crop teacher explaining lesson to pupils at table with laptops

A fi sau a nu fi: dreptul la școala online

Înainte de a citi rândurile de mai jos, vă rog să parcurgeți scena următoare. Dacă nu o știți și nu vă ajută engleza, căutați varianta cu subtitrare a desenului animat, pledoaria lui Pinocchio este una dintre cele mai geniale ale ultimelor decenii, un exemplu dus la perfecțiune de fofilare atunci când trebuie de fapt să iei o decizie. 

Au sau nu au dreptul copiii la școala online? Adevărul e, ca de obicei, pe la mijloc…

Celebrul ordin 3235 din 04/02/2021 (pomenit fie-i numele și numărul) care reglementează modul de întoarcere la școală, pentru cei mici, indiferent de culoarea pericolului ce ne pândește la orizont, n-aș putea spune că specifică clar, dar nici că nu specifică, cam cum zice Pinocchio, care sunt condițiile de desfășurare a activităților online. Adică… ne-am întors la școală, dar, stai să vezi, că nu ne-am întors toți. Unii au dreptul să stea stea online și, punându-mă în papucii celor pe care îi știu că au făcut această opțiune oficială, îi înțeleg perfect. Și eu aș fi făcut-o. (Pe de alta, din papucii mei, mă bucur că ai mei copii sunt mari, nu sunt nici an terminal și stau online, măcar am scăpat de-o grijă și o să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până văd eu scenariu verde în București, la ce cultură a igienei și curățeniei există în orașul meu de adopție.)

Așadar, avem bine definită categoria întâi pentru care profesorii sunt obligați să asigure lecții online. A doua categorie definită de ordin este cea a copiilor afectați de covid, direct sau indirect, care sunt pozitivi, în izolare, în curs sau în orice variantă. Și ei intră online.

Se prevede că nu vin la școală copiii care „prezintă simptome“ și aici se deschide cutia Pandorei. Dacă am fi un popor bine-crescut, cu un simț al datoriei și onoarei puternic dezvoltat, nu ar fi nicio problemă dacă și ei ar fi încadrați în categoria celor care au dreptul să acceseze online lecțiile din ziua nefericită în care părinții au procedat corect și i-au ținut acasă. 

Dar nu trebuie să uităm că noi suntem nația care are scutiri în alb acasă, care e obișnuită să doarmă dimineața, să nu ducă copilul la școală dacă bate vântul, plouă, sau, Doamne-ferește, ninge! Așa că realizez de ce nu s-a prevăzut nimic pentru aceste cazuri: pur și simplu ar fi fost liber la absențe și văzut lecțiile ca la tv, de-acasă, fără stres. 

Argumente sunt și de-o parte, și de alta.

Dacă copilul e bolnav și stă acasă, evident că nu e „apt“ de lecții, la ce bun să îl lași online? Tot sfidând logica, un copil care nu ar fi în stare, nu ar cere să urmărească online lecțiile, nu-i așa? Și dacă el vrea să vadă lecția și să învețe ceva, de ce să nu îl lași?!

Sunt două cazuri pe care le accept ca valabile:

1) În situația în care există deja copii care au acordul pentru lecții online, profesorul oricum transmite lecția. În acest caz, de ce să nu le permiți și celor rămași acasă din te miri ce motive să asiste ca observator? Nu se consideră prezenți, ei sunt absenți în catalog, dar măcar recuperează, poate și înțeleg ceva, nu trebuie să mai apeleze la colegi și să-și facă temele. Este marele plus pe care îl aduce tehnologia prezentă în școală.

2) în clasa respectivă nu se transmite live. 

Cazul 1

Aici mă regăsesc și eu. Când am citit ordinul, eram sută-n mie convinsă că vor fi, cât de curând, copii care lipsesc o zi sau două și care nu sunt atât de grav afectați încât să zacă în pat. Aveam deja online copii, așa că în momentul în care mi s-a cerut voie să se alăture clasei din online, nu am refuzat. De ce? Pentru că legea, așa cum știm, este interpretabilă, cât timp nu scrie clar că nu ai voie, iar partea de permisiune… lasă loc de mai multe opinii și reacții. 

Nu sunt clar de acord ca această decizie de participare să aparțină părinților. Mă anunți și pe mine, în timp util, că lipsește copilul și soliciți permisiunea, nu așa, una-două, aterizezi la lecția online că ai decis să stai acasă. Ca să nu mai zic că, pentru copiii oficial online, mă străduiesc să pregătesc din timp materialele, să le transmit pentru print, căci ei nu sunt în clasă. 

Din motive tehnice complicate – acces de pe mai multe dispozitive, din care unul de folosință publică, am decis să nu utilizez linkul din Classroom. Am generat unul din Google Calendar pe care se poate intra oricând de către cei invitați, fără să fie nevoie ca eu să deschid „clasa“, dar păstrându-mi în același timp drepturile de administrator al întâlnirii. 

Cazul 2

Are și el multe fețe, iar cea tehnică este cea mai importantă. Multe colege au susținut și susțin partea online cu aparatura proprie, școala nepunând la dispoziție cele necesare, sau fiind insuficiente. Dacă în clasă nu mai sunt alți copii online, a anunța la 7:50 că copilul tău este bolnav și tu vrei online în acea zi este pur și simplu lipsă de respect față de acel om. Asta dacă nu anunți la 8 și ceva, după ce încep orele. Cam ce ar trebui să facă profesorul respectiv? Să se teleporteze acasă să-și ia laptopul? Să anunțe informaticianul că îi trebuie un dispozitiv? Sau să pregătească materialele pentru clasa care așteaptă, fizic, începutul lecțiilor?

Iarăși e adevărat că nu ai cum să știi de seara că copilul tău se va trezi de dimineață cu febră și nu îl duci a doua zi, însă ai o limită de decență și nu îi cere unui om (care nu e până la urmă vinovat) să se dea de trei ori peste cap ca-n poveste că consideri tu că ai tu drepturi. 

A doua problemă la care mă opresc e că lecția transmisă online nu se rezumă doar la a apăsa pe un buton ca să emiți live. Materialele se pregătesc altfel, dacă vrei cu adevărat claritate, dispozitivul trebuie să îndeplinească anumite condiții, așezarea în clasă – ce mai, o întreagă poveste, rezumată simplu de mulți părinți în nu, domnule, e rea-voință, nu vrea profesorul!

Aș vrea tare mult să îmi iau o pungă de popcorn și să mă retrag puțin pe margine din toată povestea asta, să judec la rece. Oare ce calamitate trebuie să ne lovească pe noi, ca popor, ca să ne rescrie genetic în niște ființe evoluate, nu rămase la stadiul nevoilor de bază și al sacrificării a orice numai să fie individul mulțumit?

Până una alta, ajung la școală la 7:10, încep epopeea montării rețelei capabile să susțină o lecție cât de cât „altfel“, atât pentru cei din clasă, cât și pentru observatorii de acasă. Mor când îmi spun că „nu se vede / nu se aude“ cum trebuie, nu e ce ar trebui să fie, și nu pentru că nu se poate, ci pentru că… cei care ne conduc nu au utilat la timp școlile pentru mileniul trei.  

view ape thinking primate

Homo sapiens a decis: semestrul întâi se încheie înainte de Crăciun

O seară liniștită. Vrei să te uiți cu mama ta la un film pe Netflix după o zi de școală online, care a scos din tine tot ce se putea numi suflet, când afli că în România niciodată nu trebuie să spui că nu se poate mai rău. Nu mai ies cu prietenii, nu mai ies în general, nici la școală nu mai merg fizic, avem parte de o experiență de liceean în fața unui ecran, dar nimic din toate acesta nu se compară cu reducerea mentală de care dau dovadă anumite persoane pe care nu le voi numi. Credeam că nu se poate mai rău decât să nu mai socializez așa cum o făceam înainte, ei bine, se poate, ministerul mi-a dovedit-o!

view ape thinking primate

Photo by Pixabay on Pexels.com


Idei semnate de homo sapiens

Fără a-mi mai plânge mult de milă, am aflat ce idei mai are minunatul minister al educației, în afară de, știți voi, a începe școala (și ca să fie combo 1+1) fără a vaccina profesorii. Ministerul s-a gândit, să facă aceeași… greșeală, ca să nu o numesc altfel, pe care a făcut-o acum doi ani când eu eram clasa a VIII-a.

Iată, pe scurt, cum a arătat primul semestru din acel an: test la franceză, iar dacă nu dădeam la franceză, dădeam la fizică, și să nu uităm și geografia și apoi la rând, toate celelalte, cu româna și matematica, cireșele de pe tort. A, și să ne amintim și de examenul de evaluare națională care îmi sufla în ceafă! O să recunosc că pe semestrul întâi mi-a ieșit cea mai mică medie semestrială din viața mea (de până acum). Școala însemna doar teste, somn, meditații și iar de la capăt. Cam la asta s-a rezumat semestrul întâi. Ca să fie treaba-treabă, normal că nu am mai avut parte nici de acea săptămână minunată de vacanță în care timp de șapte zile deveneam Frumoasa din pădurea adormită.

Pe scurt: au decis din nou ca primul semestrul să se încheie înainte de vacanța de Crăciun… niște genii, sunt niște adevărate genii cu sinapse disfuncționale!

Viața la liceu

Nu știu dacă mă stresez doar eu prea mult, dacă este de la școala online sau doar de la liceul la care sunt (îl ador oricum). Am dat semestrul trecut cel puțin patru teste pe săptămână, începând din a treia săptămână de școală până în cea de dinainte de vacanță, în care am avut doar un test. Apoi a venit Crăciunul, totul frumos, apoi iar trei săptămânii de școală în care am dat două teste la matematică, unul la engleză, unul parcă și la biologie, ne ascultase și la logică, la alte materii am avut șansa să ne mărim mediile, dar nu am mai suportat. Îmi amintesc că au mai fost și alte teste, dar cine putea să le țină socoteala?

Ne întoarcem la oile noastre. Slavă domnului că nu am dat teze, măcar atât să facă și covidelul, să ne salveze de la un stres în plus (ignorăm faptul că ne aduce alte o mie). Nu știu când am fi dat și tezele cu atâtea teste, dar de un lucru sunt sigură, dacă ne scurtează semestrul întâi, tezele le vom da într-o zi a săptămânii, mai exact, într-o zi de sâmbătă, altfel nu ai când (această deducție îi aparține parțial colegei mele dragi, M.)

Și concluzia…

Un lucru mai menționez: sunt conștientă de faptul că acest articol s-ar putea să fie inutil, dar poate în al treisprezecelea ceas cineva aude și opinia elevilor. Sau, dacă cunoașteți pe cineva (îmi forțez norocul, dar niciodată nu spune niciodată) care eventual este prin minister și mai poate schimba ceva, deși nu mai cred…

Un semestru atât de scurt nu are nicio logică, nici nu încep bine să bârfesc despre evenimentele din vacanța de vară cu colegii că și dăm teste zilnic, să nu mai pomenim de teze, care după o lună de predat sunt simple teste… totul e pe repede-înainte, bine că vine Moș Crăciun la final!
Apoi aterizăm în semestrul al doilea. Începem materia în ianuarie, iar apoi dăm tezele la Paștele Cailor, prin luna mai. Cine își mai amintește după 4 luni materia de început? Și am și teze ușoare: chimie, fizică sau biologie, matematică, română și engleză… o nimica toată!

P.S: O prietenă veche, din clasele primare, a declarat că ea nu mai înțelege nimic din ce face ministerul… Dar oare mai înțelege cineva?!

wacom profesori

Tableta grafică – instrument de lucru pentru profesori

Cam acum cinci ani mă zbăteam a doua oară pe băncile facultății și mă străduiam să fiu la înălțime. Una dintre cele mai amuzante provocări a fost la TIC și IAC, știți voi, disciplinele acelea pe care nimeni nu le băga în seamă și unde mulți consideră că nu prea au mare lucru de învățat. Niciodată să nu spui niciodată, nu? Pandemia aceasta ne-a dovedit că puteam fi mai pregătiți dacă luam în serios aceste cursuri. Bine că le-am luat. Așadar, una din temele de realizat era un blog care să abordeze subiecte legate de școală și predare, dar aveai și extra-bonus pentru originalitate. Am încercat eu să-mi echivalez cu blogul actual, pe picioare și atunci, dar n-am înțeles de ce un blog deja existent nu însemna că sunt capabilă și să fac unul de la capăt. Mai greu a fost să găsesc câteva idei care să se preteze cerințelor, iar două dintre articole le-am importat ulterior aici, după ce am șters blogul acela: despre tableta grafică și presenter.

Am cochetat cu tableta de-a lungul timpului petrecut de-atunci la catedră până în martie 2020, când lumea pe care o știam s-a întors cu susul în jos. Să mergi la școală în pijamale… cine ar fi crezut?! Să faci școală de-acasă? Aveai loc rezervat cu siguranță la Bălăceanca dacă ieșeai public cu așa ceva. Tableta grafică mi-a salvat viața, asta o pot spune cu mâna pe inimă. Nu zic că nu aș fi scos-o la capăt și fără ea, dar un număr considerabil de neuroni sunt încă în viață datorită ei. Am recomandat-o și o recomand oricui vrea confort în rolul de profesor digital, iar când mersul pe bicicletă, cum consider eu scrisul pe tabletă fără să te uiți la pen, devine o rutină, descoperi noi posibilități de folosire.

E greu de folosit…?

De multe ori când recomandam tableta în online mi se dădea replica următoare: e mai ușor să corectezi pe o tabletă android, cu stilus, căci „vezi“ ce scrii. Nu neg, este un grad ridicat de confort, mai bine decât deloc. Însă am considerat și voi considera mereu că tableta cu android (sau alt sistem de operare) este extrem de îngrăditoare la nivelul libertății didactice, căci nu vreau un instrument doar pentru corectat teme. Așa cum îmi concep eu lecția, cu toate ferestrele și aplicațiile deschise la momentul de început, îmi este imposibil să îmi imaginez cum aș putea jongla cu ele pe un ecran, cu degetul, când la mine mâna dreaptă ține pen-ul sau mouse-ul și mâna stângă controlează comenzile cu shortcut-uri pe tastatură. E ca și cum mi-ai tăia aripile și nouă degete! Să mai zic și de al doilea monitor cu care sunt obișnuită să jonglez? Ok, pentru el mai pun un picior pe lista de amputări…

wacom profesori

Decembrie abia trecut a venit cu o provocare inedită: să-mi înlocuiesc tableta grafică cu una de generație mai nouă. Mi-am adus aminte de Maria Antoaneta… dacă n-au pâine, să mănânce cozonac. Ei bine, eu aveam pâine, ba chiar eram foarte mulțumită de ea. Am acceptat în cele din urmă provocarea și la final, când am tras linie, a dat cu plus. Modelul nou pe care l-am testat, Wacom Intuos M, cu cel puțin vreo 10 ani mai tânăr decât a mea, a câștigat net pentru suprafața de scriere mată, mult mai potrivită pentru activitățile mele la clasa întâi. Nu am talent la desen și nu am explorat niciodată tableta din acest punct de vedere, dar cele trei luni de corectat zilnic temele copiilor mei, scriere pe liniatura tip 1, m-au ajutat enorm. A fost unul din motivele pentru care am acceptat, în iarnă, provocarea Wacom România de a prezenta public experiența mea ca profesor cu tableta grafică.

Am programat evenimentul pentru vacanța intersemestrială și m-am bucurat de libertate deplină pentru proiectare, apoi de sprijin total în organizare. Nu am vrut să fac un simplu chestionar de înscriere, am vrut să fie un instrument prin care să îi cunosc pe cei cu care urma să interacționez, chiar dacă de dincolo de ecran. Unul dintre comentarii – nu știu dacă în cele din urmă a și participat persoana – îmi reproșa că această activitate vine prea târziu, școala online a început demult. Da, avea dreptate, era mult mai bine să îl fi organizat în septembrie, când oamenii aveau nevoie de idei și deschidere. Iar după ce s-a decis în ianuarie deschiderea școlilor, chiar părea să fie inutil. Doar părea.

Am citit atentă toate răspunsurile și mi-am propus să le iau pe rând, într-un articol viitor, pe cele pe care poate le-am ratat în cadrul prezentării. Însă aș fi dat un premiu pentru cea mai bună întrebare, la care sper că am și răspuns:

Ce facem cu tableta grafică atunci când nu mai suntem online?

Prima la mână, nu cred că ne vom mai întoarce vreodată să fim complet offline. Profesorii dedicați, cei care au ridicat mănușa, au descoperit un potențial care dă noi coordonate lecției la clasă. Faptul că în unele școli toți elevii au telefon poate transforma evaluarea așa cum o știm. Să creezi, să adaptezi nevoilor proprii ceea ce descoperi, aceasta va fi provocarea. Iar cei care nu vor ține pasul se vor cerne încet.

A doua, deși școlile s-au deschis, nu suntem chiar offline. Limitările impuse de măsurile de prevenție, faptul că ești tot la distanță de copii, nu îi poți atinge și nu poți manevra material didactic, te determină să găsești soluții. Dacă cumva ai norocul ca unii dintre copii să fi optat pentru învățământ online, știi deja că cea mai mare problemă a învățământului hibrid a fost tabla. Cum să scrii și ce să faci să se „vadă“ bine? Iar soluția este, după părerea mea, una singură: o tablă digitală, accesibilă și copiilor din clasă, și celor de acasă. Dacă școala nu este dotată cu tablă smart, atunci tableta grafică, combinată cu un proiector, e soluția profesorului, dacă doar el scrie la tablă.

Viitorul școlii însă înseamnă trecerea acestor bariere. Și elevii, la rândul lor, au nevoie de instrumente precise de scris. Oare cum ar fi fost lecțiile online dacă toți ar fi avut tablete grafice? Să îi poți „scoate la tablă“ la matematică, de exemplu… Și dacă școala la distanță va fi în viitor o alternativă în România, elevii vor avea numai de câștigat. Până atunci, așteptăm să ajungem la nivelul la care ministerul va considera că fiecare clasă e musai să fie dotată cu laptop și proiector sau tablă smart, sistem audio și video, care să facă posibile toate aceste lucruri.

În încheiere, las mai jos înregistrarea prezentării mele, în cazul în care subiectul vă interesează. Pentru orice întrebări, aveți formularul la finalul articolului.

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Colaj de iarnă: Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Prima oră de arte și abilități la școală, după „marea reîntoarcere“ a fost un pic altfel, sau cel puțin așa am simțit-o eu. Am păstrat din online cât am putut din părțile bune ale organizării orei și trebuie să spun că am constatat cu mare plăcere că realitatea este, în cea mai mare parte a cazurilor, cea pe care am văzut-o și prin camera web. A meritat, spun eu, să insist atât de mult ca cei mici să lucreze singuri, și poate și pentru că au mai crescut, s-au descurcat de minune singurei.

Am păstrat…

… modul de a organiza activitatea. Cu 3-4 zile înainte adaug pe Classroom lista de materiale necesare și lămuriri, dacă e nevoie. La acest proiect, mi-am prins puțin urechile cu silipici, înțeles sclipici, dar bine că s-a rezolvat! Pe lângă alte materiale, vreau să îi obișnuiesc și cu alte tipuri de adezivi. Hârtia o lipim cu lipici solid, dar pentru materiale textile sau de altă natură, lipiciul pe bază de silicon este mult mai potrivit decât aracetul, care se usucă mai greu.

… și modul de prezentare al modelului, prin intermediul camerei web. Având și copii în online, și în clasă, împușc doi iepuri dintr-un foc, însă nu numai asta. Oricât m-aș strădui eu să prezint în fața lor, este dificil să lucrez pe verticală și mai ales greu de văzut chiar și din ultima bancă, cu toate detaliile. Așadar, pentru a fi la fel de ușor de urmărit de toată lumea, am conectat camera web la calculatorul de pe catedră, la rândul lui legat la proiector și cu sharescreen pe întâlnirea Meet de pe tabletă cu cei online și am demonstrat modul de lucru.

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Varianta B este să filmez eu acasă realizarea produsului, însă apelez la aceasta doar când procesul este unul de durată – mult de decupat, de exemplu – și pot mări viteza de redare a filmului, astfel încât demonstrația să dureze maxim 2-3 minute.

Ce e greu cu toate restricțiile e că nu te poți duce să îi ajuți și nu poți face schimb de materiale. Înainte tranzacționau diverse accesorii și proiectele deveneau unele de grup. Acum… fiecare lucrează cu ce-și aduce.

De ce nu ne-ați spus ce facem azi?

O altă serie de proteste a vizat caracterul „secret“ al proiectului. Deși îmi place mult să le punem pe bancă și să ne gândim împreună ce am putea realiza – uneori mai greu de ghicit – de data aceasta au susținut cu tărie că, dacă le spuneam că e om de zăpadă, ar fi luat și aia, și ailaltă, sau alt tip de material. Le-am spus că viața nu ne provoacă mereu cu tot ce trebuie la îndemână, trebuie să învățăm să ne descurcăm și cu ceea ce avem, chiar dacă nu suntem mulțumiți. Și atunci improvizezi, găsești o altă soluție, la care probabil nu ai fi apelat dacă ai fi avut nu-știu-ce considerai tu mai util în rezolvare.

Consider că s-au descurcat fantastic. Generația aceasta nu încetează să mă uimească, deși vitregită de contactul uman încă de la pregătitoare, crește tare frumos! Mai jos oamenii noștri de zăpadă, cred că primii pe care îi realizez cu o ninsoare liniștită la fereastră. Când am coborât în curte, cu colajele în mâini, comentau: Doamna, acum avem și fulgi de-adevăratelea pe colaj!!

Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Râsu’-plânsu’ la școală – nici călare, nici pe jos

După o aventură „la rece“ de două zile cu Dorel, am început și eu școala miercuri. Dorel a făcut cumva să nu avem căldură, însă are prieteni buni și în numai o săptămână i-au dat de cap, adică de pe 2 februarie când s-a apucat de lucru, până pe 9 când am primit și eu undă verde de venit la școală.

Ziua a început palpitant. La 7:10 eram în clasă și mă apucam de pregătit două terminale de internet, căci, deși trăim în secolul XXI, noi nu putem decât să ne scărpinăm de-a-ndoaselea. Dar știu, nimeni nu își face probleme că nu ne descurcăm, doar profesorii sunt persoane extrem de capabile și adaptabile, dacă îi arunci în bazin – nu doar că li se activează neuronul programat genetic să înoate chiar și când nu știu, ci sar direct la nivelul de performanță olimpică.

Terminalul 1 – pentru lucrul la clasă

Este de departe cea mai complicată drăcie pe care trebuie să o pun în funcțiune… Dar în esență este simplă, o să vedeți. Am în clasă proiector, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată (nu e personal, e în folosință, dar nu contează). În jurul lui gravitează toate, nu aș putea „trăi“ fără el. L-am instalat în sfârșit în tavan la începutul anului, am tras cablu hdmi. Ce să vezi, cei 10 m măsurați din ochi s-au dovedit a fi cu vreo 1,5 m mai scurți decât necesarul, așa că mi-am cumpărat un prelungitor pentru cablu hdmi. Și dacă tot l-am luat, cum diferența de bani era mică, mi l-am luat de 3m, măcar să știu o treabă.

Cablul înnădit ajunge la laptop, unde intră în convertorul pentru vga. Da, laptopul e tare bătrân, nu are hdmi, dar are bonus trei sloturi usb. Unul din sloturi e folosit de convertor, căci nu mi-am dat seama, când l-am luat, că este cu alimentare. Ba era să-l și returnez din aceeași pricină, căci n-am înțeles din prima că, dacă are un fir inclus, nu e ca să pot conecta telefonul la el 😀 . Da, râdeți, dar omul meu s-a luat cu mâinile de cap ca personajul acela al lui Creangă cu drobul de sare, cum a putut să-mi treacă prin cap că am bonus un fir când mie nu-mi mergea… Rămân două sloturi usb.

Cum eu sunt omul anti-touch, sunt moartă dacă nu am mouse. Vrei să mă torturezi? Dă-mi un calculator fără șoricel (sau dă-mi o tabletă, deja e picătura chinezească) și cere-mi să lucrez. Așadar, i-am achiziționat mouse usb. Altul, normal, decât cel de-acasă, căci nu stau să le plimb de colo-colo și să le dezinfectez toată ziua.

Și am rămas cu un singur slot usb…

Acum m-am simțit ca-n satul lui Păcală, să împart un pai la trei măgari. Eu mai aveam „chestii“ de conectat… A urmat încă o achiziție: splitter usb. Mi-am luat 3.0, ca să meargă și pe laptopul de-acasă cum trebuie, dar ăsta micu’ de la școală nu pricepe el ce-i aia… Și l-am luat cu patru mufe, să am, să nu mai merg ca greierașul la cerșit. Ce îmi place cel mai mult la el e ca are o mufă în capăt, unde pot introduce minunatul stick de net de la digi (cu abonament plătit tot de mine, normal), care e mult mai lat decât distanța normală dintre două sloturi usb, așa că, dacă îl bagi undeva, îți anulează mufa vecină. Acum stă singur pe lățimea lui și scap de grijă. Și… am ocupat al treilea slot al laptopului, dar asta nu e tot, am alte trei libere (l-am scăzut deja pe cel cu netul mobil).

Urmează unul sacrificat pentru alimentarea telefonului, căci sărmanul, dacă îl las pe picioarele lui, moare în câteva ore. Rămân două. Unul e pentru presenter. Și se consumă și ultimul când leg recent achiziționata cameră web usb, căci am ajuns la concluzia că, neavând voie să manevrăm cu copiii material didactic, cel mai bine e să mențin bunele obiceiuri din online și să demonstrez ce e nevoie pe catedră, iar copiii să vadă pe proiector. Cum la școală nu am suport pentru camera web și laptopul e prea mic să o montez pe el, am mutat pe catedră un monitor mai vechi, pe post de trepied. Ăsta lipsea, ce-i drept!

Monitorul are destinul lui…

Fac o paranteză. Laptopul acesta îl am de când erau copiii mici-mici. Au călcat odată pe el, așa că a trecut printr-un schimb de display. Cred că a suferit și de alte afecțiuni ascunse, căci microfonul nu-i mai merge. La bătrânețe ecranul a început să i se ducă și apar dunguțe de pixeli care tot urcă, precum firul dus la ciorapi. E și un fel de gaură neagră care marchează colțul din stânga și se întinde din ce în ce mai mare. Dacă punem că e versiunea mică, de dimensiunea unei tablete… mă simt în fața lui ca o cârtiță, dau click pe ghicite. Sau mă uit pe perete, unde am duplicat ecranul pe proiector, ca să știu ce aleg, căci nu văd tab-urile de sus în browser.

Trăgeam speranțe – dar experimentul încă nu a avut loc – că pot conecta la laptop un splitter de vga să trimit semnalul către monitor și să îl pot vedea bine (și așa nu îl mai țineam chiar degeaba pe catedră), iar pe celălalt să pun convertorul de hdmi și să conectez proiectorul. Chiar nu am avut când să mă ocup și de asta.

Dimineața, pe răcoare,

când ajung la școală, toată această instalație trebuie montată de la zero. Neavând clasa doar a mea, nu le pot lăsa întinse și să le ocup profesorilor de gimnaziu spațiul vital de pe catedră.  Însă când vine momentul să pornesc instalația, mă simt ca țăranul acela care stă cocoțat în căruța plină-vârf, trasă de o gloabă răpciugoasă pe care o tot lovește cu biciul și nu se mișcă. Cum nu mai mergea laptopul cu toate accesoriile mele, mult prea noi, l-am „obligat“ să accepte windows7. Ce poveste, nici vorbă de șapte ferestre deschise, de la a doua începi să te rogi să nu se blocheze…

Iar eu nici nu vreau mult de la el!

  • Fereastră de Meet, conectată la întâlnirea online cu copiii, de pe tabletă, să le partajez și lor ecranul cu ceea ce văd cei din clasă pe proiector.
  • Să suporte deschis manualul digital, că na, așa îmi place mie să-mi fac lecția.
  • Fereastră cu calendarul naturii, pe care copiii îl completează seara, online, și doar îl proiectăm – ce-i drept, o închid apoi.
  • PowerPoint Show, cu materialele suport pregătite de-acasă.

Astea sunt cerințele de bază. Mai pot adăuga un player audio, dacă punem ceva cântecel, youtube nu îndrăznesc să deschid că nu merge, mi le salvez pe stick de-acasă. Ce softuri educaționale, nici gând și de astea. Iar copiii ar vrea cumva să mai deschid și pdf-urile editabile cu caietele auxiliare, să completez pe ele simultan cu ei, cum s-au răsfățat în online.

Și a urmat bomboana de pe colivă: terminalul 2

N-am avut o tabletă a mea (și nici nu vreau), nu mi-am pierdut timpul să mă joc cu una ori să aprofundez cum funcționează. Așa că momentul în care am aflat că voi ține lecțiile online cu o tabletă a fost unul de delir. În primul și în primul rând, pentru că… urma să pun mâna pe ea cu jumătate de oră înainte de a o folosi. M-am simțit ca la școala de șoferi când mi-a schimbat mașina cu o ședință înainte de examen. De data aceasta, nu a mers să îmi repet „nu te panica, te descurci“. Nu m-am descurcat. La ora opt, când trebuia să încep ora, îmi venea deja să urlu. Nu puteam nici să cred că, după ce m-am descurcat cu atâtea, îmi vine de hac un android la care toată lumea se pricepe. Fail to connect se traducea în you failed!

Bon, până la urmă, noroc cu șefii mai calmi, am primit o alta pentru acasă, să exersez pe ea. Să nu mori de ciudă când o iei de la capăt și merge? Ba da… calm, fără stres, făcând exact (eram convinsă) aceleași lucruri, a pornit. Dar sunt sigură că de dimineață ratasem unul din textele mici, scrise în engleză, ceva ce spunea pe scurt: setează asta, poți să nu setezi, dar dacă alegi nu, s-ar putea să nu meargă toate opțiunile pe cont. Eu… am dat skip prima dată, că nu aveam eu timp de „personalizat“ și na-ți-o frântă, nu a mers!

Și știu de ce eram nervoasă…

Urăsc, dar din adâncul sufletului, să scriu cu un singur deget, după ce aproape că reușesc să le folosesc pe toate 10. Pur și simplu să caut literele doar cu arătătorul de la dreapta îmi bloca toată schema logică. Cam ca atunci când te duci la supermarket și constați că au rearanjat standurile. Oribil.

Totuși… dă-i unui copil o jucărie nouă, apoi să-i spui „și asta nu e tot ce poate face“. Tot pe linia logica imbatabilă, îmi vine ideea că, dacă e o tabletă cu android, ar trebui, ca la telefon, să conectez casca bluetooth a telefonului. Sigur am reinventat roata. Am realizat că e soluția pentru cea mai mare problemă a pseudo-hibridului care urma la școală, aceea de a nu te ridica de pe scaun ca să fii auzit. Azi am ajuns la școală, m-am conectat imediat, că doar exersasem suplimentar, iar când mi-a fost confirmat din online că se aude bine, aș fi țopăit prin clasă de fericire, dacă nu ar fi părut că s-a țăcănit doamna.

Pierderi colaterale

La sfârșitul orelor mă durea rău urechea, poate modelul căștii e de vină, oricum nu sunt obișnuită să o port, o am doar pentru cazurile în care sună telefonul la volan. Dar m-am simțit ca la televizor, cu copiii în online pe care îi puteam auzi în cască, cu telecomanda pentru proiector, vizibil și în sală, și pe net, și de vorbă cu cei din clasă… Și mai mult ca niciodată mi-am dorit să fi rămas în online.

Spectacolul acesta, zi de zi, nu e școală. Nu știu ce e… dar știu ce nu e. Netul pe laptop a picat de vreo 5 ori, filmul din manualul digital nu a mers, prezentarea pps s-a blocat și ea, nu am mai reușit de la un moment dat să partajez ecranul, apoi a picat și tableta, căci am văzut-o deconectată – nu știu de când era așa. Ministerul ar fi trebuit să ne asigure laptopuri la clasă, nu să își bată joc de noi. Dar asta e o altă poveste.

Epilog:

  1. Finalul la prânz a fost apoteotic. Doamna, ați văzut sms-ul pe care vi l-am trimis de dimineață?
  2. Note de subsol – din categoria: câte-un pic, pic, pic, eu n-am cheltuit nimic! 

Dar asta nu e tot!

Tableta are nevoie de un suport (pentru care încerc o altă soluție decât bugetul personal)… iar unul dintre copii m-a întrebat azi, candid: dacă laptopul nu merge, de ce nu vă luați altul? Q.E.D.

photo of child watching through imac

Școala online și plusurile ei

În încrâncenarea acestor zile, când taberele devin din ce în ce mai radicale, încerc să mă gândesc, „cu liniuțe“, dacă e sau nu mai bine la școală decât acasă. Părerea mea personală e că școala online e o soluție bună (chiar foarte bună) pentru cei care au dispozitivele necesare. Pentru ceilalți, atâta timp cât localitatea nu este una de risc, iar spațiul școlii permite respectarea măcar a unor reguli minime, nu văd de ce nu s-ar întoarce la școală. Descentralizarea este un atribut al capacității de organizare al celor care sunt capabili să gestioneze un proces. Când nu știi ce să faci, nu știi nici să delegi, centralizezi și ții totul sub control cum te pricepi. Și aici ar fi o discuție lungă legată de ce aptitudini au cei care ne conduc.

Am văzut noile reglementări, clasele primare merg la școală și în scenariul roșu. În ce mă privește, online îmi e bine și știu că, dacă ne întoarcem la școală în februarie, o să regret școala online. Da, nu aș alege niciodată online dacă aș putea să mă întorc la școală așa cum era ea. Însă renunțăm la online pentru ce? Pentru că regulile de igienă și distanțare vor rămâne.

Pauzele

Dacă te uiți mai bine la orice sondaj privind starea de bine la școală a elevilor de dinainte de pandemie, în topul motivației pentru mersul la școală este socializarea în pauză. Și pauzele sunt primele sacrificate în perioada care urmează. Ce fel de pauză e aceea în care nu te ridici din bancă? În care nu alergi, nu te joci? Te uiți la cel de lângă tine care stă cu mască și atât, schimbi două vorbe care nici măcar „secrete“ nu pot fi, că le aude toată lumea. Cum să mai stabilești o relație specială cu un coleg anume?

În online, am decis ca pauzele să fie pauze de ecran. Le cer copiilor să închidă camera și microfonul. Uneori mai uită și m-am amuzat zilele trecute văzând ce joacă se încinsese în casă cu frățiorul și ce veselă era pauza. Sau altul cum sărea în pat. Apoi, te poți duce liniștit la toaletă, mănânci – mulți mănâncă în prima pauză, ceea ce înseamnă că se trezesc și intră la ore cu stomacul gol.

Tot online, am simțit și eu ce înseamnă să am pauză! Pot bea o cană cu apă, pot merge liniștită la toaletă, îmi pot face un ceai când mă doare gâtul de atâta vorbit, îmi pot întreba și eu copilul dimineața dacă a mâncat, e bine, nu mai ies pe ușă înainte să se trezească. Și asta îmi va lipsi cel mai mult.

Și totuși, pauzele la școală în pandemie au un mare plus – cel puțin la primar, unde stăm cu copiii în clasă. Fiind obligați să rămână în bancă, incidentele între copii aproape au dispărut. Cel puțin nu trebuie să mai fiu arbitru și judecător în conflicte în care totdeauna „celălalt“ e vinovat.

Lecțiile

Îmi va fi dor, dar foarte dor! de asistentul meu la oră, alias calculatorul. Aplicațiile, accesul rapid la resurse, rămân neprețuite. Da, regizez lecția de acasă, pregătesc ceea ce cred de cuviință anticipând cât pot de mult. Dar ce faci când instant constați că copiii habar n-au ce înseamnă un anumit cuvânt și ai nevoie de ilustrație sau film? Sau îți dai seama că trebuie să dai lecției o altă turnură? Online am jonglat extraordinar, căci sunt la un click distanță de orice.

Îmi e efectiv groază de întoarcerea la școală unde nici acum nu a sosit laptopul pentru care am depus cerere în toamnă, iar net-ul nu merge, prind o liniuță-două (dacă am noroc) de semnal de la secretariat, stickul meu de digi nu are baftă de o zonă cu semnal bun – ori clădirea veche ecranează semnalul. Calculatorul pe care îl sacrific la școală e o râșniță veche care stă pe gânduri mult prea mult când trebuie să deschidă o aplicație.

Online este liniște la oră. Vrei să țipi, să te plimbi prin casă, să sari în pat sau nu ai chef de lecție? Microfonul închis le dă celorlalți dreptul să participe la oră în liniște, să fie atenți și să se implice. Aș vrea să cred că ceea ce am reușit în online – să ridice mâna să ceară să vorbească – se va întâmpla și la școală, însă văzându-i pe ecran că tot timpul mișcă buzele, îmi e teamă că mă amăgesc.

Urăsc scaunele cu roți de care, deși i-am rugat să „scape“, nu au făcut-o. Copiii au căpătat o deprindere proastă să se legene tot timpul, să nu aibă stare. Poziția la scris este jalnică, uneori sunt sub linia camerei, nu îmi dau seama cum stau, iar când îi văd sunt cu genunchii sus pe birou, tolăniți pe spate, cu „botul pe labe“ ca un cățeluș supărat, oricum, numai cum ar trebui nu! Presimt că la școală voi pierde ora sau o voi fragmenta iremediabil tot corectând poziția în bancă. Nici nu vreau să mă gândesc la cum țin stiloul…

Temele

Dacă lecțiile vor mai fi cum vor mai fi, temele vor avea cel mai mult de suferit. În online am reușit ceva ce nu aș fi putut în vecii vecilor la școala fizică: să determin copiii să facă lecțiile după-amiaza și nu seara. Faptul că am impus – și am ținut cu dinții – de ora 18:00 pentru predarea temelor a fost ceva extraordinar. Când părinții s-au plâns că vin de la muncă și la 6 găsesc copiii fără temele făcute, am „intrat“ în copii. Măcar acum, cât „ce zice doamna“ are efect, să profit. Zic eu că 1-2 care mai încalcă regula nu e o tragedie, deși recunosc că îmi place procentul de 100%. Sper doar că două luni cu acest ritm au fost suficiente pentru a-și însuși acest comportament.

Dar ceea ce reprezintă marele plus al școlii online față de varianta fizică cu restricții este că am reușit să corectez toate temele (trimise la timp). Să nu iei caietele la corectat în clasa întâi este mai dăunător decât a sta online. Și, dacă regulile spun că nu iei caietele, nu le iei. Mă gândesc apoi și la mine, de ce m-aș expune inutil? Sper să apuc să mă vaccinez până ne întoarcem, dar și așa, nu voi lua nimic acasă și nici în școală nu voi rămâne mai mult decât e necesar.

Acum, fără să corectez caietele, voi preda legată la ochi. E ca și cum aș opera pe întuneric și la final te-aș întreba dacă pacientul trăiește, nu mai am deloc feedback, ce merge și ce nu. Evaluarea scrisă nu va mai avea niciun fel de efect formativ. Uite, de exemplu, dau dictare. Le strâng și le țin în carantină până le corectez. La ce-l mai ajută pe copil peste o săptămână că îi spun eu un calificativ? A, da, eu îmi completez rubrica în catalog, dar el… persistă în greșeală o săptămână.

Nu sunt naivă, știu că nu sunt mulți ca mine care verifică tot. Iris a avut ca „temă de vacanță“ 54 de aplicații la TIC. Mam, a dat scroll la document și a zis «Da, bine, 10!» fără să citească nimic! Și de atâtea ori îmi spune că încarcă temele și nu primește niciun fel de feedback. Am avut și eu copii care mi-au încărcat temele parțial, Steaua cântată pe jumătate și nu au luat tot punctajul. Pentru că nu sunt genul care o bifează ca fiind făcută doar pentru că e acolo. Cer atât cât pot corecta, dar o fac. Și atunci când nu pot, încarc răspunsurile, să le verifice, iar activitatea o consider opțională.

Și am mai reușit ceva în online – o atitudine critică a elevilor față de munca proprie. Nu toți, dar destui, corectează caietele înaintea mea. Citesc ce au scris în clasă, chiar și dictările, și se corectează singuri cu verde. Uneori ajung la mine și nu mai am ce adăuga, ceea ce e foarte bine. Faptul că primesc de la mine corecturile și apoi trebuie să le facă singuri pe caiet este un câștig infinit mai mare pentru procesul de învățare decât de a-i corecta eu caietul, cu verde sau cu roșu, și copilul nici măcar să nu se uite, iar la acest capitol jos pălăria în fața părinților care au înțeles că, deși e devorator de timp, e important să pună copilul să se corecteze.

Masca

Ne place, nu ne place, ne întoarcem la mască pe față tot timpul. Nu sunt fericită, mai ales că investesc destul în măști mai serioase, nu am încredere în florile-de-nu-mă-uita pe care le poartă mai toată lumea. Nici în cele de pânză cu care vin copiii, astea mi se par puse așa, ca să nu zică nimeni că nu are mască și măcar să strănute în ele, nu direct în clasă. Să mai zic că bagă stiloul în gură cu tot cu mască? Caută comori prin fosele nazale pe sub mască?

Anul trecut, înainte de Crăciun, m-am programat într-o audiență la Moș Crăciun și le-am dat copiilor un chestionar de completat unde, pe lângă mesajul pe care vor să îl transmit eu Moșului, le-am mai pus și alte întrebări. M-am bucurat enorm că au completat (80%) și pentru că au fost foarte modești, le-am dezvăluit ce îi voi spune eu cu adevărat Moșului despre cum se descurcă la școală și ce fel de copil este, atât cât am putut eu să îi cunosc pe fiecare în parte.

Am fost curioasă și ce le place lor la școala online (copy/paste mai jos),

  • Că nu purtăm mască.
  • la școala online îmi place că am acces la multe materiale de învățat și pot de acasă să fac toate orele pe care le făceam și când mergeam la școală
  • Că nu port mască.
  • Când reușim sa efectuam exercitiile
  • Că sunt acasă, cu părinții.
  • CĂ NU TREBUIE SĂ PURTĂM MĂȘTI
  • MIE IMI PLACE CAND TRIMITETI UN LINK PE CHAT CU JOCULETE SI CU TABELE
  • ca ma trezesc mai tirziu
  • Ca stam mai putine ore.
  • Îmi place să facem CLR.
  • NIMIC
  • Ca ma vad cu colegii facem niște lucruri amuzante uneori și îmi place foarte mult matematica
  • Mie îmi place că vorbesc cu doamna învățătoare și cu colegii.
  • Îmi place că nu purtăm mască.
  • Îmi place că nu trebuie să mă întorc acasă.
  • îmi place tema la matematica

dar și ce nu le place:

  • Că nu putem vorbim în pauză.
  • la școala online nu îmi place că nu mai contact cu doamna învățătoare, cu colegii
  • Uneori se aude întrerupt.
  • Cand predați ceva greu și nu înțeleg engleza
  • Că obosesc când stau cu ochi în leptop
  • CĂ NU IEȘIM AFARĂ
  • CA IMI OBOSESC OCHII SI CAND SUNT MULTE TEME
  • ca nu ma vad cu doamna invatatoare si cu colegii
  • No-no plac temele de transcris.
  • Că este gălăgie.
  • NU ÎMI PLACE CĂ NU MĂ VĂD CU COLEGII,
  • Română ca avem pauze mai scurte Că unele teme sunt foarte grele
  • Nu îmi place că nu ne putem vedea față în față.
  • Mie nu îmi place că ținem microfonul închis.
  • Numi place că nu ne întâlnim împreună. Îmi este dor de colegi și de doamna.
  • nu imi place cand ma cert cu mama

Mă gândesc serios să stau de vorbă cu ei să vedem ce facem când ne întoarcem la școală. Am impresia că fericirea lor va începe la poarta școlii unde se încheie restricțiile, când sunt preluați de părinți și duși în grup în parc, în timp ce noi vom trece la școală prin chinurile iadului să menținem distanțarea.

Igiena

Aici râd… Se tot dau exemple cu școlile din vest, că acolo copiii se spală de două ori pe oră pe mâini și mă gândesc că la noi la toalete avem pentru băieți, respectiv fete, câte două chiuvete, montate pe peretele unui hol de cca 2m/1m, culoar de trecere către două toalete înghesuite în capătul opus intrării. Practic, dacă cineva se spală pe mâini și altcineva vrea la toaletă, trebuie să treacă lovindu-se de cel care se spală. Avem așadar 4 toalete și 4 chiuvete pentru cca 100 de copii câți sunt pe etaj, în condițiile în care normele sanitare spuneau să fie câte 8 la fiecare. Rămâne speranța dezinfectantului, cât vom mai avea și din acesta!

Soluția pentru spălat? Rânduri-rânduri, ore și așa scurtate făcute parțial și pierdute în plimbări la toaletă…

Și o mare întrebare: de ce îi trimitem, de fapt, la școală?

Ferestrele deschise

Una din reguli va fi să ținem ferestrele deschise. Și nici nu mai trebuie să spun nimic din ce va însemna asta, un atac direct la mentalitatea noastră în care „te trage curentul“ chiar dacă ușa este închisă… Iar pe principiul „să moară mai bine capra vecinului decât a mea“ ori „să moară vecinul să-i iau capra“, nimeni nu va fi de acord ca copilul lui să stea pe rândul de la fereastră…

În condițiile în care au ridicat pragul de suspendare la 6 infectări/1000 locuitori, mie îmi e efectiv frică să încalc vreo regulă. Trec peste faptul că doar eu răspund de copiii mei, că tot ce înseamnă rate plătite până acum se duc pe apa sâmbetei dacă ajung între patru scânduri, chiar vreau să trag linie la final și să îmi spun că am scăpat. Am prieteni și rude care au trecut acceptabil peste boală, am cunoscuți pentru care voi vărsa din pahar câteva picături de pomenire.

În concluzie, părerea mea e că online s-au descurcat părinții care se ocupau de copii și înainte și au dat rateuri și sunt în situații limită cei pentru care școlaritatea copilului era o povară, orele de aducere/preluare prea stricte ori le stricau programul, iar timpul petrecut cu copilul pentru a citi lecția cu voce tare o solicitare prea mare de efort. Aceiași părinți care nu aveau timp să-și verifice mesajele nici când trimiteau copilul dimineața la școală au „confirmat“ și în online. Acum s-a văzut mai bine ca niciodată unde există preocupare și unde nu. De aceea atâta presiune pentru reîntoarcere… chiar dacă nu e sigur și condițiile sunt chinuitoare.

photo of child watching through imac

Photo by Julia M Cameron on Pexels.com

Decolorare - desen de iarna

Decolorare – desen de iarnă

Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de unde știu despre o anumită tehnică și răspunsul „de la grădiniță“ a uimit de multe ori. Prietenii erau curioși ce grădiniță am putut să fac eu în perioada comunistă, când era clar că în niciun caz nu am mers la privat. Și uimirea creștea când le spuneam că am mers la o grădiniță dintr-un sat nu foarte departe de București. Deși timpurile în care dețineam calitatea de șoim al patriei sunt unele de tristă amintire (curentul se oprea, pâinea venea o dată pe săptămână, carnea se procura greu și aveai noroc dacă prindeai abonament pentru lapte la văcuțele din sat), grădinița era locul acela unde nu mai vedeai toate necazurile. 

La vârsta de 4-6 ani copiii nu rețin multe peste timp, însă rămân în memorie acele activități care i-au impresionat într-un anume mod sau în care au fost implicați repetitiv sau afectiv. Dar una dintre cele mai „spectaculoase“ amintiri de la grădiniță e cea de desen (pictură) cu decolorare. Ca să încep cu ceea ce urăsc copiii să audă, „pe vremea mea“ pic-ul nu era o cariocă șmecheră, cu vârf subțire, ci un praf vândut la plic, pe care trebuia să îl diluezi. Prima dată am văzut magia la grădiniță, când în păhărele mici cu apă ne-a pus doamna un praf alb. Nu mai știu dacă ne-am pictat singuri cu cerneală foile, tot ce e probabil, căci pe vremea aceea nu primeai nimic de-a gata, dar îmi e foarte clar când ne-a spus să înmuiem pensula și fără să fie prea udă să pictăm pe hârtie. Prima reacție când urma de pensulă a devenit albă a fost un wow rămas peste timp. 

Clasele mele primare au fost tot ale pic-ului la pliculeț. Aveam o călimară cu cerneală albastră și una cu soluție de pic, iar un stilou era sacrificat să fie umplut cu acest lichid salvator. Culmea e că nu ștergea cine știe ce, rămâneau urme galbene pe caiet unde fusese scris, nu reușeam să ascund greșelile, căci pe vremea aceea totul trebuia să fie impecabil. Câte foi rupte și câtă muncă aiurea… Și bietul stilou sacrificat dădea rateuri, căci soluția cristaliza pe cărbune și peniță, era spălat mereu cu speranța că își revine. 

Acum cred că mi-aș fi dorit pic la plic pentru pictură. Dar n-am mai auzit de așa ceva. O variantă ar fi să pictezi cu soluție diluată de înălbitor, dar asta doar acasă, fiecare cu copilul lui, la școală nici gând, te trezești că e vreunul „Setilă” și bea „apa“ de la pictură, dai în alte belele!

Anul acesta am clasa întâi. Prima regulă referitoare la instrumentele de scris a fost aceea că nu folosim pic. Ai greșit – tai, scrii din nou. Eu am zis, eu am auzit, normal că părinții au cumpărat. De ce să înveți să îți accepți și îndrepți greșelile? Mai bine înveți cum să le ascunzi și să pui masca de perfecțiune. 

Cum mi-am dat seama cam câți au respectat regula? Simplu. Azi, la activitatea online, au fost destui copii care, atunci când le-am demonstrat tehnica, aveau pe față același wow pe care îl știam odinioară, căci în secundele acelea de așteptare a decolorării eram cu ochii pe ecran să le văd reacția. 

Ca activitate în sine, nu a durat foarte mult, în 20 de minute erau gata toți, de când am spus „spor la lucru“ (am avut și varianta fulger, nici cinci minute, dar graba strică treaba s-a verificat din nou). Ca să nu fie prea simplu, au avut afișată pe ecran o listă cu cerințe pentru realizarea desenului, cumva și ordinea în care elementele puteau fi adăugate.

  • 7 dealuri
  • 6 brazi
  • 5 case
  • 4 pomi
  • 3 oameni
  • 2 sănii
  • 1 om de zăpadă

Ce a ieșit? Vedeți mai jos. La capitolul „atenție la cerințe“, am avut două rateuri, în rest toți cei care au lucrat au numărat atent toate elementele. Mi se par extrem de utile aceste exerciții pentru momentele în care cerințele la matematică, de exemplu, vor fi mai ample, vor avea mai multe subpuncte. Este o disciplină a muncii care se învață greu, să „verifici că ai făcut tot“ și, mai important, exact ceea ce ți s-a cerut. Nu știu în ce măsură copiii au fost responsabili sau părinții au ochiul vigilent, dar măcar mergem în direcția bună. 

Decolorare - desen de iarnaAșa cum mă așteptam, faptul că am anunțat tema încă din ultima zi de școală, anul trecut, cu tot cu explicațiile de confecționare a planșei pictate cu cerneală, toată vacanța nu a fost suficientă. Mai sunt și persoane foarte ocupate care nu au timp să verifice mesajele. Știu că de fel sunt pretențioasă, vreau să gândești și să anticipezi. Ai copil, e duminică, mâine are școală. Are 7 ani, îi amintești să își „facă ghiozdanul“. Chiar și la școala virtuală e nevoie să le lași pregătite pe masă, de seara… nu să alergi prin casă după te-miri-ce când spune doamna. E o rutină la care e periculos să renunțăm. Ca să nu mai zic de orele de arte și abilități, care nu se fac doar cu creioane colorate și mai au nevoie de pregătire specială…

În încheiere, am avut o surpriză extrem de plăcută când am căutat pe drive pozele copiilor. Am descoperit că, încă din 22 decembrie când am dat tema, cineva a și încercat să o rezolve. A fost cea mai mare bucurie a zilei, că unii ridică mănușa fără să aștepte nicio recompensă. Este copăcelul acela înconjurat de fulgi de nea, pe care nu aveam cum să îl las nelăudat.

Voi ce mai pregătiți iarna aceasta, ușor de făcut de-acasă? Abia a început cu adevărat și în capitală!

amprente craciun

Calendarul de Advent: provocare cu amprente

Calendarul de Advent s-a încheiat deja de câteva zile și în cele aglomerate de dinainte de Crăciun a fost aproape imposibil să mai „fur“ timp și să îi laud pe pitici. A fost un maraton pe care l-am început cu inima strânsă, căci mi-e teamă să îmi pun prea multe speranțe în realizarea unor lucruri frumoase, dar pe care nu le pot eu controla. Tot ce puteam spera era a jocul să îi prindă și să îi țină în mrejele lui până la final. Am înghițit în sec când am văzut că, încă de la început, 20% nu au fost nici măcar interesați să deschidă pagina dedicată jocului. Au mai rămas 80%, din care  5% au văzut, dar nu s-au implicat deloc în niciuna din cele 24 de provocări. Restul, 75%, au răspuns conștiincios, de regulă chiar în ziua în care dădeam tema, cu o abatere de 2-3 zile, în care recuperau.

La final, normal că am tras linie. În fond, dacă după ce ai derulat un proiect, nu faci și analiza, nu știi dacă a mers bine sau nu. 25% au terminat toate temele, adică un sfert din clasă nu a lăsat niciuna nerezolvată. 15% a ratat două sau trei, nu mai multe, 10 % au făcut cel puțin jumătate, în timp ce alți 25% sub jumătate din temele date.

Într-o perioadă în care evaluarea online este sub semnul întrebării, am ajuns la concluzia că, de cele mai multe ori, adevărul devine vizibil abia când nota de obligativitate este scoasă. Abia atunci se cern și se vede cine este cu adevărat implicat și chiar își dorește mai mult și cine trece prin adevărate chinuri să respecte termenele de predare zi de zi. Și procentele acestea au fost confirmate, aproape identic, de activitățile școlare zilnice. Cam un sfert nu trimit ceea ce au lucrat copiii, deși mă interesează să văd în primul rând ce au scris în caiete în ora petrecută cu mine online, dacă ceea ce spun/arăt eu pe ecran se reflectă pe hârtie. La fel au confirmat, cu seriozitate, și copiii care se implică, zi de zi, în tot ceea ce înseamnă activitate online. Jumătate rămâne între cele două extreme, pe o curbă reală a lui Gauss.

Tema cu amprentele e una dificilă, cu puține șanse de a se desfășura la școală. Aș zice că e aproape imposibilă, dacă mă gândesc la amprentele tălpilor, iar în actualele condiții de distanțare, și cea cu amprenta palmei ar intra în aceeași categorie. Poate că vara, în curtea școlii, având la îndemână sticle de 2l cu apă, am putea încerca să ne distrăm un pic, dar tot ar fi o provocare. Însă cine are chef vara de făcut moși și reni? Acum era sezonul lor și acasă, cu ajutorul părinților, era unica soluție. Nici măcar la ora de AVAP nu am avut curaj să le cer să-și picteze mâinile sau picioarele integral, parcă vedeam pălmuțe colorate lipite pe pereți în drum spre baie și părinți isterici când se întorceau de la muncă. Eram tare curioasă ce vor alege, căci modele le-am recomandat destule, mai simple sau mai complicate. Le-am privit pe toate cu admirație și sunt mândră de ei că au ridicat mânușa cu toată eleganța posibilă.

amprente craciun

Discutând în ultimele zile de școală – luni și marți au fost foarte relaxate – despre Calendar, știu că așteptau (unii) cu nerăbdare ora 8:00 în fiecare dimineață să vadă ce provocare am inclus. Mi-am dat seama că le impusesem un ritm și cred că e important să îl mențin și pentru viitor, să programez informările la o oră fixă, astfel încât să se poată organiza mai bine. Apoi, una din fete mi-a spus că ea n-ar vrea să se termine calendarul, că îi place să aibă „ceva de făcut“. Cumva trebuie să mă gândesc, și pe viitor, dacă nu e o soluție să existe, măcar pentru cei care vor, un ritm de lucru, altceva în afara zilnicelor și „enervantelor“ teme.

Pentru mine a fost o experiență solicitantă, nu e ușor să îți impui și ție un ritm. Anul acesta am avut două, Calendarul clasei și Calendarul de lectură, iar Adventul a trecut nesperat de repede. Nu am nici cea mai mică idee când s-a scurs luna decembrie, și-au îndeplinit scopul cu asupră de măsură.

tablou de iarna ingeri cu stea

Tablou de iarnă – decupaj la școala online

Dacă Moș Crăciun ar îndeplini dorințele necondiționat, l-aș ruga să aibă un pic grijă de școala online. Iepurașul de Paște a fost luat prin surprindere și nu a știut ce să le aducă copiilor. Dar poate… Moșul? Cine știe… poate o imprimantă… sau poate o tabletă… sau poate un pen să scrie mai ușor? Nu sunt multe, dar școala online ar fi cu totul „altfel“ dacă elevii le-ar avea la îndemână. Cel puțin elevii mei.

Dar cum ei nu au toți, le-am pregătit în mapa pentru decembrie un tablou mai vechi al meu, cu îngerii care vestesc Nașterea Domnului de Crăciun. Este un exercițiu de decupaj, însă nu unul de grădiniță, ci școlăresc, care necesită multă concentrare și migală pentru a fi reușit. Am pus cu câteva zile înainte anunț pe clasă, ce anume este necesar pentru desfășurarea activității. Am cerut un carton închis la culoare, negru de preferat, iar dacă nu au, să picteze cu acuarele cu o zi înainte.

Dar care ar mai fi distracția dacă la început de oră nu ai avea măcar câțiva care să nu se pregătească? Ori nu are cartonul (dar oare pentru cine am dat varianta cu acuarele?!), ori nu are… fișa, pentru că în două săptămâni nu avut cine să i le ia de la poarta școlii să i le aducă acasă. Oricum ar fi, am hotărât să merg mai departe, ajungând la concluzia că prepelița lui Brătescu-Voinești era un personaj extrem de înțelept.


Modelul meu le-a indicat obligatoriu „zăpadă“, pentru care nu au avut niciun print, au decupat ei singuri. Examinând cu atenție pozele primite, am văzut că unii au avut nevoie să își deseneze înainte conturul, apoi au decupat, nu au putut decupa liber. Important e că au reușit, dar și mai mult că au găsit o soluție să rezolve o problemă fără să întrebe și fără să se vaite că nu pot. Apoi trebuia inclus obligatoriu un înger și o stea, ocazie cu care am povestit un pic despre îngerii care i-au anunțat pe păstori despre miracolul acelei nopți. Și, în final, brăduți după dorință, căci fișa avea dublul elementelor necesare. Fulgi au avut de la mine, i-am drămuit cât am putut pentru toate proiectele. Mai am copii care au acasă perforatoare și își fac în plus, le-am spus că pot decupa și ei buline, ori dacă au perforator de coli pentru îndosariere, sunt bune și resturile acelea.

Marea majoritate au înțeles perfect ce au de făcut și s-au străduit după puteri să decupeze cât mai bine. Știu că sunt pretențioasă, dar cred că satisfacția reușitei nu vine cu adevărat dacă standardele sunt foarte jos și ușor de atins. S-au mai strecurat și doi de B și un S, mai ales dacă văd că explicațiile mele nu sunt luate în seamă mai deloc și doar ne facem că muncim, tăiem și lipim la nimereală. Plus, ce-i drept, și un „i“ pentru contemplat ecranul toată ora. Evaluarea la arte e tip portofoliu, după 5-6 proiecte trag linie și decid un calificativ.

Mă simt cumva ca bufnița din pădure, cea care își lăuda puii că sunt cei mai frumoși. Pentru mine ei sunt speciali, fiecare în felul lui, așa că îi voi lăuda de câte ori pot. Muncesc foarte mult, nu sunt menajați și mângâiați pe frunte, merită să le spun public un mare Bravo!

tablou de iarna ingeri cu stea

Modelul printabil este disponibil în arhivă.

66 99 desen cu numere

Calendarul de Advent, la jumătate

Am trecut azinoapte de jumătatea perioadei de Advent. Parcă e puțin mai ușor de organizat când nu am ales o nișă foarte îngustă și activitățile pe care le propun copiilor acoperă o gamă variată de domenii. Cum mă așteptam, invitația de participare nu a avut o participare unanimă la clasă, așa este și democratic, undeva pe la trei sferturi au fost cel puțin curioși să vadă ce se întâmplă și aproximativ jumătate dintre ei țin ritmul activităților. Ce haz mai are o provocare de Advent dacă nu o accepți exact în ziua în care a fost dată?

Am pornit de la ideea că ce e mult strică și zilele în care activitatea este mai solicitantă alternează cu cele în care trebuie să dezlegi o ghicitoare. Am folosit în continuare fișele de lectură de la Editura Edu. Deja le utilizam, la fiecare literă învățată cerându-le, opțional, să îmi trimită înregistrare cu textul citit. Și aici răspund puțin peste jumătate și, din păcate, foarte puțini din cei care ar avea cu adevărat nevoie de acest exercițiu de citit. Ghicitorile completează cumva litera pe care o predau la clasă. De exemplu, mâine avem v mic de mână, sarcina de Advent va fi compusă din cele două ghicitori în versuri, 19 rânduri scurte, ultimul cuvânt, răspunsul, rimând cu cele deja citite. Așa am procedat până acum și copiii au fost încântați de ele.

O activitate care m-a surprins a fost cea de desen după explicații. Îmi era teamă, dat fiind că nu se omoară cu desenatul, că se vor plictisi. Până acum am desenat un ren și, creme-de-la-creme, dacă tot am început și noi capitolul despre numerele până la 100 (ce dezamăgiți au fost când au văzut că stăm încă la cele învățate la pregătitoare), le-am cerut să scrie cu cariocă neagră numărul 66 sau 99, pe care îl preferă, apoi pornind de la acesta să realizeze un desen. A fost marea surpriză a zilei când am deschis tema să o verific, momentul acela în care face bine la suflet să vezi partea plină a paharului, chiar dacă în ea e o picătură. Pentru jumătatea aceasta care muncește și înflorește merită să mă zbat să fac lucrurile altfel. Accept că nu voi reuși cu toți și apreciez cuvintele frumoase ale părinților, strecurate în convorbiri banale, cărora le pun fundiță și le consider cadou de Crăciun, iar veninul celorlalte îl dau repede uitării.

Am recitit acum Codul de onoare al Năzdrăvanilor , scris în urmă cu 11 ani, pe când nici măcar nu îmi trecea prin cap să mă reîntorc la catedră. Activitățile online au fost atunci ceva „nou“, regret că acum e dificil să mai strâng o grupă de copii pasionați, care să ridice mănușa în fiecare săptămână. Dar valorile pe care le urmăream au rămas ca obiectiv în tot ceea ce fac și acum cu copiii: corectitudine, spirit de observație, punctualitate, seriozitate, fairplay… Ceea ce intuiam atunci, că activitățile la distanță nu se pot desfășura în lipsa acestora, se vede acum la școala online când, departe de ochii profesorului, sunt la mare „cinste“ păcălelile. Și nu condamn atât copiii care trișează, cât părinții care le arată în generozitatea lor calea cea scurtă. Oare ce învață un copil când mama îi spune că tema e prea grea, de ce să înveți poezia, mai bine o citești, că știi să citești repede. Sau vezi că tema e greșită, dar o trimiți așa, că „merge“, e mai importat să o trimiți decât să o refaci. Ori – să ai sarcină de pregătit materiale pentru a doua zi și la oră copilul să constate că nu are tot ce-i trebuie, că mama a citit lista pe sărite, ori că nu citește comunicările destinate părinților și abia după două săptămâni realizează ce are de făcut. Ce modele oferim? Culegi ceea ce semeni e mai adevărat ca oricând.

Ca să închei într-un ton mai optimist, vă las să vă delectați cu desenele noastre matematice. Dacă vă plac, vă rog să lăsați un mesaj de încurajare pentru acești pitici deosebiți de doar 7-8 anișori, vreau să le arăt și lor ce minunați sunt!

66 99 desen cu numere