Distanțare socială în bănci câte doi

Problemele de managementul clasei în cazul în care școala va începe în septembrie sunt unele la care, sincer, eu nu reușesc să văd o soluție, fără să declarăm întâi falimentul sistemului. Pentru că la noi lucrurile nu sunt deloc așa simple ca în occident, unde școlile arată cu totul altfel. Și sunt câteva „mici detalii“ care pot schimba lucrurile radical. În orice formă am gândi acum lucrurile, fără să ia cineva sabia să taie copilul în două nu cred că va fi posibilă rezolvarea problemei.

Momentul în care sala de clasă este împărțită de două sau chiar trei serii de elevi în aceeași zi este acela în care trebuie să decizi să renunți la a spera că poți igieniza eficient. Cam de cât personal de întreținere ai nevoie să igienizezi o școală întreagă în 15 minute la ora 12?? Poate numai dacă bagi dezinfectant pe stropitorile de incendiu din tavan, apeși pe buton și procedezi ca la budele publice care se curăță singure între două folosiri! Altfel – nicio șansă.

Întreb serios, căci tocmai ce trecusem înainte de pandemie printr-o nouă sesiune de concedieri la personalul auxiliar și toată lumea (școlile, adică) sufereau la acest capitol, căci nu mai aveau suficiente persoane la curățenie. Și știu ce înseamnă, căci noi avem una singură, vine pe tura de după-amiază, la ora 2. Pe tura de dimineață nu avem… dacă copiii mici nimeresc pe lângă unul din cele două vase de toaletă (4 în total, fete și băieți), disponibile pentru cei 100 de copii pe serie, așa rămâne până vine ea. Până la 6 spală toaletele și holul, scările, apoi mătură clasele. Să presupunem că spală și toate băncile, seria de dimineață e ok. Dar cea de la prânz??

Soluția ar fi desființarea, odată pentru totdeauna, a învățământului în două schimburi. Habar n-am cum, inventariate localurile de școală disponibile, construirea rapidă a unora modulare (cele din containere), nu știu! Ceva însă trebuie să se întâmple… Și, când fiecare clasă va avea sala ei, poți mări pauzele, să ai timp să îi scoți și afară, poți face program de teme după-amiază, cu profesorul clasei. Lucrurile se leagă singure dacă muți piesa corectă.

Apoi, ajungem la mobilier. Cum vrei tu să faci distanțare socială dacă în clasă ai bănci de câte doi elevi? Un pupitru individual, care să nu fie fixat în podea, nu numai că îți dă voie să mărești la maxim spațiul dintre bănci (atât cât sala îți permite), dar îți dă voie să lucrezi altfel. Băncile nu trebuie să rămână în aceeași poziție. Mă rog, distanțarea impusă aduce noi provocări la categoria „lucru în grup“, însă actul educațional se schimbă radical atunci când ai mișcat prima bancă.

Și bomboana de pe coliva învățământului românesc este numărul de copii la clasă. Am realizat că nu putem înghesui 30 de copii într-o sală mică. Ceea ce „a mers și așa“ până acum, chiar dacă legea avea prevederi clare, nu mai merge, dacă ținem la sănătate, că de educație am văzut că nu ne-a păsat cine știe ce. Nu vreau să mă gândesc ce faci la cei mici de ciclul primar cu 33 în clasă, cum poți, într-o oră, să ajungi să îi auzi pe fiecare. De ce avem o clasă de 33 și nu avem două de 16 și 17? Numărul minim e 15…

E ușor să spui „10 copii în clasă“, întrebare mea e ce faci cu restul? Ei când vin? Și cu cine lucrează?

După buget, coane Fănică…

Așa ajungem la adevărata față a problemei în învățământul românesc, sacrificat mereu și cu buget redus. N-am făcut manuale digitale de calitate, complete, adevărate experiențe de învățare, pentru că… costă! N-am investit în mod real în formarea profesorilor, am închis ochii la nereguli, am înghesuit copiii în clase și am comasat școli, gândind la economia făcută pe termen scurt la buget.

Ca să pui în aplicare cele de mai sus, să transformi radical școala românească, ar fi nevoie să găsim în primul rând niște oameni independenți politic, capabili să ia decizii, să taie și să spânzure dacă e cazul și să nu poată fi șantajați în niciun fel… așa cum se bucură judecătorii de inamovibilitate.

Gândiți-vă că dintr-o școală, ca să elimini schimbul al doilea, nu trebuie să faci două, ci cel puțin trei, ca să reduci și numărul de copii la clasă. În aceste condiții, finanțarea per capita explodează. Apoi, dacă dintr-o clasă de pregătitoare faci două, îți trebuie al doilea învățător. Noi cu greu acoperim toamna locurile libere cu ajutorul pensionarilor… ia imaginați-vă ce înseamnă „dublu“ – dublu probleme, cu siguranță!

Putem construi școli în 3 luni? Putem forma profesori în 3 luni? Chinezii au făcut un spital în 5 zile. Noi ce putem face? Comportându-ne ca racul, broasca și știuca cu sacul învățământului românesc, nimic. Sper că suntem pregătiți să plătim prețul unei lumi noi.

Mozaic din coji de ouă vopsite

Când am pregătit în martie „bagajul de urgență“ la școală nu mi-a trecut prin cap nicio secundă să le dau materiale și pentru activitățile de arte și abilități. Mor de ciudă, căci aveam ace de quilling și hârtie, plastilina… Să găsesc proiecte pe care le pot face acasă, în condițiile în care „nu ieșim afară“ a fost poate cea mai mare provocare. De Paște, curățând primele ouă, mi-a venit ideea mozaicului din coji. Abia așteptam să înceapă școala și să le dau, am zis să nu exagerez să postez tema a doua zi de Paști, căci totuși… frigiderul era deja plin, să le priască oamenilor cozonacii. Se pare că ideea nu a fost prea bună, căci se cam duseseră ouăle și, deși miercuri, nu prea mai era materie primă.

S-a găsit însă. Tema a presupus realizarea unui colaj folosind bucăți de coajă colorată. Ideal ar fi fost un mozaic, din cât mai multe culori, dar era culmea să am cerințe de acest gen. Anul acesta eu am făcut ouă doar violet și roșii, cum să pui condiții? Aveam încredere în copii. Le-am recomandat să curețe oul cu grijă, să nu rămână albuș pe coajă, apoi se mărunțesc (nu foarte tare, bucăți cât o unghie), se stabilește tema (flori, insecte, căsuțe etc.) în funcție de culorile disponibile și se schițează ușor cu creionul formele pe hârtie. Se adaugă aracet pe foaie și se lipesc una câte una bucățile de coajă, nu se răstoarnă pe foaie. Pot fi ajustate la nevoie. Se lasă la uscat măcar o zi și se fotografiază la lumina zilei.

Pentru copiii mei, o parte din ei agitați și plini de energie, este un exercițiu de răbdare. Le-am arătat imaginea unui mozaic pentru a avea cât de cât o idee ce trebuie să iasă, și chiar dacă acestea sunt realizate de regulă din piatră colorată sau faianță, putem improviza din orice, chiar și bucățele mici de hârtie colorată (urmează…).

Sursă foto

Ceea ce îmi place la lucrul acesta individual e că nu se pot uita la „vecinul“ să vadă ce lucrează și să imite. Trebuie să vină cu o idee a lui. Unii au căutat căi mai simple de a rezolva tema, alții au avut grijă de fiecare centimetru pătrat.

Avem un dinozaur, dar și un mare ou, probabil tot al lui. Îmi plac soluțiile ingenioase mai ales acolo unde culorile nu au fost generoase. Sunt teme și mai puțin înțelese, însă toate meritau să fie admirate, pentru că sunt muncite, unele dintre ele de copii pentru care acest exercițiu poate fi comparat cu o probă olimpică, raportându-l la ceea ce pot ei în mod curent.

Nu știu cum percepeți școala online, însă în ceea ce privește relația mea cu ei, la începutul unui drum lung de cinci ani, mi s-a dat o șansă nesperată de a-i cunoaște și altfel, de a afla mai multe despre ei, de a-i provoca să văd dacă pot trece limitele acestea pe care le văd eu. Bucuria pe care o am de câte ori câte unul continuă să alerge deși eu trasasem linia de finish este enormă și sunt sigură că la școală, în spațiul și timpul pe care îl împărțeam, nu aș fi avut această șansă.

Părintele și temele online

Încerc să schimb un pic papucii și să pun cap la cap toate problemele pe care le-am strâns de la colegele mele. Ca să fie clar de la început, tot ceea ce veți citi mai jos sunt rugăminți, poate un apel la empatie, de la profesori care chiar muncesc, nu joacă într-o piesă ieftină de teatru online „Ne facem că muncim“. Cele mai multe dorințe sunt legate de modul cum primesc temele…

Există două tipuri de teme: cele pe care le apreciezi global, cum ar fi temele la arte, unde privești poza și formulezi o opinie, dar nu ai intervenție pe imagine, și cele la care trebuie să corectezi detaliat, dacă nu forma literelor, căci mouse-ul nu e prea prietenos, măcar să pui un punct la sfârșit de propoziție, să adaugi o literă înghițită de foame, să bifezi un rezultat corect. Ei bine, aceste teme sunt cel mai dificil de corectat.

Am văzut mai multe variante, unele mai muncite ca altele.

Profesorul dădea ca feedback o „erată”, ca la cărțile tipărite, dacă ați văzut vreodată. Dragă Copil, vezi că pe rândul 4, la cuvântul „masă”, ai mâncat litera „c”. Copilul ia caietul și corectează greșelile. Imaginați-vă cât e de lungă o asemenea listă la un copil neatent, ce înseamnă ca muncă a profesorului în acest stil o pagină care la final va arăta ca însângerată, dacă corectezi cu roșu, sau primăvară cu verde crud, dacă corectezi cu verde. O muncă de Sisif, iar dacă aveți profesori care au făcut asta, sper să îi apreciați cum se cuvine!
Profesorul corectează pe poză. Cei mai mulți deschid pozele pe calculator în Paint, căci atâta au și știu, și se străduiesc cât pot să marcheze acolo unde e cazul de adăugat o literă, de refăcut calculul, de stabilit o relație. Cu poza corectată în față, pe ecran, e necesar ca copilul, și nu părintele, să caute la rândul lui să corecteze pe caiet. La ce folosește? În primul rând că el conștientizează greșeala, înțelege ce nu a fost bine și îndreaptă, cu mâna lui, rezultatul. Este poate cea mai eficientă învățare.
Profesorul dă, odată cu tema, o rezolvare model. Copilul se corectează singur, comparând ceea ce a rezolvat cu ceea ce ar trebui să fie. Este și mai recomandată decât cea de la punctul 2, căci este și mai solicitat să își evalueze munca.

Și, de ce să nu spun, am auzit (de la elevi) și de teme trimise și despre care nu au mai auzit nimic, nici că sunt bine, nici că nu… Eu la acestea aș insista să primesc feedback.

Revenind, dacă tot se chinuie profesorul să descifreze tema literă cu literă, există câteva reguli ale fotografiei de care ar trebui să țineți cont, dacă vreți să arătați respect muncii pe care omul aflat de cealaltă parte a ecranului o depune. E ca și cum ai da la școală un caiet șifonat și pătat cu mâncare, dacă nu le respecți cât de cât.

poza trebuie să fie făcută la lumină, preferabil la lumina zilei, de deasupra. Dacă tu trimiți poza în perspectivă, profesorul ce face? O citește ca pe genericul de la „Războiul stelelor“??
încearcă să apropii telefonul cât poți de mult de pagină, dar să rămână întreagă. Nu o fotografia de la doi metri, că atunci când dă bietul profesor zoom nu mai citește nimic pe ea. Și nu uita să focalizezi și să nu miști mâna… Încadrează în ecran exact ceea ce vrei să trimiți. Verifică poza apoi dacă e întreagă și se vede bine.
încearcă să nu ai umbre pe pagină. Textul întunecat nu se citeștește…

Dacă omul acela te roagă să îi trimiți într-un anumit mod materialele, nu îl lua în brațe pe „eu nu știu altfel”. Caută, întreabă ceilalți părinți ei cum fac, roagă pe cineva să te ajute. Nici profesorul nu știe mai multe, nici pe el nu l-a învățat nimeni, a stat nopți să caute și să vadă cum se fac diverse lucruri și de cele mai multe ori a întrebat la rândul lui… Și dacă el nu se descurcă cu ce îi trimiți tu… copilul tău e cel care pierde, nu el. E interesul tău să îl ajuți să îți dea feedback.

Dacă trimiți temele doar ca să îi arunci în ochi că „ai făcut“, mai bine îi dai block și nu-i trimiți nimic. Până la urmă copilul se va întoarce la școală și îl va ajuta cum poate… dar nu trimite doar ca să fie. O fi obligatorie școala online, dar nu te obligă nimeni să „ai net“.

Și, în încheiere, ultima categorie: temele făcute de părinți. Nu vă mai furați singuri căciula. Dacă omul cere tema și copilul nu are chef, iar tu nu îl convingi să și-o facă, spune-i cinstit: azi nu și-a făcut-o. Recunoaște că nu poți ajunge la copilul tău să apeși acele butoane care să îl determine să conștientizeze că pentru el învață, nu pentru tine și nu pentru profesor.

Ce motiv cretin poți avea să scrii tu tema copilului și să o trimiți profesorului?

Să bifezi pe o listă? Asta vrei să fie copilul tău, un fals? Crăpi în piele de mândrie dacă cumva omul nu se prinde (slabe șanse!) și spune Bravo, Gigeluș, sunt tare mândră de tine azi, te-ai concentrat și nu ai mai greșit! Serios? Dacă te-ai simțit bine, ai o problemă.

Avantajul minunat al lucrului online e că poți primi feedback în privat. Fii cinstit cu profesorul, spune clar dacă ai intervenit, cât și de ce, să aibă și el o imagine corectă a ceea ce se întâmplă acasă cu copilul, pentru că tu ești acum „ochii lui“. La școală îl vezi că se fâțâie pe scaun, că scrie cinci semne într-o oră, că se plictisește repede. Normal că acum, dacă tema vine scrisă frumos, intră omul la idei… Și de cele mai multe ori se gândește că minunile există, că s-a liniștit copilul, că a înțeles, că… e de bine! Pentru că are încredere în tine că ești un om cinstit…

Dacă tot strigăm atât că vrem să se schimbe lucrurile și vedem că nu se schimbă de sus în jos, hai să încercăm invers, prin a fi cinstiți, corecți, întâi cu noi înșine, apoi cu ceilalți.

PS: dacă ești părinte și ai un profesor care se chinuie să corecteze temele cu adevărat, dă share articolului… nu se știe cui îi e de ajutor, poate oamenii sunt bine intenționați, doar că nu și-au dat seama că e o problemă. Și poate profesorului îi e jenă să spună că nu e ok… Da, sunt și astfel de oameni…

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
încarci poze pe care să scrii ulterior;
ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.

Inspecții la lecțiile… online

Să vedem, poate e un scenariu ipotetic. Sau poate nu. Am buchisit un pic ultimele texte publicate de minister și e un pic ambiguu cum se vor desfășura, pentru examenele naționale ale profesorilor, unele inspecții „la clasă“… Încă nu sunt foarte sigură, dar am așa un feeling confirmat parțial că … ni se pregătește (încă) ceva. Nu că n-ar fi posibil, nu-i așa? Tehnic orice este posibil, ia să vedem, cine ce oră are, sunăm profesorul pe telefonul de contact să trimită ACUM, dar acum! codul clasei la care are următoarea oră că… va fi inspectat!

Ce-i drept, nu mai poate nimeni să asculte pe la uși să dea buzna exact când trebuie, ca să dea bine la știri… nuuu, acum măcar trebuie să ceară să intre în întâlnire, deci teoretic trebuie să îi dai ok. Eu am încetat să mai fac haz de necaz, la noi e ca la nebuni. Probabil vrem să facem și noi ceva „ce n-au mai făcut alții“, să rupem știrile la BBC, CNN și care or mai fi. Uite, dom’le, ce treabă bună fac profesorii români!! I-am văzut noi, cu ochii noștri, că am făcut captură de ecran!

Ce părere aveți, dacă veți fi confruntați cu o asemenea situație, ca profesor, ca părinte? Ca elev – am întrebat-o pe fiimea, dar reacția ei nu poate fi redată în cuvinte, a spus chestii la care trebuie să pun BIP și nu e frumos să scriu. Acum serios, am înțeles, au pus pe toată lumea „să muncească“, pe unii „să se facă“, că na, așa fac și la oră, timpul trece, leafa merge.

Eu sunt, cum se zice, cu fundul în două luntrii… și profesor, și părinte. Îi judec și pe unii, și pe alții, prin prisma experienței mele, de om care răspunde întâi în fața propriei conștiințe.

Cum să vii tu, profesor, care din martie până acum nu ai întrebat măcar de copii, să faci mofturi, că nu îți place ce platformă folosesc și pentru orele tale să intre pe ce zici tu? Că tu nu poți să faci ore decât la 7.30 (dimineața), așa cum era în orar, și nu negociezi, că tu ai copil mic și nu poți altfel? Cum să începi să ai pretenții să-i apară numele copilului pe ecran fix ca în catalog, n-are inițiala tatălui, nu îl primești la oră? Cât de om ești? Nu te gândești că la toamnă vei privi copiii aceștia în ochi, care vor ști exact cât respect ai tu față de ei, față de munca și datoria ta? Și de data aceasta sunt sigură că nu ei vor pleca privirea! Să nu vii atunci să spui că e obraznic, că te tratează cu indiferență, că te desconsideră… tu ți-ai săpat singur groapa! După faptă și răsplată… vai, câte se vor întoarce ca bumerangul!

Ca părinte, sunt norocoasă. În primul rând că am copii mari. Apoi, că se descurcă. Și că au pe cine să întrebe. Și că au cu ce să intre pe net, slavă Domnului, aici chiar e bine. Și că stăm în zonă cu fibră optică și duce simultan trei conferințe video. Și că am imprimantă, deși cartușul începe să dea semne că se pensionează… Dar sunt părinți disperați, la limită, cu mai mulți copii, care nu știu cum să facă să împartă, ca în proverb, un pai la trei măgari. Nu știu dacă vă amintiți, era demult în folclorul școlii… Gigel, frate-tu de ce nu a venit la școală? – Pentru că e rândul meu azi să port cizmele… Cam așa și acum, de ce ai lipsit? A stat frate-miu la pc, n-am avut loc!

Azi îmi povestea o prietenă că fac lecția la oră fixă pe fluxul (chatul) clasei. Adică profesorul le pune text, ei transcriu în caiet, mai dau o replică, mai scriu ceva… Doamneee… asta e lecție? Chiar așa, să nu ai tu dorința aia de a face mai mult decât să citești ziarul la oră? Căci cam așa seamănă, deschideți la pagina x și conspectați. Pe bune? Doar ca să ne facem că muncim și avem „dovezi“??

Cum nu era destul de dărâmată școala, i-au mai tras una la temelie cu „obligativitatea“ asta. Măcar făceau copiii online lecții până acum cu profesorii care chiar își doreau asta. Acum sunt bieții de ei siliți să înghită toate frustrările celor obligați să muncească.

Și peste toate acesta, mai vii și la inspecție…?

Parcă văd… „Stimate domn profesor X. A picat măgăreața pe dumneavoastră în loteria de la inspectorat, a fost extras câștigător contractul de muncă cu numărul xx/xx. Vă rugăm să ne comunicați codul de acces pentru următoarea lecție live pe care o aveți cu clasa.“

Și… „Stimate domn inspector. Mulțumesc pentru onoarea de a afla că exist. Vă atașez procesul-verbal semnat online de clasa mea prin care părinții nu sunt de acord ca o persoană străină să se uite la copii timp de o oră fără niciun motiv real.“

„Stimate domn profesor. Vă rugăm să ne puneți la dispoziție datele de acces în clasa dumneavoastră online pentru verificarea activității.“

„Stimate domn inspector. Părinții clasei mele nu sunt de acord să răsfoiți dumneavoastră filmele, înregistrările și creațiile copiilor, căci n-ați semnat niciun acord gdpr cu ei.“

Cei care au făcut legea gdpr-ului… cred că râd și curcile de ei acum, căci a luat-o totul razna! În relația cu clasa mea am mers pe bun-simț reciproc și s-au extins cumva regulile din grupul clasei și asupra noii locații virtuale. Ce punem acolo e numai pentru noi. Cred că o singură dată am folosit o aplicație din clasă și am cerut acordul mămicii să folosesc filmulețul. În rest, pun buline pe fețele copiilor, așa mi se pare normal.

Dacă fișe de inspecție la clasă am văzut la viața mea, cam știu ce se urmărește, vă spun sincer că aștept cu nerăbdare să văd ce le mai trece prin cap acum. O singură chestie mi-am amintit-o acum… „profesorul folosește tehnologia în pregătirea lecției“. Se mai pune?

G-Classroom: ce-am mai descoperit

Uite că în curând sunt două luni de când mă străduiesc să fac din clasa online ceva ce să aducă a proces de învățare. Fiecare zi a fost o provocare, de multe ori să găsesc căi mai simple de a rezolva cerințe cronofage, sau de a mai aduce un strop de noutate.

Corectarea temelor

În varianta de Class pe care o am eu pe consola G-Suite, corectarea temelor, atunci când sosesc într-o variantă acceptabilă de fișier (nu merge cu pdf, de exemplu), e relativ simplă. Am posibilitatea de a edita și bifez, dacă este cazul, răspunsurile, sau tai la nevoie. Nu am atâta precizie cât să „îndrept“ semnele grafice, chiar și cu pen-ul, dar tot e ceva.

Ajutam o colegă cu setarea clasei și, numai bine, când au început să sosească primele teme și încerc să le corectez, ia opțiunea de unde nu e. În varianta de utilizare a aplicației pe contul personal nu este disponibilă. Pentru o secundă am paralizat, căci la această problemă nu mă gândisem. Însă…

Tot ceea ce lucrezi în classroom și urcă copiii se salvează în contul de drive al profesorului. Google Drive oferă opțiunea de sincronizare a contului pe calculator, un fel de dropbox dacă sunteți familiarizați cu aplicația. Așadar i-am sincronizat contul și undeva pe calculator are un folder G:\My Drive\Classroom\Clasa (cum se cheamă), în care găsești așezate frumos pe teme tot ceea ce s-a urcat. Eu l-am descoperit când am vrut să fac cu copiii „turul galeriei“ după o temă la arte și nu aveam chef să stau să salvez din G-Class poză cu poză, voiam ceva să mi le pună repede pe toate la un loc.

I-am arătat cum să intre (un shortcut pe desktop e de mare ajutor), le deschide în Paint, le corectează, apoi se sincronizează automat cu platforma și când intră din nou în G-Class, îi apar la teme corectate. Doar le adaugă feedback și le trimite punctajul.

Apropo de punctaj, Am observat că poți să dai și „mai mult“ decât ai stabilit, așa că le-am inventat bonusuri. De exemplu, fișa cu semne grafice este decorată cu desene de colorat. Sunt opționale. Dacă pentru fișă au un număr de puncte, stabilesc și bonusul, așa că poți lua 5/3. Pentru că am început să lucrăm pe organizarea datelor în tabele, i-am provocat să își noteze, într-un excel online, făcut de mine și multiplicat ca temă pentru ei (Google Sheets), ce puncte primesc. Concluziile le trag prin iunie, să vedem dacă și cât a folosit acest sistem.

Întâlnirile live

Am observat cu această ocazie că G-Suite a introdus posibilitatea de a genera un link de întâlnire pentru clasă, care apare în antet și poate fi accesat simplu de toți elevii. Pentru cei care au adrese create pe domeniul școlii, acest link este vizibil și funcțional. Însă… pentru cei care au intrat cu adresa proprie, nu. (Opțiunea nu este disponibilă pe conturile personale).

Cu aceste întâlniri e o întreagă distracție. Dacă le programez și invit „clasa“, am surpriza ca terminalul la care stă copilul să aibă altă adresă de mail instalată decât cea cu care părintele intră pe clasă, așa că am o listă paralelă de adrese, să îi invit separat și pe pitici. Am deja vreo cinci care se descurcă să intre singuri și mă mai ciupesc ca să nu visez cu ochii deschiși că voi putea să aplic flipped-classroom în învățarea de zi cu zi. Mă încurajez și îmi spun că măcar cu unii voi avea șansa.

Dar a mai apărut o problemă, deși copilul se descurca relativ, invitațiile de pe mail, linkurile noi, părinții la serviciu, îi împiedicau. Am testat săptămâna aceasta – să vedem cum merge, o pagină online în care am pus butoane pentru accesul la întâlnire (.html, o editez eu la nevoie). Copilul are un shortcut pe ecran, intră pe pagină, dă click… desenele folosite sunt aceleași pe care ei le-au avut de colorat pentru separatoarele din portofoliu, la diferite discipline (exceptând religia, unde am căutat ceva asemănător, căci pe aceasta nu am comandat-o). M-a ajutat Manu, care a acceptat să mi le facă, după descriere, pentru a alcătui orarul cu pictograme (proiect care, spre rușinea mea, nu a mai fost gata chiar la începutul anului și m-am adaptat din mers).

Deocamdată testez proiectul, dacă am feedback pozitiv, îl extind și pentru ceilalți copii care nu au de ales și trebuie să se descurce singuri.

Problema feedbackului

Ce nu mi-a plăcut la școala online e că nu pot ține, de fapt, copiii online să evaluez ceea ce am făcut. Oricât de binevoitori sunt părinții și își doresc să îmi dea feedback după o activitate (dacă i-a plăcut, cât de concentrat a fost, cum a reacționat etc.) ceea ce ajungea la mine nu îmi era suficient. Când am văzut săptămâna trecută că în fișa postului vom avea „conceperea de metode de evaluare“ mi-a ieșit cafeaua pe nas, că tocmai luasem o înghițitură. Cum să evaluezi la comunicare? Citire? Așa că am mai testat ceva. Ca o paranteză, mă simt ca cei care caută tratamente și vaccin pentru covid, prin încercare și eroare.

Am riscat cu o temă de „povestire după imagini“, dar un pic mai alfel, de fapt o inventare de poveste folosind imaginile. Le-am ales patru, să le combine cum consideră și să se înregistreze audio spunând povestea, așa cum doresc. Nu vă pot spune ce a ieșit, am râs cu lacrimi, poveștile sunt delicioase, pline de umor, suspans și întâmplări la care nu te-ai gândit. Un brainstorming veritabil, spune ce îți trece prin cap, nu există variantă corectă sau greșită! Le voi salva frumos, cu nume și prenume, le pun la păstrat pentru cutiuța cu amintiri din clasa a IV-a. Peste patru ani, pe vremea aceasta, când vom face AMR pentru despărțire, le voi scoate și le vom asculta împreună. Să sperăm că vor fi din „vacanța de covid“ și nu „prima vacanță de covid“.

Ideea cu înregistrările a fost adaptată de colega mea pentru clasa întâi la citirea lecției. La poza paginii din caiet cu tema scrisă este acum atașată și înregistrarea cu lectura. În sfârșit „citește acasă lecția cu voce tare cuiva din familie“ se întâmplă cu adevărat pentru unii copii, care soseau la școală a doua zi fără să fi aruncat măcar o dată ochii pe textul nou studiat.

Altfel… sunt bine. Mă adaptez din mers, învăț în fiecare zi câte ceva nou, mă bucur că am aflat de la colege cum să fac să văd pe Google Meet copiii așa cum îi văd cei care folosesc Zoom (am instalat în Crome extensia Google Meet Grid View), mă ajută și părinții cu feedback și se ajută între ei când întâmpinăm o problemă. Știu că nu le putem rezolva pe toate, dar am ajutat ori de câte ori am fost întrebată și am știut. Dacă vrei e imposibil ca întrebând să nu găsești o soluție. Ceva ce nu poți face e doar ceva ce nu știi încă cum se poate rezolva.

Nu mă simt bine însă de câte ori mai aterizează câte o hârtie de la inspectorat (ce liniște era înainte de vacanță!) și văd că oamenii aceștia nu vor să treacă în epoca internetului, sunt lucruri pe care le cer, statistici, pe care le fac ca acum 100 de ani, cu tabele pe hârtie (în word). Ai acum atâtea unelte care nu numai că sunt rapide, dar îți mai fac și 3/4 din muncă… Noi de două luni am învățat atâtea, ei nu pot găsi un om care să gândească și să învețe Google Forms…

Noi muncim, nu gândim!

Tocmai mi-a sărit tensiunea de nervi. Probabil așa reacționăm la fiecare nouă hârtie care vine într-o perioadă tensionată, în care bâjbâi cu dorința sinceră de a face lucrurile cât mai bine. Tocmai citesc un comunicat în care subiectul era unul atrăgător, ținând cont și de pasiunea mea pentru istorie. Înțeleg că instituțiile de cultură fac parteneriate cu inspectoratele, că inspectoratele au acces, prin unități, direct la oamenii interesați. Așa că… de ce să nu sprijini o inițiativă dacă tot ce trebuie să faci e să dai un comunicat?

Dar…

La noi comunicatele se scriu pe calculator, se printează, se scanează semnate, și se trimit oamenilor pdf scanat. Așadar, la nivel de inspectorat, nu au auzit de „Inserează imagine” (poți scana ștampila cu semnătura, o adaugi mereu), „Print as PDF” și în acest moment destinatarul primește un document pdf cu text, cu linkuri active, astfel încât informația e la un click distanță, așa cum ar trebui. Nici nu mai îndrăznesc să pomenesc de semnătură electronică…

Cum, Doamne, să dai să se copieze de mână un asemenea link, caractere alfa-numerice, case-sensitive (adică litere mari, litere mici)? Cine se poate concentra să facă acest lucru, că pe mine mă termină și să scriu singură numărul de cont IBAN când e nevoie de el, și măcar acesta are spațiu din patru în patru cifre, să îl scrii/verifici mai ușor.

Ca să nu mai zic că, în Google Forms (Formulare/Chestionare), când alegi opțiunea de trimitere a linkului pentru completare, te și întreabă, pe rândul următor, dacă îl „scurtezi”. De bun simț, la zece caractere, să nu o ia razna destinatarul. Totuși, am chemat-o pe Iris și mi-a dictat literele și semnele, timp de 1 minut. A rezultat https://docs.google.com/forms/d/e/1FaIpQLSeBY1lxFrs-wt34DeuhR5UNioPcSiCdi_mDpzFduJkx5a7s9w/viewform?vc=0&c=0&w=1 , puteți da click să vedeți ce. Sincer vă spun, nu pot să îl urmăresc să verific, am încercat de două ori, mi se pare corect, dar… după cum vedeți, nu e nimic acolo.

Dacă aș putea, l-aș pune în fața ecranului, cu comunicatul deschis, pe domnul care a semnat, și să îmi arate dânsul cum se intră. A încercat măcar să se pună în papucii noștri? Căci noi, aici, la nivelul de jos, așa încercăm, să ne imaginăm și ce face elevul cu ce îi trimitem noi.

Așadar, de ce să stresezi niște oameni să facă „ceva“ fără finalitate?? Ca să țipi apoi că nimeni nu face, nimeni nu se implică??

Nu puteai să dai un link către pagina inspectoratului, unde un IT-ist isteț să creeze o pagină de știri, în care să pună cele cinci rânduri ale comunicatului, cu un link funcțional? Și dacă vede că linkul nu merge, să verifice la expeditor, în acest caz, MNIR?

Să nu ne mai facem că muncim și să ne folosim și capul în această perioadă… !!!

Un nebun aruncă o piatra în baltă…

… și zece înțelepți n-o pot scoate!

Cam aceasta este morala acestei săptămâni heirupiste la nivel de minister al educației din minunata noastră țară. Țărișoara noastră, în care toate sunt la superlativ! În „prima zi de școală“ ne-a lovit pe toți ordinul de ministru care decreta: gata cu joaca, de acum totul e obligatoriu, vrei-nu vrei, mergi la școală. Eu nu mai am putere să plâng, simt că nu m-aș liniști, de fapt aș consuma niște energie de care avem nevoie să #rezist.

Am crescut într-o comună ca multe altele de la noi, dar înainte de ’89, cât am locuit acolo, erau două școli primare, una avea și gimnaziu, ba chiar până la clasa a X-a, cu două rânduri de clase. Nu aveai voie să lași repetenți, școleai tot satul. Ca prin multe sate, frecvența la școală era proporțională cu comunitatea căreia îi aparțineai. Cu cât mergeai mai mult spre minorități, cu atât dădeai mai rar prin bancă. Totuși, nu puteai să raportezi la partid că nu vin la școală, trebuia să „se facă ceva“. Și se făcea comisie de la școală, diriginții cu lista de absenți și adrese, directorul, milițianul, și mergeau din casă în casă să îi scoată de sub pat, de sub plapumă, să îi „motiveze“ eficient și să-i aducă în bancă. Îmi amintesc entuziasmul părinților mei când mergeau în astfel de expediții, dar și savuroasele povești de după. Pentru că aceste aventuri se lăsau, bineînțeles, cu tot felul de ocări, din acelea de ai frigiderul plin tot anul cu cărniță, înțelegeți voi.

Când am văzut fabulosul ordin 4135 fix la aceste scene m-am gândit. Vor-nu vor, trebuie să fie prezenți la școală. Doar că acum n-ai ce să-i faci, dacă nu are cu ce, nu are. Și dacă îi dai, nu știe să folosească. Chiar cred oamenii ăștia că, dacă n-a pus mâna în viața lui pe o tabletă, un copil se va descurca fără să fie cineva lângă el să îi arate?? Dacă și noțiunile de engleză sunt firave, e un coșmar. Numai cine nu a învățat vreodată pe altul să lucreze la calculator nu știe ce înseamnă și câte întrebări pot apărea.

Dacă părinții au apucat cât de cât să protesteze, cred că urmează, sincer, să se răscoale, mai ales cei care au doi sau mai mulți copii și posibilități medii sau reduse. Toată lumea vrea ore, intervalele se suprapun, aparatura e insuficientă, primele trei zile de școală, atât cât am luat pulsul prietenilor cu copii, au fost un coșmar. Dacă aș putea, aș pune-o pe doamna ministru la un „schimb de mame“ câteva zile cu una din prietenele mele, profesoară cu 4 copii. Nu cred că poate face nici măcar un efort de imaginație să pună pe hârtie programul zilnic! (De câte ori îmi e greu, mă gândesc la tine, draga mea! Eu n-am motive să mă plâng!)

Piatra scufundată

Obligatoriu sau nu, ca profesor tot aia e. De când am intrat în carantină am fost convinsă că e pe termen lung și, după o săptămână de „consolidări“ am trecut la treabă. Sunt ușor în urmă cu planificarea mea de la începutul anului, dar nu îmi fac probleme, recuperez. Așa cum fac și la școală, unde mă țin cu dinții de orar, contrar obiceiurilor de a sări peste anumite discipline la ciclul primar, așa am făcut și online, trei – patru activități pe zi, cu propuneri opționale pentru cei care își doresc mai mult. Da, sunt copii care simt o plăcere deosebită să rezolve, să coloreze, aceasta e satisfacția lor. Dacă la școală era de multe ori o dorință să lucrez diferențiat, online mi-a ieșit.

Însă „obligatoriu“ a însemnat că, pe lângă activitatea mea normală, ministerul vrea dovezi, hârtii (virtuale, ce-i drept), evidențe… Nu mi-e greu să mut din planificare temele într-o condică cu copy/paste, să fac alt tabel, să scriu câți au fost prezenți la o activitate într-o zi. Dar pentru alții este, căci ochii nu merg așa ușor de la ecran la taste, ochelarii te obosesc să schimbi focusul atât de repede, abilitatea de a lucra cu programe diverse e limitată. Din punctul acesta de vedere, „comisia de tăiat hârtii” ar putea înceta să existe, nu își mai are sensul.

Însă mă gândesc că, dacă noi, profesorii, facem aceste evidențe în word, le trimitem directorilor, care stau și primesc, de la o școală mare ca a mea, cu 72 de clase, tot weekendul centralizează, ca să trimită luni la minister, de unde să se anunțe cu pompă mare pe tv 75% prezență online. Și niște zeci de mii de oameni au muncit inutil acasă două zile… Și o să fie destui să spună că „își primesc salariul”, sunt plătiți pentru asta, să nu mai comenteze! Să nu uităm că suntem profesori, nu operatori pe calculator!

Am auzit pe mulți spunând că profesorii ar trebui să protesteze. Cum să protestezi, cât timp îți iei salariul?! Te faci frate cu dracul să treci puntea. Ceea ce hotărăște ministerul să ne pună în spate, folosindu-ne bunurile personale, nu mai este bătaie de joc. Este un abuz. De abuzuri ar trebui să se ocupe sindicatele, dar în învățământ… nu știu ce fac. Mă aștept la ieșiri în masă din sindicat după revenirea la școală, măcar dacă tot suntem la mâna „patronului“, să ucidem și speranța că ne va cere cineva drepturile vreodată.

Ar fi o soluție să spună ca profesorii să se întoarcă la școală, să țină lecțiile de acolo. E o glumă foarte bună, ei știu mai bine de ce nu o spun. Pentru că nici școlile nu au cu ce… Foarte mulți mergem și la școală cu calculatoarele personale… Calculatorul meu din clasă e unul vechi. Anul trecut, când făceam petrecere și un părinte lega boxa la el, m-a întrebat cum mă descurc cu râșnița asta la lecții… Am de ales? Atât am putut să duc eu de acasă. Doar nu era să îl duc pe cel nou! Proiectorul e al părinților, la fel și imprimanta. Primăria a montat… prize!! Prelungitorul e de-acasă, normal, la fel ca și stick-ul de net cu care mă chinui în fiecare zi, căci abia merge netul – zonă de București cu acoperire proastă la digi, ce să fac… Stick plătit, normal, tot din buzunarul meu, că doar nu poți face cerere să îți dea de la primărie, nu? De la școală nu cred că aș putea face vreo lecție video, căci nu am net prin fibră optică, cum e acasă…

Și, în aceste condiții, ceri tu, minister, lecții… Ca să pot ține o lecție simplă, am nevoie de două ecrane. Pe unul țin copiii, să îi văd când ridică mâna, să le citesc, dacă pot, pe față, nedumerirea. Pe celălalt monitor rulez prezentarea pe care le-o arăt cu sharescreen. Luna trecută am descoperit că pot scrie pe ea în timp ce prezint. Nu știam, că nu am avut nevoie până acum. La școală folosesc prezentările gata animate. Nevoia te învață cea mai bună lecție!

Dar, ca să scriu, am nevoie de tableta grafică, cu mouse-ul nu pot (sau nu pot să le arăt așa ceva copiilor, ca model). Și așa ies niște litere și cifre chinuite… Camera video externă e moft, căci cea de la laptop e slabă rău, și m-am gândit că, la un moment dat, dacă voi putea ține lecții de la atelier, să pot să pun o cameră care să prindă tabla… Laptopul nu a fost „decât“ vreo câteva mii de lei, dar așa e când nu vrei să îți iei logan în domeniu, tableta și ea vreo câteva sute, nu mai vorbim de softuri și alte povești românești…

Supraviețuiesc, deși nu e ușor, dar câți pot, realistic vorbind, să facă asta?? Eu zic să lăsăm piatra aceea pe fundul lacului, să o scoată cine a aruncat-o, decât să murim înecați în misiune imposibilă. Facem ce e omenește posibil, cu ceea ce avem, ne gândim de două ori și cheia nu e să te compari mereu cu ce fac alții (doar să înveți de la ei), ci să faci tu mâine mai bine decât ai făcut azi.

Să mă reîntorc la școală… să nu mă reîntorc…

Circulă (iar) variante despre reîntoarcerea la școală și unele ar candida cu succes pentru rubrica „Un zâmbet pe 16mm“, dacă ar mai fi de actualitate. Adică (tot) mi se pare incredibil cum nici în al 13-lea ceas cei care se fac că ne conduc nu vor să recunoască realitatea din școala românească: nu suntem capabili să deschidem în siguranță! Putem deschide doar din inconștiență… ca să nu-i zic din prostie.

Sunt însă câteva probleme care se pot rezolva și românește, fără să ne batem cu pumnul în piept că suntem minunați. În străinătate s-ar numi fraudă, dar dacă noi atât putem…

Clasele terminale

Reîntoarcerea copiilor de clasa a opta și a douăsprezecea la școală seamănă cu imaginea câinelui care se învârte în jurul cozii. Dacă se întorc și se îmbolnăvesc, ratează examenul. Dacă aleg și nu se întorc, nu li se încheie situația și nu pot intra în examen. Oricum o dai, tot nu pică bine…

Întâi să meargă la școală profesorii, o săptămână. Clasele sunt libere, distanțare socială câtă vrei. Să ia la puricat cataloagele, să facă un efort de memorie, să vadă cine are deja două note, cine nu, să comunice cu clasa și să ia o decizie. Hai să fim serioși, cine nu a trecut măcar o dată prin „Gigeluș, ai un 7. Ți-l dublez sau te ascult?“ Acum ne-am găsit să fim corecți? Faci situația, le-o comunici copiilor și cine e nemulțumit sau nu are ce dubla să vină la școală în ziua X, ora Y, pentru rezolvarea situației la disciplina ta… 15 discipline, în 3-4 zile terminăm. Dacă te ambiționezi nițel, dublezi și media de pe primul semestru.

Normal că onor ministerul nu va aproba în veci oficial astfel de practici. Dar cum le tolerează de atâția zeci de ani, incapabil să reformeze eficient sistemul, să plutească în continuare pe norișorii roz, să viseze unicorni și să închidem anul acesta cum o fi, dar sănătoși!

Alte clase…

La alte clase se poate aplica cu succes aceeași rețetă. Chemați și ei pe rând, ca să nu se aglomereze sălile, azi a cincea, mâine a șasea, mai un proiect, mai un desen și un referat și, dacă vrei, poți. Stau 10 în clasa asta la geografie, 7 dincolo la istorie, și tot așa, până toată lumea are mediile cu roșu trecute în carnet.

La cei mici e chiar mai ușor, oricum la ei moda cu „Fb pe linie“ poate continua. Și cum media de pe semestrul al doilea e și media anuală, tot poporul o să fie în extaz, ca niciodată. Sau dublezi media de pe primul semestru, ca să fie mai aproape de realitate, ori o poți mări, dacă ai constatat o evoluție pozitivă în lunile de școală de la începutul anului sau, cine știe, s-a remarcat printr-un efort deosebit la activitățile online. Oricum, poți lua o decizie care să nu implice riscuri inutile pentru copii. În fond, îi ai și anul viitor, recuperezi din mers sau, după o practică iarăși bine înrădăcinată, în orele de arte și muzică…

Dilemă:

De ce se reîntoarce la școală clasa pregătitoare? Ce are de încheiat?? Doar de dragul de a plimba inutil niște copii? Oricum au făcut bună parte din alfabet, oricum îl reiau în clasa întâi, la matematică au ajuns sigur până la 20 și oricum până la 31 era forțat, mai bine mergi direct până la 100, tot în clasa întâi. Ceea ce pierd cu adevărat la capitolul rutine și adaptare nu vor recupera în niciun caz la doi metri unul de altul și cu cineva pe capul lor să nu se atingă și la toate să se adauge regulile pe care, cu siguranță, nu le pot respecta la 6-7 ani.

Și ca să fie cu totul inutil, imaginați-vă piticii aceștia, la 30 și ceva de grade, în săli fără aer condiționat, vara, încercând să… facă lecții! Să stai cuminte pe scaun, să nu te joci, să fii atent, când picăturile se scurg una după alta pe spate, pe burtă, pe față. Dacă mai au și măști, e perfect! Ce joc amuzant: să poți imita tot felul de păsărele și să nu vadă doamna cine „face“, nu? Dar ține orice copil mic în căldură, cu un grad ridicat de disconfort, și cere-i să-și facă „datoria“. Ți-ai găsit!

Realitatea…

Realitatea e că, dacă vrei, poți. Poți închide anul închizând ochii. La ce dezastru e în învățământul românesc, ne-a găsit tocmai acum să ne consultăm conștiința.

Realitatea e că trebuie să organizăm evaluarea națională, e exclus să dai de-acasă. E un examen cu o miză atât de mare încât la un popor așa needucat ca al nostru și lipsit de valori, să vorbești despre corectitudine e… de râsul curcilor. Cam la fel și cu bacalaureatul.

Revenind la curățenie & dezinfecție, nu avem suficient personal auxiliar; în ianuarie și februarie ștergeam eu băncile dimineața, cu cif adus de-acasă; nu are cine să spele toaletele, darămite să dezinfecteze toată școala de câteva ori pe zi… Măști vom avea, probabil câte una de persoană pentru toată perioada. Adică, așa cum am primit un săpun lichid abia în semestrul al II-lea, vom primi o cutie de măști în cancelarie. Își va lua fiecare câte una, poate două, cu care va trebui să ne descurcăm cât o dura școala. Că… ni s-a dat, nu? Și dacă nu ne convine, să ne cumpăram singuri. Care drepturile angajaților? Că tu, angajator, trebuie să îmi pui la dispoziție tot ce e necesar ca să îmi fac treaba? Așa cum venim de-acasă cu materiale, suntem destul de fraieri să o facem în continuare. Dar avem curajul să nu ne ducem la ore dacă nu găsim în școală măști și dezinfectant? Să nu intrăm dacă nu e iz de clor? Părinții au curaj să își ia copiii acasă sau disperarea îi va face să îi lase, în orice condiții?

Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri!

100 de zile de… școală

Dacă era ceva ce mi-a atras atenția în programa de clasa pregătitoare erau activitățile care să marcheze 100 de zile de școală. Ok, alții pe afară o fac. Și dacă tot am importat atâtea sărbători – vezi Valentine’s Day – ce mare scofală că mai importăm una. Dar… ce n-am înțeles e de ce să mă dau peste cap cu cele 100 dacă piticii mei abia învățaseră să numere până la 10?! Poate în clasa întâi merită o atenție mai deosebită, măcar știm ce e cu suta asta. Dar acum…

Una peste alta, cele 100 de zile de școală au picat în săptămâna altfel. Aveam deja programul stabilit când mi-am dat seama, așa că a organiza ceva „special“ nu prea mai intra în calcul. Până într-o seară, cu câteva zile înainte, când mi-a venit ideea: luni, în prima zi, a 100-a cu pricina, urma să confecționăm cu copiii o cărticică. Nu prea găseam strategia cea mai potrivită de a-i face să își aștepte rândul frumos și preferabil într-o liniște relativă (noțiuni complet străine alor mei). Mi-am dat seama că aș putea să pregătesc deja paginile cărțuliei pe care o voiam inițial albă, să o deseneze ei, cu mai multe jocuri. În engleză netul e plin de materiale pentru a celebra aceste 100 de zile, m-am apucat așadar să adaptez idei, să machetez pe pagină, așa încât să îi țin ocupați în bancă, dar și să se potrivească cât de cât cu lecțiile pe care noi le parcursesem până atunci.

Planul a funcționat de milioane. La prima oră printam la școală câte 20 de exemplare din fiecare pagină și când să ne apucăm de treabă le aveam toate teanc. Le-am spus că ne vom purta un pic ca în Evul Mediu, când cărțile se făceau manual. Acum, de exemplu, sortarea paginilor și aproape tot procesul e făcut de mașini. Deocamdată ne vom așeza frumos în rând, fiecare trece pe la cele cinci teancuri de foi, ia câte una și le așază apoi pe toate în ordine crescătoare în bancă. Tăticul care a ținut atelierul și a venit cu toate aparatele și materialele de tăiat/capsat/copertat le-a arătat întâi tuturor etapele și am trecut la lucrul cu fiecare copil. Numeam pe cineva care își lua toate filele și mergea la asamblat, venea de acolo cu cărticica gata și continua rezolvările. Am reușit, la foc continuu, o oră și jumătate, să le facem pe toate, dar nu a fost ușor deloc.

În schimb am fost mulțumită că le-au plăcut jocurile, chiar dacă mi s-a atras discret atenția că „seamănă a matematică“, asta până au dat și de cele care „semănau a română“. Au plecat cu ele acasă și nu știu cum au sfârșit, terminate, toate cele zece, doar ce am mai apucat să fotografiez câteva. Însă mă gândesc ca pentru anul viitor să pregătesc mai din timp o revistă pentru ei și poate și niște jocuri mai amuzante, dacă vom reuși să ajungem la un modus vivendi civilizat.

Mi-am amintit acum de cărticică când făceam o socoteală a zilelor pe care le-am petrecut deja în casă, fără să ieșim. Poate că ar trebui să pregătim ceva special și pentru 100 de zile de carantină… asta dacă ne apucă cumva 18 iunie în casă… 🙁 Sau, cine știe, 100 de zile de școală online, ar fi într-adevăr un unicat, nu?

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii