Decolorare – desen de iarnă

Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de unde știu despre o anumită tehnică și răspunsul „de la grădiniță“ a uimit de multe ori. Prietenii erau curioși ce grădiniță am putut să fac eu în perioada comunistă, când era clar că în niciun caz nu am mers la privat. Și uimirea creștea când le spuneam că am mers la o grădiniță dintr-un sat nu foarte departe de București. Deși timpurile în care dețineam calitatea de șoim al patriei sunt unele de tristă amintire (curentul se oprea, pâinea venea o dată pe săptămână, carnea se procura greu și aveai noroc dacă prindeai abonament pentru lapte la văcuțele din sat), grădinița era locul acela unde nu mai vedeai toate necazurile.

La vârsta de 4-6 ani copiii nu rețin multe peste timp, însă rămân în memorie acele activități care i-au impresionat într-un anume mod sau în care au fost implicați repetitiv sau afectiv. Dar una dintre cele mai „spectaculoase“ amintiri de la grădiniță e cea de desen (pictură) cu decolorare. Ca să încep cu ceea ce urăsc copiii să audă, „pe vremea mea“ pic-ul nu era o cariocă șmecheră, cu vârf subțire, ci un praf vândut la plic, pe care trebuia să îl diluezi. Prima dată am văzut magia la grădiniță, când în păhărele mici cu apă ne-a pus doamna un praf alb. Nu mai știu dacă ne-am pictat singuri cu cerneală foile, tot ce e probabil, căci pe vremea aceea nu primeai nimic de-a gata, dar îmi e foarte clar când ne-a spus să înmuiem pensula și fără să fie prea udă să pictăm pe hârtie. Prima reacție când urma de pensulă a devenit albă a fost un wow rămas peste timp.

Clasele mele primare au fost tot ale pic-ului la pliculeț. Aveam o călimară cu cerneală albastră și una cu soluție de pic, iar un stilou era sacrificat să fie umplut cu acest lichid salvator. Culmea e că nu ștergea cine știe ce, rămâneau urme galbene pe caiet unde fusese scris, nu reușeam să ascund greșelile, căci pe vremea aceea totul trebuia să fie impecabil. Câte foi rupte și câtă muncă aiurea… Și bietul stilou sacrificat dădea rateuri, căci soluția cristaliza pe cărbune și peniță, era spălat mereu cu speranța că își revine.

Acum cred că mi-aș fi dorit pic la plic pentru pictură. Dar n-am mai auzit de așa ceva. O variantă ar fi să pictezi cu soluție diluată de înălbitor, dar asta doar acasă, fiecare cu copilul lui, la școală nici gând, te trezești că e vreunul „Setilă” și bea „apa“ de la pictură, dai în alte belele!

Anul acesta am clasa întâi. Prima regulă referitoare la instrumentele de scris a fost aceea că nu folosim pic. Ai greșit – tai, scrii din nou. Eu am zis, eu am auzit, normal că părinții au cumpărat. De ce să înveți să îți accepți și îndrepți greșelile? Mai bine înveți cum să le ascunzi și să pui masca de perfecțiune.

Cum mi-am dat seama cam câți au respectat regula? Simplu. Azi, la activitatea online, au fost destui copii care, atunci când le-am demonstrat tehnica, aveau pe față același wow pe care îl știam odinioară, căci în secundele acelea de așteptare a decolorării eram cu ochii pe ecran să le văd reacția.

Ca activitate în sine, nu a durat foarte mult, în 20 de minute erau gata toți, de când am spus „spor la lucru“ (am avut și varianta fulger, nici cinci minute, dar graba strică treaba s-a verificat din nou). Ca să nu fie prea simplu, au avut afișată pe ecran o listă cu cerințe pentru realizarea desenului, cumva și ordinea în care elementele puteau fi adăugate.

7 dealuri
6 brazi
5 case
4 pomi
3 oameni
2 sănii
1 om de zăpadă

Ce a ieșit? Vedeți mai jos. La capitolul „atenție la cerințe“, am avut două rateuri, în rest toți cei care au lucrat au numărat atent toate elementele. Mi se par extrem de utile aceste exerciții pentru momentele în care cerințele la matematică, de exemplu, vor fi mai ample, vor avea mai multe subpuncte. Este o disciplină a muncii care se învață greu, să „verifici că ai făcut tot“ și, mai important, exact ceea ce ți s-a cerut. Nu știu în ce măsură copiii au fost responsabili sau părinții au ochiul vigilent, dar măcar mergem în direcția bună.

Așa cum mă așteptam, faptul că am anunțat tema încă din ultima zi de școală, anul trecut, cu tot cu explicațiile de confecționare a planșei pictate cu cerneală, toată vacanța nu a fost suficientă. Mai sunt și persoane foarte ocupate care nu au timp să verifice mesajele. Știu că de fel sunt pretențioasă, vreau să gândești și să anticipezi. Ai copil, e duminică, mâine are școală. Are 7 ani, îi amintești să își „facă ghiozdanul“. Chiar și la școala virtuală e nevoie să le lași pregătite pe masă, de seara… nu să alergi prin casă după te-miri-ce când spune doamna. E o rutină la care e periculos să renunțăm. Ca să nu mai zic de orele de arte și abilități, care nu se fac doar cu creioane colorate și mai au nevoie de pregătire specială…

În încheiere, am avut o surpriză extrem de plăcută când am căutat pe drive pozele copiilor. Am descoperit că, încă din 22 decembrie când am dat tema, cineva a și încercat să o rezolve. A fost cea mai mare bucurie a zilei, că unii ridică mănușa fără să aștepte nicio recompensă. Este copăcelul acela înconjurat de fulgi de nea, pe care nu aveam cum să îl las nelăudat.

Voi ce mai pregătiți iarna aceasta, ușor de făcut de-acasă? Abia a început cu adevărat și în capitală!

Calendarul de Advent: provocare cu amprente

Calendarul de Advent s-a încheiat deja de câteva zile și în cele aglomerate de dinainte de Crăciun a fost aproape imposibil să mai „fur“ timp și să îi laud pe pitici. A fost un maraton pe care l-am început cu inima strânsă, căci mi-e teamă să îmi pun prea multe speranțe în realizarea unor lucruri frumoase, dar pe care nu le pot eu controla. Tot ce puteam spera era a jocul să îi prindă și să îi țină în mrejele lui până la final. Am înghițit în sec când am văzut că, încă de la început, 20% nu au fost nici măcar interesați să deschidă pagina dedicată jocului. Au mai rămas 80%, din care 5% au văzut, dar nu s-au implicat deloc în niciuna din cele 24 de provocări. Restul, 75%, au răspuns conștiincios, de regulă chiar în ziua în care dădeam tema, cu o abatere de 2-3 zile, în care recuperau.

La final, normal că am tras linie. În fond, dacă după ce ai derulat un proiect, nu faci și analiza, nu știi dacă a mers bine sau nu. 25% au terminat toate temele, adică un sfert din clasă nu a lăsat niciuna nerezolvată. 15% a ratat două sau trei, nu mai multe, 10 % au făcut cel puțin jumătate, în timp ce alți 25% sub jumătate din temele date.

Într-o perioadă în care evaluarea online este sub semnul întrebării, am ajuns la concluzia că, de cele mai multe ori, adevărul devine vizibil abia când nota de obligativitate este scoasă. Abia atunci se cern și se vede cine este cu adevărat implicat și chiar își dorește mai mult și cine trece prin adevărate chinuri să respecte termenele de predare zi de zi. Și procentele acestea au fost confirmate, aproape identic, de activitățile școlare zilnice. Cam un sfert nu trimit ceea ce au lucrat copiii, deși mă interesează să văd în primul rând ce au scris în caiete în ora petrecută cu mine online, dacă ceea ce spun/arăt eu pe ecran se reflectă pe hârtie. La fel au confirmat, cu seriozitate, și copiii care se implică, zi de zi, în tot ceea ce înseamnă activitate online. Jumătate rămâne între cele două extreme, pe o curbă reală a lui Gauss.

Tema cu amprentele e una dificilă, cu puține șanse de a se desfășura la școală. Aș zice că e aproape imposibilă, dacă mă gândesc la amprentele tălpilor, iar în actualele condiții de distanțare, și cea cu amprenta palmei ar intra în aceeași categorie. Poate că vara, în curtea școlii, având la îndemână sticle de 2l cu apă, am putea încerca să ne distrăm un pic, dar tot ar fi o provocare. Însă cine are chef vara de făcut moși și reni? Acum era sezonul lor și acasă, cu ajutorul părinților, era unica soluție. Nici măcar la ora de AVAP nu am avut curaj să le cer să-și picteze mâinile sau picioarele integral, parcă vedeam pălmuțe colorate lipite pe pereți în drum spre baie și părinți isterici când se întorceau de la muncă. Eram tare curioasă ce vor alege, căci modele le-am recomandat destule, mai simple sau mai complicate. Le-am privit pe toate cu admirație și sunt mândră de ei că au ridicat mânușa cu toată eleganța posibilă.

Discutând în ultimele zile de școală – luni și marți au fost foarte relaxate – despre Calendar, știu că așteptau (unii) cu nerăbdare ora 8:00 în fiecare dimineață să vadă ce provocare am inclus. Mi-am dat seama că le impusesem un ritm și cred că e important să îl mențin și pentru viitor, să programez informările la o oră fixă, astfel încât să se poată organiza mai bine. Apoi, una din fete mi-a spus că ea n-ar vrea să se termine calendarul, că îi place să aibă „ceva de făcut“. Cumva trebuie să mă gândesc, și pe viitor, dacă nu e o soluție să existe, măcar pentru cei care vor, un ritm de lucru, altceva în afara zilnicelor și „enervantelor“ teme.

Pentru mine a fost o experiență solicitantă, nu e ușor să îți impui și ție un ritm. Anul acesta am avut două, Calendarul clasei și Calendarul de lectură, iar Adventul a trecut nesperat de repede. Nu am nici cea mai mică idee când s-a scurs luna decembrie, și-au îndeplinit scopul cu asupră de măsură.

Tablou de iarnă – decupaj la școala online

Dacă Moș Crăciun ar îndeplini dorințele necondiționat, l-aș ruga să aibă un pic grijă de școala online. Iepurașul de Paște a fost luat prin surprindere și nu a știut ce să le aducă copiilor. Dar poate… Moșul? Cine știe… poate o imprimantă… sau poate o tabletă… sau poate un pen să scrie mai ușor? Nu sunt multe, dar școala online ar fi cu totul „altfel“ dacă elevii le-ar avea la îndemână. Cel puțin elevii mei.

Dar cum ei nu au toți, le-am pregătit în mapa pentru decembrie un tablou mai vechi al meu, cu îngerii care vestesc Nașterea Domnului de Crăciun. Este un exercițiu de decupaj, însă nu unul de grădiniță, ci școlăresc, care necesită multă concentrare și migală pentru a fi reușit. Am pus cu câteva zile înainte anunț pe clasă, ce anume este necesar pentru desfășurarea activității. Am cerut un carton închis la culoare, negru de preferat, iar dacă nu au, să picteze cu acuarele cu o zi înainte.

Dar care ar mai fi distracția dacă la început de oră nu ai avea măcar câțiva care să nu se pregătească? Ori nu are cartonul (dar oare pentru cine am dat varianta cu acuarele?!), ori nu are… fișa, pentru că în două săptămâni nu avut cine să i le ia de la poarta școlii să i le aducă acasă. Oricum ar fi, am hotărât să merg mai departe, ajungând la concluzia că prepelița lui Brătescu-Voinești era un personaj extrem de înțelept.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Modelul meu le-a indicat obligatoriu „zăpadă“, pentru care nu au avut niciun print, au decupat ei singuri. Examinând cu atenție pozele primite, am văzut că unii au avut nevoie să își deseneze înainte conturul, apoi au decupat, nu au putut decupa liber. Important e că au reușit, dar și mai mult că au găsit o soluție să rezolve o problemă fără să întrebe și fără să se vaite că nu pot. Apoi trebuia inclus obligatoriu un înger și o stea, ocazie cu care am povestit un pic despre îngerii care i-au anunțat pe păstori despre miracolul acelei nopți. Și, în final, brăduți după dorință, căci fișa avea dublul elementelor necesare. Fulgi au avut de la mine, i-am drămuit cât am putut pentru toate proiectele. Mai am copii care au acasă perforatoare și își fac în plus, le-am spus că pot decupa și ei buline, ori dacă au perforator de coli pentru îndosariere, sunt bune și resturile acelea.

Marea majoritate au înțeles perfect ce au de făcut și s-au străduit după puteri să decupeze cât mai bine. Știu că sunt pretențioasă, dar cred că satisfacția reușitei nu vine cu adevărat dacă standardele sunt foarte jos și ușor de atins. S-au mai strecurat și doi de B și un S, mai ales dacă văd că explicațiile mele nu sunt luate în seamă mai deloc și doar ne facem că muncim, tăiem și lipim la nimereală. Plus, ce-i drept, și un „i“ pentru contemplat ecranul toată ora. Evaluarea la arte e tip portofoliu, după 5-6 proiecte trag linie și decid un calificativ.

Mă simt cumva ca bufnița din pădure, cea care își lăuda puii că sunt cei mai frumoși. Pentru mine ei sunt speciali, fiecare în felul lui, așa că îi voi lăuda de câte ori pot. Muncesc foarte mult, nu sunt menajați și mângâiați pe frunte, merită să le spun public un mare Bravo!

Modelul printabil este disponibil în arhivă.

Calendarul de Advent, la jumătate

Am trecut azinoapte de jumătatea perioadei de Advent. Parcă e puțin mai ușor de organizat când nu am ales o nișă foarte îngustă și activitățile pe care le propun copiilor acoperă o gamă variată de domenii. Cum mă așteptam, invitația de participare nu a avut o participare unanimă la clasă, așa este și democratic, undeva pe la trei sferturi au fost cel puțin curioși să vadă ce se întâmplă și aproximativ jumătate dintre ei țin ritmul activităților. Ce haz mai are o provocare de Advent dacă nu o accepți exact în ziua în care a fost dată?

Am pornit de la ideea că ce e mult strică și zilele în care activitatea este mai solicitantă alternează cu cele în care trebuie să dezlegi o ghicitoare. Am folosit în continuare fișele de lectură de la Editura Edu. Deja le utilizam, la fiecare literă învățată cerându-le, opțional, să îmi trimită înregistrare cu textul citit. Și aici răspund puțin peste jumătate și, din păcate, foarte puțini din cei care ar avea cu adevărat nevoie de acest exercițiu de citit. Ghicitorile completează cumva litera pe care o predau la clasă. De exemplu, mâine avem v mic de mână, sarcina de Advent va fi compusă din cele două ghicitori în versuri, 19 rânduri scurte, ultimul cuvânt, răspunsul, rimând cu cele deja citite. Așa am procedat până acum și copiii au fost încântați de ele.

O activitate care m-a surprins a fost cea de desen după explicații. Îmi era teamă, dat fiind că nu se omoară cu desenatul, că se vor plictisi. Până acum am desenat un ren și, creme-de-la-creme, dacă tot am început și noi capitolul despre numerele până la 100 (ce dezamăgiți au fost când au văzut că stăm încă la cele învățate la pregătitoare), le-am cerut să scrie cu cariocă neagră numărul 66 sau 99, pe care îl preferă, apoi pornind de la acesta să realizeze un desen. A fost marea surpriză a zilei când am deschis tema să o verific, momentul acela în care face bine la suflet să vezi partea plină a paharului, chiar dacă în ea e o picătură. Pentru jumătatea aceasta care muncește și înflorește merită să mă zbat să fac lucrurile altfel. Accept că nu voi reuși cu toți și apreciez cuvintele frumoase ale părinților, strecurate în convorbiri banale, cărora le pun fundiță și le consider cadou de Crăciun, iar veninul celorlalte îl dau repede uitării.

Am recitit acum Codul de onoare al Năzdrăvanilor , scris în urmă cu 11 ani, pe când nici măcar nu îmi trecea prin cap să mă reîntorc la catedră. Activitățile online au fost atunci ceva „nou“, regret că acum e dificil să mai strâng o grupă de copii pasionați, care să ridice mănușa în fiecare săptămână. Dar valorile pe care le urmăream au rămas ca obiectiv în tot ceea ce fac și acum cu copiii: corectitudine, spirit de observație, punctualitate, seriozitate, fairplay… Ceea ce intuiam atunci, că activitățile la distanță nu se pot desfășura în lipsa acestora, se vede acum la școala online când, departe de ochii profesorului, sunt la mare „cinste“ păcălelile. Și nu condamn atât copiii care trișează, cât părinții care le arată în generozitatea lor calea cea scurtă. Oare ce învață un copil când mama îi spune că tema e prea grea, de ce să înveți poezia, mai bine o citești, că știi să citești repede. Sau vezi că tema e greșită, dar o trimiți așa, că „merge“, e mai importat să o trimiți decât să o refaci. Ori – să ai sarcină de pregătit materiale pentru a doua zi și la oră copilul să constate că nu are tot ce-i trebuie, că mama a citit lista pe sărite, ori că nu citește comunicările destinate părinților și abia după două săptămâni realizează ce are de făcut. Ce modele oferim? Culegi ceea ce semeni e mai adevărat ca oricând.

Ca să închei într-un ton mai optimist, vă las să vă delectați cu desenele noastre matematice. Dacă vă plac, vă rog să lăsați un mesaj de încurajare pentru acești pitici deosebiți de doar 7-8 anișori, vreau să le arăt și lor ce minunați sunt!

crop office employee working with document near laptop

Școala online – pachet complet

Știu că nu am mai scris demult despre această minunată școală online, dar s-au strâns multe teme, e greu de găsit timp suficient. O să fac totuși un scurt rezumat despre ce incidente au mai avut loc.

Orele noi le facem de acasă… dar profesorii de unde le fac?

Acesta este un caz particular, dar care totuși merită să fie menționat, chiar dacă nu s-a întâmplat cu mai mulți profesori, ci doar cu unul singur.

Oare de unde ar putea un profesor să-și facă orele…?

Să vă dau un indiciu: vrummmmm, vrummmmm, vrum vrum, tit-tit.

V-ați dat seama? Ei bine, da, de la volan. Imaginați-vă că începe ora. Profesorul nu avea camera pornită, așa că și noi ne-am oprit-o, pe principiul ce dai, asta primești. Spunem frumos un „bună ziua“, apoi toate microfoanele s-au închis. Începe să ne vorbească despre un subiect, auzeam ceva asemănător cu un schimbător de viteze, dar am zis că mi se pare. Totuși, pe un grup mai restrâns (a se citi grupul cu gașca pe whatsapp paralel cu ora), mai multora ni se părea același lucru. Suspect.

În final, profesorul i s-a adresat (pe un ton ridicat) cuiva: „Hei, Pisi, ai trecut grav pe roșu!”, deci chiar era la volan! BUM! Spam pe grupul clasei: Proful e la volan? El conduce și face și ore cu noi? Are voie? Etc-etc-etc…

Acum vă întreb pe voi: e normal așa ceva? Sau poate sunt eu puțin prea pretențioasă?

Dacă se întâmpla o dată poate nu era așa grav, a avut omul o urgență, dar s-a întâmplat de mai multe ori. Practic, dacă făcea accident, noi eram martori? Ne interogau pe zoom, cine știe…

Lista continuă cu alt exemplu. Tot o singură dată s-a întâmplat, dar tot mi se pare exagerat. Începe ora și de data asta avea camera pornită. Am observat că purta mască și după o dezbatere pe grup, ajunsesem la concluzia că s-ar putea să fie la școală. Normal că ne-am înșelat, nici nu ne închipuiam ce-o să vedem.

Imaginați-vă că sunteți la o oră, ascultați, vă uitați la profesor și dintr-o dată cadrul cade, de la profesor se mută la un profesor care masează ceva…? Piele poate…? O parte din colegi spuneau că poate face aluatul la pâine, deoarece nu putea sa fie piele, oricum se vedea….ăăă, cum să spun, dubios, ca să nu zic altceva sau cu ce semăna, gândindu-mă la părțile corpului uman. Până la urmă a realizat că are camera deschisă și și-a închis-o. Când ne punea întrebări, o voce de femeie se auzea comentând pe fundal. Până la urmă, acea chestie sunt sigură că era o coapsă, iar pe grupul clasei un coleg ne-a lămurit că profesorul de sport este și kinetoterapeut, noi probabil i-am încurcat programul….

Testele de evaluare

Testele online sunt o minunăție – nu e ca și cum la majoritatea peste jumătate din clasă copiază, dar trecem peste.

Începe ora, profesoara ne spune că ne-a urcat testul în Google Forms, dar noi nu primeam nimic. Trec 5,10,20 de minute și noi încă nu vedeam nimic. Un coleg i-a propus să-l dăm data viitoare dacă nu se încarcă, că deja pierdusem aproape jumătate de oră, dar ea voia să-l dea atunci, nu altcândva. S-a decis să ne dicteze problemele care aveau nevoie de rezolvare completă până ne venea partea de grilă. A început nebunia cu „Puteți să repetați?“, „Ce ați spus după este egal cu?“. A sosit și grila, voiam să o rezolvăm, dar la unii nu se încărca, așa că profa a trebuit să dicteze în continuare, în timp ce alții se chinuiau cu grila. În loc de 40 de minute am avut vreo 10 și, cu câteva rugăminți, a zis că ne lasă și în pauză. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva acele 30 de minute, oricum am luat-o la multe pe ghicite, cerințele erau mult prea dubioase.

Un alt exemplu este testul la franceză. Înțeleg de ce profesorii vor să ținem microfoanele deschise… dar, totuși, și ei ar trebui să ne înțeleagă pe noi. Mă gândisem să tai sonorul, dar profesoara mai explica uneori subiectele sau ne recomanda anumite lucruri. Cu câinii colegilor lătrând pe fundal și toate foșnetele pe care fiecare dintre noi le făcea, n-am putut mai deloc să ne concentrăm. Pe lângă problema cu câinii care parcă cântau o simfonie, o colegă a întâmpinat și niște probleme tehnice. Nu avea Word-ul instalat (în care era făcut testul) așa care a trebuit să-l deschidă pe Google Docs, dar i-a picat netul în ultimele 10 minute și toate răspunsurile i s-au șters. A cerut ajutorul profei, iar aceasta i-a răspuns că nu este problema ei, să se descurce, ea în 10 minute vrea testul. Sau că, fiind în word, la partea de grilă nu știam exact ce ar vrea să facem, așa că am întrebat și a țipat la noi: „Măi copii, dar ce este așa de greu să scrieți lângă literă?”. Practic, pentru fiecare protest Nu mă lasă să editez documentul, Mi s-a blocat calculatorul – ne spunea că nu este treaba ei, ea doar corectează.

Nu mai adăugăm faptul că textul era fotografiat și adăugat în fișier, nu era total neclar, dar trebuia să te chinui puțin ca să înțelegi ce scrie, fotografia fiind mișcată. Colegul meu Ș a și întrebat ce vine după à la al patrulea rând, că nu se înțelege. Răspuns: Dar ce este așa de greu să-ți dai seama?. În final, am trecut și prin testul la franceză, iar profesoara ne-a întrebat ce a fost așa de greu, că doar am mai dat teste și la alte discipline.

I-am spus că Da, am mai dat, dar ceilalți profesori ne-au făcut în Google Forms. Opinia ei exprimată clar a fost că este prea complicat și că nu se chinuie pentru noi.

Știu că este o situație nu tocmai plăcută în care trebuie să predai, online, dar nu este corect să-ți verși nervii pe niște elevi care nu ți-au greșit cu nimic! Și dacă ai pretenția de la mine să îți trimit poze bine făcute, fă-le și tu la fel!

Testul fulger la biologie a fost și mai interesant. 10 minute 20 de întrebări, perfect de acord, sincer nu era nevoie de mai mult. Dar testului meu i-a luat aproximativ 5 minute doar ca se deschidă și, dacă nu-l predai până la ora limită, îți scădea din punctaj. Unii nu au reușit să-l trimită la timp, iar Google Forms nu-i mai lăsa să-l posteze, așa că au trebuit să-l dea pe mail. La oră, profa a început să se ia de o fată care, cică, nu-i trimisese testul, întrebând-o de ce minte, căci dânsa nu a primit nimic. După spectacol, a găsit mailul în spam, avea multe poze inserate, probabil de aceea, acest lucru fiind dezvăluit după ce a șters cu ea pe jos. În final, tot noi eram de vină, că noi trebuia să știm să ne descurcăm, că noi am mai trecut printr-o pandemie, nu? Și în gimnaziu exact asta am fost învățați, să lucrăm la calculator!

Ca să nu ne mai gândim la ce nu a fost ok, țin să menționez cât de mult îi admir pe profesorii care chiar s-au chinuit să ne ajute și să ne facă un test decent. La engleză au încercat să ne facă în așa fel încât să ne putem întoarce la subiecte ca să le verificăm, la geografie și fizică ne întrebau constant dacă avem probleme, dacă am reușit să le deschidem…

Să nu uităm de teme…

Având lecții după-amiaza, mi s-ar părea corect să avem termenul de predare până când începem ora, nu la miezul nopții înainte de ziua cu materia respectivă. Adică să le fac pe toate de la 7 seara la 12 noaptea pentru orele de a doua zi după-amiază!

De asemenea, dacă întârziem puțin cu tema sau uităm să o urcăm, poate ar trebui ca profesorii să ne înțeleagă… nu spun că sunt de acord să trimiți o temă după două săptămâni, dar nici dacă întârzii 5 minute să ți se spună că, gata, nu ai tema făcută. În majoritatea cazurilor, unele teme se trimit mai încet din cauza internetului. Și, ca exemplu, pentru un minut să o consideri „nefăcută“? Mi se pare cam mult…

Înainte de a continua, iată care sunt pașii pe care-i fac pentru a posta o temă. Cum nu pot să-mi instalez aplicația pe care lucrăm pe telefon (Teams, pe motiv că telefonul e o rablă veche), metoda mea de a urca temele este foarte oltenească. Trebuie să-i trimit mamei pozele pe WhatsApp, să deschid pe calculator WhatsAppWeb (tocmai ce am făcut un grup din care am scos-o pe mama, am rămas doar eu și mi le trimit singură), să descarc pozele pe hard, să deschid aplicația de pe calculator, să atașez tema, și să dau Turn in! Ce viață simplă, nu? Nu mai spun că în primele săptămâni de școală eu uitasem să dau Turn in și mă miram că nu apăream pe lista profesorilor cu tema făcută. Dar am făcut pe detectivul împreună cu Ș., în final găsind problema…

Un alt aspect care trebuie menționat este că anumiți profesori se trezesc și ei frumos să-ți dea assignment-ul la ceva timp după ce ai avut oră cu ei. De exemplu, să zicem că marți ai materia x, iar ție ți se spune ce temă ai de-abia sâmbătă seara. Nu știu de voi, dar eu încerc să-mi las week-endul pentru somn și relaxare.

Nu-mi merge camera/ microfonul/ mi-a picat netul/ nu mi se deschide calculatorul…

Nu avem laptopuri perfomante de la Apple, se întâmplă accidente. Aveam engleză și calculatorul meu s-a gândit că este timpul să-și dea un restart. Repede am sunat-o pe M să-i explic ce mi s-a întâmplat, mi-a zis să mă calmez că o rezolvă ea. Am sunat-o pe telefon și până am reușit să intru la oră, am ascultat lecția. Ea i-a explicat profesorului pățania, așa că nu am avut probleme… Dar nu toți profesorii sunt așa!

La materia y intră o colegă cu fix 3 minute mai târziu, cerându-și scuze, spunând că pc-ului i-a luat mai mult de 10 minute să se deschidă. Normal că tot ea e vinovată: de ce nu și-a dat seama să-l deschidă mai devreme? Doar ai întârziat 15 minute, ce păzeai? De parcă pe noi ne-a învățat cineva să rezolvăm problemele tehnice…

Se pare că există două extreme: profesorii care ne tratează ca și cum noi suntem de vină pentru pandemie și profesorii care încearcă să ne ridice moralul.

2020: Calendar de Advent „online“

Indiferent de cum mi-am imaginat eu anul trecut că îmi voi petrece Crăciunul acesta, viața a bătut filmul în mare stil. Dar… tot număr zilele până la Crăciun. Copiii mei sunt mari, nu mai sunt atât de preocupați de zilele care trec (prea încet), însă eu îmi aduc aminte cu plăcere de toate „Adventurile“ trecute. Primele lor calendare, home-made, prima serie de Năzdrăvani de pe site, cu care am încercat tot ce-mi trecea prin cap la capitolul art&craft.

Și, de ce nu, de seria mea trecută, de care îmi e tare, tare dor, căci nu i-am văzut din martie. Mi-e dor de îmbrățișările lor. Cu ei am avut cele mai surprinzătoare „zile de Advent“ (sunt optimistă și spun de până acum).

Dar, dacă anul trecut, cu clasa pregătitoare, numai la Advent nu mi-a stat capul, anul acesta, online, nu puteam să ratez ocazia. M-am gândit așadar cum să fac să fie altfel… Ideea aștepta să fie descoperită, căci era în fața mea. Am creat pe Classroom un curs special, intitulat chiar „Calendar de Advent“ și i-am invitat să adere la o provocare mai școlărească. Din experiență știu că nu e ușor să ții ritmul, atunci când vrei să le pregătești pe toate 24. Îmi amintesc anul în care am făcut cu Iris calendarul pe blog, idei creative pentru Crăciun și, deși la final eram extrem de satisfăcute că ne-a ieșit, ne-am dat seama că era Ajunul Crăciunului și noi nu simțisem cum trece luna. Așadar, știu că nu va fi ușor să pregătesc în fiecare zi câte ceva, dar dacă piticii mei vor citi ceva în plus și se vor distra olecuță, cred că va merita.

Prima zi este una relaxată, organizatorică. Le-am pregătit mape cu materiale pentru luna care urmează – inclusiv fișele necesare, și le-am pus chiar deasupra un calendar de Advent de colorat. Am ales unul de pe net, oferta e generoasă, am editat poza și i-am pus titlul în limba română și le-am printat-o. Va trebui ca în fiecare zi să coloreze câte o casetă și să-și amintească să rezolve și provocarea de pe Classroom.

Ce le pregătesc? Nu am o planificare integrală în acest moment, am pregătit doar 4 zile, însă nu va fi doar joc și joacă. Îmi doresc în primul rând să fie ceva de citit, măcar câteva rânduri de fiecare dată. Au nevoie de acest exercițiu. Apoi vom vedea, poate și puțină matematică. Inspirație am din pachetul de fișe de la Editura Edu, atașat caietelor de clasa întâi, voi folosi cât pot Google Forms (inserez imaginea și le cer, de exemplu, să scrie la răspuns ce obiecte care încep, conțin sau se termină cu sunetul învățat descoperă), Desene Google, poate și alte aplicații de pe net dacă se pretează. Nu mai pun la socoteală mici proiecte de realizat cu cele două mânuțe din dotare, care nu puteau lipsi.

Pentru mine personal, mi-am ales ceva mai simplu – un calendar pe Instagram, cu hastag #AdventulNăzdrăvanilor/, în care mi-am propus să adaug, pe rând, cărțile cu tematică de Crăciun pe care le am la atelier. Mi-am dat seama abia când am început să le scot că îmi făceam griji degeaba că nu am destule, ba chiar trebuie să și aleg pe care să le pun. Poate nu pare cine știe ce, dar în pandemie, când evit cât pot orice tip de expunere, Atelierul rămâne punctul meu de refugiu, colțul meu de normalitate. Anul trecut pe vremea asta munceam mult la el și planurile de inaugurare odată cu primăvara s-au risipit ca un vis frumos. Așa că, doar din poze, număr din colțul meu de lectură zilele care trec până vă voi spune „Crăciun fericit!“

Recapitularea și abordarea integrată la clasele mici

Abordarea integrată este în școala românească – primară cel puțin – o provocare cotidiană. De ce? Pentru că în „acte“ scrie că trebuie să abordezi conținuturile integrat. Și, dacă scrie, așa trebuie făcut, nu? Ei bine, da, te străduiești să legi între ele conținuturile, dacă se poate, bineînțeles. Uneori merge, parcă s-au născut împreună, au toate o logică, curg frumos una din alta. La clasa pregătitoare îmi era tare ușor, legam tema săptămânii de cea de la științe și conținuturile de la comunicare, dar și pe cele de la arte. Chiar și la matematică era destul de accesibil, trebuia doar să găsesc ilustrațiile potrivite.

Clasa întâi este însă mai chinuită, mai ales la disciplina „Matematică și explorarea mediului“. Îmi amintesc cursul de la master unde sfatul principal era să nu forțăm și să adunăm 50 de inimi cu 40 de ficați și 20 de plămâni doar pentru că avem adunarea numerelor până la 100. Dacă nu găsim ceva logic, mai bine o lăsăm baltă, adunăm numere și gata, discutăm separat de organe.

Însă uneori merge. Săptămâna aceasta este una de recapitulare la CLR după a doua duzină de litere de mână învățate. Copiilor le place să se joace cu plastilina și… am zis să îi provoc nițel. Prima oră am citit, apoi am așezat pentru prima dată în pagină un text întreg, cu titlu și alineat. Bineînțeles că unii au scris mai repede decât alții și aveau nevoie de o „ocupație“ până la finalul orei, așa că i-am lăsat să scrie întâi plante/flori, apoi viețuitoare, și când au epuizat, obiecte, cu literele învățate de noi. Cum chat-ul de la Meet e zona de maximă atracție, aveau voie să scrie și acolo cuvintele descoperite. Așa era și o mică competiție cine găsește ceva nou, dar și o variantă de ajutor pentru cei în pană de idei. Era de fapt ancora pentru ora următoare de abilități, unde le-am spus să își pregătească plastilina.

Când s-a încheiat ora, toată lumea terminase textul și scrisese câteva cuvinte. Am închis chat-ul și am dat pauza de ecran, cele 10 minute în care facem altceva, cu microfonul și camera închise.

Am revenit la arte… Întâi de toate, le-am atras atenția să aibă grijă cu plastilina, să nu ajungă pe jos în mochetă sau covor, căci mamele nu vor fi deloc încântate. M-a amuzat unul dintre copii care a deschis microfonul să-mi spună că a lui cu siguranță nu, nici nu știți cum face! Ba am așa o mică idee, dar sper că nu a fost cazul. Apoi le-am arătat modelele mele și le-am explicat că pot alege să creeze orice azi, cu condiția să îi scrie numele dedesubt, cu litere de mână. Voiam să învățăm să facem șerpișori cât mai subțiri și am avut câteva cazuri de refacere pentru că erau prea groși. Eee… povestea ar fi trebuit să fie cu scriere în fir continuu, ca să înțeleagă mai bine ce vreau de la ei când le cer să nu ridice stiloul de pe foaie, însă e cumplit de realizat online, pentru că nu îi văd efectiv când scriu. Îmi dau seama apoi când văd temele că literele sunt înădite, ori apar pete de cerneală când se gândește ținând stiloul pe foaie, dar e greu și pentru ei. Poate le vom rezolva în timp…

Ca model le-am arătat un melc și o lalea, însă ei au putut alege orice. Și unii au avut suficient spirit practic să găsească ceva ușor și de scris, și de modelat. Dar sunt foarte mândră de ei, în jumătate de oră erau deja gata și mi le-au putut arăta la cameră, iar apoi mi-au trimis pozele, să le văd „mai bine“.

Ca să închei, dacă e ceva ce îmi place la școala online e că ora nu se termină cu ne oprim, strângeți, totul în ghiozdan. El le are și după aceea pe masă, poate continua dacă e cazul și îmi trimite când totul e gata. Îmi place și că e mai multă liniște decât în clasă. Ei încă își dictează cu voce tare când scriu, dar cu microfoanele închise, toți se pot concentra. Îi văd că mișcă buzele, îmi dau seama ce fac.

Și parcă e mai multă ordine, ridică mâna și așteaptă să îi numesc, moment în care își deschid microfonul. Mi-am dat seama cu această ocazie că problemele pe care le aveam la clasă de vorbit neîntrebat nu sunt atât de spontane cum păreau, ci sunt foarte conștiente. Dacă știi că nu e rândul tău, vrei să adaugi ceva sau vrei să pari mai amuzant, deschizi fără permisiune microfonul și nu contează cine vorbește, tu îți spui replica peste el. Am speranțe însă ca acest exercițiu de așteptare a rândului la cuvânt să fie, pe termen lung, unul util.

Învățarea prin colaborare la școala online

Înainte să ne lovească în plin tăvălugul covid primăvara trecută, școala românească își propunea, pe ici, pe colo măcar să încurajeze la clasă învățarea prin colaborare, lucrul în grup sau constituirea de echipe. Nimic din toate acestea nu se mai pot face acum în condițiile în care impunem distanțarea fizică și elevii nu mai pot colabora nici măcar în pereche, dar este exclus să mai poți da măcar de la unul la altul un material. Așadar lucrul în grup a devenit ceva SF, un afiș făcut de o echipă – ceva ce nu vom vedea la clasă, fizic, prea curând. Din acest punct de vedere ne-am întors în urmă cu câteva sute de ani, fiecare își vede de ale lui.

Și totuși… copiii au nevoie de lucru în echipă. Încă mă gândesc cum să fac acest lucru la mine la clasă, online, cu cei mici. Nu pentru că n-ar fi capabili să dezbată și să se organizeze, ci pentru că abilitățile lor de a lucra cu mai multe ferestre pe diverse dispozitive sunt extrem de limitate, iar diferențele la nivelul clasei – ca de la cer la pământ.

Am pus articolului un titlu cu multe cuvinte grele. Primul este „învățare“ și, ca să înveți, în primul rând trebuie să vrei să o faci. Mult, puțin, trebuie să vină de la tine. Nimic nu merge dacă motivația intrinsecă nu există. Apoi, trebuie să poftești învățare. Nu doar să vrei, ci să ai acea curiozitate mobilizatoare care să te facă dependent de învățare, să vrei mereu și mereu mai mult. Învățarea și reușita sunt ca un drog, trebuie să îi guști adevărata savoare și să muncești să o ai. Satisfacția aceasta nu se obține ușor și mulți copii dau înapoi când văd că e nevoie de multă muncă, din simplul motiv că ei au fost învățați să bată din palme și să li se ofere totul pe tavă. Aceștia nu vor reuși, pentru că ei percep munca în învățare ca pe un imens disconfort și atunci refuză.

Școala online a cernut imediat copiii și s-au detașat cei care chiar își doresc să învețe, devenind chiar autodidacți acolo unde profesorii lor nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Dar și acolo unde se caută acea satisfacție a reușitei, copiii știu foarte bine ce au de făcut.

Am avut mari emoții cu începutul clasei a noua și mi-am spus deseori că în viață ai nevoie, pe lângă muncă, și de noroc. Iris ține legătura cu mulți dintre foștii colegi risipiți acum prin toată capitala și modul în care „se face școală online“ este extrem de diferit. Unii fac, alții nu… Însă la noi la școală se muncește. Pe lângă orele ținute după program (senzația mea e că doar accidental sunt unele care nu se fac, dar n-am ținut evidența), chiar dacă nu au socializat fizic așa cum își doreau, clasa a devenit mult mai unită de când s-a renunțat la hibrid. Online e mult mai bine pentru ei, dacă nu poate fi complet fizic și și-au făcut grup de studiu după ore. A început încet, cu un trio, apoi s-a extins. Copiii sunt conștienți că nu vor primi feedback 100% pentru teme de la profesor și atunci lucrează împreună. Nu iau temele unii de la alții, ci lucrează independent, apoi compară rezultatele.

Am aflat de încercările lor când a venit să îmi ia tableta grafică. Prima dată mi-a spus că sunt profesori care „îi scot la tablă“ și pot ieși copiii care pot și să scrie. Apoi au început ei între ei să lucreze împreună ca să le dea de cap problemelor mai dificile. Așa am aflat cum se scărpinau oltenește scriind fiecare într-un document pe care apoi îl făceau poștă de la unul la altul. A realizat că ar avea nevoie de un fel de document partajat cu tot grupul, în care să scrie și să vadă toți în timp real, dar la matematică e nevoie de caractere speciale. I-am arătat cum funcționează Jamboard, cum se pot conecta toți și scrie cu tabletele și am văzut-o cum se luminează la față. Asta ne trebuie! Cum ai făcut exercițiul, ori cât ți-a dat, capătă acum noi sensuri. Stau pe conferință toți cu aceeași tablă și își bat capul cu câte o problemă. Au doar 15 ani, știau ce au nevoie, dar mai au nevoie și de ajutor, să afle cum. La ce îi folosește să învețe că o unitate de ram are 1024 biți… și de aceea nu are 10 la TIC, când nevoile lor acum sunt cu totul altele?!

Am avut emoții privind integrarea în colectiv, dar o văd fericită, are cu cine vorbi despre cărți, despre filme și muzică, și-a găsit un grup în care toți trag și vor mai mult.

Școala online și resursele „gratuite“ – partea a doua

Odiseea școlii online la români cred că e abia la începutul deceniului călătoriei și mai e mult până departe, când vom intra și noi pe un făgaș normal. Mi-am dat de multă vreme seama că ministerul, cel care ar trebui să se îngrijească ca lucrurile să meargă strună, e într-un mod „asincron“ cu tot ceea ce mulți dintre profesori se străduiesc să facă totuși să funcționeze.

Racul, broasca și știuca sunt mici copii pe lângă variația pe care această fabulă o cunoaște în lumea contemporană. Dacă am reciti și poveștile cu Păcală, ne-am da seama cu ușurință că toată acea înțelepciune populară este transformată în esență pură de acțiunile ministerului.

Am povestit în primăvară cum m-am dus cu sacul la pomul lăudat cu manuale digitale 3D promise de minister… Dacă nu știți despre ce e vorba, vă recomand articolul de atunci. Cert e că am rămas de jumătate de an cu ideea că undeva în toamnă școlile vor primi acces la aceste fabuloase materiale (și chiar nu e ironic spus) și copiii se vor bucura de o altfel de experiență de învățare, acolo unde profesorii vor avea deschiderea să îi îndrume.

Culmea, taman în vacanța de toamnă, când îmi pregăteam cu elan muncitoresc toate materialele pentru unitatea următoare, să le dau copiilor mape de unde să se servească, zilnic, cu ce avem nevoie pentru a lucra, mi-am dat seama că urmează pe lista de teme corpul uman și pe Mozaik văzusem niște simulări 3D cu totul excepționale. Așa reușeam să le arăt copiilor un model real, nu unul în care inima este la stânga sau sub plămâni, ci unul în care organele se completează frumos ca piesele de puzzle într-un spectacol unic al perfecțiunii naturii.

Tors uman, 50 cm

Am făcut ultimele clase primare în laboratorul de biologie și mulajul cu organele interne era „colegul“ meu din spate. Inevitabil că la un moment dat a devenit neglijent, și-a vărsat mațele pe jos și noi, panicați de dezastru, a trebuit să le așezăm la loc. După ce le-am așezat în numeroase astfel de ocazii, puteam face chiar concurs de montat la loc. Cred că la medicină legală ne puteau angaja oricând, n-am fi greșit. Azi… nu vreau să întreb câte școli mai au astfel de mulaje pe care măcar o dată să le vadă copiii, nu zilnic!

Dar am deviat povestea.

Revin la Mozaweb, Mozabook și Mozaik și întreb și eu la noi la școală dacă a venit ceva de la minister. Nimic, întrebam de ozn-uri. Mai arunc o vorbă, normal, și pe facebook, și prietenii îmi recomandă călduros să îmi văd de treabă, să caut altă soluție, că visez cai verzi pe pereți.

Surpriza a venit de la o prietenă, director de școală, care avea pentru mine un răspuns, măcar să știu cum stă treaba și să îmi văd de ale mele. Nu voi da cu copy-paste, că nu este corespondența mea, dar vă voi relata răspunsul Editurii Didactice și Pedagogice care a început în primăvară colaborarea cu Mozaik Education.

Abordarea noii relații cu conducătorul instituției școlare este fastuoasă, începe cu evocarea evenimentului din 26 mai (la care am pierdut vremea și eu) și unde participarea a fost numărată de Pristanda în același stil ca steagurile puse în oraș.

Adică din cei 8.000 pe care i-am văzut „cu ochii mei“ s-au făcut până acum vreo 10.000, inclusiv doamna ministru, pomenit-fie-i numele, nu cumva să publicăm ceva fără să îi menționăm „aportul“.

Trec peste câteva greșeli de scriere, după părerea mea inacceptabile într-un mail din partea unei edituri, dar… la ce manuale au scos, câteva scăpări într-un mail… ce mai contează? Cert e că se continuă prezentarea de miracole pe care profesorii (la plural, rețineți) le au la dispoziție cu acest nou instrument.

Nu reiau, căci nu am aflat nimic nou față de primăvara trecută.

Se comunică apoi codul de acces, modalitatea de instalare și încă o dată multitudinea de materiale accesibile. Dacă am fi făcut analiza momentelor subiectului, acum ar urma punctul culminant: codul de instalare este disponibil pe… două calculatoare! Asta cumva ca să nu fie vreo neînțelegere de ce s-a folosit pluralul pentru „profesori“.

Și cum i s-a părut că poate nu a înțeles ce trebuie, a cerut lămuriri. Parcă să împarți un pai la trei măgari nu e ceea ce ne dorim de la activitățile online. Pare incredibil, dar adevărat! Ceea ce recomandau cu tărie era ca profesorii să vină frumușel la școală, cu rândul, după program, la cele două calculatoare, cu siguranță cu internet „mai bun“, și să-și pregătească materialele pentru „nateriile“ pe care le predau.

Cu un ton mai mult decât ironic și zeflemitor, i se face prietenei mele o „listă“ de posibilități, cum se poate împăca și capra și varza, ca și cum managementul unei unități școlare nu te-a învățat să împarți angajații în „două cete“ pe cele două dispozitive, cum să îi înveți să lucreze în grup, să facă ștafetă săptămânală. Și apoi, doar nu au toți nevoie, ce treabă are cel de religie pe aplicație?!

Și nici nu au nevoie toți de aplicații 3D. Și ce atâta vorbă, oricum nu pot arăta decât cinci pe săptămână, deci să se liniștească, nu vor avea probleme cu împărțirea timpului, căci… au avut grijă să nu-ți faci de cap.

Am rămas și ne-am uitat la mesaje exact ca în filmele cu Stan și Bran. Dacă ei la nivelul acesta sunt, au impresia că și noi… tot pe-acolo!

Ce concluzii am tras:

Iar ne-am luat-o, cu stil. Așa frumușel că nici n-am simțit. Praf în ochi… pe linia românească de „fă-te că muncești“. La noi totul e cârpit și pe apucate și, dacă mai reușim să menținem pacientul în viață, e doar pentru că ne dorim, muncim și ne dăm peste cap.

Și totuși, dacă tot s-a dat, e păcat să nu fie folosit. Poate nu vor vrea toți, poate nu vor ști toți, poate… Și poate școala își permite ca acele calculatoare „de lucru“ să fie accesate, la cerere, pe sistem remote, de la distanță, astfel încât să stai totuși în siguranță, acasă, dar să poți pregăti și lecțiile. Nu toți profesorii stau lângă școală, alții fac ore bune până acolo, nu mai spun de cei care fac naveta din altă localitate.

Nu știu cum sunteți voi, dar deja cred că mi-a pierit gustul, dacă nu mai simt amarul șirului lung de dezamăgiri cu care ne luptăm zi de zi.

Ce mai învăț când fac școala online

Dulce pandemie! De când ai început, multe necazuri ne-ai făcut…

Plictisită de atâta stat în casă, m-am decis să mă detașez de orice înseamnă școală. Am deschis Instagram-ul și în timp ce mă uitam la stările prietenilor, accidental am dat peste un anunț pentru o întâlnire internațională pe zoom despre poluare și nu-știu-ce proiect… De ce nu, până la urmă oricum n-am nimic de făcut.

Am intrat printre primii și încet s-a depășit suta de participanți. Coordonatorul ne-a cerut să scriem în chat care de unde venim, întrebările, nelămuririle, pentru a evita problemele cu microfoanele. Erau de prin Sri Lanka, Coasta de Fildeș și multe altele. Din România eram doar eu și o prietenă căreia i-am povestit despre întâlnire. Am vorbit puțin despre poluare și mai mult despre o platformă făcută pentru tinerii peste 15 ani care se plictisesc acasă (perfect pentru mine!). Am accesat Cartedo.com și cu ajutorul ei am descoperit unele lucruri destul de interesante pe care m-am decis să vi le împărtășesc și vouă, alături de opinia mea personală. Mai multe asociații au creat această platformă, printre care și unele de care cu siguranță ați mai auzit: UNESCO, UNEnvironment, Clean Seas. De asemenea, Cartedo organizează diverse proiecte. În primul proiect propus trebuia să răspunzi la câteva întrebări și să vii cu idei despre cum să reduci consumul inutil de plastic. Toate acestea în engleză sau în franceză, la alegere. La final primești și un certificat de participare. Cei care se ocupă de proiect îți oferă și un fel de profil psihologic (care m-a amuzat teribil, incredibil câte au putut afla despre mine doar pentru că le-am răspuns la niște întrebări), poți să citești și ideile celorlalți, să comentezi și totul este anonim. După mine este o idee foarte bună care ar atrage mulți tineri, dacă la școală am mai afla și despre alte lucruri interesante, nu doar materiile din fiecare zi.

Pentru că am vrut să ajut un pic la răspândirea ideii, am făcut trei afișe pe subiectele din proiect. Le-am adăugat pe rețelele de socializare, dar lumea nu a fost impresionată, am mai multe inimioare la pozele cu animalele mele decât la acestea despre ecologie.

Prima dată când am lucrat în Canva, încă un lucru pe care l-am învățat nou.

Dacă continuăm să ne „rănim“ planeta în asemenea hal încât să riposteze, o să ajungem din rău în mai rău. Oamenii de știință spun că în vreo 20 de ani vom purta oricum măști, căci nu vom mai putea respira. Știu că nu vă place să purtați mască. Vă place să respirați cum trebuie și să vă vedeți prietenii zâmbind. Viitorul s-ar putea să nu fie acesta.

Care-i problema?

La noi în tara, ⅗ dintre femei au o boală endocrină, una dintre cauze fiind o substanță eliminată de plastic. Rata încet-încet crește… Am ajuns ca, la fiecare minut, în ocean să ajungă aproximativ un coș plin de gunoi, iar în vreo 30 de ani (dacă o ținem tot așa) o să se ajungă la două. Poate nu sunteți iubitori de animale și nu vă interesează faptul că peste 90% din păsările planetei mor din cauza plasticului, cel puțin 1 milion de broaște țestoase mor din același motiv, iar aceasta are loc anual și numărul victimelor tot crește. Dar chiar dacă nu iubiți animalele, faptul că ele digeră plastic (iar apoi mor, normal) ne afectează destul de mult, deoarece noi suntem în vârful lanțului trofic: dacă se strică ceva pe parcurs, NOI suntem cei care plătim prețul final. Ironia este că tot noi dereglăm….

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land. Laysan Albatrosses’ Plastic Problem Credit: Chris Jordan Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Știu, știu, tu deja o faci…

Deja reciclezi, nu arunci gunoi pe jos, reduci consumul materialelor poluante. Cu părere de rău te anunț că nu este de ajuns. Dacă într-o clasă, doar un elev își face temele, cum va ajunge acea clasă? Logica este aceeași și aici. Schimbarea nu trebuie doar să înceapă cu tine, trebuie să și continue.

Ce mai poți face?

Știți acei „fraieri“ care strâng gunoaie sau plantează copaci? Ei bine, eu am fost și încă sunt printre cei care încearcă să facă o schimbare. Avem o mică, micuță găurică în stratul de ozon, care a ajuns „doar“ la 23 milioane de kilometri pătrați, iar pentru cei care stau mai prost la matematică, acest lucru înseamnă de două ori cât suprafața SUA. Să mai așteptăm până își mărește suprafața sau am putea să începem să facem ceva?

Interesting fact: în SUA se consumă pe zi 500 de milioane de paie de plastic, asta înseamnă aproximativ 120 și ceva de autobuze pline cu paie. Nu știu care e situația în România, dar oprește-te din a mai folosi paie, sau dacă chiar simți nevoia, încearcă să nu mai folosești paie de unică folosință. Vrei să știi ce de ce este periculos un pai aruncat? Uite, biata țestoasă…

Pungile de plastic

Se produc pe secundă circa 160.000 de pungi, iar anual consumăm cam 700 de pungi de persoană. Împreună reușim să depășim 5 trilioane! Cât de des folosești pungi de plastic? Cât de des răspunzi afirmativ când casiera te întreabă „doriți punga”? Oprește-te, convinge-i și pe alții să o facă. Ține minte: 10 minute cât faci tu de la Mega până acasă înseamnă cam 1000 de ani de poluare!!!

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Ajung la ultimul oprește-te pe care o să-l menționez acum. 500 de miliarde de (tobele, vă rog!) pahare de plastic folosite în fiecare an! 8 milioane de tone de pahare (cel puțin) ajung în adâncuri în fiecare an! Încearcă să folosești o cană, doar nu o să mori spălând-o, ba din contră, te vei simți mai bine!

Normal, poluarea se datorează și fabricilor, mașinilor, dar să începem cu pași mici: schimbă-ți comportamentul de fiecare zi!

Descubren microorganismos que podrían devorar el plástico que flota en los océanos

Noel Guevara/ GreenPeace