carnet cititor

Carnet de cititor, sau cum să faci un copil să citească

Vara aceasta a urmat unei perioade de „tristă amintire“ pentru elevi din punct de vedere al eficienței învățării. Ca o paranteză, nu știu ce mi-a venit la un moment dat prin vară să îi prezint lui Iris conferințele TED, chiar când se anunța cu tristețe că Sir Ken Robinson ne-a părăsit. Atunci l-am reascultat împreună cu ea și am reținut acea afirmație: dacă într-un grup apuci să spui că ești profesor, așteptările tuturor celorlalți de la tine se schimbă.

Cam așa și cu vara aceasta. Amicii mei cu copii mici dădeau din colț în colț și – de ce să nu spun – mi-a făcut plăcere să-i ajut. Una dintre „probleme“ nu era ușoară deloc, se situa la nivelul de înțelegere al problemelor la matematică. Copilul nu avea dificultăți la calcule, însă se bloca în momentul în care avea de dezlegat textul unei probleme. E ca la doctor, te duci să te cauți de una și ai alta. Nu citea de fel. Cum să înțelegi o problemă dacă vocabularul tău nu are destule cuvinte?! Și dacă mai adaugi și problemele care exploatează sensurile și jocurile de cuvinte, ești pe butuci. So, simultan cu a învăța cum să identificăm datele utile dintr-o problemă, expresiile cheie și apoi algoritmul de rezolvare, am demarat programul de lectură.

Prima regulă: să fie amuzant. Nu mă interesează decât ca la primele cărți să râdă să se prăpădească, să stea cu cartea în brațe să vadă ce se întâmplă. După ce a mușcat prima „momeală“, începem să le strecurăm și pe altele. A doua capcană întinsă cu grijă este trezirea dorinței lor de a colecționa lucruri. Așa că am căutat repede o poză cu cărți, am improvizat o copertă personalizabilă și la interior am adăugat niște rafturi, apoi am luat din librăriile online coperțile cărților, le-am așezat frumos într-un word la aceeași dimensiune și le-am decupat pe post de stikere.

Scopul era să completăm vacanța aceasta toate rafturile, însă vreau să văd partea plină a paharului. Pentru fiecare carte citită a învățat să noteze cuvintele necunoscute și să afle ce înseamnă, să caute trei lucruri care i-au plăcut și trei care nu au fost pe gustul ei. Putem avea discuții pe marginea subiectului și pentru 8 ani, aproape 9, este minunat. Ba am trecut și la cărți în versuri, „Micuțul Eu-sunt-eu“ i-a plăcut la nebunie, atât de mult încât a mai vrut și altele asemenea. Nu știu cum am ajuns la poeziile copilăriei din „Baba Iarnă intră-n sat“ și „Cățelușul șchiop“, aici avea de notat titlul și o notă, dacă îi place sau nu, de la 1 la 10. Adevărata cucerire a acestei veri este momentul în care îmi restituie cartea și vedem ce vrea pentru data viitoare: versuri sau „text“, mai amuzant sau mai provocator.

Știu că e greu să determinăm copiii să citească. Mi se rupe sufletul că, pe lângă multele lucruri pe care nu mai avem voie să le facem la școală, este și sistarea schemei de lectură pe care voiam să o aplic din clasa întâi. Știu că un copil citește, dar cu două condiții: să vadă pe alții că nu se îmbolnăvesc cu cartea în mână și să să îl pui în situația să o facă el. Nu există niciodată „prea multe cărți“ în preajma unui copil. O carte e o fereastră spre lume și cu siguranță lângă două-trei rafturi cu astfel de ferestre nu-l va trage curentul…

Mai jos aveți carnețelul în stadiul de săptămâna trecută. A cam dat ceva rateuri cartonul meu în contact cu carioca.

carnet cititor

Voi ce ați testat și merge cu copiii?

Corectarea temelor conform „normelor“

Corectarea temelor elevilor este un fel de axiomă pe care o accepți în momentul în care decizi să pășești la catedră. În perioada de formare era acel „trebuie“ pe care ni-l spuneau toți profesorii, cel puțin la clasele mici. Nu se poate fără, copilul „trebuie“ să vadă unde a greșit. Ajungând în școală, am avut marele noroc ca, în ciuda faptului că nu există program de mentorat, să am o colegă cu mult mai multă experiență care să mă îndrume de câte ori aveam o nedumerire. Nu știu de ce, poate compatibilitatea zodiilor, dar m-am simțit în siguranță să-i spun tot ce-mi trecea mie prin cap să fac la clasă și ea să mă ajute, ce crede că ar putea merge și unde și ce probleme aș putea întâmpina. Și primul ei sfat a fost acesta: să am caietele copiilor corectate, oricine mi-ar intra la clasă – la asta se va uita. Cele șase serii de inspecții lde până acum nu s-au dezmințit, caietele copiilor au fost solicitate (cea mai faină cerere a fost „adu-mi de la cel mai bun și de la cel mai slab“) și exact la modul cum corectam s-au uitat. Le-a plăcut că era cu verde (dar din discuțiile mele cu copiii, nu era așa tragică culoarea, oricare alta era la fel cât timp nu „voiam“ cu cerneală albastră 😀 ) și faptul că explicam copiilor varianta corectă unde era nevoie, nu doar tăiam.

Câte teme dai, atâtea corectezi!

O altă „lege“ a temelor a fost ca tot ce dai să corectezi. Și aceasta e cea mai des încălcată de marea masă a profesorilor, mai ales cei care toarnă teme cu toptanul… (și pentru că suntem în vacanță, da, mai ales în vacanță!) Le-ai dat, le corectezi! Dacă nu ai de gând să le iei la mână, măcar explică-le copiilor că sunt opționale, dar enumeri ce au ei de câștigat din rezolvarea lor. Încurajează-i să-și facă un grup de lucru, de 2-3 colegi, cu care să-și verifice rezultatele și modul în care, dacă au dileme, pot apela la tine. Acum whatsapp-ul e la îndemână, imediat poți primi poza din caiet să dai două indicații și nu îți ia prea mult.

Ca o paranteză, am folosit în clasa a patra metoda, căci aveam un manual cu foarte multe greșeli în probleme. Uneori aveam timp să le rezolv pe toate înainte și să corectăm în clasă textul, alteori nu. Ei deja se obișnuiseră și aveau alternativa ca, dacă li se pare că e ceva în neregulă cu vreun exercițiu, să-mi trimită poză să verific și eu. De foarte multe ori au avut dreptate, eu adăugam apoi erata pe grupul de părinți și știau toți să nu se zbată cu varianta tipărită a problemei. Îi obișnuisem și să-și verifice în pauză rezultatele, dacă doi aveau diferite, căutau un al treilea sau așteptau să intervin și eu. Cea mai bună decizie a fost când, la matematică, am ales să folosesc pentru teme caietul tipărit al manualului. Erau în medie 5 exerciții, de la cel mai simplu la nivel mediu, nu foarte complicat, așadar nu era mult. Știau mereu și tema dinainte, pagina lecției din caiet. În clasă preferam să le aduc eu alte exerciții, pe fișe. Îmi era mie extrem de ușor să le corectez, vizual, dar și lor, să își verifice tema în grup. Am avut clasa organizată în grupuri de câte 4, pe nivel, și pentru grupurile mai slabe aveam un „tutore“ din grupul cel mai bun. Ei terminau primii de verificat temele, se împărțeau apoi la celelalte 4 grupuri și îi monitorizau, iar la grupul cel mai slab interveneau chiar cu explicații.

Dictările au fost alt moment „amuzant“ de corectură. După ce terminau, se verificau singuri. Apoi făceai schimb de caiet cu un coleg. Acesta își scria numele cu roșu lângă dată, apoi corecta tot cu roșu ce credea el de cuviință. În final, dictarea ajungea la mine și corectam cu verde. Se întorcea, ce-i drept, la proprietar, ca un papagal de multe ori, dar sistemul funcționa astfel: autorul făcuse, să spunem, 15 greșeli. Din acestea, primul corector a mai găsit 10 și pe dictare rămânea notat 5. Scopul era să ajungi la 0, căci pentru 0-3 greșeli te încadrai la Fb. Dar… distracția nu era aici, ci la faptul că puteai acumula greșeli și de la corectură, cele 5 pe care corectorul nu le-a găsit i le dădeam „bonus“ pe dictarea lui. Toată nebunia aceasta a avut un singur rezultat: când își corectau încrucișat caietele și găseau ceva în neregulă, dezbăteau problema, ba chiar cereau ajutor și pe la alții, să decidă varianta corectă. Scopul era ca eu să nu mai am nimic de corectat, să scriu direct zero pe foaie.

Semnele grafice și coșmarul perfecțiunii

Am spus-o și nu mi-e rușine, copil fiind am scris urât. Și oricât încercam să îi conving pe adulții din jurul meu că mă străduiesc din tot sufletul, nu-mi ieșea niciodată. Pagini rupte, liniuțe scrise la infinit, sarcini repetitive al căror sens nu îl vedeam. Așa că începutul semnelor grafice la școală a fost o retrăire a emoțiilor de altădată. Le-am povestit și am hotărât ca atunci când un semn nu le iese, să-l considere greșit și să-l încercuiască sau să-l sublinieze. Mă interesa mai mult să văd dacă ei conștientizează eroarea și dacă se străduiesc să o îndrepte. M-am panicat prima dată când am primit un caiet care le avea pe absolut toate încercuite, deși multe erau chiar acceptabile. Apoi am început să cunosc copilul și mi-am dat seama că această duritate cu sine însuși este explicabilă. Dar… cum îl schimb? Căci nu poate continua așa!

Pentru clasa întâi intenționez să modific sistemul, și nu pentru că trebuie să evităm schimbul de obiecte, ci pur și simplu pentru că am considerat că au mai mult de câștigat. Nu vor avea voie cu pic sau frixion, și voi avertiza că le confisc fără drept de apel. Dacă ai greșit, iei frumușel pixul verde și îndrepți, ca și cum aș face-o eu. Dacă nu ești mulțumit de semne, le subliniezi și mai faci în plus câteva până te consideri tu mulțumit de ce a ieșit. Apoi îmi dau și eu cu părerea, eventual cu roșu dacă e nevoie sau cu o ștampiluță, uite-așa evit să îi ating și caietul. Iar la sistemul acesta cel mai greu se vor adapta părinții…

Cum corectezi la distanță?

Pandemia a fost o altă provocare. Temele soseau sub formă de imagini, dar nu toți părinții știau cum să facă o poză utilizabilă. Intenționez să am un „curs“ pe această temă cât mai repede, și cu ei, și cu copiii. Pe calculator, doar cu mouse-ul, tot ce puteai face era să subliniezi, să tai, să bifezi, dar mai greu să corectezi efectiv, ca și cum ai avea un stilou în mână. Însă adevăratul miracol al corectării pe poze era că, pe baza acesteia, copilul trebuia să modifice și el în caiet. Și aici școala online a bătut la fund, cum se zice, școala clasică. Pentru prima dată copiii noștri au fost puși real în situația de a-și îndrepta singuri greșelile. (Da, știu, puțini!)

Colega mea, având clasa întâi, nu scăpa atât de ușor ca mine, la pregătitoare. A stat, cu răbdare, pe tabletă, cu „creionul“ în Paint și a corectat literă cu literă. Până să ajungă însă aici, le dădea copiilor feedback la temă sub forma unei erate. Ați văzut vreodată cum arată acea foicică inserată în volumele tipărite, care specifică pagina, rândul, și greșeala? Ei bine, așa a scris fiecăruia – o muncă titanică, după mine, de aceea am încurajat-o cu varianta pe tabletă. Dar ceea ce făcea ea era și mai complex pentru copil, de data aceasta chiar trebuia să le caute și să le înțeleagă.

Tatăl meu a avut clasa a opta, pentru ultima dată. (E pensionar, sper din tot sufletul să nu îl mai cheme iar la școală că nu se găsește profesor!) Se descurcă el cu calculatorul, ba chiar a prins repede cum să le dea copiilor de lucru pe classroom, însă corectarea… Pentru el, cel mai simplu a fost să pună mâna pe telefon. Copilul cu testul în față, el cu poza pe ecran, și corectau simultan, îi și explica la nevoie. Dar… erau doar vreo câțiva copii care au intrat online și lucrau, altfel ar fi trebuit să îi iau cască să poată sta atâta de vorbă.

Ce facem din 2020, cu normele sanitare?

Sincer, n-am nici cea mai vagă idee. Știu că nu voi mai lua în niciun caz caiete acasă, dar nu cred că mai avem voie să le luăm deloc. Am aplicat până acum un regim obiectelor achiziționate care nu se puteau spăla – le lăsam în „carantină“, pe hol, câteva zile, măcar vreo 3. Mă gândesc că ar merge această variantă cu obiectele folosite în comun, de exemplu accesoriile de pictură… care pot sta o săptămână neatinse de la o utilizare la alta, sau chiar mai mult! La fel pot „carantina“ și cărțile din biblioteca clasei, o săptămână sau două… Dar caietele… fișele… cum să le lași atâta până le iei la mână? Dacă dai feedback după o săptămână copilului, e ca și cum n-ar fi. Uită ce a făcut, e degeaba. Sau, la clasa întâi, îi arăt că l-a greșit pe când deja am învățat și ă, r, m? Nu merge.

Cred că a sosit vremea autoevalurării. Să le dau, odată cu tema, și modelul de scriere, cu ajutorul căruia să se verifice. Să îndrepte singuri, după puteri, literele mai chinuite. Să identifice greșelile și… să trecem la următoarea.

O soluție ar mai fi ca, după ce au efectuat și corectat tema după model, să o fotografieze și să o urce în clasa virtuală. Profesorul o vede și o validează. Dar aici necesită un sistem de organizare al tuturor și de respect al timpului profesorului, nu poți să îi urci poze la 11 noaptea și să ai pretenția să fie validate a doua zi dimineață!

Toate cele de mai sus funcționează numai dacă renunțăm la câteva idei fixe. Prima: tema trebuie să fie impecabilă. De ce?! Eu vreau să văd lângă temă și calculele scrise, vrea să văd că a greșit ortograma, dar s-a corectat. O temă imaculată înseamnă că noțiunile îi sunt perfect clare elevului, deci treci liniștit mai departe. Greșeli înseamnă să fii atent, sunt lucruri neconsolidate încă. Vreau să văd cât a muncit, cum a lucrat. Și prefer să facă două exerciții în plus decât să lucreze totul pe ciornă și apoi să transcrie „pe curat“.

A doua, tema este obligatorie. Temele nu se punctează sau sancționează, prima pentru că nu știi, de fapt, cine le-a făcut cu adevărat. A doua… pentru că e inutil. Mai bine îi explici copilului sensul acestor teme, importanța exercițiului și aceea de a depista ceea ce știi și ceea ce nu știi să faci în contextul noilor noțiuni. Și cel mai bine am reușit acest lucru cu temele „opționale“. Erau exerciții suplimentare, dar care consolidau anumite deprinderi. Evalurările curente la clasă vizau aceleași lucruri și nu a durat mult până 2-3 isteți s-au prins că de fapt să lucrezi opțional te ajută pe tine să reușești mai bine când vrei să faci un anumit lucru. Nu vrei să lucrezi în plus? Alegerea ta. Dar asumăți-o! Unii sunt cu adevărat fenomene, înțeleg imediat și sunt capabili să reușească din prima. Dar sunt puțini…

Și a treia, tema trebuie să fie consistentă cantitativ. Dacă nu i-ai dat copilului teme cu nemiluita, să nu mai respire toată ziua, să nu mai ceară părintelui altceva, n-ai făcut nimic. Mai dați-le teme, că nu fac în plus dacă nu le spuneți dumneavoastră! Nu mă impresionează. Nu vreau să fiu eu bau-bau. Fiecare părinte are în ogradă ce a crescut. Dacă l-ai învățat să-și fure singur căciula, să caute calea cea mai simplă și fără muncă, acum te lupți cu ceea ce-ai creat. Urmează dramolete pe tema calificativelor, de ce nu are și el Fb ca Gigel… Pentru că ori de câte ori dădea de greu, nu a fost învățat să depășească prin muncă problema. Nu știa să lege șireturile? I le lega mama mai repede, nu îl învăța cum sau îi lua cu arici. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica, de ce să te uiți dacă nu cumva nu l-a făcut cum trebuie și cară acolo lucruri inutile.
Și tot aici… copiii trebuie ținuți „ocupați“. Nu cumva să aibă timp să se tăvălească pe covor cu 5 cuburi și 3 mașinuțe, că pierde vremea…

Dacă aveți și ale idei cu potențial, vă rog să mă ajutați… orice e binevenit acum!

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

ABCdarul distractiv – ne pregătim de școală!

Oficial activitatea „metodică“ a cadrelor didactice începe marți, 1 septembrie. Practic, cei pe care îi cunosc și cu care mai schimb impresii s-au pregătit toată vara, ba la webinarii și cursuri, ba căutând soluții pentru problema imposibilă a anului școlar 2020/2021. E drept că, în afara bulei mele cu oameni pentru care școala nu e doar locul de unde iei salariul, sunt și destui care peste câteva zile se vor duce doar să semneze condica și să-și etaleze fotografiile din concediu. Pădure fără uscături (cât timp nu se usucă mai toată) nu se poate!

Ieri mi-a sosit una din comenzile de materiale. Da, și noi, profesorii, ne cumpărăm „rechizite“ și, dacă vor fi mulți părinți care vor spune că listele primite îi bagă în faliment, eu nici n-am început achizițiile și doar pe manuale/caiete am dat 160 lei. Mai urmează foliile de plastifiat literele, markerele și alte materiale de realizat, plus că încă nu știu dacă vom avea și noi dreptul să primim calculator la clasă și cum mă voi descurca cu râșnița mea și anul acesta!

Dar să revin la Abecedarul distractiv de la Editura Edu. Decizia de a-l cumpăra a venit după ce anul trecut am dat lovitura, cum se spune, cu Povestea literelor. Materialul a fost foarte bine primit de copii, atât povestea pentru fiecare literă, cât și quizz-ul de după. Regretul lor a fost că nu se puteau și juca individual, iar eu mă dovedeam cel mai slab jucător cu comandă vocală din clasă, spre deliciul copiilor. Cei care și-au dorit cu adevărat, au cumpărat caietul și s-au jucat liniștiți acasă. Când am trecut în online, lecțiile au continuat pentru noi aproape la fel, doar că ecranul proiectorului a devenit ecranul calculatorului sau tabletei. Editura Edu a pus atunci pe youtube toate filmulețele literelor și s-au folosit pe scară largă de toată lumea, însă, așa cum e normal, lucrurile de calitate costă și nu pot fi gratuite la infinit. Și oamenii care le produc trebuie să trăiască și nu de pe o zi pe alta.

Anul acesta chiar mă gândeam că l-aș putea folosi în continuare. De ce nu, facem și un efort de memorie, vedem cine își mai amintește cu ce era povestea și poate chiar le vor căuta să le asculte înainte. Mi-amintesc că, acum 10 ani când era Andrei clasa întâi, l-am văzut într-o zi luând DEX-ul de pe raft. Curioasă, vreau să aflu ce cuvânt îi dă bătăi de cap: Nuu, mâine urmează litera x. Vreau să mă uit la cuvinte, să știu mai multe când ne întreabă doamna! Era un fel de mică competiție, se dădeau ceva puncte din ce am înțeles cui găsea cele mai multe exemple, iar copilul meu se pregătea conștiincios.

...

Abecedarul distractiv nu părea același stil de material, era recomandat pentru lectură și abia când l-am avut în mână mi-am dat seama ce pot face cu el.

Copiii vor sosi dimineața la școală și tot ce vor avea voie să facă este să se dezbrace (încă nu mi-e clar dacă avem voie să folosim cuierele!), să se spele pe mâini și să se așeze cuminți în băncuță de unde să vorbească cu colegii mai apropiați fizic. Vor sosi probabil și cu 10-15 minute mai devreme, deci trebuie să mă gândesc și eu la un mod de a-i ține ocupați. În varianta „de vis“, proiectorul îmi va funcționa, așa că îi pot aștepta cu fragmentul din poveste corespunzător zilei. Așa vom citi, într-o săptămână, câte o mică povestioară, în stil foileton. Este deja scrisă pentru copii mici, având indicator vizual pentru citirea pe silabe de care este încă nevoie la această vârstă. După câteva povești, similare săptămânilor dintr-o unitate, povestea continuă pe CD cu alte aventuri și jocuri, pe care le pot folosi într-o oră specială de lectură. Sunt aproape sigură că se vor bucura să îi revadă pe Țup și Pogo, prietenii lor din caietele de anul trecut, care fac o amuzantă introducere în clasa întâi (pe care mă gândesc cum să o adaptez pentru prima zi de școală când sper că, fără festivități inutile, voi avea timp să le povestesc ce vom face anul acesta).

M-am gândit și la o versiune pentru lecțiile online, dacă vom lucra în această variantă: pot deschide „clasa virtuală“ cu 15 minute mai devreme, să am deja partajat ecranul cu ei și până se strâng toți să putem începe, recreația virtuală să aibă o alternativă. Poate că vor citi în cor, se vor ajuta unii pe alții… cine știe? E anul în care încercăm, vedem ce funcționează și ce nu, spunem mai departe.

...

Bineînțeles că nu toți vor accepta jocul, mai ales că presupune o activitate destul de dificilă. Caut un mod de a-i atrage, fie chiar și prin colecționarea de ștampiluțe pe un tabel în funcție de care, la final, să primească un mic premiu sau beneficiu. Va fi însă o ocazie de a povesti, de a căuta variante pentru cum continuă povestea a doua zi, de a formula și răspunde la întrebări și, de ce nu, de a ne amuza un pic. Normal că voi avea nevoie și de înțelegerea părinților ca, oricât de curios este copilul, să nu îi spună finalul și să ne strice jocul. Imaginați-vă doar cum e ca noi să citim fragmentul de luni și Gigeluș să se ridice să ne spună Aaa, eu știu, vineri se termină cu… . Vreau să îi țin curioși, să aibă mereu ceva nou de descoperit.

...

Am și a doua variantă de lucru. Softul include fișe de lectură pentru fiecare săptămână, așa că îmi va fi mai simplu să le cer să le organizeze în portofoliu și cine le are pe toate completate corect la „final“, să fie recompensat (complexitatea lor crește, pe măsură ce copilul învață să scrie). Ba chiar există pentru fiecare capitol și câte un „test“. Poate fi acesta primul pas în maratonul de lectură pe care intenționez să îl derulez în cei patru ani pe care urmează să ni-i petrecem împreună și să fac, de acum, carnețelul de cititor în care să își lipească, pentru fiecare reușită, un abțibild (cu personajul și numele poveștii sau coperta cărții citite).

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

Dacă v-am stârnit curiozitatea, în magazinul online al Editurii Edu puteți răsfoi mai multe povești din caiet și puteți instala versiunea demo a cd-ului pentru calculator, dar și pentru mobil (Android). Când cumpărați caietul, pe prima copertă aveți un cod unic cu care puteți apoi debloca softul integral, nu este nevoie să aveți la calculator unitate de cd. Am pățit-o și eu, laptopul nou nu are și eram „disperată“ că nu pot instala produsul. Pentru mobil, se instalează ca orice aplicație.

Scenariul propus mai sus poate fi adaptat și de părinți, dacă nu se lucrează la clasă altfel. În fiecare zi citiți doar un fragment și rezistați cu stoicism atacurilor de curiozitate. Ori, dacă sunteți adepții tradiționalului „buchet“ de început de an, puteți să îl înlocuiți anul acesta cu o altfel de atenție pentru doamna.

Să avem un an școlar care să ne depășească așteptările!

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

calendarul naturii

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?


Edit: Deoarece am fost întrebată, realizez la cerere variante personalizate pentru calendarul ce poate fi completat cu markerul. Lăsați un mesaj mai jos dacă sunteți interesat/ă.

Emma Pass: Ghid de supraviețuire pentru profesorul „hibrid“

Am obosit și am ajuns să trag de mine. Dacă în loc de temperatură mi-ar măsura entuziasmul, m-ar trimite la morgă direct după nivelul înregistrat. Totuși încă sper. Nu mai vreau să aud nicăieri că formarea profesorilor e prioritară, am intrat pe site la CCD-București, mai toate cursurile sunt cu plată, nu gratuite, cum ar fi normal. De ce nu putem să le plătim cu vouchere de vacanță?! Oricum nu le-am folosit… mă rog, nu mai contează, ideea e că am început să selectez și din mediul online conferințele care par a avea ceva de spus și să închid rapid acele sesiuni unde mi se pare că se bat câmpii cu stil. Și timpul meu e prețios.

Am ales săptămâna trecută să particip la maratonul Google și nu regret, căci atât de atentă nu am fost de multă vreme, și asta nu doar pentru că era în engleză. Emma Pass, unul dintre vorbitori, a făcut „cadou“ participanților The Hybrid Teacher. Survival Guide pe care îl puteți descărca dacă dați click pe titlu. Aveți câteva etape de citit până ajungeți efectiv la pdf, menționarea drepturilor de autor, dar vă garantez că merită. Pe scurt, autoarea este profesor într-o școală care folosea modelul hibrid cu mult timp înainte de pandemie și explică destul de detaliat cum funcționează acesta, dar și cum s-au adaptat la învățarea online. Deși avem multe de învățat, puține se pot aplica și la noi, căci elevii lor au dispozitivele și la școală… sunt obișnuiți să lucreze astfel în grup încă din clasele mici.

Sunt câteva lucruri care mi-au plăcut enorm. Primul, povestește cum organizează o activitate online, care sub nicio formă nu intră în cele 30 min. ce se speculează pe la noi – asta dacă vrei cu adevărat să faci ceva. Citind, m-am simțit de multe ori ca elevul acela lăudat de doamna care primește bulinuțe cu smiley, căci îmi confirma de destule ori că am intuit ce trebuie online. Iar acolo unde nu am reușit, am găsit idei și sugestii de îmbunătățire. Tot ghidul este plin de linkuri și sugestii de aplicații ce pot fi folosite la clasă, de la unele banale, doar să atragă atenția copiilor – cum este transformarea mouse-ului în diverse personaje în timpul prezentării – până la modalități de proiectare a activităților interactive. Pentru că lucrează cu copii de gimnaziu, a acoperit o sferă mai largă de lucruri pe care le pot face elevii online și nu am putut să nu îi invidiez puțin pe cei care au dincolo de ecran copii care știu și pot mai mult decât să-și pornească/oprească microfonul.

Am realizat că, pe lângă clasicele „reguli ale clasei“ trebuie să fac, oficial, unele pentru clasa online, și aici intră neapărat manevrarea microfoanelor, pe on doar când ești solicitat să vorbești. Aș adăuga, dintr-un alt curs, înlocuirea scaunelor clasice de birou, cu roți, cu unele normale, fixe, în timpul orei, astfel încât să nu se distragă singur. Aștept cu nerăbdare noutățile de la Google Meet, opțiunile de „ridicat mâna“, prezență, lucru în grup și am o sumedenie de detalii la care să mă gândesc până începe școala!

Mi-a confirmat ceea ce simțeam și eu: procesul de evaluare online e un eșec, aceasta trebuie să aibă loc la școală, fie pe intervalul în care grupa e programată, fie creat special. De acasă… ori nu le punctezi… ori îi „crești“ formându-le o valoare reală de corectitudine astfel încât să nu trișeze. Pe buneee… despre ce vorbim? Părinții elevilor noștri nu doar că suflă răspunsurile, ci scriu și temele și cu mâna lor… Dar să mai fie vorba de un calificativ/o notă de trecut în catalog?!

O altă idee super-faină este cea a cursurilor de utilizare a dispozitivelor și aplicațiilor, realizate la începutul anului și cu elevii, dar și cu părinții care îi asistă, iar pentru acestea chiar sugerează o clasă pe G-Class pe care toți să o folosească la nevoie pentru a cere ajutor. E ceea ce îmi doream și eu, măcar o dată, să pot prezenta părinților platforma școlii – sunt încântată că vom avea G-Suite – și modul în care ne vom organiza. Da, știu, mergem să sărbătorim pacea și eu mă pregătesc de război, dar nu cred că miracolul întoarcerii la școală va dura prea mult.

La final, face un inventar al modelelor hibrid pe care școlile din toată lumea le au la dispoziție pentru această toamnă și l-am regăsit pe cel care mi se părea și mie cel mai logic – alternarea săptămânală a grupurilor. Nu știu în ce măsură mai e o soluție când după-amiaza în sala de clasă intră alt grup de copii… însă această variantă e considerată cea mai bună pentru scăderea numărului de îmbolnăviri și nu cea care alternează zilnic copiii.

Cu ce să închei? Chiar dacă nu considerați că stăpâniți limba engleză la nivelul unei lecturi fluente, încercați. Google Translate vă poate fi de ajutor, acolo unde ideea se lasă greu înțeleasă. Dar până acum, prin ceața prin care bâjbâim de niște luni, e cel mai organizat material pe care l-am văzut.

Apropo de „văzut“, poate aveți propuneri…

Sursa: http://www.ms.ro/2020/08/18/draft-ordin-emis-in-temeiul-legii-de-modificare-a-legii-nr-1-2011-si-a-legii-nr-55-2020-ordin-pentru-aprobarea-normelor-privind-instituirea-de-masuri-sanitare-si-de-protectie-in-unitatile-de-invatam/

Provocare: cum arată catedra ta online?

Teleșcoala profesorilor, un nou proiect cu succes garantat

Ideea de „teleșcoală“ se pierde undeva în negurile copilăriei mele și, de ce să nu recunosc, chiar îmi amintesc de ea cu plăcere. În acele timpuri în care mă consideram norocoasă că am televizor color, să ai șansa să înveți o limbă străină auzind pe cineva „citind“ era o ocazie extraordinară! Așa am învățat primele cuvinte în engleză, căci de profesori calificați în școala generală nu am avut parte.

Apariția internetului a cam scos din grila televiziunii această variantă de educație la distanță, nu își mai avea rostul. Cine dorea, avea alternative la îndemână. Ideea e fost resuscitată în pandemie când, pentru copiii care nu au avut norocul de a avea profesori dedicați sau mijloace tehnice de conectare, erau reluate lecțiile necesare pentru evaluarea națională și bacalaureat. Nu știu care e măsura în care au răspuns nevoii copiilor, știu însă că îmi trezeam conștiincioasă copilul să nu rateze „ceva în plus“ față de ce făcea deja. Concluziile ei, după câteva emisiuni: puteau să se renunțe la reclamă, din jumătate de oră rămâneau vreo 20 min și puteau găsi niște profesori cu ceva mai multă carismă pe sticlă. Apoi mi-a zis că sunt lucruri pe care deja le știe. Ce o deranja? În primul rând, nu era interactiv, era doar o înregistrare a profesorului. Schimbau profesorii și fiecare era diferit, „o atmosferă nasoală de nu-ți vine să mai faci nimic“. Profei de mate nu i-a mers pen-ul și a chemat pe cineva, deci cam cât de pregătită era pentru ceea ce făcea în fața copiilor? De fapt… de ce nu s-a tras dublă, că doar era film, și să se scoată această eroare? Apoi, era prea simplu față de ce făceau la școală, prea ușoare față de ce trebuia, deși nici examenul nu a fost prea greu. Testele propuse de la minister – nu le-au terminat, la televizor ajunseseră la 6, la școală la 25 (și îmi amintesc că am printat parcă până pe la varianta 40…). Poate mai multe emisiuni ar fi ținut ritmul pentru cine avea nevoie. Mai mult, nu terminau nici testul întreg de explicat într-o emisiune. Nu puteai pune întrebări decât după și răspunsurile veneau târziu, dacă veneau. Partea bună a fost că le-au înregistrat și le-au pus pe youtube, nu mai trebuia uneori să te trezești.

Ca să completez, am întrebat-o și pe colega lui Iris cum a fost experiența la teleșcoală. Eu mă trezeam și stăteam acolo cât mâncam, că mă certa mama dacă nu uitam, stăteam pe insta[gram] până se termina, apoi mă  duceam și făceam testele mele. Sau stăteam cu colegii pe telefon și comentam ce spunea. Și diriga, și profu de mate, ne întrebau la fiecare oră de după-amiază dacă ne-am uitat. Ieșind însă din bula mea, sunt conștientă că sunt și copii pentru care acestea au fost singurele lecții, însă tocmai conștientizând această realitate, a lipsei dispozitivelor, ar trebui luate măsuri.

Pe mulți i-am auzit spunând că e posibil să nu ai calculator, dar să ai televizor. Sincer, de când nu mai poți scoate trei sârme la fereastră ca să prinzi TVR1 pe televizorul cu lămpi al bunicii, printr-un miracol încă funcțional, mi se pare că a susține că toată lumea are acces prin cablu tv și își plătește conștiincioasă abonamentul e mult… Mai bine ar face o emisiune radiofonică, e mai ieftin, emiți tot timpul. Un radio-amator, un telefon, și sigur ai mai multe șanse de interactivitate.

I-am admirat mereu pe părinții mei în momentul în care făceau planul unei achiziții pentru familie. Erau mereu oferte ieftine, la magazinul din localitate, second-uri aduse de prin occident. Însă în ceea ce privește aparatura, opinia lor era că suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Cumpărau mereu aparatul nou, cu cele mai bune recomandări, chiar dacă veneau după el la București. Tot de la ei am învățat să nu apelez la improvizații, să fac lucrurile bine din prima sau să mai aștept până o pot face cum trebuie. Poate de aceea mi se pare atât de absurd ceea ce se întâmplă acum. Soluția e simplă, dar costă. Se improvizează masiv, se cârpește pe ici pe colo, încercăm să mergem și așa, deși e clar că ne scufundăm.

Ca să rezum, scopul ministerului este să facă școala online nu doar funcțională, ci și de calitate. A realizat că oamenii pe care îi are în subordine nu sunt pregătiți și nu se descurcă. Însă o lecție simplă spune că, dacă vrei să înveți să mergi pe bicicletă, trebuie întâi să te sui pe ea. Cam la fel e și cu calculatorul. Indiferent ce argument mi-ați aduce, ca să știi să îl manevrezi trebuie să apeși tu, cu mânuța ta, butonul de power. Nu vei învăța să mergi pe bicicletă uitându-te la cursele de ciclism. Să spui că sunt profesori care nu au cum să învețe altfel decât de la televizor nu arată decât incompetența celor care susțin acest lucru. De ce nu te-ai dat peste cap ca până în momentul acesta, 13 august 2020, să te asiguri că toți profesorii au primit dispozitive și apoi, din partea mea, poți face și teleșcoală, dar zău că nu e nevoie să consumi banda la tv ca să justifici contribuția esențială a televiziunii naționale la dezvoltarea neamului, de-asta fiind susținută de la buget. Poți face învățământ asincron, pui resursele disponibile pe site-ul ministerului și fiecare studiază în ritmul lui. Căci așa spunem și despre copii, toți pot reuși, dacă învață în ritm propriu și ai răbdare cu ei.

Ceea ce se face acum cu teleșcoala, pentru cei care nu au dispozitive de a exersa (există astfel de oameni, așa spune în argumentul emisiunii), e ca la orele de TIC pe care le fac mulți din copiii din gimnaziu și chiar liceu când învață să folosească calculatorul fără să fie lângă unul. Din acest punct de vedere, emisiunea va avea succesul garantat, doar vedem ce bine se descurcă copiii după asemenea lecții în absența materialului didactic, nu? Mai jos este un desen de acum patru ani din caietul lui Iris. Oare cu ce ajută dacă în timpul emisiunii de la tv vor rezulta astfel de schițe? Tatăl meu a învățat la 60+ să utilizeze calculatorul luând notițe, scriind efectiv în cuvinte pe ce apasă și ce se întâmplă. Chiar merge să înveți așa, de la tv, cum să faci lecții online? Sunt sceptică…

Am participat miercuri, 12 august, la maratonul google – Back to school-Anywhere School. Spunea o doamnă din Finlanda, Anneli Rautiainen, că la ei funcționează „tutor-teacher“. Patru zile profesorul lucrează la clasă, cu copiii, apoi o zi cu colegii, fiecare îi învață pe ceilalți ceea ce știe el în plus să facă. Nu contează că e vorba despre Finlanda, că era șefa departamentului de inovare în educație… mai ales în ceea ce privește tehnologia și școala online așa ar trebui să se întâmple peste tot. Am rămas pe gânduri…

Aștept cu nerăbdare să văd ce va fi. Îmi doresc să fie ceva util pentru că e păcat să pierdem timp și resurse aiurea. Însă până atunci vă las să urmăriți, mai jos, conferința menționată. Chiar merită, dacă vrem să vedem ce fac și alții. (Peste pauzele lungi puteți sări cu mouse-ul, chiar dacă se terminau mai repede prezentările, următorul speaker intra mereu la ora stabilită.)

telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…

Începe școala: număr până la 10 și respir ușor…

Vacanța aceasta a fost una pe hârtie, cam la fel de falsă cum a fost prin multe locuri și școala online. N-am avut curaj să plec să stau nicăieri. Am sărit într-o dimineață în mașină, am oprit direct sus pe munte. Am tremurat o oră în bătaia vântului, am sorbit peisajul, apoi m-am întors acasă. A doua zi am făcut un drum identic la mare, fără nicio oprire. Am stat pe o plajă suficient de goală (dar prea plină pentru așteptările mele), mi-am ars nasul, am făcut de două ori baie și am bifat și marea.

Nici nopțile nu sunt mai liniștite. Mă visez deja la școală, neputincioasă. Îi povesteam colegei mele că m-am „văzut“ în prima zi de școală: eu nu mai aveam voce, oricum inutilă de dincolo de mască, copiii alergau ca apucații pe hol, măștile zburau sau le făceau praștie, iar un grup de părinți se certa la intrare cu paznicul că vor musai să intre să verifice ei săpunul și hârtia de la toalete și dezinfectantul din clase. Nici măcar n-am putut să râdem… doar am tăcut.

Habar n-am ce se va hotărî. Știu însă că eu, ca profesor, mă voi supune. Facturile vin, ratele la bancă și ele, eu nu îmi permit să scap frica din pumni și să spun că nu mă duc la muncă. Dacă mă îmbolnăvesc… intru în medical… și poate scap. Însă știu că nu am de ales. Îmi doresc la școală nu pentru că mi-e lene sau nu mă descurc online, ci pentru că online pierd deja o parte dintre copii și sunt omul care, dacă are un copil în catalog, se dă peste cap pentru el. Online eu nu pot garanta părinților nimic, pentru că online nu depinde de mine. Online depinde și de ei… iar mulți dintre părinți nu sunt disponibili. Online număr pe degetele de la o mână copiii care s-ar descurca fără probleme. Pe cealaltă mână însă îi număr pe cei care nu vor fi prezenți… plus grupul numeros al celor care abia ar face față.

Se pare că școala va începe. Însă ne vom întoarce la vechile noastre probleme care în noul context au devenit răni adânci. Până acum respectarea Regulamentului școlar și a regulilor la școală era ceva… să spunem, optimist, relativMai închideai ochii, mai treceai cu vederea o abatere… însă acum, ca să poți pune în practică respectarea regulilor, e nevoie de o disciplină de fier. Dacă copiii nu au voie să intre în contact unii cu alții, cu obiectele altora, trebuie să păstreze distanța, să poarte masca, înseamnă că copiii aceștia ori au căpătat peste noapte mai multă minte decât o sumedenie de adulți pe care îi văd zilnic pe stradă, ori s-au maturizat brusc și au devenit cetățeni responsabili.

Mă voi duce la catedră și am o fișa a postului. Probabil din toamnă ne vom trezi cu ea modificată, pe lângă aptitudinile online introduse la sfârșitul anului școlar vom scoate din pălărie și unele medicale și polițienești. Acum nu mai e atât de ușor de ignorat că X aleargă prin clasă, că îi mângâie sau îmbrățișează pe colegi chiar dacă nu vor, că umblă în cutiile lor cu rechizite ori că schimbă, spre propriul amuzament, penarele între ele. Acum tot acest comportament devine un pericol. Dacă consideră că masca e o exagerare, că mama lui spune că sunt tâmpiți cei care își pun botniță de bunăvoie și smulge pe ascuns măștile colegilor și le aruncă pe jos… eu ce pot face?

Mai exact, de ce mă voi duce eu la școală? Da, voi semna condica. Îmi voi lua salariul, îmi voi plăti datoriile. Dar pentru copii? Dacă îmi micșorezi ora, în cele 30 de minute nu voi apuca să fac mare lucru, poate cu chiu cu vai voi preda lecția. Îmi amintesc una din orele de practică, la clasa întâi, litera E de mână. 32 de copii în clasă, eu și învățătoarea, mergând pe la fiecare să le arătăm ținându-le mâna cum se scrie. S-a sunat și am mai stat și în pauză, amândouă, cu câțiva copii…

Trebuie să ne resemnăm cumva și să acceptăm că suntem „în vreme de război“ și lucrurile nu pot curge la fel. În timpul conflagrațiilor, școlile s-au închis când învățătorii au plecat pe front. Elevii au pierdut niște ani, s-au reînscris la nivelul la care au rămas când s-a putut. Alții, capabili să învețe singuri, au mers la școlile încă funcționale și au dat examenele de diferență pentru a promova totuși clasa, chiar dacă nu au frecventat. Noi… vrem să facem, pe românește, din rahat bici.

Unii pot, alții nu…

Unii copii, destul de mulți, sunt capabili ca, susținuți de părinți sau singuri, să studieze online. Pentru ei, sistemul de homeschooling ar fi soluția mult-așteptată. Pentru ei, să dai examene semestriale și să le promovezi ar fi exact ceea ce au nevoie. De ce nu se poate organiza un sistem de școli umbrelă și în România, astfel încât copiii să fie integrați unui sistem coerent?

Alții, foarte mulți, s-au acomodat cu școala online. Poate că nu le place și și-ar dori să stea în pauze cu colegii, însă acceptă situația. Se trezesc dimineața, dau drumul la calculator, ascultă conștiincioși și își fac temele. Pentru ei, riscul de a veni la școală e inutil, căci ei au suficientă motivație intrinsecă să meargă mai departe. Dacă au noroc, și profesorii sunt deschiși să îi sprijine în demersurile de învățare.

Rămân însă ceilalți pentru care școala e locul unde să pleci de-acasă, să îți etalezi ultimele achiziții, să susții bullyingul ca stil de viață, căci învățătura nu pare a fi de folos în anii ce vin. Lor li se adaugă și copiii năpăstuiți de soartă care ar învăța dacă ar putea, dar nu au cu ce, nu are cine să-i ajute. Pe ei îi condamnăm. Din atâta dorință de a fi „corecți“ cu toată lumea, de a ne face că muncim, pe ei îi trecem clasa și când ne ducem fizic la școală, dar mai ales acum, când nu au frecventat.

Dacă consultați orice monografie de școală de dinainte de Al Doilea Război Mondial, veți vedea că repetenția era ceva la ordinea zilei. Puțini deveneau absolvenți ai unui ciclu școlar tocmai pentru că presupunea un efort deosebit. Acum considerăm repetenția traumatizantă și ne felicităm că am salvat copilul de la suferințe inutile când, de fapt, îl condamnăm la altele, mai târzii și mai dureroase. Să spunem că nu e obligatorie clasa pregătitoare, că a fi făcut jumătate din ea e o realizare. Dar dacă el nu poate participa online nici în clasa întâi… practic stă un an acasă, degeaba, de ce trebuie să promoveze clasa? Cu ce îl ajut eu dacă el nu știe să scrie, să citească și să socotească în clasa a II-a?

Sunt de acord că nu poți lăsa un copil repetent doar pentru că nu a avut posibilitatea să se conecteze, trebuie să-i dai însă șansa unor examene de diferență, iar dacă le promovează corect, să treacă clasa. Dar dacă nu…? Dacă copilul nu știe să adune până la 20 când ar trebui să poată până la 100, de ce să îl duci în clasa a II-a și să îi ceri să o facă până la 1000? Mi se pare că e situația unui doctor aflat în fața unui picior ce trebuie tăiat și ezită… dacă-l taie, omul se va chinui toată viața, dar va trăi. Dacă nu… va muri, dar vai! a murit pe două picioare. Cam așa și noi… trecem clasa copii pe care i-am ajuta mai mult dacă ar rămâne un pic pe loc, să achiziționeze ceea ce au nevoie să meargă mai departe.

Încotro…?

Învățământul online ne va sili să luam o decizie și să rupem pisica în două. Fabricăm posesori de diplome, „generația 2020“ la care orice angajator se va uita suspicios… sau ne revenim si stabilim clar niște criterii. Da, va fi greu, da, va fi nașpa pentru mulți obișnuiți să treacă ca gâsca prin apă prin școală. Dar pe termen lung vom avea de câștigat.

În încheiere, îmi doresc ca în Regulamentul școlar de ordine interioară să existe prevederi care să mă ajute în această misiune imposibilă, de a impune reguli unei comunități obișnuite să spună nu. Dacă i-am spus lui Gigel de 5 ori că nu e voie să smulgi masca colegului să o arunci pe jos, să am voie să îl scot pe Gigel din clasă și să vină mama să-l ia, să-i explice cam cum stă treaba, în stilul ei, că-l cunoaște mai bine ca mine. Absențele să se lase, ca pe vremuri, cu amenzi. Adică exmatricularea trei zile pe motive de indisciplină să te ardă la buzunar, așa poate te vei strădui ceva mai mult să îi bagi copilului în cap câteva reguli de bun-simț.

Nu mai știu ce să-mi doresc… ceva ce să îmi dea și mie sentimentul de siguranță și utilitate, nu de preș de șters picioarele pentru oricine consideră că școala vieții și numele pe un certificat de naștere este tot ce ai nevoie să împarți dreptatea în stânga și-n dreapta.

Scenariul meu de toamnă

Din fericire, cazul meu e o excepție. Am o clasă cu 20 de elevi și un spațiu generos la dispoziție, cum rar găsești. Pentru mine, să desfășor lecția cu toți prezenți în clasă este o variantă ce poate funcționa, dacă mi se va da voie, căci în cei 90mp aflați la dispoziție pot așeza băncile în așa fel încât să păstrez distanța regulamentară între copii. Însă dilemele sunt altele. Pentru ce anume păstrez distanța, chiar și cu ferestrele larg deschise, dacă cerințele clasei întâi îmi impun mie să trec cel puțin de două ori într-o oră pe la fiecare copil? Și nu doar atât, să iau cu mâna mea fiecare mânuță și să arăt cum și ce trebuie corectat… Dacă vine dispoziție ca profesorul nu se apropie de elevi, păstrează distanța, toată povestea asta cu școala va avea un final trist. Adică părinții vor fi fericiți, au unde trimite copiii de acasă, are cine să stea cu ei și teoretic vor face lecții. Practic, dacă doar se uită la mine, e cam același lucru cu a mă vedea pe un ecran.

Bineînțeles că pot exista și soluții, profesorul să aibă ca accesoriu la clasă o centură din aceea ca meșterii de pe șantier, de care să aibă agățat dispenser cu dezinfectant. Am scris cu mâna lui Gigel, mă dezinfectez, sucesc clepsidra, aștept 20 de secunde să își facă efectul, apoi trec la Costeluș. Și toate cu mască pe față și vizieră, aplecări și ridicări, nici nu te ia amețeala de la lipsa de oxigen și vaporii de dezinfectant! Și în ritmul acesta chiar e ușor să rezist de la 8 la 12, e o nimica toată! Fără glumă acum, dacă doctorii pot, pot și eu.

Dacă vom avea de ales, probabil că mulți oameni ai școlii vor spune că nu cred în reguli și își vor vedea de treabă. Probabil că destui nu vor păți nimic. Dar nu aș vrea să știu cum e să fii în pielea profesorului care nu a respectat regulile stabilite atunci când o clasă întreagă va fi diagnosticată pozitiv, căci la capitolul căutat vinovați noi suntem experți. Din experiența mea, toți oamenii sunt revoluționari până dau ei de greu: Lăsați, doamnă, ce atâtea măști, se sufocă copilul! Și când copilul tău ajunge pe pat de spital sufocându-se de boală, cine e vinovat că nu a avut grijă să poarte copilul masca? Așa că, dacă normele vor veni, va trebui să le respect, fie că sunt sau nu de acord cu ele. Și tare aș fi curioasă ce idei geniale au unii de a determina un copil care oricum îmi întoarce spatele și îmi spune nu vreau să stea pe scaun și să nu se ducă la joacă cu ceilalți!

Numărul de copii la clasă

Sunt niște ani deja de când tot scriu că nu e ok ce se întâmplă cu clasele mult prea numeroase, însă acum buba s-a spart. Oricum ar da-o, ministerul nu are de ales decât să recunoască problema: clasele supradimensionate nu sunt sigure. Nu erau oricum eficiente în procesul de învățare (de asta nu le păsa), dar acum problema s-a complicat și ei habar nu au cum să o rezolve, eventual fără să își taie craca de sub picioare. Indiferent ce se decide legat de întoarcerea la școală, e clar că a pune copiii grămadă, lipiți unii de alții, nu mai e o variantă care merge și așa. Soluția ar fi recuperarea școlilor de cartier, reconfigurarea circumscripțiilor școlare și respectarea acestora, construcția rapidă de școli, dar mai ales formarea profesorilor necesari.  Toate acestea, puse pe hârtie, înseamnă bani și investiții pe care nu are cine și cu ce să le facă.

Așa că iar cârpim sistemul, pentru că nu suntem în stare să facem ce e de făcut. Lasă că îi împărțim în două cete și îi chemăm pe rând la școală, în grupe de 10-15 elevi! Mno, și când dă cu minus, că jumătatea clasei e 17, ce faci? Păi, simplu, ca până acum, te faci că nu vezi! Să înveți în grupe mai mici poate fi o soluție. Însă nu când timpul se reduce la jumătate, chiar la sfert, dacă stăm bine să ne gândim! Elevii vor fi prezenți fizic la școală jumătate din timp, iar ora se reduce și ea la jumătate, deci timpul dedicat efectiv învățării este un sfert din cel real. Și în condițiile acestea, vrem reușită și performanță…?

Tu ce vrei, ca părinte?

Toamna aceasta va fi un moment de sinceritate cu tine însuți. Va trebui să decizi ce vrei tu să faci, ca părinte, pentru copilul tău. Variante sunt destule: îl lași să se descurce singur, tu nu ești plătit să-i fii profesor, așa că nu e treaba ta să îl ajuți la lecții. Poți pune la dispoziție ce trebuie, să se descurce profesorul, ori te dai peste cap și faci tot ce poți, ca să compensezi ceea ce sistemul este incapabil să facă pentru copilul tău. Unii vor lecții, alții nu vor să audă de lucru suplimentar, și să nu uităm de cei ahtiați după merite pe hârtie, care fac temele copiilor.

Într-o discuție avută acum ceva vreme, o colegă povestea despre nemulțumirea unor părinți foarte ocupați: de ce trebuie să se implice? Nedumerirea ei era alta: oare cum de și-au găsit timp între atâtea ocupații să facă un copil? Nu asta e oare menirea ta? L-ai adus pe lume, până îl pui pe picioare, ești responsabil de soarta lui? Dar… într-o țară needucată ca a noastră, copiii vin de la Dumnezeu, doriți și mai mult nedoriți, părinții nu simt pentru unii dintre ei decât fiorul dat de încasarea alocației, așa că responsabilitatea trece toată în sarcina statului și a agenților săi, profesorii, dacă ne referim strict la educație.  Așadar, ce pretenții să ai?

Planuri peste planuri

Normal că nu pot face niciun plan pentru la toamnă, cât timp nu știu în ce mod se vor desfășura lucrurile. Dacă trebuie să îi împart pe grupe, deja cam știu care va fi repartizarea, căci așa am lucrat și online, când mi-am urmat instinctul și am lucrat diferențiat. Însă îmi este destul de clar că nu este o soluție transmiterea lecțiilor de la școală și că cea mai bună variantă ar fi stabilirea priorităților, acele etape ale procesului de învățare care nu se pot desfășura decât față în față. Adică vor fi lecții pe care trebuie să le parcurgă obligatoriu cu mine și altele pentru care învățarea la distanță va rămâne o soluție posibilă. Însă în oricare variantă pe care eu o consider aplicabilă, munca mea nu se va rezuma la cele 3-4 ore petrecute la școală, ci se va extinde, după-amiaza, cu alte lecții față în față. Și dacă eu voi munci în plus, reușita are nevoie și de suportul părinților, altfel…

La CLR, clasa întâi pune bazele învățării scrisului și a cititului, completat de dezvoltarea capacității de exprimare orală. Dacă o grupă va veni o dată la două săptămâni, înseamnă că, cel puțin în ceea ce privește scrierea, eu trebuie să fac cu ei literele pe care le-aș fi parcurs în două săptămâni, față în față, păstrând parțial pentru întâlnirile online partea de citit și comunicare orală (care a funcționat destul de bine astfel în anul precedent). În săptămâna în care stau acasă vor avea de exersat scrierea și cititul, cu verificări rapide din partea mea prin intermediul platformei online.

La MEM experiența anului precedent îmi spune că flipped-classroom (clasa inversată) este o soluție. Pentru matematică am înregistrat lecțiile și feedbackul primit a fost extrem de încurajator. Copiii au reluat explicațiile de câte ori a fost nevoie, au exersat cu materialul concret după indicații (riglete, numărătoare, trusă logi) și este o variantă prin care lecția să fie parcursă după film, urmând ca la școală să lucrăm doar pentru consolidare de priceperi și deprinderi. Nu mă mai gândesc câtă muncă înseamnă pentru mine…

În ceea ce privește lecțiile de științe (explorarea mediului), internetul s-a dovedit extrem de generos. E altceva să înveți despre organele interne uitându-te la o poză din manual față de a te juca pe o aplicație 3D. Sunt copii care vor să afle mai multe, care învață descoperind singuri, cu puțin ajutor și îndrumare, care studiază o temă atât cât simt ei că au nevoie să o epuizeze. Aici cred că se pot utiliza foarte bine metode alternative de evaluare și sunt sigură că vor accepta repede posterul, lapbookul sau alte tipuri de prezentare vizuală a unui subiect, inclusiv cele digitale. E drept că e nevoie pentru aceasta de niște ore de TIC adaptate nevoilor imediate ale copiilor și care să nu înceapă cu istoria calculatorului.

Lecțiile de dezvoltare personală cred că vor avea cel mai mult de suferit. Erau momentele cele mai plăcute – o disciplină la care nu primești calificativ, la care lucrul în grup era principalul mod de interacțiune. Cum să le mai desfășori acum? Nu mi-am făcut curaj de a lucra cu toată clasa și de a o sparge în grupe, în primul rând pentru că Google Meet nu oferea opțiunea și nu am dorit să accesez Zoom. De la toamnă însă se pare că Meet-ul va avea și această posibilitate și, cine știe, va fi soluția care va salva aceste lecții. Până la urmă, dacă e să alegi și să nu tai copilul în două, iar unele lecții să treacă în online, cele de dezvoltare personală se pot preta binișor.

Muzică și mișcare a fost disciplina cea mai provocatoare online, în primul rând pentru că era exclus să cântăm împreună cu succes. Nu știu dacă ați încercat, am vrut să le spunem sărbătoriților „La mulți ani“ și a ieșit un balamuc incredibil. Ei cântau fiecare din tot sufletul, însă eu lăsam căștile mai jos, căci era prea mult pentru urechile mele. Din cele două ore alocate, una ar trebui să se desfășoare la școală. Cealaltă poate e o soluție de învățare la distanță, audiții muzicale, dans…

Artele vizuale și abilități practice, cu sprijinul părinților, se pot realiza ușor online. Sunt deja 10 ani de când încerc aici, pe site, să încurajez aceste activități acasă și știu că se poate, dacă găsim înțelegerea necesară. Și nu vorbesc doar despre implicarea părinților în organizarea activității, ci și despre asumarea rolului de monitorizare a activității și neamestec în execuție. Sunt sătulă, sincer, de părinți care nu înțeleg care le e rolul în procesul de învățare al copilului, care scriu teme sau realizează desene în locul lor. Când vom fi cinstiți cu noi înșine și să acceptăm ce putem face și ce nu, fără să trișăm?

Referitor la celelalte discipline – educație fizică, limba străină – prima este accesibilă în aer liber, a doua, tot pe grupe, la școală sau online, în funcție de posibilități.

Oricât m-aș strădui însă, matematic vorbind, să condensez două săptămâni într-una, să hotărăsc ce și cum fac la școală și ce anume online, tot nu pot să ajung la o variantă în care tot efortul meu să se încadreze în cele 18 de ore de lucru cu copiii și cu siguranță pregătirea tuturor scenariilor și materialelor va ocupa mai mult de 5 ore pe zi, timp în care vor trebui integrate și celelalte activități online.

Profesorii se vor găsi astfel în fața unei alegeri – aș vrea să spun – dificile: faci ce trebuie, indiferent de sacrificiu, faci atât cât poți, în timpul dat sau consideri oricum că e inutil și nu te agiți prea mult, te faci că muncești. Alegerea va fi una pe care fiecare o va lua împreună cu propria conștiință, însă va atârna foarte greu și suportul și atitudinea părinților, dacă sunt sau nu dispuși să intre în această echipă.

Dragă minister, mie mi-a ajuns!

E vacanță. Nu vreau să mai văd și să mai aud nimic, cel puțin o perioadă. Vreau să mă gândesc liniștită la strategia de urmat pentru anul viitor, cu clasa întâi. Vreau să mă gândesc intens la varianta în care îi am pe toți în clasă, sala mea mare, caldă și luminoasă! Azinoapte i-am visat, nimic special, așa cum îi știam, mai liniștiți sau nu, alergând prin clasă, fără măști, băgând mâinile murdare prin toate orificiile feței. Culmea e că mă vedeam și pe mine, prăbușită la catedră, spunându-mi că e prea mult, nu îi pot opri… Dimineață am zgândărit mult cu lingura bolul de cereale, visul era atât de real. Și acum, serios, eu ce ar trebui să fac?! Pentru că singurul mod în care ai putea să controlezi 100% „situația“ e să le pui zgardă cu șocuri electrice, cum ies din perimetru – zzzzzzz – și trec la loc. Dar asta e deja dresură, nu educație.

Am însă încredere în copii. Majoritatea sunt copii inteligenți, care, sunt sigură, vor urma regulile, oricât de greu va fi. Le dăm bulinuțe, promitem luna de pe cer (tot dresură, dar ceva mai plăcută), ne facem frate cu dracul și trecem puntea. Și toate ar fi bune și frumoase dacă suntem toți prezenți.

Însă scenariile iau din ce în ce mai mult în calcul varianta de prezență mixtă, online și offline. M-am gândit mult și am decis: eu nu mai vreau să susțin, sub nicio formă, planurile aberante ale unor oameni care nu înțeleg că ceea ce propun ei trebuie să funcționeze și la Cucuieții-din-Deal, și în Buricul-Târgului.

În primul rând, nu vreau să îmi mai folosesc resursele proprii pentru actul educațional. Ei la minister nu se duc cu pixuri și hârtie igienică de-acasă, nu? Eu de ce să mă duc? Nu vreau să îmi car, zi de zi, laptopul cel nou la școală, căci nu am mașină la scară, schimb două autobuze… De ce să mi-l stric? Calculatorul vechi pe care l-am dus la școală are un mare atu: pornește! Reușesc să rulez prezentările făcute acasă sau vreun filmuleț salvat de pe youtube, căci în clasă netul e atât de prost (stick digi, personal, dar e zonă cu acoperire slabă) încât nu pot da play online. Cu asemenea resurse, eu ar trebui să transmit live, să urmăresc și copiii de acasă, să pună și ei întrebări?! Nici nu vreau să mă gândesc, tehnic, ce țeavă de net ar trebui să avem pentru a susține, simultan, conferințele a 20 de clase cel puțin – deși în localul meu, dimineața, sunt doar 5…

Apoi, ministerul vrea ca eu la clasă să fiu un fel de roboteacher, probabil să am pe umăr cameră web, în așa fel încât cei de acasă să poată vedea tabla când scriu. Asta dacă nu cumva îmi dă o cască cu proiecție holografică, să îi văd și pe cei conectați… Și când eu mă plimb și mă uit în caietele celorlalți ori le țin mâna să scrie… ei ce să vadă?! Sau să am cameră fixă, să o tot mut: ba pe tablă, ba la mine când explic, ba pe o plansă sau pe prezentarea de pe ecranul de proiecție… Serios?? Un platou de filmare unde un singur om e și actor, și regizor, și manager de proiect? O să-mi desenez pe parchet o bulină roșie, ca la conferințele TED, din care să nu ies, ca să rămân în cadru? Ce glumă proastă e asta, ce bătaie de joc?

Mai am așa, o curiozitate… dacă nu merge netul, nu reușesc să pornesc aplicația, eu ce fac cu lecția? Cu copiii din clasă? Îmi văd, mai departe, de program, nu? Că doar n-o să pierd vremea că nu merge rețeaua… Însă m-am hotărât: nu duc nimic de acasă la școală! Nici laptopul, la care țin ca la ochii din cap, căci știu cât m-a „costat“, nici proaspăt achiziționata cameră web HD, nici microfon, nici căști, nici nimic! Dacă se fac planuri, să se facă pe bugetele lor! Și fraieri suntem toți cei care vom accepta să ducem în spate, așa cum o facem de ani de zile, sistemul ăsta părădit.

Și nu vorbesc doar ca profesor, vorbesc și ca părinte, ăla care a „donat“ la două rânduri de jaluzele până când a spus Ajunge! Sufăr și alături de părinții clasei mele, căci știu ce efort înseamnă să susțină o imprimantă color pentru a le da copiilor o alternativă. Și nu numai asta… toți părinții care știu să tragă aer în piept și să accepte sacrificiul. Însă la un moment dat e timpul să spui stop. Ministerul probabil face calcule că noi, ăștia de la oraș, avem di tăte, și nouă nu trebuie să ne mai dea nimic, mai au doar de rezolvat problema accesului elevilor din rural. Ei bine, dacă ei vor să folosească statistica din luna mai, cu ce device are fiecare participant direct la actul educațional, să se mai gândească. Socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg!

Ca părinte, îmi susțin copiii, deși dacă faci învățământ obligatoriu online nu văd de ce să îi discriminezi tocmai pe ai mei. Dar ca profesor refuz să te mai las, dragă minister, să îți bați joc de mine. Să vedem dacă, fără ajutorul meu și al altora ca mine mai ești capabil să te bați cu pumnul în piept că trei sferturi dintre elevi participă cu succes la lecțiile online. Cine le mai susține?! Și cu ce?!