Martie: bilanț la școală

S-a scurs încet mai bine de o lună de școală și, dincolo de bucuria umană de a interacționa cu copiii, e prea greu cu atâtea restricții. Ok, suntem la școală, avem de unde pleca de-acasă, unii părinți își pot bea liniștiți cafeaua. Însă ceea ce „iese“ la școală nu e nici pe departe ce ar trebui.

Stau de multe ori pe scaun la catedră și mă uit la ei cum scriu… nu mi-a plăcut niciodată clasa așezată standard, copiii cu ochii spre tablă, unul în spatele altuia. Pe măsură ce creșteau, stăteam în grupuri, ori orientați altfel, măcar în perechi să putem lucra. Îmi amintesc cu tristețe acum de una din aprecierile de acum câțiva ani, copiii dumneavoastră nu doar stau în grup, ci lucrează și colaborează eficient. Cred că generația aceasta va fi una individualistă, fiecare pentru el.

Dar… trag aer în piept, fereastra e deschisă non-stop, nu o închid niciodată.

Nu știu în al câtelea val ne plasăm și cum vor evolua lucrurile. După statistici și prognoze, deloc bine. Și nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că ni se pare că se exagerează și preferăm să fim rebeli. Îmi pun masca în casă, dimineața, o prind cu bareta la spate și o scot abia la întoarcere. De la 7 la 12, cinci ore, nu o mișc de pe față. Străbunica sigur avea gene de cămilă, de reușesc să supraviețuiesc, vorbind, fără să beau apă…

Am reușit să bifez și a doua doză de vaccin, dar ferească-te sfântul să pomenești despre asta. Și totuși, am pomenit-o la școală. Am realizat după ce mi-a scăpat porumbelul că am deschis cutia Pandorei și nu puteam să mai dau înapoi. Și totuși, în condițiile în care manualele de gimnaziu nu știu dacă includ de 3 ori cuvântul vaccin, când societatea românească aprinde bețișoare parfumate și curentul anti-vaccinist crește continuu, direct proporțional cu analfabetismul, eu am comis păcatul capital, înfierat cu ardoare pe online, că mi-am permis să spăl creierele copiilor, explicându-le cum funcționează un vaccin.

De la extaz la agonie a coborât lumina din ochii copiilor, căci pe limba lor se înțelesese că, dacă eu sunt vaccinată, noi toți vom sta fără măști în clasă. După ce le-am explicat că vaccinul nu te scapă de bătălia cu virusul, dar te pregătește înainte, să nu fii luat prin surprindere, căci nu avem cinci vieți ca în jocuri, entuziasmul a dispărut încet. Nu scăpăm de măști…

Nici la capitolul „reguli“ nu stăm bine

Măștile sunt ca să bifăm că avem totuși ceva la gură (de la cârpe simple la măști medicale), deși mă lupt (inutil) cu câțiva copii care, ca să vorbească, întâi dau masca jos… Sau, mai nou, o desprind ca să poată strănuta în voie, fără, normal, să pună mâna la gură. Am obosit să spun „pune masca corect (peste nas)“, „scoate mâna din nas/gură“, „scoate creionul din gură (băgat cu tot cu mască, normal)“.

Acestea sunt abia primele… urmează schimbul de jucării, apoi bătut palma prietenește, luat în brațe sau de mână. Când vine pauza, dacă fac greșeala să mă întorc să șterg tabla, în două secunde liniștea mă trezește la realitate. Au zburat toți la baie. Acolo e colțul de libertate unde, dacă nici doamna de serviciu nu este, fiecare face ce vrea. Nu contează că ai-n-ai treabă-mică-mare, măcar alergi până acolo ca să ai de unde să te întorci… Sau, și mai rău, dacă ies eu cumva până la toaletă sau la cancelarie, în clasă e imediat atmosfera pisicii plecate cu șoriceii în delir.

Apă se bea în disperare, în consecință – măștile se plimbă cu liftul, când sus, când jos. Mă bucur că nu mai mănâncă la școală, părinții au înțeles sau au acceptat situația, am eliminat un stres cu igiena mâinilor și apoi cu stat 10-15 min fără mască.

Dar cazurile cresc îngrijorător, iar relaxarea e continuă. Secretomania aceasta în care nu spunem cine ce are, cine a făcut și cine nu, e un stres în plus. Ambiția cu care nu luăm măsuri, de dragul de a ține lucrurile pe șine, mă sperie. Vă recomand articolul de mai jos, e o listă foarte aproape de realitatea pe care nu mă îmbăt cu apă rece să o neg.

De ce valul 3 e altceva

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale casei, De-ale școlii and tagged , , , .

2 Comments

  1. Am fost și eu la câteva ateliere în grădinițe. Copiii nu pot respecta aceste reguli, indiferent de ce tot trâmbițăm noi, ori unii dintre noi. Stau buluc, se îmbrățișează, pupă, ling jucăriile, scaunele unii chiar mai mult.
    E îngrijorător că mulți dintre ei vin răciți, cu mucii până la bărbie, strănută de nu mai pot, tușesc, sunt apatici iar doamna asistentă îi privește de parcă ar avea ochii sparți.
    Sunt copii care atunci când te văd, pur și simplu se năpustesc pe tine, agățându-se – la propriu de picioarele tale și încercând să se cațăre pentru a ajunge la fața ta. Sunt dornici de interacțiune însă totodată „sălbăticiți”. Unii dintre ei au pierdut noțiunile pe care le aveau înainte de a intra în această nebunie.
    Nu vreau să par fatalistă, dar trebuie să înțelegem, părinții mai ales, că nu se poate continua în acest fel. Faptul că un mare procent ne facem că e super, ne aruncă mai vârtos pe tobogan ori la aterizare va fi prăpăd.
    Am stat, de fiecare dată, cu două măști preț de 3 ore și m-am ales cu o laringită. E complicat de gestionat lipsa mimicii și vorbitul în pungă, pardon mască. De ne-am păstra mințile întregi!
    Spor în toate și multă sănătate!

    • Nici nu vreau să mă gândesc cum e la grădiniță, din moment ce la școală, unde, teoretic, sunt mai raționali, e așa… Însă pot înțelege limitele copiilor.
      Nu înțeleg limitele adulților, cam cât de înguști la minte sunt cei care consideră că putem pune în aplicare regulile și că e suficient să le spui copiilor ce să facă. Efectiv mă depășește ce tip de materie cenușie au în tărtăcuță, dar mi-e teamă că nu e nicum funcțională.
      Pe mine mă obosește mai mult școala în acest mod, când fiecare decizie e un compromis. Uite mă uitam vineri, la matematică… cât de ușor ar fi înțeles dacă îi scoteam pe ei să jongleze cu materialul didactic la tablă. Dar… cum nu aveam posibilitatea să-l dezinfectez după fiecare utilizare, m-am „jucat” eu. Îmi venea să plâng când vedeam fețișoarele lor blocate de neputință. Și știam că aș fi putut trece peste acest blocaj, dar… nu am voie. Măcar online nu aveam limite, căutam soluții, ecranul poate fi animat oricând, repetitiv.
      Și asta nu e nimic, să vezi când plâng că „nu le iese“ și ai rezolva problema prinzându-l de mânuțe 5 secunde… Dar nu, stai în fața lui, încerci din ochi să îl liniștești, să se concentreze el la mâinile tale, să imite, iar apoi… alte cascade de plâns.
      Extrem de frustrant. Dar… pe cine să convingi că, de fapt, nu facem școală, ci rezolvăm parțial nevoia de socializare și atât. Restul e un compromis mai mare decât cel online.
      Mai sunt și cei care n-au nicio treabă cu regulile, fac totul ca altădată. Dar e altă poveste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente