Cornelia Funke: Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basm

Toamna trecută am găsit prin materialele auxiliare pe care le folosesc la clasă un text foarte simpatic pe care am lucrat la limba română cu copiii. Mi-a plăcut atât de mult, încât am căutat povestea integrală, să vedem ce s-a întâmplat de fapt. Surpriză, cartea nu mai era disponibilă la vânzare și cu ceva noroc am descoperit imagini exact cu povestea pe care o căutam: Devoratorul de cărți, ocazie cu care am mai citit câteva și mi-au plăcut la nebunie.

Cornelia Funke nu-mi era „străină“, mai avea câteva bile albe de la mine, inclusiv pentru Când Moș Crăciun a căzut din cer (vezi aici), carte care a urcat imediat în topul celor pe care le recomand cu încredere de Crăciun dacă vrei o poveste de calitate, indiferent de vârsta cititorului. Așadar, am început să scotocesc după carte.

Am mers la Biblioteca Metropolitată, în secțiile pentru copii din două filiale plus cea principală, dar n-am reușit să rezolv problema, în anticariate nu i-am dat de urmă, a rămas o singură soluție: să-mi rog prietena să o scaneze, dacă o mai are. Dacă credeți că e ușor să scanezi o carte, vă înșelați. Întâi ți se zgribulește neuronul. Nu-i etic, nu-i frumos, există drepturi de autor.

Apoi, ți se arcuiește celălalt neuron, când vede cum o pui pe burtă și o apeși pe scanner. Cărțile au suflet și suferă, iar eu mor încet dacă le văd întoarse astfel. Dar… era singura soluție pe care am găsit-o și mulțumesc pentru înțelegere, răbdare și ajutor!

Povești la școală

Inițial, le-am dat copiilor de citit prima poveste. Dar când le-am avut pe toate, am printat cuprinsul și m-am bucurat să văd că se nimeresc la fix, câte două pentru fiecare copil. I-am chemat pe rând să aleagă titlurile, unul, apoi le-am repartizat eu pe celelalte, ca să fie corect, nu ultimul să culeagă, nu să aleagă. Cum au ales? Hmm, greu de spus, mai ales că erau foarte sugestive: balauri, vrăjitoare, fantome, de toate pentru toți.

Apoi au primit pe platformă cartea. Au avut cam două săptămâni să le citească și să realizeze harta textului într-un mod cât mai atrăgător pentru ceilalți colegi, astfel încât să îi convingă și pe ceilalți să citească povestea lor. Unii le-au citit pe toate, mi-au dat mesaj că sunt foarte frumoase. Alții… mai greu, abia sau mișcat.

Dificil a fost să urmeze și instrucțiunile de realizare a temei. De exemplu, folosește o coală A3 (bloc mare de desen) sau lipește între ele două coli A4, pentru fiecare poveste. Multe dintre teme au fost realizate la grămadă, ambele povești pe aceeași planșă. Și asta pentru că… nu citesc cerințele. Observ cu tristețe la toate evaluările că nu sunt atenți.

La matematică, de exemplu, la finalul problemei apare clar: Scrie planul de rezolvare și exercițiul problemei. Degeaba! Doamna, la problemă scriem cu întrebări sau cu explicații? Îi pun să citească din nou. Aaa, gata, am înțeles. De ce nu citesc singuri? Uite de-asta pe contracte lucrurile importante sunt scrise cu litere mici, că ne obișnuim să le ignorăm de timpuriu.

Finalul

Am făcut expoziție, deși banda adezivă a fost convinsă cu greu să adere la perete. Iar expoziția a stat câteva zile, timp în care i-am văzut că s-au uitat, măcar de curiozitate, să vadă despre ce erau celelalte povești. Unii, mai silitori, au realizat mici opere de artă, exemplu pentru cei care expediază tema superficial, făcută să fie acolo, să o bifeze doamna ca rezolvată. Încă pâlpâie undeva speranța că, văzând exemple de bună practică, se vor schimba și ei. Încă sper că învățarea socială funcționează, dar nu știu cum se face, parcă merge doar pe exemplele negative.

E greu să realizezi la lectură teme pe aceeași carte, pentru că nu o au toți. De data aceasta, am reușit.

Lecțiile despre culori

Artele vizuale la cei mici nu sunt doar momente de relaxare și distracție. Se mai strecoară, ce-i drept, discret, și momente în care „învățăm lucruri“. Cam așa a fost și seria de lecții despre culori. Ar fi fost plăcut ca școala să aibă seturi de experimente, să împrumutăm și noi, cei mici, din laboratorul de fizică o prismă și să generăm un curcubeu, ori să avem layere colorate să combinăm practic culorile și să vedem ce se întâmplă când combinăm lumina și nu vopselurile.

Culori primare, culori binare

A fost prima și cea mai simplă. Am constatat cu tristețe că nu combinarea culorilor a ridicat probleme, ci cerința inițială: îndoaie coala de hârrtie în nouă părți preferabil egale (întâi în trei pe lungime, apoi în trei pe lățime). Parcă era intrarea în Purgatoriu, lăsați orice speranță, dar am rezistat, am tras aer în piept, am zis că vine el capitolul de fracții… mai dregem atunci din belele. Apoi primele trei casete se pictau cu roșu, galben, respectiv albastru, următoarele trei – folosind culorile secundare, portocaliu, verde, violet, iar ultimele trei erau lăsate pentru un experiement liber, să adauge în culorile binare una din culorile primare utilizate și să vadă ce se întâmplă.

culori primare binare

În principiu ora era una de joacă, dar unora dintre copiii de azi nici să se joace nu le place, căci nu găsesc niciun farmec dacă n-au un ecran pe care milioane de pixeli să sclipească. Dar de ce să combinăm dacă avem verde și portocaliu? Uf… și dacă n-ai? Sau nu mai ai?

Culori calde, culori reci

Partea a doua – despre cât de mult ne încălzesc culorile. Aici am ales să folosesc puțină inspirație și să urmez un exemplu. Cum articolul făcea referire la copii clasa a șasea, nu am exagerat să le cer să și deseneze contururile, le-am printat eu, ei urmând doar să le picteze. Și chiar dacă proiectul a fost destul de ușor, cu greu au îndeplinit cerințele. De ce? Pentru că la arte oricum se ia Fb, de ce să te străduiești să faci ceva frumos? Nu mai bine mâzgălești repede cu pensula, în două culori, una caldă, una rece, și strigi ca din gură de șarpe că ai terminat?

culori calde reci

Sau, a doua variantă, la școală îți ia foarte mult timp să te apuci, cerșești timp la sfârșit și ora viitoare vii cu un proiect foarte „frumos, terminat acasă“. Am întrebat, cu proiectul în față, care erau cerințele de execuție. Răspunsul – chiar indignat: Păi mama n-a știut! Dar de ce trebuia să știe mama?! E ea clasa a treia? Și ce treabă are mama cu proiectul? Nu mai comentez, dar presimt că mă voi face mai rea și voi evalua fix ce ai lucrat în timpul celor 45 de minute ale lecției. Dacă nu poți nici măcar întinde culoarea pe foaie, atunci nu e musai să ai Fb.

Finalul:

Am schimbat tehnica. Se plictisesc dacă săptămâni la rând mergem pe aceeași, așa că am păstrat conținutul teoretic, dar am trecut la cusături. Copiii au primit modelul imprimat pe hârtie subțire, l-am prins de carton cu agrafe de birou, au perforat singuri și au cusut. Finalul a fost colorat în funcție de zona de intersecție a diagramelor, combinând culorile. Inițial mă gândeam să complic puțin proiectul, zonele de intersecție să fie cusute folosind culoarea secundară, dar cum e dificil să găsești totuși atâtea culori, am renunțaț și am folosit doar culorile primare.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Modelul pentru cusut este disponibil gratuit timp de o săptămână de la publicarea articolului aici. După expirarea acestui termen, fișierul este disponibil la cerere pentru cei care fac sau au făcut în ultimele două luni o donație către Talente de Năzdrăvani.

Emailul: aplicație la clasa a III-a

E a doua oară când mă întâlnesc, în clasă, cu acest conținut. La seria trecută de elevi, știu că lecția mi s-a părut tristă. Câțiva dintre ei aveau telefoane, dar le utilizau parțial. Am discutat atunci despre email mai mult „pe caiet“, iar tema, mai aplicată, nu a fost la îndemâna tuturor: să îmi scrie mie un mesaj electronic.

La seria actuală, lucrurile s-au schimbat. Nu aș fi îndrăznit să sper acum cinci ani că voi avea, în sfârșit, „material didactic“. După cum am mai povestit, toți copiii au primit tabletă la școală și, deși nu mă leg zilnic de activități interactive la clasă, folosim cel puțin de câteva ori pe săptămână platforma pentru teme și comunicare.

Lecția despre email a avut nevoie de puțină pregătire specială.

Întâi de toate, am deschis o temă pe classroom la care i-am rugat să comenteze scriindu-și numele și adresa de email. Am rugat și părinții să fie un pic atenți, căci o literă greșită în adresă înseamnă un email care nu ajunge la destinatar. În felul acesta aveam acum o listă disponibilă tuturor cu adresele corecte ale colegilor.

Spre dezamăgirea lor, lecția a început cu o discuție teoretică și notițe în caiet. Ce este o adresă de email? Un rând care se face albastru! Așteptam acest răspuns, căci urma să le explic de ce au scris ei adresele înaintea orei. Dar întâi am dezbătut cu ce seamănă mesajul unui email. Concluzia: cu ce vrei tu – invitație, bilet, felicitare, scrisoare, căci nu ai un suport fizic să facă diferența. Am stabilit cum aliniem rândurile, că nu e chiar ca la scrisoare sau bilet, toate sunt la stânga și că nu e nevoie să lăsăm și alineatul la început de paragraf, cel care ne mănâncă sufletul pe caiete.

Apoi le-am explicat ce scriem la TO (Către), CC (carbon copy, deși nu prea știau ce e aceea hârtie indigo) și BCC (blind carbon copy). Dacă la CC au priceput repede că mai vede cineva acel email, pentru BCC a avut nevoie de o poveste:

Să presupunem că Gigeluș a făcut o boroboață azi și eu n-am apucat să vorbesc cu el la școală, așa că îi scriu un email:

Gigeluș,

Am auzit că în ora de engleză te jucai cu Nicușor. Te rog, ai grijă să nu se mai întâmple!

Cristina

La destinatar (TO) trec adresa lui Gigeluș, dar la BCC trec adresa tatălui băiatului. Zvăpăiatul ajunge acasă, vede mailul meu și-l șterge, să nu fie certat, dar el nu știe – căci nu poate vedea – că și tatăl lui a primit o copie a mesajului. Se pare că au înțeles foarte bine exemplul, pentru că imediat am primit replica: Doamna, dar de ce ați face așa ceva? Nu e destul că-l certați dumneavoastră?

Pfff… și eu care am vrut să le atrag atenția că niciodată nu știi cine se poate afla în BCC la un mesaj! Pe de alta, le-am explicat că, atunci când destinatarii nu se cunosc între ei, punem adresele în BCC, nu în TO sau în CC. Sunt mulți adulți care nu știu acest lucru banal și mă trezesc uneori cu mailuri primite, informări diverse, la care adresa mea se pierde între alte câteva sute. Nu mai zic de GDPR, dacă persoanele nu știu să schimbe un câmp de adresă, sigur n-au auzit nici de asta.

După ce am explicat câmpurile, am deschis tabletele.

Le-am pregătit niște post-it-uri pe care și-au scris numele, le-am amestecat și le-am reîmpărțit, cu următoarea sarcină: Găsește în listă adresa colegului de pe bilet, dă click pe ea și se va deschide o fereastră nouă în care să scrii un email. În CC pune adresa mea, la „Subiect: Primul email“, iar în mesaj salută și spune-i cum ți se pare activitatea.

Mailurile au început să curgă cu mesaje de parcă vorbeau pe whatsapp, fără punctuație și ortografie, iar eu le deschideam pe proiector și corectam din greu. După ce s-au liniștit, am explicat funcțiile „Răspunde (Reply)“ și „Răspunde tuturor (Reply all)“ și am asistat la un nou val de mesaje, căci foloseau Reply all, să văd și eu ce scriu.

Tema pentru acasă a fost să își aleagă un coleg căruia să-i trimită un mesaj electronic cu subiectul „Lectură suplimentară“ în care să îl anunțe care e ultima carte pe care a citit-o. Cu mine în CC, normal. Iar colegul e obligat să răspundă la mesaj.

Deja bună parte dintre emailuri fac ping-pong între destinatari și expeditori.

Probleme sunt la punctuație, mai ales la „Bună, Ionel!“, unde lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ghilimelele ne mănâncă sufletul, pe Android nu le găsesc pe cele „românești“ și nu mai pun deloc la titlul cărții. Iar semnătura… e cam ultima pe lista celor incluse, din moment ce „se vede de la cine vine mailul“. S-au lovit și de autocorrect, unul dintre copii a fost rebotezat, iar eu mă întrebam cine e Tania la mine în clasă, că nu știu să am o fată în plus.

Trăgând linie, parcă în sfârșit am lucrat în secolul al XXI-lea. Mai e mult până departe, căci aplicații precum PearDeck, chiar și Kahoot, care ar putea transforma lecțiile în activități cu adevărat interactive, sunt pe bază de abonament și nu unul la îndemână. Dar… cine știe?! Am trăit o minune, deja sunt mai optimistă, o aștept pe următoarea!

Temele elevilor, Brainly și A.I.

Glumele din popor spun că membrii familiei unui profesor au nevoie și ei de suport special pentru a face față crizelor existențiale ale personalului didactic. Nici familia mea nu face excepție și, când mă enervez, ei sunt sacul meu de box care trebuie să rabde cu stoicism descărcarea. Ei și pisica!

Azi corectez cu sârg caietele copiilor, doar e weekend și n-o să stau degeba. Abia am început să împărțim texte în fragmente, să facem planul de idei. Cred că suntem la a treia aplicație și m-am gândit să le dau un pic de lucru, să facem flipped-classroom și să îi las să se mai frământe acasă, să văd ce sunt în stare.

George si cheia secreta a Universului, Editura Humanitas

La școală, a doua zi

George și cheia secretă a Universului parcă era cartea lor de noapte bună, s-au descurcat foarte bine cu ea. Aproape toți cu tema făcută, știind ce și cum împart, de-am zis că ninsoarea de la fereastră nu era singura minune a zilei. Cum tema a fost mai lungă, am decis să iau caietele la corectat.

Dar tot citind „planurile“ lor, parcă am început să am o senzație de deja-vu, până când una dintre teme, corelată cu numele posesorului caietului, parcă urla din toți rărunchii că nu e locul ei acolo. Vocabularul folosit era mult peste posibilitățile reale ale copilului. Și-mi trăsnește mie să dau căutare pe net, căci știam că are un dispozitiv la îndemână. Proastă idee, căci m-am enervat și-am lăsat-o baltă, m-am dus la masă, povestind cu aprindere cum ăștia mici de clasa a treia deja exagerează (nu mai pun la socoteală temele făcute de părinți, că am și de-astea).

Ca să mă binedispună probabil, omul meu pune gaz pe foc și mă întreabă cum au căutat ei pe net de-au găsit rezolvarea. Și… îmi arată cu ce se juca atunci. Cu progrămelul acela de inteligență artificială! Între timp mă mai liniștisem și eu, așa că m-am apucat să văd ce poate face… (văd că nu scrie cu diacritice, vă rog să fiți îngăduitori):

Așadar, tema era: Scrie un plan de idei pentru George și Cheia secretă a Universului

Introducere: introducerea personajului principal, George, si prezentarea problemelor sale in viată, cum ar fi lipsa de sens si de scop.

Descoperirea cheii: George intalneste un stranie care ii da o cheie misterioasa si ii spune ca aceasta cheie ii va deschide „secretul universului.”

Cautarea sensului: incepand sa exploreze posibilitatile cheii, George incepe sa caute sensul vietii si al universului, ajungand la intrebari profunde despre existenta si destinul omenirii.

Obstacole: George intalneste diferite obstacole in drumul sau, cum ar fi scepticismul celor din jur si propriile sale temeri si incertitudini.

Revelatia: dupa un drum lung si dificil, George descopera adevarul despre cheie si secretul universului, care ii ofera un nou sens si scop in viata.

Concluzie: George invata ca adevarul nu poate fi gasit in afara noastra, ci in interiorul nostru si ca importanta este sa-l cautam si sa-l acceptam pentru a ne descoperi adevarata noastra esenta.

Aici mi-am dat seama ce poate face, așadar am insistat, am intrat în joc și am dat informații suplimentare:

Scrie un plan de 5 idei pentru cartea George si cheia secreta a Universului, fragmentul despre intalnirea lui George cu Annie, Eric si calculatorul Cosmos

Intalnirea: George intalneste Annie, Eric si calculatorul Cosmos intr-o excursie la observatorul astronomic. Ei discuta despre univers si despre posibilitatea existentei vietii extraterrestre.

Pasiunea lui George: George isi exprima pasiunea pentru univers si pentru intrebari existentiale, in timp ce Annie si Eric se arata mai putin interesati.

Calculatorul Cosmos: Calculatorul Cosmos este prezentat ca un dispozitiv avansat, capabil sa raspunda la intrebari despre univers si sa genereze simulări ale universului.

Discutia despre Cheia: George mentioneaza Cheia misterioasa primita de la stranie si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului” si Annie si Eric se arata curiosi si intrigati.

Intrebarea finala: George formuleaza o intrebare finala privind sensul universului si al vietii, la care calculatorul Cosmos nu poate raspunde, lasandu-i pe toti cu un sentiment de nedumerire si curiozitate.

Mai incearca. Nu este chiar corect ce ai scris

Intalnirea: George se intalneste cu Annie si Eric, doi colegi de la universitate, si cu un calculator cosmic avansat numit „Einstein”, care este capabil sa simuleze universul si sa raspunda la intrebari despre el.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric se arata sceptici si nu cred in existenta acestei chei.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, dar Einstein nu poate gasi nicio informatie despre aceasta cheie.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe incercari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care le schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Calculatorul se numește Cosmos, nu Einstein, si ii poate teleporta oriunde in Univers

Intalnirea: George se intalneste cu Annie si Eric, doi colegi de la universitate, si cu un calculator cosmic avansat numit „Cosmos”, care este capabil sa simuleze universul si sa ii permita lui George sa se teleporteze oriunde in univers.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric sunt intrigati de aceasta cheie si sunt dispusi sa il ajute pe George sa descopere mai multe despre ea.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, utilizand teleportarea pentru a vizita diferite locatii din univers.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe teleportari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care ii schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Annie este fiica lui Eric, amandoi fiind vecinii lui George. Cosmos este calculatorul lui Eric

Intalnirea: George se intalneste cu vecinii sai, Annie si Eric, care sunt tata si fiica. Eric este un inginer in tehnologie si deține un calculator cosmic avansat numit „Cosmos”, care este capabil sa simuleze universul si sa ii permita lui George sa se teleporte oriunde in univers.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric sunt intrigati de aceasta cheie si sunt dispusi sa il ajute pe George sa descopere mai multe despre ea.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic al lui Eric pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, utilizand teleportarea pentru a vizita diferite locatii din univers.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe teleportari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care ii schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Sper că v-ați amuzat și voi. Mie experiența mi-a dat fiori. „Perlele“ de la examene vor fi din ce în ce mai „artificiale“, nu vom mai găsi nici măcar perle autentice ale elevilor.

Concluzia: cine m-a pus să le dau temă? Temele ar trebui scoase! Doar cu ce facem la școală mai rămân copiii…

Sesam, deschide-te! Sau cum se intră pe poarta școlii

Ghinionul face la localul școlii unde zi de zi îmi desfășor activitatea să aibă un acces auto destul de dificil. Poarta e la trei metri de trecerea de pietoni, trei benzi pe sens în curbă, o fericire! Numai emoții intense…

Dar nu emoțiile sunt problema, ci bizonii-de-București, această specie unică de șoferi care au impresia că orice le este permis.

Ca să intru în curte, chiar de la semafor trebuie să fac dreapta în unghi drept și să mă strecor pe poartă. De când avem grădiniță… sau de când face experimente primarul cu acest local pe care ni l-au „răpit” pe jumătate, avem și foarte mulți părinți ce au impresia că pruncul lor merită tot ~~confortul~~ disconfortul pe care îl creează celorlalți.

Se dă primul caz.

Primul pe care am avut prezența de spirit să îl fotografiez, că doar nu era primul cu care aveam de-a face. Vii să lași copilul și… parchezi la oră de trafic fix în poartă. De ce nu? Doar ai dreptul să îți duci copilul la grădiniță, restul lumii poate aștepta, nu-i așa?

Specimenul din imagine se întorcea totuși la mașină, deși pe banda din spatele meu e stația STB și la 7:45 e muuultă lume nervoasă cu mâna blocată în claxon… Poliția locală a ridicat din umeri când am trimis sesizarea.

Al doilea l-am ratat (la foto). N-a apucat să coboare și, cum ajunsesem și eu și încă o colegă, portarul a deschis până la urmă, bizonul a intrat în curte. Și rolul îl știam deja: „Stau 3 minute, cât las copilul, n-am loc de parcare, bla-bla-bla”. Efectiv nu mai pot! Cât de tâmpit să fii să parchezi în poarta școlii?!

Al treilea… recent.

A intrat înaintea mea, că, deh, dacă e poarta deschisă, intră cine vrea. Colega de la pază încerca să parlamenteze cu bizonul, el efectiv n-avea treabă. A lăsat mașina deschisă, s-a dus să-și facă treaba, a lăsat femeia vorbind singură! Când s-a întors, eu parcasem și vorbeam cu dânsa, să închidă poarta și să sune la poliție…

Eeee… și s-a aprins domnul, că am eu o problemă nerezolvată de dimineață, ce mă bag unde nu-mi fierbe oala, să mă duc să-mi văd de treabă, că habar n-am eu cine e el, dacă se legitimează, îmi taie și cauciucurile fără să pățească nimic! Efectiv cred că sărea să-mi dea și una dacă nu erau atâția în curte. E problema mea, eu sunt grea de cap și nu vreau să pricep că el n-are unde să parcheze ca să lase copilul la grădiniță! Ce dacă nu e voie să intri în curte… el face ceva pe regulile noastre!

După care s-a suit în mașină, a întors și-a demarat pe lângă paznic.

Mie România asta… că abia fu ziua ei… nu-mi place!

Dar nici nu știu ce să mai fac s-o schimb, parcă nimeni nu vrea, mă trezesc urlând singură în pustiu. Autoritățile… ridică din umeri. Noi, profesorii, suntem preș de șters picioarele. Părinții au impresia că ne sunt stăpâni, ne dau ordine și uită să pună, în propoziție, un simplu „vă rog”. Încurajați de-acasă, și copiii au impresia că totul li se cuvine și tu ești acolo doar să îi lauzi. Dar deviez, mă opresc.

Triste vremuri trăim, dar mai triste urmează… optimismul s-a dus demult pe apa Sâmbetei.

Frunze de toamnă – decorațiuni pentru ferestre

În căutare de teme de toamnă pentru finalul de sezon, am scos din străfundurile memoriei un proiect propus de Simona B., undeva la începutul anului școlar. Știam că îi pusesem un steguleț, „de ținut minte”, dar când să văd exact în ce consta… ia-l de unde nu-i. În dosarul cu „idei salvate” marcat pe facebook nu era, deși eram sigură că îl pusesem la păstrat. Probabil îmbătrânesc, încep să uit.

Bine că măcar „drepturile de autor” erau marcate, măcar știam la cine să cer ajutor!

Așadar, în ce consta proiectul:

Se ia una bucată foaie de hârtie cu un contur de frunză, îngroșat cam la 1 cm, se decupează pe interior și pe exterior. Ușor de zis… cam un sfert dintre ai mei au reușit să rupă conturul la decupaj. Dar au finalizat. Pentru că era o coală mare, am forțat și le-am mai strecurat o frunză mai mică… cu mențiunea „cine vrea”. Probabil a fost atât de greu decupatul că un singur copil „a vrut”.
Se taie pătrățele (sau ceva pe-acolo) din hârtie colorată. Simona a făcut proiectul cu hârtie creponată, eu am cumpărat special hârtie de mătase (în mai multe culori, aici), mai subțire și mai de efect la fereastră. Copiilor le-am dat pe bancă benzi de 5cm lățime, ei urmând să taie bucățile. Unii au vrut să rupă… alții au considerat că, așa, inestetic, „merge”…
Se așază conturul de frunză într-o folie de plastifiat, se decorează cu hârtie colorată, se închide folia și se laminează. După aceea, se decupează la un centimetru de hârtie și se așază la fereastră.

Atât de simplu… dar din cauza lucrurilor simple albești!

Întâi a fost partea cu decupatul. Apoi, așezarea hârtiei colorate. Cât de greu e să le pui una lângă alta, nu una peste alta? Se pare că misiune imposibilă… la fel ca și a nu lăsa locuri goale.

Însă bomboana pe coliva proiectului avea să fie laminatorul meu. N-am stat chiar cu ochii pe el… și o folie s-a făcut toată armonică înăuntru! Ce să mai deblochez rolele, ce să trag, că nu aveam ce… Noroc că, de când m-am rugat de mecanicul școlii să îmi dea și mie o șurubelniță în cruce să îmi repar ceasul (au dat cu el de pământ „cei mari” și i-au sărit limbile) și n-a avut, umblu și cu o șurubelniță în penar.

Am desfăcut repede jucăria, am scos folia, am montat la loc… dar a trebuit să rezolv și frunza smotocită a copilului, ca să nu se pună pe plâns că i-am distrus opera și el nu pleacă cu nimic acasă! (Am mai trecut-o de două ori prin aparat și s-a mai îndreptat.)

Laminatorul încă funcționează. Sper. Că altul n-o să-mi iau prea curând… dar sigur nu-l mai las nesupravegheat!

Pentru expoziția noastră, le-am lipit pe fereastră. Prima serie joi, căci n-am avut timp să le termin pe toate (deh, m-am mișcat bine cu șurubelnița, dar nu suficient de repede) și am mai lăsat și pentru vineri, când a ieșit și soarele. Ar fi fost frumos să le lăsăm pe geam, dar… ultima dată când am lăsat niște proiecte faine expuse, „cei mari” le-au făcut bumerang de la fereastră și am plâns după ele. Acum luăm totul acasă… păcat că n-am reușit să-i învăț mai profund (în patru ani au uitat, că tot ai mei au fost!) să respecte munca colegilor mai mici!

PS: din resturi sperăm să facem „geamuri” la o felicitare de Crăciun și poate un felinar transparent cu restul de hârtie de mătase.

Revista clasei – un proiect de suflet

Acum mulți-mulți ani, pe când era Iris „mică”, am văzut prima dată o revistă a clasei. Ea și colegii ei s-au mobilizat, au pregătit articole, jocuri, și îmi vine să plâng de ciudă că n-am păstrat atunci, măcar scanate, numerele revistei. Știu însă că se consumau mult, în clasa a patra, cum să facă să iasă „citibilă”.

Anul trecut, când copiii mei de la școală erau clasa a doua, am avut prima activitate la „revistă”, ca scriere creativă, la finalul anului. Au scris fiecare despre ce le-a plăcut mai mult în anul școlar care se încheia, dar de machetat în pagină m-am ocupat eu. Am vrut să îi implic pe cei care se mai pricep un pic la Slides și să aranjăm revista online, însă voluntarii au lipsit… munca nerecompensată nu e favorită, iar eu nu sunt dornică să premiez cu calificativ orice mic efort.

Ce facem cu revista în clasa a treia?

Dacă am găsit un nume și a apărut primul număr, nu puteam renunța. Am anunțat că vor primi o notă la portofoliu, la limba română, ca și până acum. Doar că, dacă în anii trecuți portofoliul era doar o colecție ordonată de fișe, anul acesta are trei secțiuni, fiecare cu un nivel de calificativ recompensat. Minim obligatoriu este partea de fișe lucrate la școală, apoi pentru următorul nivel – cea de lectură obligatorie, iar pentru „Foarte bine” secțiunea cu activități opționale, unde intră și articolele scrise pentru revistă.

Ca să avem etapa de corectură a unei scrieri „de autor”, procedăm în felul următor:

Anunț deschiderea numărului revistei pe Classroom. Copiii au la dispoziție cam două săptămâni să aleagă un subiect, inspirat din activitatea noastră la clasă.
Autorii scriu în Google Docs. Încet-încet îi învăț diverse detalii de tehnoredactare – cum lăsăm spații după semnele de punctuație, cum generăm alineat fără să introducem zece spații la început de rând, cum scriem cu diacritice, cum punem ghilimelele corect românește, nu englezește.
Când trimit tema, eu o printez (la un rând jumătate, ca orice manuscris), o corectez și le-o restitui la școală. Autorul trebuie să își facă singur corecturile, iar fișa o adaugă în portofoliu la „suplimentar”.
În varianta sa finală, adaug articolul pe macheta revistei.

Intenționez ca, pe lângă „Jurnalul clasei” (de care ne străduim să ținem cu dinții în fiecare zi), revista să fie o activitate permanentă până la finalul clasei a patra. Așa vom avea, prin ochii lor și ilustrate cu fotografii, cele mai interesante activități, școlare sau extrașcolare.

E greu să te lupți cu o foaie albă

Mi-aș dori ca la acest proiect să participe cât mai mulți copii, însă lupta cu o foaie albă nu este câștigată întotdeauna și de foarte multe ori bătălia e pierdută fără să înceapă. Să scrii un text coerent și plăcut celorlalți nu este deloc simplu. Unii au deja acest exercițiu și se descurcă bine și aproape foarte bine, sunt necesare doar câteva sfaturi la corectură și pot aranja un text decent pentru publicare.

Alții… mai greu, dar mă bucur că nu renunță și se străduiesc. Înțeleg mai încet că nu poți doar arunca cuvinte pe foaie, trebuie să îți faci un „plan” și să povestești, pe rând, toate detaliile. Mă bucur însă că, acolo unde această cerință depășește puterile copilului, nu am avut amestecul părinților. Lucrăm încă la acest capitol, dar suntem aproape de reușită.

Îmi doresc ca, la un moment dat, să îi las singuri. Însă știu că trebuie să își dorească și ei, nu doar împinși de la spate sau pentru o recompensă!

Puteți citi acest număr dacă dați click pe imagine. Cărțile recomandate le găsiți aici: Operațiunea Iepurașul, Jurnalul prințesei Zina

Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

Sperietoare de ciori din hârtie

A început școala și, odată cu ea, parcă ne-am mai relaxat. Încercăm să nu ne gândim la pericolele care ne pândesc, ascunse. Eu încerc să iau lucrurile așa cum sunt, să nu îmi mai propun să schimb acolo unde nu există dorință de schimbare. Și, atât cât pot, în cercul meu mic să fac lucrurile pe placul meu și al celor din jur.

Orele de arte și abilități vor rămâne pentru mine orele de suflet, chiar dacă arareori reușesc să duc la capăt ce îmi propun. Anul acesta am schimbat strategia. Am strecurat în planificare, nevăzute, momente de relaxare, să alternez cerințele programei cu proiecte mai amuzate, mai provocatoare. Cumva, acele „săptămâni independente” de care mă loveam în planificarea de la grădiniță.

Și săptămâna aceasta a fost una dintre ele.

Nu am pus în orar orele de avap împreună, vinerea, amândouă. Dacă ar fi așa, orarul de vineri ar cuprinde limba română, sport, două ore de arte… Totuși, prea ușor! Dacă nu e matematică, sunt științe, joacă și provocare.

Ca o paranteză, azi am trăit un miracol. Fără să spun eu ceva, fără să fac vreo observație, era o liniște incredibilă în pauză… Se așezaseră singuri, mâncau, nimeni nu se plimba. M-am speriat. Sunteți bine? Ați pățit ceva? E cea mai liniștită pauză pe care am văzut-o! Am aflat secretul. Doamna, muzica ne-a făcut așa! O, Doamne, dacă știam eu că Elton John are efectul acesta… Doamna, să lăsați muzica asta și la arte! Sir John, tnks!

Sperietorile de ciori

Sperietorile sunt recomandate pe Red Ted Art ca proiect pentru copii mici. Poate la ei acolo, la noi nu e chiar atât de ușor, ținând cont că e origami îmbinat cu alte tehnici. Însă cu acest proiect am început altă strategie. Vreau să îi determin să privească întâi obiectul finit și să înceapă să analizeze singuri procesul de realizare, apoi să pregătească materialele.

Așadar, le-am dat pe G-Classroom lista cu materiale și indicații, pornind de la tubul de carton. Chiar m-am gândit să îi învăț cum să coloreze hârtia cu ceai; mi-a părut rău că unii au ales soluția simplă, să printeze pe ambele fețe o coală crem și nu au încercat procesul de fabricație. Uneori, drumul e mai important decât finalul, dar lucrul acesta e greu de înțeles.

Apoi, le-am arătat la școală imaginea și am discutat despre ea, la ce folosește fiecare lucru de pe listă și și-au făcut o idee ce e cu adevărat necesar.

Și a venit ziua de lucru

Am făcut întâi, demonstrativ, un coif dintr-o coală mare, A4, cum aveau și ei. Ce să vezi, era prea mare pentru tubul de hârtie. Ce facem? Ce propuneri aveți?

Hai să o rupem pe jumătate, doamna!

Am rupt-o, am făcut din nou coiful, care s-a potrivit de data aceasta perfect. Așa au procedat și ei cu hârtiile pregătite și primul realizat a fost coiful. Și a urmat provocarea: cum să faci creația ta să semene cât mai bine cu modelul, iar când nu poți, ce soluție găsești?

Așezi, muți, dai jos, încerci iar, până când te declari mulțumit de rezultat. Și e important și cu ce lipești. Dacă e doar hârtie, lipici solid. Dacă sunt și alte materiale – plastic pentru ochi, ață pentru păr, mai sigur este silipiciul.

O zi au stat la școală, să se usuce pentru ședința foto. Dar abia așteptau să se laude cu ele acasă!

STEM să fie, dar cu ce?

Așa îmi plac toate programele acestea care urmăresc învățarea prin descoperire… mai ales la noi, unde n-am mai auzit de laboratoare, experimente, materiale didactice. STEM ajunge pe românește ȘTIM (știință, tehnică, inginerie, matematică), pentru că noi ȘTIM că nu avem cu ce, nu?

Anul acesta mi-am propus să repet figura de acum cinci ani cu plantele și animalele la „colțul viu” și am cerut ajutorul părinților. Sper ca în cele din urmă să am o pereche de hamsteri și o mimoză. Și cum mă plictiseam eu pregătind materiale pentru școală, n-am de lucru și-l întreb pe goagle el ce părere are, unde găsesc eu mimoză la ghiveci, că până la Antipa n-am chef să merg să văd dacă mai au.

Și… surpriză! S-au gândit și alții să facă un ban cinstit pe seama acestei „delicate” și există kit de însămânțare și creștere a mimozelor.

Librăria Cărturești

Am ceva experiență cu kiturile de știință pentru copii, de regulă ies, dar să nu îți faci mari speranțe, căci sunt foarte puține semințe și șansele scad dramatic. Însă una peste alta, ar fi interesant să le creștem ca pe copiii noștri. Încă nu uit fasolea crescută din boabele pe care noi le-am recoltat din păstăile uscate, ocazie cu care au văzut și copiii cum se „recoltează” și că nu e așa ușor, iar expresia „să bați ca la fasole” are o fundamentare solidă.

Mimoza precedentă, crescută de la 2cm, a ajuns la înflorire și a trecut cu brio încercările tuturor de a o alinta. Uneori parcă înadins, cum o vedeau cu frunzele relaxate la soare, se duceau s-o întrebe de sănătate. Dar așa sensibilă cum e, a prins o vacanță și n-a mai ieșit din ea.

Răsfoind însă kiturile disponibile, mi-a sărit în ochi și „Capcana lui Venus” (link) . Ei da, ăsta chiar ar fi experiment! Însă unde găsesc eu insecte s-o hrănesc, în eventualitatea în care mi-ar și crește în ghiveci?! Oare „digeră” și muște uscate? Că aș putea vara viitoare să strâng o cutie, să le pun la păstrat.

Am închis paginile cu tristețe. Atâtea lucruri faine s-ar putea face la școală… însă mai toate costă. Microscop de jucărie am, chiar două bucăți, dar să te uiți la poze nu are niciun farmec. Unul adevărat, să pui tu țânțarul pe lamelă și să-l examinezi, acolo e adevărata descoperire.

Așa merge școala românească mai departe.

Proiectul cu hamsteri n-ar avea de ce să nu iasă. Data trecută i-am avut doi ani, copiii s-au ocupat de ei și au învățat o mulțime de lucruri, de la cât dorm și ce mănâncă, la cum vin pe lume. Asta chiar nu cred că vor uita vreodată, cum ne-a fătat hamsterul în clasă și cum se vedea apoi la puiuți tot aparatul digestiv alb prin pielea străvezie când erau alăptați.

Mai jos e ultima serie de chițăitori mici, căci am avut două, iar pe instagram îi găsiți pe toți la #hamsterscolar .

În încheiere, dacă știți (în București) persoane care își doresc să scape de o pereche de hamsteri sirieni, clasa noastră îi așteaptă! Musai sirieni, alte rase sunt prea mici și prea rapide pentru copii, nu mai risc. Vor primi toate cele necesare și vor fi și foarte învățați, căci vor asista la lecții zi de zi.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)