Fabuloasele manuale 3D „lansate“ azi

Azi, când am deschis la 16:00 trecute fix invitația din mail primită de la EDP pentru a vedea ce n-a văzut Parisul, manuale 3D în România, mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să scriu, obiectiv, un articol. Acum vreo 2000 de ani, Tacitus spunea că el a scris „istoria“ sa fără ură și părtinire, deși mulți au spus că o istorie mai părtinitoare decât a lui nu a scris nimeni. Așadar, nu e că am ceva personal cu EDP, ci am cu o mentalitate învechită de monopol în detrimentul consumatorului.

Vorbesc aici de consumatorul de produs educațional, elevul și familia lui, apoi profesorii de la catedră, iar în interesul lor piața trebuie să fie liberă și corectă. Pentru noi mai e mult până departe, încă nu am uitat experiența de acum câțiva ani când colegi de facultate din țară m-au sunat să mă felicite pentru manualul meu și să-mi spună cu tristețe că de la nivel de inspectorat/partid aveau indicații să ia un altul. N-am uitat atunci nici experiența manualului digital pe care l-am descris la milimetru și pentru care mi s-a spus frumos că nu există buget, să simplific, să tai, nu face nimeni programare dedicată, simulări 3D, să croșetez ceva pe șabloanele existente și să rămân în limitele financiare stabilite. Singura alinare a fost încurajarea că va veni o vreme când voi avea la dispoziție ceea ce îmi doream eu atunci.

În preajma Paștelui am primit de la unul din părinții din clasa mea o recomandare de site. Și-a dat seama cât de greu îmi era totuși să iau resursele în engleză și să le traduc pentru copii, așa că site-ul acesta ar fi trebuit să îmi ușureze un pic munca, căci era în limba română. Contul urma să fie gratuit până la sfârșitul anului școlar. Personal parcă am scăpat în țara bomboanelor și acadelelor, am zăcut efectiv pe site cu orele, aplicațiile de istorie și anatomie au fost preferatele mele. Eu încă nu știu cum predau istorie unii colegi mergând fără hartă la clasă, nu mai zic de prezentări, imagini, filme, simulări… Anatomia, descrisă și la nivel de celulă – o altă pasiune a mea. Dar am continuat cu chimie și fizică, ce-mi mai aminteam sau ce voiam să aflu și eram în extaz. Elevul din mine de acum niște zeci de ani găsea în sfârșit ceea ce și-a dorit în anii de școală.

Pentru cei care mă urmăresc, știu că am un „pitic“ cu manualele digitale. Am tot scris despre ele. Chiar zilele trecute m-am oprit la manualele EDP de pe site-ul oficial cu manuale și, din ceea ce am încercat să aflu până acum, manualele digitale nu au fost pe site, ci doar manualul clasic, dar în format electronic, adică să poți vedea paginile pe ecranul dispozitivului (există încă o mare confuzie între manual în format electronic, cum sunt ebook-urile, și manual digital, care oferă prin aplicații dinamice și interactive o experiență de învățare).

Când am citit prima dată titlul evenimentului cu care EDP se lăuda pe toate canalele, cum că prezintă în premieră manualele lor 3D, am rămas blocată. În naivitatea mea optimistă mi-am închipuit că au renăscut ca phoenixul din cenușă și după manualele catastrofale de acum 3 ani, când au impus monopolul, ne dau acum lecții și de digital.

Așadar, așa cum reclama e sufletul comerțului, am aflat cum (în două ore, apoi trei din cauza probabil a momentelor publicitare) poți deveni un profesor excelent. Istoria are tristul obicei să se repete și ceea ce a simțit pe pielea lui Ceaușescu la balcon în dimineața zilei de 22, când mielușeii lui au început să latre, au simțit și organizatorii acestui eveniment. După luni de frustrări, oamenii voiau să vadă, concret, ce li s-a promis, materiale clare pentru toate ciclurile, de la preșcolar la liceu. Am fost luați metodic de urechi și puși la colț, dacă nu ne place să ne găsim altceva de făcut, e gratis, da? Ce pretenții avem?

Ca lecție de viață, eu știu că nimic nu e gratis. Totul are un preț, chiar dacă e scris mic. Poate prețul a fost construirea rapidă a unei baze de date cu profesori interesați, la care să le vinzi ulterior un curs pe bani. Dar nu vă amăgiți că a fost gratis.

Mai mult, ni se promitea repetitiv și bulinuța de cumințenie, adeverința de participare cu care momești oamenii, căci lupul schimbă greu năravul, mai bine să fie acolo hârtia, că nu cere de mâncare. Bine că e electronică și nu taie un copac pentru ea, căci nu are valoare nici să (știți voi, nu zic). Oamenii care chiar vor să învețe ceva nu așteaptă să li se dea hârtia și să fie pe lista de prezență la o activitate.

Să mai zic că interacțiunea cu publicul a fost jalnică? O „emisiune“ gen teleșcoală, al cărei ridicol l-au simțit mulți după ce în această perioadă experiența interacțiunii online e la cu totul alt nivel. Un chat la mii de oameni e o porcărie, nu înțelegi nimic, cu toate eforturile am reușit să urmăresc și să îmi dau seama că nu sunt singura care considera, mai ales în prima jumătate de oră, o pierdere de vreme. Apariția doamnei ministru a pus paie pe foc, oricum mai toată lumea cu bun simț de la catedră vede roșu în fața ochilor când apare.

Câteva (mai multe) concluzii după evenimentul „fabulos“ de azi, care parcă era licitație: Suntem 3000! Putem mai mult! Pe cine mai chemați? (Nu am căutat citatul exact, nu mă țin nervii, mi s-a părut jenant.)

Cantitatea e sufletul comerțului

ne batem în continuare cu pumnul în piept pe cantitate – au intrat aproape 8000 și au rămas spre final 5000; problema pe care și-ar pune-o cineva interesat e de ce au plecat cei 3000; tu când le spui tuturor, de la nivel de minister că gata, grijile lor iau sfârșit, avem manuale 3D, nu îți permiți să le vorbești oamenilor arogant.
punctualitatea este un principiu relativ la români. Pe Carol I l-a scos din minți obiceiul și EDP ne-a arătat că e românească până în adâncul sufletului.
gafele au curs una după alta, de la „manuale de la grădiniță până la liceu”, știut fiind faptul că, până la clasa întâi, avem doar auxiliare, la „conținutul valoros al manualului de geografie de clasa a VI-a“, la care m-a umflat râsul, mi-am amintit cum Turnu-Măgurele se mutase în amonte pe Dunăre până la Porțile de Fier, dar nici Marea Moartă nu mai era la locul ei și multe altele…
calitatea sonorului în prezentare a fost jalnică. E clar că unii nu au fost pregătiți, sau colajele inserate nu erau prelucrate la același nivel. Oamenii s-au plâns, dar erau ironizați că nu știu să dea mai tare. Era pe maxim, dovada a fost că în momentul în care cei doi prezentatori au intrat, am dat urgent încet.
total neinspirată alegerea fizicii pentru demonstrație, puțin aprofundată la noi (chiar dacă este unul dintre domeniile foarte bine reprezentate). Puteau alege orice altceva, mai accesibil tuturor, ceva de cultură generală. Dar nu mai contează. Învățătorii protestau, voiau să vadă ceva pentru elevii mici. Ca să nu mai zic că nu am asistat la o „lecție“, ci la pregătirea materialului necesar uneia. Nu am înțeles ce se întâmplă cu testele… Cum verifici ce au făcut elevii? Cum le transmiți feedback?
finalul a fost trist. Organizatorii au reacționat prost la criticile primite (vorbesc de cele pertinente, nu de mizeriile care s-au strecurat pe-acolo), nu au avut niciun moment inspirația să realizeze că atitudinea și abordarea nu erau potrivite pe timpul și nervii unor oameni care se străduiesc din martie să se descurce cum pot, fără niciun ajutor, cu mijloacele tehnice pe care le au la dispoziție și căutând orbește soluții. Mulți au intrat sperând nebunește că MEN și-a asumat în sfârșit îndatoririle și oferă tuturor instrumente de lucru. Practic a fost prezentată o platformă cu resurse foarte bune, utile în cele mai multe cazuri.

Mozaik Education

în realitate, nici EDP și nici MEN nu au creat nimic; platforma Mozaik Education are o istorie îndelungată în Ungaria și funcționează pentru a satisface cerințe educaționale în vreo 40 de țări. Cum? Democratic. Ai cont, plătești abonament, iei ce ai nevoie. Opțiunile sunt fabuloase. Doar că… nu este proiectată să răspundă cerințelor specifice ale învățământului românesc și programelor noastre de studiu. Cine crede că le va găsi acolo în ordine, pe toate, fix când ai nevoie, se amăgește.
platforma oferă însă niște opțiuni extraordinare și luându-ne ochii cu acestea, EDP ne-a arătat de fapt ce putem să facem cu manualele lor, și așa praf: să le facem noi pe înțelesul elevilor. Dacă nu cumva am înțeles eu greșit, ei au făcut parteneriatul, au pus acolo pe platformă manualele EDP, iar rolul profesorului e acum să caute aplicațiile potrivite și să le insereze, ca pictograme, în manual pentru a avea manuale 3D la dispoziția elevului. Mi s-a părut jignitor modul în care ni s-a explicat că secretul manualului 3D stă în aceste pictograme pe care, dacă apeși, vezi 3D structura pământului (ca în exemplu). Ca și cum de opt ani de zile de când facem manuale cu componentă digitală, nu am văzut iconițele…
revenind la Mozaik, ceea ce povesteam la începutul articolului se referea la ei. Nu știu cât de profund e parteneriatul cu EDP și MEN, dacă implică abonamente la nivel de școală, sau licențe oferite profesorilor și elevilor care au adrese @școalanr.ro. Sau poate sunt interesați de catalogul lor electronic. Însă sunt foarte multe lucruri utile.
ce pot să spun e că oamenii au un produs de calitate, la care au muncit și pe care acum îl vând. Cumpără cine are nevoie, însă speranța mea cea mare e că nu se va impune, cu titlul de monopol. Pentru a putea oferi o experiență de învățare deosebită, varietatea e principala condiție și pe orice piață concurența cinstită nu face decât să crească nivelul calitativ al produselor. Atunci când știi că cel mai bun câștigă, muncești și investești să fii tu acela.

Noi să fim sănătoși, să nu ne mai consumăm atât și să nu uităm că ce nu ne dărâmă ne face mai puternici. Nu știu cum vor evolua lucrurile, însă dacă se va realiza vreodată acea platformă unde elevul să intre să acceseze lecțiile, să învețe singur, având nevoie redusă de asistență din partea unui profesor în carne și oase, vom avea în sfârșit o cernere a resursei umane în învățământ. Cei care se fac că muncesc, care citesc ziarul la catedră, necalificați de toate tipurile, nu își vor mai găsi locul în această lume.

Magneții și școala online

Lecțiile de științe despre magneți, indiferent de nivelul de vârstă căruia ne adresăm, nu se pot face fără experiment. Cel puțin așa credeam, până când am văzut că la gimnaziu și liceu orice lecții de știință se pot face fără experimente, chimia mai ales, așa că ce să mai vorbim de fizică?! Și la liceu, pe profil de științe, e tare greu să faci măcar un experiment! Mă gândesc cu tristețe acum cât de încântați erau copiii mei de experimente în anii trecuți și că acum, la gimnaziu, doar vor auzi de ele sau cel mult le vor vedea proiectate pe un ecran, deși nici de asta nu au prea avut parte…

Prima lecție cu magneți la clasa pregătitoare a fost în toamnă, când am organizat un mic atelier de științe aplicate. Am povestit atunci despre experimentele făcute și așteptam cu nerăbdare să ajung să am ocazia să ne jucăm toți. Erau planuri multe, care s-au dus pe apa Sâmbetei. Așadar nu mi-a rămas decât să explic online cum să organizeze părinții acasă o lecție experiment din care cei mici să rămână cu câteva idei clare despre magneți, pentru că a le arăta eu de dincolo de ecran doi magneți care se atrag nu însemna nimic. Am căutat filmulețe informative, să îi ajut pe îndrumători să aibă o idee cam ce ar trebui să se întâmple. Știu că e greu, însă unele activități necesită pregătire, așa cum și profesorii își pregătesc zi de zi lecțiile (sau, în cazul unora, așa ar trebui). Pot doar să îmi imaginez efortul necesar și enorma motivație intrinsecă pentru a da curs unor astfel de propuneri, pentru că, în cele din urmă, o faci pentru copilul tău.

Pentru a organiza lecția, am recomandat să se pornească de la magneții din casă, menționând că magnetita este un minereu natural (descoperit acum peste 3000 de ani de chinezi, primii care au inventat și busola, aș spune prima aplicație practică a magneților, după cea populară de a găsi acul din carul cu fân). Cu ajutorul unui magnet (nu contează cât de mare), urmau a fi căutate obiectele care sunt atrase și cele care nu sunt influențate de atracția magnetului. Sarcina de lucru a copiilor: să realizeze un tabel în care să noteze, pe măsură ce testau, rezultatul.

Lucrez mult cu tabele, în orice ocazie, mi se pare că astfel e mult mai eficient decât făcând din joi în Paște o lecție despre organizarea datelor. Puteți să-i spuneți și lecție integrată cu comunicarea în limba română, căci nu e ușor să scrii. Listele le corectez, la nevoie, în Paint, iar când returnez tema văd și ei greșelile. Cum aproape am terminat alfabetul (x, k, q, w, y mai lipsesc) misiunea nu a fost una foarte dificilă.

După ce am terminat cu interacțiunea dintre corpuri și magneți, am trecut la cea între doi magneți. Contează mai puțin acum care este polul nord și polul sud al unui magnet (dacă nu ai unul deja marcat, e mai greu de aflat), e important să știi că se atrag cu polii opuși și se resping cu polii identici.

Despre întrebuințările magneților în viața de zi cu zi nu am cerut feedback, sper doar că au discutat cât mai multe, căutând în casă unde avem magneți și la ce folosesc. Și filmulețele pe care le-am descoperit pe youtube conțineau o sumedenie de idei, pentru completare.

Am adăugat și filmulețele pe care eu le-am realizat, de la experimente cu pilitură de fier, unde aceasta se orientează conform undelor de câmp magnetic, diferite și ele în funcție de forma magnetului. Sunt printre cele mai spectaculoase experimente de la școală și le-am reamintit și de experimentul de astă-toamnă, cu tonner de imprimantă diluat în alcool și magnet. Acolo unde au avut materialele, le-au reluat acasă.

„Tema“ lecției a fost realizarea unei jucării care să „funcționeze“ cu ajutorul magneților și cea mai practică a fost deplasarea unei mașinuțe. Pui un magnet pe mașinuță, un altul în mână, potrivești polii identici și încerci să îi combini. Dacă magneții sunt suficient de mari sau de puternici dezvoltă forța necesară pentru a deplasa mașinuța.

Însă soluțiile lor au fost dintre cele mai ingenioase, așa am avut parte de un labirint magnetic, prins pe sticla unei mese, dar și de o minunată improvizație de teatru cu figurine, folosind același principiu. Am putea să le spunem marionete, căci sunt mișcate cu mâna, dar de data aceasta firele chiar sunt invizibile. Un minunat exemplu de activitate integrată, bonus și creativă.

N-aș ști să spun de ce magneții, dintre toate experimentele (exagerez, cele de optică sunt preferatele mele!) au atâta farmec. Cert e că, după atâtea filmulețe și demonstrații, mi s-a pus pata că vreau un set de magneți marcați și neapărat unul potcoavă. N-am prea găsit ce căutam, ba nu era pe stoc, ba nu era în buget, dar am ajuns într-un final la setul cu magneți de la Learning Resources. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, l-am combinat și cu plastilină magnetică. A sosit, l-am dezinfectat și am trecut la joacă. Cipsurile din set au o sârmuliță pe muchia exterioară, de aceea sunt atrase, deși ele sunt din plastic. Bile magnetice n-am avut niciodată. Nu dau pe-afară de fericire că magnetul potcoavă este atât de mic, însă cei doi circulari și dispozitivul cu bețișor pentru a demonstra levitația magnetică e de milioane, numai bun pentru decor la birou în loc de un perpetuum mobile.

Vine 1 Iunie… poate vă gândiți la ceva util, care nu are neapărat roți sau imită vreun personaj celebru. Mai jos am adăugat câteva seturi simpatice, mai ales pentru copii, din aceeași serie cu al meu. Pentru preț, dați click pe poze.

Primul îmi făcea cu ochiul, căci avea acea tăbliță labirint, însă poate doar dacă mai aveam eu copii mici să se joace cu el merita investiția. Al doilea era ok pentru nevoile mele de la școală, dar și pentru copiii care vizitează atelierul și au ocazia să experimenteze. Plastilina am luat-o din pură curiozitate, am experimentat probabil ce simt copiii jucându-se cu slime, doar că acesta e magnetic și „mișcător“. La ultimul set e pe listă mi-a plăcut descrierea, util pentru lecțiile de forțe și mișcare, deși aici nu e atât de greu să ridici copiii în picioare și să improvizezi toate experimentele. Oricum ar fi, dacă tot ne chinuim să învățăm „modern“, prin descoperire, nu ai cum să o faci dacă nu pui mâna pe ceva să vezi ce se întâmplă.

Manuale digitale apărute peste noapte pe net

Trebuie să încep prin a-mi cere scuze pentru că am scris fără să verific sursele. Publicam un articol săptămâna trecută în care acuzam onorabilul minister al educației că a creat acum doi ani niște minunății de manuale pentru clasele întâi și a doua la care nu a catadicsit să realizeze și manualele digitale. Da, e vina mea, că în cazul acestei afirmații trebuia să intru din nou pe siteul oficial cu manuale și să verific dacă nu cumva îi acuz pe nedrept.

Nu, nu m-a tras nimeni de urechi, dovadă că și cei care lucrează în domeniul educației și mă citesc aveau aceeași informație, însă azinoapte, undeva pe la vreo două, aveam eu treabă cu un manual de clasa a II-a, să caut ceva… Și, ce să vezi, cu ochii cam înlăcrimați, de stat prea mult la ecran în ultimele două luni, fără spor de ecran, că nu se dă decât parlamentarilor să joace solitaire (Aurelia K., bună replica!), mă străduiesc să dau click în partea de jos, pe „varianta tipărită“. Nu de alta, dar știam că, dacă nu nimeresc, mai am apoi o fereastră de închis, cu mesajul că nu ai versiune digitală.

Ei bine… am dat click aiurea, și mi s-a deschis minunea! Există manuale digitale pentru manualele EDP publicate acum doi ani! De fericire, fix la cafea, de dimineață, îi dau mesaj colegei mele. Doar ce a terminat alfabetul la clasa întâi, sunt sigură că voia să afle. A fost tare simpatică, dilema era când le-au pus… Noaptea, ca hoții, când să le pună?

Cu ocazia aceasta am învățat și eu ce e acela manual digital, căci ne-a arătat ministerul cum se face. Azinoapte nu văzusem iconițele de navigație (mici, jos, în dreapta), însă puteam da pagina și m-a impresionat foșnetul digital. Fără el pierdeam senzația! Cum să le văd?! Eram varză de oboseală, se suprapunea banda aceea neagră peste toolbar-ul de la calculator, și al meu plin cu iconițe, cine să se mai prindă care pe unde?? Nu am rezistat ca la varianta de mai jos să trec prea mult mai departe, căci „Bine e la noi acasă“, de Emilia Căldăraru, mi-a transmis direct mesajul că e timpul să mă culc. Înregistrarea, disponibilă aici, impresionează prin lectura deosebită. Nu că sunt eu cine știe ce cititor, dar nu sunt actor și nu îmi vând vocea. Cui îi place, mă ascultă, cui nu… asta e. Dar, metodic, începi prin a spune frumos titlul și autorul și faci un banal montaj să apară și scris, la început, pe film. TVR, responsabil cu manualele digitale, rezolvă repede problema cu o secvență video cu copii, probabil din arhivele imense pe care le are. Să mai întreb de gdpr, copii, drepturile lor, căci apar aici? Ascultând și altele, m-a luat groaza, dacă ei au impresia că un copil mic poate urmări o informație audio spusă atât de repede…

Am trecut la a doua variantă propusă, care pare ceva mai lucrată, în primul rând că la fiecare literă îți oferă filmulețul demonstrativ de scriere a literei. Bine că au apărut acum, la sfârșit de an, după ce foarte multe colege s-au străduit să se filmeze singure și să le arate copiilor. Însă m-am bucurat să văd iconițele ce indicau tipurile de materiale: pentru static – poza, se deschide imaginea de la cules, dar aproape la aceeași dimensiune ca cea de pe pagină (nu am înțeles de ce trebuie să o mai „mărești“).

Însă jocurile interactive sunt ceva de vis. În primul rând că, din ce îmi amintesc eu din caietul de sarcini pentru realizarea manualului, era interzisă inserarea de linkuri externe. Stupid, e adevarat, nu aveai voie să ai linkuri active, pe care să dai click și să te trimită pe net. Acum am fost șocată să văd că nu numai că sunt pe net, dar mă scoate din siteul oficial dedicat manualelor și mă trimite pe un domeniu privat, manual.zoranpopovici.eu . Inițial mi-am spus who–tf is Zoran Popovici, apoi mi-am amintit că, conectat la net, ești la un click distanță de orice răspuns.

Profesionalismul este impresionant, aplicația se numește „Untitled Quiz (Published)“, puteți da click pe imaginea de mai jos dacă ați da alt răspuns decât am bifat eu. Ca să nu vă emoționați, vă spun că steluța aceea nu e Albă ca Zăpada, mi-a apărut mesajul de eroare, am ales să mai încerc, dar de-aici s-a făcut că nu mă cunoaște. În schimb, după ce i-am cerut să afișeze rezultatul, m-a felicitat! Pentru răbdare, probabil…

Nu știu dacă Einstein, după ce a formulat teoria Universului „finit“, a completat-o cu „prostia este infinită“, dar eu am fost curioasă să văd cum se continuă opera la manualele de matematică. Pe pozele de ecran am pus eu coperta, să vedeți la care din ele mă refer. Cel de mai jos e impresionant. Prima dată m-am uitat cruciș și m-am întrebat de ce, Doamne, ai pune grafică decorativă la cotor? Nimeni nu face așa ceva. Mi-am dat apoi seama că nici ei nu au făcut, dar n-au știut să așeze paginile în varianta online și de fapt nu vedem pagina pereche, vedem față și verso. Orice copil învață că pagina de stânga are număr par și pagina de dreapta, impar. Doar știți câte probleme sunt prin culegeri cu această provocare…

Apoi, pentru lecția la care m-am oprit întâmplător și la care toate recomandările metodice sunt să lucrezi cu material concret, ei ne-au dărâmat cu coloanele de operații. Trecem peste „abordarea integrată“, dacă tot ai lecție despre Pământ, Soare, Lună, ce facem noi cu păsăretul din ogradă? Nu am reușit să găsesc, la o răsfoire rapidă, nicio aplicație digitală, la prima vedere „manual digital“ înseamnă că poți da pagina pe net.

A doua variantă pare mai normală și mai aproape de ceea ce s-ar numi „manual pentru clasa întâi“. Apar și ceva materiale digitale, la aceeași lecție ca mai sus, avem două poze ce se pot mări (deși nu văd ce detalii ar trebui explorate, că se văd foarte bine), dar și o aplicație interactivă – creionașul de la exercițiu 1. Am editat print-screenul ca să pot introduce în același cadru, fără să acopăr pagina, și aplicația care se deschide, și coperta.

Și nu, nu sunt impresionată deloc.

Mai jos am pus imagini din cele două manuale digitale pe care le am la dispoziție, variantele muncite, trecute prin licitații și comisii de experți. Primul, de la Editura Edu, care este disponibil și online, la această adresă – poate înțelegeți ce înseamnă cu adevărat să faci aplicații digitale.

Apoi, al doilea exemplu, aceeași lecție, manualul de la intuitext care, din păcate, nu poate fi accesat online. Mai sunt și altele, dar eu nu am cd-urile și nu vă pot arăta, comparativ.

Am stat și m-am gândit de ce la noi e dezastrul acesta, de ce vrem să controlăm tot? De ce nu putem lăsa piața să hotărască, și cel mai bun să câștige? Elevii ar trebui să primească vouchere să își cumpere manuale, profesorul să decidă ce, în funcție de nivelul clasei la acel moment, și fiecare să aibă cărțile lui de învățare, pe care să scrie, nu să le transmită într-o stare jalnică mai departe. Ce „drag de carte“ să aibă un copil când primește un manual deteriorat, mâzgălit și cu meniul fostului stăpân imprimat în miros?

De ce învățăm atâta în școală cum să ne alegem un manual, care sunt criteriile de comparație, dacă, în realitate, nu ai de unde alege?

În concluzie, țin să mai spun doar că manualul nu este obligatoriu, este un instrument de lucru. Poți să îți faci lecția foarte bine și fără el, dacă ești pregătit. Profesorul de la clasă este, în cele din urmă, cel care poate lua decizia de a nu folosi un lucru dacă îl consideră prost. Da, e enorm de muncă când vrei să nu mergi pe „calea bătută“… Însă cred că e mai ușor decât să spui „Dragi copii, vedeți că manualul nostru e plin de greșeli, lucrați cu atenție și mai bine îmi scrieți dacă aveți vreo bănuială…“

Dragă profesore Einstein - editura Humanitas

Vocea SuperTeach@Părinți – online

Îmi place, recunosc, când printre rolurile pe care mi le-am trecut în semnătura articolelor apare, fără a fi vizibil, cel de reprezentant media. Am cochetat vreo doi ani cu ideea de a da la jurnalistică, mama făcea atac de panică de câte ori pomeneam, până îmi amintesc că i-am anunțat fix de ziua mea la 16 ani că am hotărât ce fac, dau la istorie. N-a ieșit mai bine. Dar viața are un mod ironic de a te pune în papucii pe care ți i-ai dorit și de când există blogul am primit, oarecum neoficial, statutul acesta. Am participat la destule conferințe de presă și ecusonul de „blogger“ e privit… altfel de colegi din presă cu vechime. Însă ei sunt acolo dintr-un simț al datoriei, în timp ce specia mea e diferită, noi punem suflet. Și când e vorba și de evenimente educaționale, lumea se întoarce cu susul în jos.

Zilele trecute a fost a doua conferință de presă online la care am participat, ocazie cu care echipa SuperTeach, văzută astfel, îmi dă acea impresie de normalitate pe care mi-aș dori-o în lumea din jur. Aici parcă imposibilul devine posibil, îndrăznești să speri într-o schimbare. Păcat că trebuie să ieși din bulă… și să vezi în jur dezastrul. Oamenii care s-au strâns aici au în comun dorința aceasta de a face lucrurile altfel, și aș începe cu rugămintea pe care Felix Tătaru, unul dintre fondatori, a adresat-o celor prezenți aproape de finalul întâlnirii: să încetăm să ne mai plângem (că e greu, că nu se poate, că nu avem), să începem să facem lucruri și cei care au acces să fie modele pentru ceilalți. Așa schimbi mentalitățile, așa le arăți altora că se poate și altfel.

Este greu să fac rezumatul unei ore întregi de discuții, însă voi lua, pe rând, câteva dintre notițele pe care mi le-am făcut în timpul discuțiilor despre ceea ce consideră părinții pozitiv în experiența pe care o trăim acum. Chiar dacă eșantionul folosit în cercetare nu este reprezentativ, căci părinții intervievați au acces la tehnologie, iar la ei s-a ajuns prin intermediul profesorilor din comunitatea SuperTeach (adică oameni care își doresc cel puțin să producă o schimbare), cele câteva mii de răspunsuri sosite fac ca concluziile să aibă totuși relevanță.

A crescut cu 900% accesarea tehnologiei în învățare, un ritm halucinant, dacă îl raportăm la începutul anului școlar. În general părerea despre activitatea profesorilor s-a îmbunătățit la primele cicluri de școală, dar la liceu și în special la clasa a XII-a s-a înrăutățit.
.
Principala problemă pe care o întâmpină școala online este faptul că în stilul actual de parenting s-a ajuns – aici e părerea mea – la o cocoloșeală excesivă, confundată prost cu dragostea față de copil. Acesta nu mai are nicio noțiune de responsabilitate, nu știe și nici nu e lăsat să afle ce e acela un elev responsabil. Să știi la ce oră ai lecții live, ce teme ai primit, să ți le faci singur la timp, toate fac parte din această conștientizare a responsabilității. În schimb, la noi, temele sunt ale părinților, „doamna“ e bombardată cu mesaje, deși copiii notează tema în caiete și teoretic sunt fizic în clasă când li se explică. Notele sunt ale părinților, „mi-a luat o notă mică” fiind des auzită… Acolo unde vârsta copilului permite, părinții nu ar trebui să facă școala din nou! E ca mersul pe bicicletă, la un moment dat îi dai drumul, preferabil nu la liceu, ci undeva prin clasa a doua!
.
Relația profesor-părinte este una ce s-a transformat radical. Feedbackul a căpătat o importanță extraordinară, iar comunicarea este permanentă. Personal consider că, raportat la clasa mea, relația a luat o întorsătură surprinzătoare, la care nu m-am așteptat. Dacă mi-ar fi descris-o cineva în ianuarie așa cum este acum i-aș fi recomandat o altă planetă unde să se întâmple aceste lucruri.
.
Este de apreciat flexibilitatea relației școală-familie, în condițiile în care dificultățile prin care trece fiecare nu sunt mici deloc. Însă școala trebuie să rămână autoritatea în relația cu părinții, trebuie păstrată viziunea despre educație și aceasta nu trebuie supusă părinților. Aici fermitatea profesorilor și rolul lor de ghidaj nu trebuie abandonat. (Cristina Gheorghe, fondator SuperTeach)
.
Mulți părinți au văzut în școala online autonomie, independență, o învatare accelerata, i-a ajutat să își cunoască copiii și nu vor să renunțe la această formă de interacțiune nici după reîntoarcerea fizică în bănci. Aș spune aici că nici unii copii nu vor acest lucru, e feedback pe care îl am de la piticii mei care, la 7 ani, au văzut în această interacțiune soluția pentru problemele de la clasă. Pe scurt, cu toată înțelepciunea dată de această vârstă, mi-au spus că vor să continuăm să lucrăm așa, deoarece putem lucra mai mult decât reușeam la clasă, eu nu mai pierd timpul cu „liniștea“ pentru că unii copii nu „ascultă“, grupul lor e „cuminte“ și „facem lucruri mai grele“.

Externalizarea învățării poate fi o soluție și pentru școlile aglomerate, prin transferarea în online a unor conținuturi. Lecția în sine, desfășurată în spațiul fizic, se poate transforma radical dacă folosim clasa online pentru distribuirea materialelor, iar apoi, față în față, acestea sunt doar discutate. Imaginați-vă școala fără notițele dictate ore în șir! Și da, unii oameni de la catedră se vor panica, căci ei nu știu să facă altceva!

Nu am stat degeaba și am vrut să știu, în aceste noi condiții, ce facem cu acest curent de opinie conform căruia nu putem muta școala în online pentru că nu toți copiii au acces. Consider că integrarea activităților online în activitatea clasică este un plus de valoare pe care școala îl poate oferi. Cum trecem însă peste criticile părinților că nu acordăm aceeași șansă tuturor copiilor, căci toți au dreptul la aceeași educație, dar nu au aceeași șansă? Nu aș vrea ca măsurile viitoare să fie frânate de aceste limite (urban-rural mai ales). Întrebarea mea avea mare legătură cu modul în care vezi un pahar cu apă. Poți să îl vezi plin pe jumătate sau gol pe jumătate. Poți să îl consideri „plin“ deși are doar câteva picături.

Nu putem frâna procesul doar pentru că unii nu au încă acces. Doar pentru că alții nu au învățat cum. Mergi înainte și îi înveți din mers, ai o vacanță la dispoziție în care să înveți profesorii, să dotezi elevii. Și, așa cum mi s-a răspuns, ar trebui să vedem acea tabletă poposită într-o casă sărăcăcioasă ca pe ocazia vieții pentru acel copil, căci are acces la resurse. Nu au profesori calificați la școala din sat? Cât de greu este să formezi online o clasă cu un alt profesor? Nu am găsit profesor pentru fizică în cătunul pierdut între dealuri? Copilul nu trebuie privat de educație. Fără să vrem s-ar putea să dăm din una în alta, să mutăm acum piesa potrivită și să rezolvăm puzzle-ul. Până la urmă, egalitatea în drepturi și egalitatea de șanse stau în diversitatea formelor de învățare disponibile.

M-am lungit, așa că închei scurt. Aveți mai jos înregistrarea întâlnirii, iar la acest link puteți vedea prezentarea folosită, care include și primele grafice analizate. Raportul complet va fi gata la o dată ulterioară, îl așteptăm, deocamdată îl avem pe cel pentru profesori.

Distanțare socială în bănci câte doi

Problemele de managementul clasei în cazul în care școala va începe în septembrie sunt unele la care, sincer, eu nu reușesc să văd o soluție, fără să declarăm întâi falimentul sistemului. Pentru că la noi lucrurile nu sunt deloc așa simple ca în occident, unde școlile arată cu totul altfel. Și sunt câteva „mici detalii“ care pot schimba lucrurile radical. În orice formă am gândi acum lucrurile, fără să ia cineva sabia să taie copilul în două nu cred că va fi posibilă rezolvarea problemei.

Momentul în care sala de clasă este împărțită de două sau chiar trei serii de elevi în aceeași zi este acela în care trebuie să decizi să renunți la a spera că poți igieniza eficient. Cam de cât personal de întreținere ai nevoie să igienizezi o școală întreagă în 15 minute la ora 12?? Poate numai dacă bagi dezinfectant pe stropitorile de incendiu din tavan, apeși pe buton și procedezi ca la budele publice care se curăță singure între două folosiri! Altfel – nicio șansă.

Întreb serios, căci tocmai ce trecusem înainte de pandemie printr-o nouă sesiune de concedieri la personalul auxiliar și toată lumea (școlile, adică) sufereau la acest capitol, căci nu mai aveau suficiente persoane la curățenie. Și știu ce înseamnă, căci noi avem una singură, vine pe tura de după-amiază, la ora 2. Pe tura de dimineață nu avem… dacă copiii mici nimeresc pe lângă unul din cele două vase de toaletă (4 în total, fete și băieți), disponibile pentru cei 100 de copii pe serie, așa rămâne până vine ea. Până la 6 spală toaletele și holul, scările, apoi mătură clasele. Să presupunem că spală și toate băncile, seria de dimineață e ok. Dar cea de la prânz??

Soluția ar fi desființarea, odată pentru totdeauna, a învățământului în două schimburi. Habar n-am cum, inventariate localurile de școală disponibile, construirea rapidă a unora modulare (cele din containere), nu știu! Ceva însă trebuie să se întâmple… Și, când fiecare clasă va avea sala ei, poți mări pauzele, să ai timp să îi scoți și afară, poți face program de teme după-amiază, cu profesorul clasei. Lucrurile se leagă singure dacă muți piesa corectă.

Apoi, ajungem la mobilier. Cum vrei tu să faci distanțare socială dacă în clasă ai bănci de câte doi elevi? Un pupitru individual, care să nu fie fixat în podea, nu numai că îți dă voie să mărești la maxim spațiul dintre bănci (atât cât sala îți permite), dar îți dă voie să lucrezi altfel. Băncile nu trebuie să rămână în aceeași poziție. Mă rog, distanțarea impusă aduce noi provocări la categoria „lucru în grup“, însă actul educațional se schimbă radical atunci când ai mișcat prima bancă.

Și bomboana de pe coliva învățământului românesc este numărul de copii la clasă. Am realizat că nu putem înghesui 30 de copii într-o sală mică. Ceea ce „a mers și așa“ până acum, chiar dacă legea avea prevederi clare, nu mai merge, dacă ținem la sănătate, că de educație am văzut că nu ne-a păsat cine știe ce. Nu vreau să mă gândesc ce faci la cei mici de ciclul primar cu 33 în clasă, cum poți, într-o oră, să ajungi să îi auzi pe fiecare. De ce avem o clasă de 33 și nu avem două de 16 și 17? Numărul minim e 15…

E ușor să spui „10 copii în clasă“, întrebare mea e ce faci cu restul? Ei când vin? Și cu cine lucrează?

După buget, coane Fănică…

Așa ajungem la adevărata față a problemei în învățământul românesc, sacrificat mereu și cu buget redus. N-am făcut manuale digitale de calitate, complete, adevărate experiențe de învățare, pentru că… costă! N-am investit în mod real în formarea profesorilor, am închis ochii la nereguli, am înghesuit copiii în clase și am comasat școli, gândind la economia făcută pe termen scurt la buget.

Ca să pui în aplicare cele de mai sus, să transformi radical școala românească, ar fi nevoie să găsim în primul rând niște oameni independenți politic, capabili să ia decizii, să taie și să spânzure dacă e cazul și să nu poată fi șantajați în niciun fel… așa cum se bucură judecătorii de inamovibilitate.

Gândiți-vă că dintr-o școală, ca să elimini schimbul al doilea, nu trebuie să faci două, ci cel puțin trei, ca să reduci și numărul de copii la clasă. În aceste condiții, finanțarea per capita explodează. Apoi, dacă dintr-o clasă de pregătitoare faci două, îți trebuie al doilea învățător. Noi cu greu acoperim toamna locurile libere cu ajutorul pensionarilor… ia imaginați-vă ce înseamnă „dublu“ – dublu probleme, cu siguranță!

Putem construi școli în 3 luni? Putem forma profesori în 3 luni? Chinezii au făcut un spital în 5 zile. Noi ce putem face? Comportându-ne ca racul, broasca și știuca cu sacul învățământului românesc, nimic. Sper că suntem pregătiți să plătim prețul unei lumi noi.

Mozaic din coji de ouă vopsite

Când am pregătit în martie „bagajul de urgență“ la școală nu mi-a trecut prin cap nicio secundă să le dau materiale și pentru activitățile de arte și abilități. Mor de ciudă, căci aveam ace de quilling și hârtie, plastilina… Să găsesc proiecte pe care le pot face acasă, în condițiile în care „nu ieșim afară“ a fost poate cea mai mare provocare. De Paște, curățând primele ouă, mi-a venit ideea mozaicului din coji. Abia așteptam să înceapă școala și să le dau, am zis să nu exagerez să postez tema a doua zi de Paști, căci totuși… frigiderul era deja plin, să le priască oamenilor cozonacii. Se pare că ideea nu a fost prea bună, căci se cam duseseră ouăle și, deși miercuri, nu prea mai era materie primă.

S-a găsit însă. Tema a presupus realizarea unui colaj folosind bucăți de coajă colorată. Ideal ar fi fost un mozaic, din cât mai multe culori, dar era culmea să am cerințe de acest gen. Anul acesta eu am făcut ouă doar violet și roșii, cum să pui condiții? Aveam încredere în copii. Le-am recomandat să curețe oul cu grijă, să nu rămână albuș pe coajă, apoi se mărunțesc (nu foarte tare, bucăți cât o unghie), se stabilește tema (flori, insecte, căsuțe etc.) în funcție de culorile disponibile și se schițează ușor cu creionul formele pe hârtie. Se adaugă aracet pe foaie și se lipesc una câte una bucățile de coajă, nu se răstoarnă pe foaie. Pot fi ajustate la nevoie. Se lasă la uscat măcar o zi și se fotografiază la lumina zilei.

Pentru copiii mei, o parte din ei agitați și plini de energie, este un exercițiu de răbdare. Le-am arătat imaginea unui mozaic pentru a avea cât de cât o idee ce trebuie să iasă, și chiar dacă acestea sunt realizate de regulă din piatră colorată sau faianță, putem improviza din orice, chiar și bucățele mici de hârtie colorată (urmează…).

Sursă foto

Ceea ce îmi place la lucrul acesta individual e că nu se pot uita la „vecinul“ să vadă ce lucrează și să imite. Trebuie să vină cu o idee a lui. Unii au căutat căi mai simple de a rezolva tema, alții au avut grijă de fiecare centimetru pătrat.

Avem un dinozaur, dar și un mare ou, probabil tot al lui. Îmi plac soluțiile ingenioase mai ales acolo unde culorile nu au fost generoase. Sunt teme și mai puțin înțelese, însă toate meritau să fie admirate, pentru că sunt muncite, unele dintre ele de copii pentru care acest exercițiu poate fi comparat cu o probă olimpică, raportându-l la ceea ce pot ei în mod curent.

Nu știu cum percepeți școala online, însă în ceea ce privește relația mea cu ei, la începutul unui drum lung de cinci ani, mi s-a dat o șansă nesperată de a-i cunoaște și altfel, de a afla mai multe despre ei, de a-i provoca să văd dacă pot trece limitele acestea pe care le văd eu. Bucuria pe care o am de câte ori câte unul continuă să alerge deși eu trasasem linia de finish este enormă și sunt sigură că la școală, în spațiul și timpul pe care îl împărțeam, nu aș fi avut această șansă.

Părintele și temele online

Încerc să schimb un pic papucii și să pun cap la cap toate problemele pe care le-am strâns de la colegele mele. Ca să fie clar de la început, tot ceea ce veți citi mai jos sunt rugăminți, poate un apel la empatie, de la profesori care chiar muncesc, nu joacă într-o piesă ieftină de teatru online „Ne facem că muncim“. Cele mai multe dorințe sunt legate de modul cum primesc temele…

Există două tipuri de teme: cele pe care le apreciezi global, cum ar fi temele la arte, unde privești poza și formulezi o opinie, dar nu ai intervenție pe imagine, și cele la care trebuie să corectezi detaliat, dacă nu forma literelor, căci mouse-ul nu e prea prietenos, măcar să pui un punct la sfârșit de propoziție, să adaugi o literă înghițită de foame, să bifezi un rezultat corect. Ei bine, aceste teme sunt cel mai dificil de corectat.

Am văzut mai multe variante, unele mai muncite ca altele.

Profesorul dădea ca feedback o „erată”, ca la cărțile tipărite, dacă ați văzut vreodată. Dragă Copil, vezi că pe rândul 4, la cuvântul „masă”, ai mâncat litera „c”. Copilul ia caietul și corectează greșelile. Imaginați-vă cât e de lungă o asemenea listă la un copil neatent, ce înseamnă ca muncă a profesorului în acest stil o pagină care la final va arăta ca însângerată, dacă corectezi cu roșu, sau primăvară cu verde crud, dacă corectezi cu verde. O muncă de Sisif, iar dacă aveți profesori care au făcut asta, sper să îi apreciați cum se cuvine!
Profesorul corectează pe poză. Cei mai mulți deschid pozele pe calculator în Paint, căci atâta au și știu, și se străduiesc cât pot să marcheze acolo unde e cazul de adăugat o literă, de refăcut calculul, de stabilit o relație. Cu poza corectată în față, pe ecran, e necesar ca copilul, și nu părintele, să caute la rândul lui să corecteze pe caiet. La ce folosește? În primul rând că el conștientizează greșeala, înțelege ce nu a fost bine și îndreaptă, cu mâna lui, rezultatul. Este poate cea mai eficientă învățare.
Profesorul dă, odată cu tema, o rezolvare model. Copilul se corectează singur, comparând ceea ce a rezolvat cu ceea ce ar trebui să fie. Este și mai recomandată decât cea de la punctul 2, căci este și mai solicitat să își evalueze munca.

Și, de ce să nu spun, am auzit (de la elevi) și de teme trimise și despre care nu au mai auzit nimic, nici că sunt bine, nici că nu… Eu la acestea aș insista să primesc feedback.

Revenind, dacă tot se chinuie profesorul să descifreze tema literă cu literă, există câteva reguli ale fotografiei de care ar trebui să țineți cont, dacă vreți să arătați respect muncii pe care omul aflat de cealaltă parte a ecranului o depune. E ca și cum ai da la școală un caiet șifonat și pătat cu mâncare, dacă nu le respecți cât de cât.

poza trebuie să fie făcută la lumină, preferabil la lumina zilei, de deasupra. Dacă tu trimiți poza în perspectivă, profesorul ce face? O citește ca pe genericul de la „Războiul stelelor“??
încearcă să apropii telefonul cât poți de mult de pagină, dar să rămână întreagă. Nu o fotografia de la doi metri, că atunci când dă bietul profesor zoom nu mai citește nimic pe ea. Și nu uita să focalizezi și să nu miști mâna… Încadrează în ecran exact ceea ce vrei să trimiți. Verifică poza apoi dacă e întreagă și se vede bine.
încearcă să nu ai umbre pe pagină. Textul întunecat nu se citeștește…

Dacă omul acela te roagă să îi trimiți într-un anumit mod materialele, nu îl lua în brațe pe „eu nu știu altfel”. Caută, întreabă ceilalți părinți ei cum fac, roagă pe cineva să te ajute. Nici profesorul nu știe mai multe, nici pe el nu l-a învățat nimeni, a stat nopți să caute și să vadă cum se fac diverse lucruri și de cele mai multe ori a întrebat la rândul lui… Și dacă el nu se descurcă cu ce îi trimiți tu… copilul tău e cel care pierde, nu el. E interesul tău să îl ajuți să îți dea feedback.

Dacă trimiți temele doar ca să îi arunci în ochi că „ai făcut“, mai bine îi dai block și nu-i trimiți nimic. Până la urmă copilul se va întoarce la școală și îl va ajuta cum poate… dar nu trimite doar ca să fie. O fi obligatorie școala online, dar nu te obligă nimeni să „ai net“.

Și, în încheiere, ultima categorie: temele făcute de părinți. Nu vă mai furați singuri căciula. Dacă omul cere tema și copilul nu are chef, iar tu nu îl convingi să și-o facă, spune-i cinstit: azi nu și-a făcut-o. Recunoaște că nu poți ajunge la copilul tău să apeși acele butoane care să îl determine să conștientizeze că pentru el învață, nu pentru tine și nu pentru profesor.

Ce motiv cretin poți avea să scrii tu tema copilului și să o trimiți profesorului?

Să bifezi pe o listă? Asta vrei să fie copilul tău, un fals? Crăpi în piele de mândrie dacă cumva omul nu se prinde (slabe șanse!) și spune Bravo, Gigeluș, sunt tare mândră de tine azi, te-ai concentrat și nu ai mai greșit! Serios? Dacă te-ai simțit bine, ai o problemă.

Avantajul minunat al lucrului online e că poți primi feedback în privat. Fii cinstit cu profesorul, spune clar dacă ai intervenit, cât și de ce, să aibă și el o imagine corectă a ceea ce se întâmplă acasă cu copilul, pentru că tu ești acum „ochii lui“. La școală îl vezi că se fâțâie pe scaun, că scrie cinci semne într-o oră, că se plictisește repede. Normal că acum, dacă tema vine scrisă frumos, intră omul la idei… Și de cele mai multe ori se gândește că minunile există, că s-a liniștit copilul, că a înțeles, că… e de bine! Pentru că are încredere în tine că ești un om cinstit…

Dacă tot strigăm atât că vrem să se schimbe lucrurile și vedem că nu se schimbă de sus în jos, hai să încercăm invers, prin a fi cinstiți, corecți, întâi cu noi înșine, apoi cu ceilalți.

PS: dacă ești părinte și ai un profesor care se chinuie să corecteze temele cu adevărat, dă share articolului… nu se știe cui îi e de ajutor, poate oamenii sunt bine intenționați, doar că nu și-au dat seama că e o problemă. Și poate profesorului îi e jenă să spună că nu e ok… Da, sunt și astfel de oameni…

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
încarci poze pe care să scrii ulterior;
ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.

Inspecții la lecțiile… online

Să vedem, poate e un scenariu ipotetic. Sau poate nu. Am buchisit un pic ultimele texte publicate de minister și e un pic ambiguu cum se vor desfășura, pentru examenele naționale ale profesorilor, unele inspecții „la clasă“… Încă nu sunt foarte sigură, dar am așa un feeling confirmat parțial că … ni se pregătește (încă) ceva. Nu că n-ar fi posibil, nu-i așa? Tehnic orice este posibil, ia să vedem, cine ce oră are, sunăm profesorul pe telefonul de contact să trimită ACUM, dar acum! codul clasei la care are următoarea oră că… va fi inspectat!

Ce-i drept, nu mai poate nimeni să asculte pe la uși să dea buzna exact când trebuie, ca să dea bine la știri… nuuu, acum măcar trebuie să ceară să intre în întâlnire, deci teoretic trebuie să îi dai ok. Eu am încetat să mai fac haz de necaz, la noi e ca la nebuni. Probabil vrem să facem și noi ceva „ce n-au mai făcut alții“, să rupem știrile la BBC, CNN și care or mai fi. Uite, dom’le, ce treabă bună fac profesorii români!! I-am văzut noi, cu ochii noștri, că am făcut captură de ecran!

Ce părere aveți, dacă veți fi confruntați cu o asemenea situație, ca profesor, ca părinte? Ca elev – am întrebat-o pe fiimea, dar reacția ei nu poate fi redată în cuvinte, a spus chestii la care trebuie să pun BIP și nu e frumos să scriu. Acum serios, am înțeles, au pus pe toată lumea „să muncească“, pe unii „să se facă“, că na, așa fac și la oră, timpul trece, leafa merge.

Eu sunt, cum se zice, cu fundul în două luntrii… și profesor, și părinte. Îi judec și pe unii, și pe alții, prin prisma experienței mele, de om care răspunde întâi în fața propriei conștiințe.

Cum să vii tu, profesor, care din martie până acum nu ai întrebat măcar de copii, să faci mofturi, că nu îți place ce platformă folosesc și pentru orele tale să intre pe ce zici tu? Că tu nu poți să faci ore decât la 7.30 (dimineața), așa cum era în orar, și nu negociezi, că tu ai copil mic și nu poți altfel? Cum să începi să ai pretenții să-i apară numele copilului pe ecran fix ca în catalog, n-are inițiala tatălui, nu îl primești la oră? Cât de om ești? Nu te gândești că la toamnă vei privi copiii aceștia în ochi, care vor ști exact cât respect ai tu față de ei, față de munca și datoria ta? Și de data aceasta sunt sigură că nu ei vor pleca privirea! Să nu vii atunci să spui că e obraznic, că te tratează cu indiferență, că te desconsideră… tu ți-ai săpat singur groapa! După faptă și răsplată… vai, câte se vor întoarce ca bumerangul!

Ca părinte, sunt norocoasă. În primul rând că am copii mari. Apoi, că se descurcă. Și că au pe cine să întrebe. Și că au cu ce să intre pe net, slavă Domnului, aici chiar e bine. Și că stăm în zonă cu fibră optică și duce simultan trei conferințe video. Și că am imprimantă, deși cartușul începe să dea semne că se pensionează… Dar sunt părinți disperați, la limită, cu mai mulți copii, care nu știu cum să facă să împartă, ca în proverb, un pai la trei măgari. Nu știu dacă vă amintiți, era demult în folclorul școlii… Gigel, frate-tu de ce nu a venit la școală? – Pentru că e rândul meu azi să port cizmele… Cam așa și acum, de ce ai lipsit? A stat frate-miu la pc, n-am avut loc!

Azi îmi povestea o prietenă că fac lecția la oră fixă pe fluxul (chatul) clasei. Adică profesorul le pune text, ei transcriu în caiet, mai dau o replică, mai scriu ceva… Doamneee… asta e lecție? Chiar așa, să nu ai tu dorința aia de a face mai mult decât să citești ziarul la oră? Căci cam așa seamănă, deschideți la pagina x și conspectați. Pe bune? Doar ca să ne facem că muncim și avem „dovezi“??

Cum nu era destul de dărâmată școala, i-au mai tras una la temelie cu „obligativitatea“ asta. Măcar făceau copiii online lecții până acum cu profesorii care chiar își doreau asta. Acum sunt bieții de ei siliți să înghită toate frustrările celor obligați să muncească.

Și peste toate acesta, mai vii și la inspecție…?

Parcă văd… „Stimate domn profesor X. A picat măgăreața pe dumneavoastră în loteria de la inspectorat, a fost extras câștigător contractul de muncă cu numărul xx/xx. Vă rugăm să ne comunicați codul de acces pentru următoarea lecție live pe care o aveți cu clasa.“

Și… „Stimate domn inspector. Mulțumesc pentru onoarea de a afla că exist. Vă atașez procesul-verbal semnat online de clasa mea prin care părinții nu sunt de acord ca o persoană străină să se uite la copii timp de o oră fără niciun motiv real.“

„Stimate domn profesor. Vă rugăm să ne puneți la dispoziție datele de acces în clasa dumneavoastră online pentru verificarea activității.“

„Stimate domn inspector. Părinții clasei mele nu sunt de acord să răsfoiți dumneavoastră filmele, înregistrările și creațiile copiilor, căci n-ați semnat niciun acord gdpr cu ei.“

Cei care au făcut legea gdpr-ului… cred că râd și curcile de ei acum, căci a luat-o totul razna! În relația cu clasa mea am mers pe bun-simț reciproc și s-au extins cumva regulile din grupul clasei și asupra noii locații virtuale. Ce punem acolo e numai pentru noi. Cred că o singură dată am folosit o aplicație din clasă și am cerut acordul mămicii să folosesc filmulețul. În rest, pun buline pe fețele copiilor, așa mi se pare normal.

Dacă fișe de inspecție la clasă am văzut la viața mea, cam știu ce se urmărește, vă spun sincer că aștept cu nerăbdare să văd ce le mai trece prin cap acum. O singură chestie mi-am amintit-o acum… „profesorul folosește tehnologia în pregătirea lecției“. Se mai pune?

G-Classroom: ce-am mai descoperit

Uite că în curând sunt două luni de când mă străduiesc să fac din clasa online ceva ce să aducă a proces de învățare. Fiecare zi a fost o provocare, de multe ori să găsesc căi mai simple de a rezolva cerințe cronofage, sau de a mai aduce un strop de noutate.

Corectarea temelor

În varianta de Class pe care o am eu pe consola G-Suite, corectarea temelor, atunci când sosesc într-o variantă acceptabilă de fișier (nu merge cu pdf, de exemplu), e relativ simplă. Am posibilitatea de a edita și bifez, dacă este cazul, răspunsurile, sau tai la nevoie. Nu am atâta precizie cât să „îndrept“ semnele grafice, chiar și cu pen-ul, dar tot e ceva.

Ajutam o colegă cu setarea clasei și, numai bine, când au început să sosească primele teme și încerc să le corectez, ia opțiunea de unde nu e. În varianta de utilizare a aplicației pe contul personal nu este disponibilă. Pentru o secundă am paralizat, căci la această problemă nu mă gândisem. Însă…

Tot ceea ce lucrezi în classroom și urcă copiii se salvează în contul de drive al profesorului. Google Drive oferă opțiunea de sincronizare a contului pe calculator, un fel de dropbox dacă sunteți familiarizați cu aplicația. Așadar i-am sincronizat contul și undeva pe calculator are un folder G:\My Drive\Classroom\Clasa (cum se cheamă), în care găsești așezate frumos pe teme tot ceea ce s-a urcat. Eu l-am descoperit când am vrut să fac cu copiii „turul galeriei“ după o temă la arte și nu aveam chef să stau să salvez din G-Class poză cu poză, voiam ceva să mi le pună repede pe toate la un loc.

I-am arătat cum să intre (un shortcut pe desktop e de mare ajutor), le deschide în Paint, le corectează, apoi se sincronizează automat cu platforma și când intră din nou în G-Class, îi apar la teme corectate. Doar le adaugă feedback și le trimite punctajul.

Apropo de punctaj, Am observat că poți să dai și „mai mult“ decât ai stabilit, așa că le-am inventat bonusuri. De exemplu, fișa cu semne grafice este decorată cu desene de colorat. Sunt opționale. Dacă pentru fișă au un număr de puncte, stabilesc și bonusul, așa că poți lua 5/3. Pentru că am început să lucrăm pe organizarea datelor în tabele, i-am provocat să își noteze, într-un excel online, făcut de mine și multiplicat ca temă pentru ei (Google Sheets), ce puncte primesc. Concluziile le trag prin iunie, să vedem dacă și cât a folosit acest sistem.

Întâlnirile live

Am observat cu această ocazie că G-Suite a introdus posibilitatea de a genera un link de întâlnire pentru clasă, care apare în antet și poate fi accesat simplu de toți elevii. Pentru cei care au adrese create pe domeniul școlii, acest link este vizibil și funcțional. Însă… pentru cei care au intrat cu adresa proprie, nu. (Opțiunea nu este disponibilă pe conturile personale).

Cu aceste întâlniri e o întreagă distracție. Dacă le programez și invit „clasa“, am surpriza ca terminalul la care stă copilul să aibă altă adresă de mail instalată decât cea cu care părintele intră pe clasă, așa că am o listă paralelă de adrese, să îi invit separat și pe pitici. Am deja vreo cinci care se descurcă să intre singuri și mă mai ciupesc ca să nu visez cu ochii deschiși că voi putea să aplic flipped-classroom în învățarea de zi cu zi. Mă încurajez și îmi spun că măcar cu unii voi avea șansa.

Dar a mai apărut o problemă, deși copilul se descurca relativ, invitațiile de pe mail, linkurile noi, părinții la serviciu, îi împiedicau. Am testat săptămâna aceasta – să vedem cum merge, o pagină online în care am pus butoane pentru accesul la întâlnire (.html, o editez eu la nevoie). Copilul are un shortcut pe ecran, intră pe pagină, dă click… desenele folosite sunt aceleași pe care ei le-au avut de colorat pentru separatoarele din portofoliu, la diferite discipline (exceptând religia, unde am căutat ceva asemănător, căci pe aceasta nu am comandat-o). M-a ajutat Manu, care a acceptat să mi le facă, după descriere, pentru a alcătui orarul cu pictograme (proiect care, spre rușinea mea, nu a mai fost gata chiar la începutul anului și m-am adaptat din mers).

Deocamdată testez proiectul, dacă am feedback pozitiv, îl extind și pentru ceilalți copii care nu au de ales și trebuie să se descurce singuri.

Problema feedbackului

Ce nu mi-a plăcut la școala online e că nu pot ține, de fapt, copiii online să evaluez ceea ce am făcut. Oricât de binevoitori sunt părinții și își doresc să îmi dea feedback după o activitate (dacă i-a plăcut, cât de concentrat a fost, cum a reacționat etc.) ceea ce ajungea la mine nu îmi era suficient. Când am văzut săptămâna trecută că în fișa postului vom avea „conceperea de metode de evaluare“ mi-a ieșit cafeaua pe nas, că tocmai luasem o înghițitură. Cum să evaluezi la comunicare? Citire? Așa că am mai testat ceva. Ca o paranteză, mă simt ca cei care caută tratamente și vaccin pentru covid, prin încercare și eroare.

Am riscat cu o temă de „povestire după imagini“, dar un pic mai alfel, de fapt o inventare de poveste folosind imaginile. Le-am ales patru, să le combine cum consideră și să se înregistreze audio spunând povestea, așa cum doresc. Nu vă pot spune ce a ieșit, am râs cu lacrimi, poveștile sunt delicioase, pline de umor, suspans și întâmplări la care nu te-ai gândit. Un brainstorming veritabil, spune ce îți trece prin cap, nu există variantă corectă sau greșită! Le voi salva frumos, cu nume și prenume, le pun la păstrat pentru cutiuța cu amintiri din clasa a IV-a. Peste patru ani, pe vremea aceasta, când vom face AMR pentru despărțire, le voi scoate și le vom asculta împreună. Să sperăm că vor fi din „vacanța de covid“ și nu „prima vacanță de covid“.

Ideea cu înregistrările a fost adaptată de colega mea pentru clasa întâi la citirea lecției. La poza paginii din caiet cu tema scrisă este acum atașată și înregistrarea cu lectura. În sfârșit „citește acasă lecția cu voce tare cuiva din familie“ se întâmplă cu adevărat pentru unii copii, care soseau la școală a doua zi fără să fi aruncat măcar o dată ochii pe textul nou studiat.

Altfel… sunt bine. Mă adaptez din mers, învăț în fiecare zi câte ceva nou, mă bucur că am aflat de la colege cum să fac să văd pe Google Meet copiii așa cum îi văd cei care folosesc Zoom (am instalat în Crome extensia Google Meet Grid View), mă ajută și părinții cu feedback și se ajută între ei când întâmpinăm o problemă. Știu că nu le putem rezolva pe toate, dar am ajutat ori de câte ori am fost întrebată și am știut. Dacă vrei e imposibil ca întrebând să nu găsești o soluție. Ceva ce nu poți face e doar ceva ce nu știi încă cum se poate rezolva.

Nu mă simt bine însă de câte ori mai aterizează câte o hârtie de la inspectorat (ce liniște era înainte de vacanță!) și văd că oamenii aceștia nu vor să treacă în epoca internetului, sunt lucruri pe care le cer, statistici, pe care le fac ca acum 100 de ani, cu tabele pe hârtie (în word). Ai acum atâtea unelte care nu numai că sunt rapide, dar îți mai fac și 3/4 din muncă… Noi de două luni am învățat atâtea, ei nu pot găsi un om care să gândească și să învețe Google Forms…

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii