omizi. Cele rămase își formează un cocon, dar doar jumătate dintre pupe se transformă în fluturi. Desenați ciclul de viață descris în problemă și calculați pentru fiecare etapă numărul de indivizi.

Însă la cei mici… nu prea poți să faci așa ceva. Noroc că netul e plin de soluții. Deși am găsit multe, mi-a plăcut cum este prezentat filmul de mai jos. Fiind în engleză, m-am străduit un pic și l-am dat copiilor tradus.

După exemplul Emei cu buburuza, au desenat și ei și, ținând cont de cei 6-7 ani pe care îi au, consider că s-au descurcat fantastic:

Un exemplu tare fain, dar pe care l-am descoperit târziu, a fost cel de mai jos, dar nici eu nu aveam prin casă toate aceste tipuri de paste și nu am exagerat. Cum însă ne vom mai întâlni cu ciclurile de viață și în alte clase, îl păstrez ca idee de rezervă. În anii trecuți descoperisem aici materiale pentru ciclurile de viață la mai toate viețuitoarele. Le-am făcut cu seria trecută, le-au colorat în perechi, le-au tradus singuri, cu telefoanele, am făcut expoziție cu planșele rezultate și fiecare a avut apoi de studiat celelalte viețuitoare.

Dacă văd un „plus“ al școlii de acasă e că fiecare copil primește tot timpul de care are nevoie pentru a finaliza un proiect. La școală sunt sigură că, în cele câteva zeci de minute la dispoziție, nu aș fi putut vedea, terminate, minunatele lor desene.

Cred că, dincolo de munca enormă pe care o depunem, părinți și profesori, trebuie să ne obișnuim să vedem și partea plină a paharului, chiar dacă vorbim doar de câteva picături.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

cuvinte calculator

Copiii mici și deprinderile digitale

De când lucrez online cu piticii mei am constatat că există câteva inconveniente. Cel mai jalnic stau la capitolul feedback. Chiar dacă lucrăm live uneori, este destul de greu să îmi dau seama ce poate cu adevărat copilul pentru că… e mai ceva ca la teatru, cu sufleor profesionist, care îi spune ce trebuie să răspundă. Eu am răbdare, așa, ca la clasă, de câte ori le vine rândul, ca fiecare să citească pe litere. Eu nu mă grăbesc. Nu știu de ce piticul ar trebui să răspundă instant la ceea ce are de făcut, cum ar fi un cuvânt de citit de pe ecranul pe care eu îl partajez cu ei… Sau, dacă cer să formuleze o propoziție cu acel cuvânt, de ce trebuie să fie ideea părintelui mai bună decât a lui?

Așa e când copiii sunt mici și nu pot face mai nimic fără cineva în umbra lor. Cel puțin acum mi-aș fi dorit să am o generație mai mare, să fim „doar noi“, așa cum văd la copiii mei. Când ei au ore live, mi se interzice complet să intru în cameră, nici nu știți ce-am pățit pentru poza aceea furată în timpul orei de mate, chiar dacă e de la spate!

Am trecut și peste aceasta și m-am gândit cum să fac să le dau ceva mai „de calculator“ copiilor. Cum ar fi, de exemplu, să scrie cuvinte pe ecran. Dar mă lovesc de altă problemă: trebuie să cunoască tastele. Aș putea să le dau quizz-uri cu imagini, ei să scrie ce reprezintă, sau să le dau cuvinte scrise cu literele mici de tipar și ei să le transcrie cu cele mari, pe care le văd pe taste. Însă cum ei cu siguranță nu au scris mesaje pe telefon sau la calculator, nu sunt deloc familiarizați cu tastatura.

Apoi, mai e o problemă: câți au tastatură românească? Aceea pe care apare Ș, Ț, Ă, Î, Â ? Aici am nevoie de ajutor de la părinți, să lipească pe taste niște etichete mici cu literele. Nici nu îmi trece prin cap să pornesc cu ei scriind fără diacritice, am mai avut seria trecută un copil care scria așa și am avut de tras, nu glumă. Dar să presupunem că o lămurim și pe aceasta…

Ca să căpătăm ceva deprindere în a căuta literele pe tastatură, am pregătit o fișă de lucru. Pentru ai mei, mici, indicațiile vor fi să scrie cu litere de tipar între liniile continue ale liniaturii, apoi să coloreze tastele pe care ar trebui să apese ca să scrie cuvântul pe calculator. Copiii mai mari pot folosi liniatura pentru a scrie literele de mână. Fișierul conține și o pagină fără poze, o puteți folosi pentru a scrie, la alegere, orice cuvinte doriți să exerseze.

După ce se obișnuiește cu așezarea literelor, puteți să le scrieți direct pe calculator. Trebuie doar să îi mai arătați câteva taste:

  • rând nou – Enter
  • șterge – Backspace
  • spațiu – Space
  • scrie numai cu litere mari – Caps Lock 
  • scrie o literă mare – Shift+Litera

Când va ajunge să aibă nevoie și de semne, puteți trece la a doua lecție de operare a calculatorului.

Să mai spun cât de mult mi-aș dori să am cu ce să fac acel opțional de informatică pentru clasele primare ? Dar nu să căutăm unde e butonul de power pe un calculator desenat, ci să învățăm efectiv să folosim calculatorul pentru ceea ce avem de lucru la școală: teme, proiecte, prezentări.

cuvinte calculator

În încheiere, reiau rugămintea pe care am notat-o și pe materialul oferit gratuit: nu distribuiți pdf-ul nicăieri pe internet, îl salvați pentru utilizare personală. Dacă doriți să îl recomandați cuiva, dați share acestui articol. Respectați în acest mod drepturile de autor, dar și munca mea (deloc puțină!)

Dacă aveți nevoie de material în altă formă sau cu modificări, vă rog să reveniți cu un mesaj la acest articol.