crop office employee working with document near laptop

Școala online – pachet complet

Știu că nu am mai scris demult despre această minunată școală online, dar s-au strâns multe teme, e greu de găsit timp suficient. O să fac totuși un scurt rezumat despre ce incidente au mai avut loc.

Orele noi le facem de acasă… dar profesorii de unde le fac?

Acesta este un caz particular, dar care totuși merită să fie menționat, chiar dacă nu s-a întâmplat cu mai mulți profesori, ci doar cu unul singur. 

Oare de unde ar putea un profesor să-și facă orele…? 

Să vă dau un indiciu: vrummmmm, vrummmmm, vrum vrum, tit-tit

V-ați dat seama? Ei bine, da, de la volan. Imaginați-vă că începe ora. Profesorul nu avea camera pornită, așa că și noi ne-am oprit-o, pe principiul ce dai, asta primești. Spunem frumos un „bună ziua“, apoi toate microfoanele s-au închis. Începe să ne vorbească despre un subiect, auzeam ceva asemănător cu un schimbător de viteze, dar am zis că mi se pare. Totuși, pe un grup mai restrâns (a se citi grupul cu gașca pe whatsapp paralel cu ora), mai multora ni se părea același lucru. Suspect.

În final, profesorul i s-a adresat (pe un ton ridicat) cuiva: „Hei, Pisi, ai trecut grav pe roșu!”, deci chiar era la volan! BUM! Spam pe grupul clasei: Proful e la volan? El conduce și face și ore cu noi? Are voie? Etc-etc-etc…

Acum vă întreb pe voi: e normal așa ceva? Sau poate sunt eu puțin prea pretențioasă?

Dacă se întâmpla o dată poate nu era așa grav, a avut omul o urgență, dar s-a întâmplat de mai multe ori. Practic, dacă făcea accident, noi eram martori? Ne interogau pe zoom, cine știe…

Lista continuă cu alt exemplu. Tot o singură dată s-a întâmplat, dar tot mi se pare exagerat. Începe ora și de data asta avea camera pornită. Am observat că purta mască și după o dezbatere pe grup, ajunsesem la concluzia că s-ar putea să fie la școală. Normal că ne-am înșelat, nici nu ne închipuiam ce-o să vedem.

 Imaginați-vă că sunteți la o oră, ascultați, vă uitați la profesor și dintr-o dată cadrul cade, de la profesor se mută la un profesor care masează ceva…? Piele poate…? O parte din colegi spuneau că poate face aluatul la pâine, deoarece nu putea sa fie piele, oricum se vedea….ăăă, cum să spun,  dubios, ca să nu zic altceva sau cu ce semăna, gândindu-mă la părțile corpului uman. Până la urmă a realizat că are camera deschisă și și-a închis-o. Când ne punea întrebări, o voce de femeie se auzea comentând pe fundal. Până la urmă, acea chestie sunt sigură că era o coapsă, iar pe grupul clasei un coleg ne-a lămurit că profesorul de sport este și kinetoterapeut, noi probabil i-am încurcat programul….

Testele de evaluare

Testele online sunt o minunăție – nu e ca și cum la majoritatea peste jumătate din clasă copiază, dar trecem peste. 

Începe ora, profesoara ne spune că ne-a urcat testul în Google Forms, dar noi nu primeam nimic. Trec 5,10,20 de minute și noi încă nu vedeam nimic. Un coleg i-a propus să-l dăm data viitoare dacă nu se încarcă, că deja pierdusem aproape jumătate de oră, dar ea voia să-l dea atunci, nu altcândva. S-a decis să ne dicteze problemele care aveau nevoie de rezolvare completă până ne venea partea de grilă. A început nebunia cu „Puteți să repetați?“, „Ce ați spus după este egal cu?“. A sosit și grila, voiam să o rezolvăm, dar la unii nu se încărca, așa că profa a trebuit să dicteze în continuare, în timp ce alții se chinuiau cu grila. În loc de 40 de minute am avut vreo 10 și, cu câteva rugăminți, a zis că ne lasă și în pauză. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva acele 30 de minute, oricum am luat-o la multe pe ghicite, cerințele erau mult prea dubioase.

Un alt exemplu este testul la franceză. Înțeleg de ce profesorii vor să ținem microfoanele deschise… dar, totuși, și ei ar trebui să ne înțeleagă pe noi. Mă gândisem să tai sonorul, dar profesoara mai explica uneori subiectele sau ne recomanda anumite lucruri. Cu câinii colegilor lătrând pe fundal și toate foșnetele pe care fiecare dintre noi le făcea, n-am putut mai deloc să ne concentrăm. Pe lângă problema cu câinii care parcă cântau o simfonie, o colegă a întâmpinat și niște probleme tehnice. Nu avea Word-ul instalat (în care era făcut testul) așa care a trebuit să-l deschidă pe Google Docs, dar i-a picat netul în ultimele 10 minute și toate răspunsurile i s-au șters. A cerut ajutorul profei, iar aceasta i-a răspuns că nu este problema ei, să se descurce, ea în 10 minute vrea testul. Sau că, fiind în word, la partea de grilă nu știam exact ce ar vrea să facem, așa că am întrebat și a țipat la noi: „Măi copii, dar ce este așa de greu să scrieți lângă literă?”. Practic, pentru fiecare protest Nu mă lasă să editez documentul, Mi s-a blocat calculatorul  – ne spunea că nu este treaba ei, ea doar corectează. 

Nu mai adăugăm faptul că textul era fotografiat și adăugat în fișier, nu era total neclar, dar trebuia să te chinui puțin ca să înțelegi ce scrie, fotografia fiind mișcată. Colegul meu Ș a și întrebat ce vine după à la al patrulea rând, că nu se înțelege. Răspuns: Dar ce este așa de greu să-ți dai seama?. În final, am trecut și prin testul la franceză, iar profesoara ne-a întrebat ce a fost așa de greu, că doar am mai dat teste și la alte discipline. 

I-am spus că Da, am mai dat, dar ceilalți profesori ne-au făcut în Google Forms. Opinia ei exprimată clar a fost că este prea complicat și că nu se chinuie pentru noi.

Știu că este o situație nu tocmai plăcută în care trebuie să predai, online, dar nu este corect să-ți verși nervii pe niște elevi care nu ți-au greșit cu nimic! Și dacă ai pretenția de la mine să îți trimit poze bine făcute, fă-le și tu la fel!

Testul fulger la biologie a fost și mai interesant. 10 minute 20 de întrebări, perfect de acord, sincer nu era nevoie de mai mult. Dar testului meu i-a luat aproximativ 5 minute doar ca se deschidă și, dacă nu-l predai până la ora limită, îți scădea din punctaj. Unii nu au reușit să-l trimită la timp, iar Google Forms nu-i mai lăsa să-l posteze, așa că au trebuit să-l dea pe mail. La oră, profa a început să se ia de o fată care, cică, nu-i trimisese testul, întrebând-o de ce minte, căci dânsa nu a primit nimic. După spectacol, a găsit mailul în spam, avea multe poze inserate, probabil de aceea, acest lucru fiind dezvăluit după ce a șters cu ea pe jos. În final, tot noi eram de vină, că noi trebuia să știm să ne descurcăm, că noi am mai trecut printr-o pandemie, nu? Și în gimnaziu exact asta am fost învățați, să lucrăm la calculator!

Ca să nu ne mai gândim la ce nu a fost ok, țin să menționez cât de mult îi admir pe profesorii care chiar s-au chinuit să ne ajute și să ne facă un test decent. La engleză au încercat să ne facă în așa fel încât să ne putem întoarce la subiecte ca să le verificăm, la geografie și fizică ne întrebau constant dacă avem probleme, dacă am reușit să le deschidem…

Să nu uităm de teme…

Având lecții după-amiaza, mi s-ar părea corect să avem termenul de predare până când începem ora, nu la miezul nopții înainte de ziua cu materia respectivă. Adică să le fac pe toate de la 7 seara la 12 noaptea pentru orele de a doua zi după-amiază!

De asemenea, dacă întârziem puțin cu tema sau uităm să o urcăm, poate ar trebui ca profesorii să ne înțeleagă… nu spun că sunt de acord să trimiți o temă după două săptămâni, dar nici dacă întârzii 5 minute să ți se spună că, gata, nu ai tema făcută. În majoritatea cazurilor, unele teme se trimit mai încet din cauza internetului. Și, ca exemplu, pentru un minut să o consideri „nefăcută“? Mi se pare cam mult…

Înainte de a continua, iată care sunt pașii pe care-i fac pentru a posta o temă. Cum nu pot să-mi instalez aplicația pe care lucrăm pe telefon (Teams, pe motiv că telefonul e o rablă veche), metoda mea de a urca temele este foarte oltenească. Trebuie să-i trimit mamei pozele pe WhatsApp, să deschid pe calculator WhatsAppWeb (tocmai ce am făcut un grup din care am scos-o pe mama, am rămas doar eu și mi le trimit singură), să descarc pozele pe hard, să deschid aplicația de pe calculator, să atașez tema, și să dau Turn in! Ce viață simplă, nu? Nu mai spun că în primele săptămâni de școală eu uitasem să dau Turn in  și mă miram că nu apăream pe lista profesorilor cu tema făcută. Dar am făcut pe detectivul împreună cu Ș., în final găsind problema…

Un alt aspect care trebuie menționat este că anumiți profesori se trezesc și ei frumos să-ți dea assignment-ul la ceva timp după ce ai avut oră cu ei. De exemplu, să zicem că marți ai materia x, iar ție ți se spune ce temă ai de-abia sâmbătă seara. Nu știu de voi, dar eu încerc să-mi las week-endul pentru somn și relaxare. 

Nu-mi merge camera/ microfonul/ mi-a picat netul/ nu mi se deschide calculatorul…

Nu avem laptopuri perfomante de la Apple, se întâmplă accidente. Aveam engleză și calculatorul meu s-a gândit că este timpul să-și dea un restart. Repede am sunat-o pe M să-i explic ce mi s-a întâmplat, mi-a zis să mă calmez că o rezolvă ea. Am sunat-o pe telefon și până am reușit să intru la oră, am ascultat lecția. Ea i-a explicat profesorului pățania, așa că nu am avut probleme… Dar nu toți profesorii sunt așa!

La materia y intră o colegă cu fix 3 minute mai târziu, cerându-și scuze, spunând că pc-ului i-a luat mai mult de 10 minute să se deschidă. Normal că tot ea e vinovată: de ce nu și-a dat seama să-l deschidă mai devreme? Doar ai întârziat 15 minute, ce păzeai? De parcă pe noi ne-a învățat cineva să rezolvăm problemele tehnice…

Se pare că există două extreme: profesorii care ne tratează ca și cum noi suntem de vină pentru pandemie și profesorii care încearcă să ne ridice moralul. 

Calendar Advent 2020

2020: Calendar de Advent „online“

Andrei H., Bucureşti , clasa a IIa

Indiferent de cum mi-am imaginat eu anul trecut că îmi voi petrece Crăciunul acesta, viața a bătut filmul în mare stil. Dar… tot număr zilele până la Crăciun. Copiii mei sunt mari, nu mai sunt atât de preocupați de zilele care trec (prea încet), însă eu îmi aduc aminte cu plăcere de toate „Adventurile“ trecute. Primele lor calendare, home-made, prima serie de Năzdrăvani de pe site, cu care am încercat tot ce-mi trecea prin cap la capitolul art&craft.

Și, de ce nu, de seria mea trecută, de care îmi e tare, tare dor, căci nu i-am văzut din martie. Mi-e dor de îmbrățișările lor. Cu ei am avut cele mai surprinzătoare „zile de Advent“ (sunt optimistă și spun de până acum).

Dar, dacă anul trecut, cu clasa pregătitoare, numai la Advent nu mi-a stat capul, anul acesta, online, nu puteam să ratez ocazia. M-am gândit așadar cum să fac să fie altfel… Ideea aștepta să fie descoperită, căci era în fața mea. Am creat pe Classroom un curs special, intitulat chiar „Calendar de Advent“ și i-am invitat să adere la o provocare mai școlărească. Din experiență știu că nu e ușor să ții ritmul, atunci când vrei să le pregătești pe toate 24. Îmi amintesc anul în care am făcut cu Iris calendarul pe blog, idei creative pentru Crăciun și, deși la final eram extrem de satisfăcute că ne-a ieșit, ne-am dat seama că era Ajunul Crăciunului și noi nu simțisem cum trece luna. Așadar, știu că nu va fi ușor să pregătesc în fiecare zi câte ceva, dar dacă piticii mei vor citi ceva în plus și se vor distra olecuță, cred că va merita.

Prima zi este una relaxată, organizatorică. Le-am pregătit mape cu materiale pentru luna care urmează – inclusiv fișele necesare, și le-am pus chiar deasupra un calendar de Advent de colorat. Am ales unul de pe net, oferta e generoasă, am editat poza și i-am pus titlul în limba română și le-am printat-o. Va trebui ca în fiecare zi să coloreze câte o casetă și să-și amintească să rezolve și provocarea de pe Classroom.

Calendar Advent 2020

Ce le pregătesc? Nu am o planificare integrală în acest moment, am pregătit doar 4 zile, însă nu va fi doar joc și joacă. Îmi doresc în primul rând să fie ceva de citit, măcar câteva rânduri de fiecare dată. Au nevoie de acest exercițiu. Apoi vom vedea, poate și puțină matematică. Inspirație am din pachetul de fișe de la Editura Edu, atașat caietelor de clasa întâi, voi folosi cât pot Google Forms (inserez imaginea și le cer, de exemplu, să scrie la răspuns ce obiecte care încep, conțin sau se termină cu sunetul învățat descoperă), Desene Google, poate și alte aplicații de pe net dacă se pretează. Nu mai pun la socoteală mici proiecte de realizat cu cele două mânuțe din dotare, care nu puteau lipsi.

Pentru mine personal, mi-am ales ceva mai simplu – un calendar pe Instagram, cu hastag #AdventulNăzdrăvanilor/, în care mi-am propus să adaug, pe rând, cărțile cu tematică de Crăciun pe care le am la atelier. Mi-am dat seama abia când am început să le scot că îmi făceam griji degeaba că nu am destule, ba chiar trebuie să și aleg pe care să le pun. Poate nu pare cine știe ce, dar în pandemie, când evit cât pot orice tip de expunere, Atelierul rămâne punctul meu de refugiu, colțul meu de normalitate. Anul trecut pe vremea asta munceam mult la el și planurile de inaugurare odată cu primăvara s-au risipit ca un vis frumos. Așa că, doar din poze, număr din colțul meu de lectură zilele care trec până vă voi spune „Crăciun fericit!“

cuvinte modelate

Recapitularea și abordarea integrată la clasele mici

Abordarea integrată este în școala românească – primară cel puțin – o provocare cotidiană. De ce? Pentru că în „acte“ scrie că trebuie să abordezi conținuturile integrat. Și, dacă scrie, așa trebuie făcut, nu? Ei bine, da, te străduiești să legi între ele conținuturile, dacă se poate, bineînțeles. Uneori merge, parcă s-au născut împreună, au toate o logică, curg frumos una din alta. La clasa pregătitoare îmi era tare ușor, legam tema săptămânii de cea de la științe și conținuturile de la comunicare, dar și pe cele de la arte. Chiar și la matematică era destul de accesibil, trebuia doar să găsesc ilustrațiile potrivite.

Clasa întâi este însă mai chinuită, mai ales la disciplina „Matematică și explorarea mediului“. Îmi amintesc cursul de la master unde sfatul principal era să nu forțăm și să adunăm 50 de inimi cu 40 de ficați și 20 de plămâni doar pentru că avem adunarea numerelor până la 100. Dacă nu găsim ceva logic, mai bine o lăsăm baltă, adunăm numere și gata, discutăm separat de organe.

Însă uneori merge. Săptămâna aceasta este una de recapitulare la CLR după a doua duzină de litere de mână învățate. Copiilor le place să se joace cu plastilina și… am zis să îi provoc nițel. Prima oră am citit, apoi am așezat pentru prima dată în pagină un text întreg, cu titlu și alineat. Bineînțeles că unii au scris mai repede decât alții și aveau nevoie de o „ocupație“ până la finalul orei, așa că i-am lăsat să scrie întâi plante/flori, apoi viețuitoare, și când au epuizat, obiecte, cu literele învățate de noi. Cum chat-ul de la Meet e zona de maximă atracție, aveau voie să scrie și acolo cuvintele descoperite. Așa era și o mică competiție cine găsește ceva nou, dar și o variantă de ajutor pentru cei în pană de idei. Era de fapt ancora pentru ora următoare de abilități, unde le-am spus să își pregătească plastilina.

Când s-a încheiat ora, toată lumea terminase textul și scrisese câteva cuvinte. Am închis chat-ul și am dat pauza de ecran, cele 10 minute în care facem altceva, cu microfonul și camera închise.

Am revenit la arte… Întâi de toate, le-am atras atenția să aibă grijă cu plastilina, să nu ajungă pe jos în mochetă sau covor, căci mamele nu vor fi deloc încântate. M-a amuzat unul dintre copii care a deschis microfonul să-mi spună că a lui cu siguranță nu, nici nu știți cum face! Ba am așa o mică idee, dar sper că nu a fost cazul. Apoi le-am arătat modelele mele și le-am explicat că pot alege să creeze orice azi, cu condiția să îi scrie numele dedesubt, cu litere de mână. Voiam să învățăm să facem șerpișori cât mai subțiri și am avut câteva cazuri de refacere pentru că erau prea groși. Eee… povestea ar fi trebuit să fie cu scriere în fir continuu, ca să înțeleagă mai bine ce vreau de la ei când le cer să nu ridice stiloul de pe foaie, însă e cumplit de realizat online, pentru că nu îi văd efectiv când scriu. Îmi dau seama apoi când văd temele că literele sunt înădite, ori apar pete de cerneală când se gândește ținând stiloul pe foaie, dar e greu și pentru ei. Poate le vom rezolva în timp…

Ca model le-am arătat un melc și o lalea, însă ei au putut alege orice. Și unii au avut suficient spirit practic să găsească ceva ușor și de scris, și de modelat. Dar sunt foarte mândră de ei, în jumătate de oră erau deja gata și mi le-au putut arăta la cameră, iar apoi mi-au trimis pozele, să le văd „mai bine“.

cuvinte modelate

cuvinte modelate

Ca să închei, dacă e ceva ce îmi place la școala online e că ora nu se termină cu ne oprim, strângeți, totul în ghiozdan. El le are și după aceea pe masă, poate continua dacă e cazul și îmi trimite când totul e gata. Îmi place și că e mai multă liniște decât în clasă. Ei încă își dictează cu voce tare când scriu, dar cu microfoanele închise, toți se pot concentra. Îi văd că mișcă buzele, îmi dau seama ce fac.

Și parcă e mai multă ordine, ridică mâna și așteaptă să îi numesc, moment în care își deschid microfonul. Mi-am dat seama cu această ocazie că problemele pe care le aveam la clasă de vorbit neîntrebat nu sunt atât de spontane cum păreau, ci sunt foarte conștiente. Dacă știi că nu e rândul tău, vrei să adaugi ceva sau vrei să pari mai amuzant, deschizi fără permisiune microfonul și nu contează cine vorbește, tu îți spui replica peste el. Am speranțe însă ca acest exercițiu de așteptare a rândului la cuvânt să fie, pe termen lung, unul util.

two women studying together

Învățarea prin colaborare la școala online

Înainte să ne lovească în plin tăvălugul covid primăvara trecută, școala românească își propunea, pe ici, pe colo măcar să încurajeze la clasă învățarea prin colaborare, lucrul în grup sau constituirea de echipe. Nimic din toate acestea nu se mai pot face acum în condițiile în care impunem distanțarea fizică și elevii nu mai pot colabora nici măcar în pereche, dar este exclus să mai poți da măcar de la unul la altul un material. Așadar lucrul în grup a devenit ceva SF, un afiș făcut de o echipă – ceva ce nu vom vedea la clasă, fizic, prea curând. Din acest punct de vedere ne-am întors în urmă cu câteva sute de ani, fiecare își vede de ale lui.

Și totuși… copiii au nevoie de lucru în echipă. Încă mă gândesc cum să fac acest lucru la mine la clasă, online, cu cei mici. Nu pentru că n-ar fi capabili să dezbată și să se organizeze, ci pentru că abilitățile lor de a lucra cu mai multe ferestre pe diverse dispozitive sunt extrem de limitate, iar diferențele la nivelul clasei – ca de la cer la pământ.

Am pus articolului un titlu cu multe cuvinte grele. Primul este „învățare“ și, ca să înveți, în primul rând trebuie să vrei să o faci. Mult, puțin, trebuie să vină de la tine. Nimic nu merge dacă motivația intrinsecă nu există. Apoi, trebuie să poftești învățare. Nu doar să vrei, ci să ai acea curiozitate mobilizatoare care să te facă dependent de învățare, să vrei mereu și mereu mai mult. Învățarea și reușita sunt ca un drog, trebuie să îi guști adevărata savoare și să muncești să o ai. Satisfacția aceasta nu se obține ușor și mulți copii dau înapoi când văd că e nevoie de multă muncă, din simplul motiv că ei au fost învățați să bată din palme și să li se ofere totul pe tavă. Aceștia nu vor reuși, pentru că ei percep munca în învățare ca pe un imens disconfort și atunci refuză.

Școala online a cernut imediat copiii și s-au detașat cei care chiar își doresc să învețe, devenind chiar autodidacți acolo unde profesorii lor nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Dar și acolo unde se caută acea satisfacție a reușitei, copiii știu foarte bine ce au de făcut.

Am avut mari emoții cu începutul clasei a noua și mi-am spus deseori că în viață ai nevoie, pe lângă muncă, și de noroc. Iris ține legătura cu mulți dintre foștii colegi risipiți acum prin toată capitala și modul în care „se face școală online“ este extrem de diferit. Unii fac, alții nu… Însă la noi la școală se muncește. Pe lângă orele ținute după program (senzația mea e că doar  accidental sunt unele care nu se fac, dar n-am ținut evidența), chiar dacă nu au socializat fizic așa cum își doreau, clasa a devenit mult mai unită de când s-a  renunțat la hibrid. Online e mult mai bine pentru ei, dacă nu poate fi complet fizic și și-au făcut grup de studiu după ore. A început încet, cu un trio, apoi s-a extins. Copiii sunt conștienți că nu vor primi feedback 100% pentru teme de la profesor și atunci lucrează împreună. Nu iau temele unii de la alții, ci lucrează independent, apoi compară rezultatele.

Am aflat de încercările lor când a venit să îmi ia tableta grafică. Prima dată mi-a spus că sunt profesori care „îi scot la tablă“ și pot ieși copiii care pot și să scrie. Apoi au început ei între ei să lucreze împreună ca să le dea de cap problemelor mai dificile. Așa am aflat cum se scărpinau oltenește scriind fiecare într-un document pe care apoi îl făceau poștă de la unul la altul. A realizat că ar avea nevoie de un fel de document partajat cu tot grupul, în care să scrie și să vadă toți în timp real, dar la matematică e nevoie de caractere speciale. I-am arătat cum funcționează Jamboard, cum se pot conecta toți și scrie cu tabletele și am văzut-o cum se luminează la față. Asta ne trebuie! Cum ai făcut exercițiul, ori cât ți-a dat, capătă acum noi sensuri. Stau pe conferință toți cu aceeași tablă și își bat capul cu câte o problemă. Au doar 15 ani, știau ce au nevoie, dar mai au nevoie și de ajutor, să afle cum. La ce îi folosește să învețe că o unitate de ram are 1024 biți… și de aceea nu are 10 la TIC, când nevoile lor acum sunt cu totul altele?!

Am avut emoții privind integrarea în colectiv, dar o văd fericită, are cu cine vorbi despre cărți, despre filme și muzică, și-a găsit un grup în care toți trag și vor mai mult.

Ce mai învăț când fac școala online

Dulce pandemie! De când ai început, multe necazuri ne-ai făcut… 

Plictisită de atâta stat în casă, m-am decis să mă detașez de orice înseamnă școală. Am deschis Instagram-ul și în timp ce mă uitam la stările prietenilor, accidental am dat peste un anunț pentru o întâlnire internațională pe zoom despre poluare și nu-știu-ce proiect… De ce nu, până la urmă oricum n-am nimic de făcut. 

Am intrat printre primii și încet s-a depășit suta de participanți. Coordonatorul ne-a cerut să scriem în chat care de unde venim, întrebările, nelămuririle, pentru a evita problemele cu microfoanele. Erau de prin Sri Lanka, Coasta de Fildeș și multe altele. Din România eram doar eu și o prietenă căreia i-am povestit despre întâlnire. Am vorbit puțin despre poluare și mai mult despre o platformă făcută pentru tinerii peste 15 ani care se plictisesc acasă (perfect pentru mine!). Am accesat Cartedo.com  și cu ajutorul ei am descoperit unele lucruri destul de interesante pe care m-am decis să vi le împărtășesc și vouă, alături de opinia mea personală. Mai multe asociații au creat această platformă, printre care și unele de care cu siguranță ați mai auzit: UNESCO, UNEnvironment, Clean Seas. De asemenea, Cartedo organizează diverse proiecte. În primul proiect propus trebuia să răspunzi la câteva întrebări și să vii cu idei despre cum să reduci consumul inutil de plastic. Toate acestea în engleză sau în franceză, la alegere. La final primești și un certificat de participare. Cei care se ocupă de proiect îți oferă și un fel de profil psihologic (care m-a amuzat teribil, incredibil câte au putut afla despre mine doar pentru că le-am răspuns la niște întrebări), poți să citești și ideile celorlalți, să comentezi și totul este anonim. După mine este o idee foarte bună care ar atrage mulți tineri, dacă la școală am mai afla și despre alte lucruri interesante, nu doar materiile din fiecare zi.

Pentru că am vrut să ajut un pic la răspândirea ideii, am făcut trei afișe pe subiectele din proiect. Le-am adăugat pe rețelele de socializare, dar lumea nu a fost impresionată, am mai multe inimioare la pozele cu animalele mele decât la acestea despre ecologie.

Prima dată când am lucrat în Canva, încă un lucru pe care l-am învățat nou.

Dacă continuăm să ne „rănim“ planeta în asemenea hal încât să riposteze, o să ajungem din rău în mai rău. Oamenii de știință spun că în vreo 20 de ani vom purta oricum măști, căci nu vom mai putea respira. Știu că nu vă place să purtați mască. Vă place să respirați cum trebuie și să vă vedeți prietenii zâmbind. Viitorul s-ar putea să nu fie acesta. 

Care-i problema?

La noi în tara, ⅗ dintre femei au o boală endocrină, una dintre cauze fiind o substanță eliminată de plastic. Rata încet-încet crește… Am ajuns ca, la fiecare minut, în ocean să ajungă aproximativ un coș plin de gunoi, iar în vreo 30 de ani (dacă o ținem tot așa) o să se ajungă la două. Poate nu sunteți iubitori de animale și nu vă interesează faptul că peste 90% din păsările planetei mor din cauza plasticului, cel puțin 1 milion de broaște țestoase mor din același motiv, iar aceasta are loc anual și numărul victimelor tot crește. Dar chiar dacă nu iubiți animalele, faptul că ele digeră plastic (iar apoi mor, normal) ne afectează destul de mult, deoarece noi suntem în vârful lanțului trofic: dacă se strică ceva pe parcurs, NOI suntem cei care plătim prețul final. Ironia este că tot noi dereglăm….

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land. Laysan Albatrosses’ Plastic Problem Credit: Chris Jordan Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Știu, știu, tu deja o faci…

Deja reciclezi, nu arunci gunoi pe jos, reduci consumul materialelor poluante. Cu părere de rău te anunț că nu este de ajuns. Dacă într-o clasă, doar un elev își face temele, cum va ajunge acea clasă? Logica este aceeași și aici. Schimbarea nu trebuie doar să înceapă cu tine, trebuie să și continue. 

Ce mai poți face? 

Știți acei „fraieri“ care strâng gunoaie sau plantează copaci? Ei bine, eu am fost și încă sunt printre cei care încearcă să facă o schimbare. Avem o mică, micuță găurică în stratul de ozon, care a ajuns „doar“ la 23 milioane de kilometri pătrați, iar pentru cei care stau mai prost la matematică, acest lucru înseamnă de două ori cât suprafața SUA. Să mai așteptăm până își mărește suprafața sau am putea să începem să facem ceva?

Interesting fact: în SUA se consumă pe zi 500 de milioane de paie de plastic, asta înseamnă aproximativ 120 și ceva de autobuze pline cu paie. Nu știu care e situația în România, dar oprește-te din a mai folosi paie, sau dacă chiar simți nevoia, încearcă să nu mai folosești paie de unică folosință. Vrei să știi ce de ce este periculos un pai aruncat? Uite, biata țestoasă…

Pungile de plastic

Se produc pe secundă circa 160.000 de pungi, iar anual consumăm cam 700 de pungi de persoană. Împreună reușim să depășim 5 trilioane! Cât de des folosești pungi de plastic? Cât de des răspunzi afirmativ când casiera te întreabă „doriți punga”? Oprește-te, convinge-i și pe alții să o facă. Ține minte: 10 minute cât faci tu de la Mega până acasă înseamnă cam 1000 de ani de poluare!!!

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Ajung la ultimul oprește-te pe care o să-l menționez acum. 500 de miliarde de (tobele, vă rog!) pahare de plastic folosite în fiecare an! 8 milioane de tone de pahare (cel puțin) ajung în adâncuri în fiecare an! Încearcă să folosești o cană, doar nu o să mori spălând-o, ba din contră, te vei simți mai bine!

Normal, poluarea se datorează și fabricilor, mașinilor, dar să începem cu pași mici: schimbă-ți comportamentul de fiecare zi!

Descubren microorganismos que podrían devorar el plástico que flota en los océanos

Noel Guevara/ GreenPeace

tablou plastilina sticla

Tablou din plastilină pe „sticlă“

Toamna apare în cele mai variate culori, iar la școală, în cadrul proiectelor, în cele mai variate forme. Așadar, pentru că tot îmi rezervasem o zi pentru plastilină, mi-am chinuit un pic neuronul să mă gândesc ce am mai putea face cu ea. Fructe și legume modelasem, de litere nu cred că mai au chef, și nu mai știu cum mi-a venit ideea unui tablou… Dacă nu era așa, de ultim moment – era deja duminică, mergeau niște rame mici foto, cu plexiglas, pe care să ne jucăm… însă cine să alerge după ele în mai puțin de 24 de ore? Anunțasem plastilina și uneltele de câteva zile, dacă nu mi-a trecut atunci prin cap să spun, cu o zi înainte nu mai puteam să anunț părinții.

Am început să scotocesc prin casă… trebuie să am eu plexiglas pe undeva, să tai. Nu aveam. Dar nu știu cum m-am împiedicat de ultimele folii de plastifiat rămase de când am securizat toate literele alfabetului să le prind pe perete. Nu știu cât de sus a sărit Arhimede când a strigat evrika, dar eu țopăiam prin casă. Le-am plastifiat repede – doar de-asta mi-am cumpărat aparatul, să-l am în orice moment, apoi le-am tăiat cu ghilotina în patru și le-am rotunjit colțurile cu un dispozitiv special, să nu se zgârie copiii. Mergeau și mai mari, dar nu mai aveam atâtea folii și nici ei atâta plastilină cât să le acopere. Pentru unii u fost o provocare în acest sens (al cantității necesare) și la dimensiunea unei cărți poștale.

Le-am povestit pentru început despre pictura pe sticlă și modul în care începem să adăugăm detaliile. Lucrasem deja un colaj la care a fost nevoie să ținem cont că ce e în „spate“ se lipește primul, ce e „în față“ – ultimul. Acum, cu plastilină, urma să procedăm în sens invers. Ce urma să se vadă în prim-plan, era adăugat primul, apoi celelalte. Copacul, păsările din fața norului au avut rolul principal. Tabloul meu a fost dus terminat la școală, nu am mai avut folii și pentru demonstrație, însă am fotografiat acasă etapele de lucru și le-am pus pe proiector. S-au putut uita la ele toată ora. Primele trei erau fotografiate „din spate“, unde puteam adăuga plastilina, al patrulea – din față, când l-am întors.

tablou plastilina sticla

Au înțeles destul de repede tehnica. Probleme au fost cu cantitatea de plastilină adăugată și modul în care, apăsată, începea să nu mai respecte dorința autorului.

Ultima condiție de finalizare a tabloului era de acoperire integrală cu plastilină pentru fundal, moment care a stârnit ceva panică, căci nu mai era destul albastru. Oricum le-am spus că nu „reciclăm“ plastilina de la acest proiect, vor trebui să își refacă provizia când mai merg la cumpărături, căci nu se știe când mai avem activități cu plastilină.

Mai jos sunt câteva dintre proiectele care au ajuns până în ultima etapă. Pentru că nu toți copiii apucă să termine în clasă, am cerut și ajutorul părinților, să urce pe Classroom o poză cu creația finală. Însă chiar și așa, cu extra-timp, nu toți au „umplut“ tot cadrul.

Mi-aș fi dorit să pot avea acces la portofoliul elevului – toate temele se presupune că ajung acolo – și să îl pot „răsfoi“ atunci când acord calificativul. Însă noile măsuri de prevenție exclud cu totul această variantă, așa că construiesc, încet, cu părinții, un portofoliu online. În catalogul de pe Classroom am notate temele – multe fără notă, consider doar proiectul „realizat“, altele – cu punctaj. Folosesc o scală de la 1 la 4 pentru cele patru calificative pe care le pot acorda, așa că, după o serie de teme, îmi este de mare ajutor această evidență pentru a lua o decizie în privința evaluării. Bineînțeles, și la clasă îmi notam orientativ cine a lucrat ok, cine nu sau deloc, și reevaluam situația când primeam poza.

Nu știu cum va fi acest an școlar până la urmă, dar evaluarea cred că va fi piatra de încercare între ceea ce este real în puterile copilului și ceea ce învață, bine îndrumat de unii părinți, să trișeze.

tablou plastilina sticla

Colaj tangram cu frunze uscate

Ora de arte la școala online – colaj tangram cu frunze uscate

Săptămâna aceasta cred că a fost prima dată când am stat în regim sincron cu copiii la ora de arte. Anul trecut, la clasa pregătitoare, preferam să scriu detaliat toate explicațiile și să îi las să lucreze sub coordonarea părinților fără să stea lipiți de ecranul calculatorului, atunci când aveau timp și materiale. Însă… îmi asumam să cred pe cuvânt că ceea ce primesc eu ca feedback într-o fotografie este și ceea ce copilul a lucrat singur.

Acum, la noua școală online, se pare că e mai important să rezolvăm „prezența“ cantitativ și să stăm lipiți de ecran și noi, și copiii, să merităm salariul. Aș fi mutat asincron mai multe activități ca să pot să organizez activitatea pe grupe, însă… nu, trebuie să stăm pe ceas. Și acest „ceas“ este relativ, căci niște genii au considerat că lecția se poate condensa cu o baghetă magică și să încapă în 30 de minute. Chiar și online, nu poți galopa printre etape, ca să nu mai pun la socoteală timpii morți în care aștepți să deschidă fiecare microfonul și să răspundă… Așadar anul acesta nu pot decât să mă bucur că orele profesorilor sunt, cu o excepție, ultimele în orarul clasei mele și mă pot organiza cât de bine pot. Mi-am spus că mai important decât să-mi fac „ora“ este să-mi desfășor lecția cum se cuvine.

Revin la ora de arte. Când o organizezi la școală, îți iei de cele mai multe ori măsuri de prevedere, nu te bazezi pe nimeni prea tare. Teoretic ar trebui ca fiecare să vină cu ce trebuie pentru proiect, dacă lista e dată cu ceva timp înainte. Iar toamna e cel mai greu, dacă ceri cumva să fie adunate ceva materiale din natură. Nu mi s-a întâmplat niciodată, în atâția ani de zile, să am 100% materialele cerute. Mereu a fost cel puțin un copil, dacă nu mai mulți, care să „uite“. Cum la matematică abia am încheiat capitolul de geometrie, am zis să profit și să mai sistematizăm un pic. Am dat cu o săptămână înainte mesaj părinților că vom avea nevoie de frunze și i-am rugat să le adune încă de atunci și să le pună la presat între file de ziar – a-tot-prezentele pliantele publicitare de la intrarea în bloc. Era nevoie să stea drepte și să se usuce cât de cât până vineri. Era minunat dacă găseau și mai multe culori de frunze.

Nu am dat niciun indiciu despre ceea ce am de gând să propun. Deja tot „suspansul“ despre ce facem la școală nu mai există la ora de română, unde se uită înainte ce literă urmează să învățăm, așa că măcar acolo unde se mai poate, mai păstrez nițică curiozitate. Totuși, intrarea în scenariu roșu a schimbat planurile, așa că am adăugat încă de seara tema pe clasa online:

Pentru mâine la arte vor avea pregătite:
– frunzele pe care v-am rugat să le presați de weekendul trecut;
– lipici, de preferat o formă lichidă (aracet, lipici lichid, cel solid doar dacă nu e altă variantă);
– o coală albă de hârtie;
– jocul de tangram;
– foarfecă;
– o ceșcuță cu gura nu prea mare, să desenezi cercuri cu ajutorul ei;
– o cariocă neagră mai subțire, dacă nu – markerul negru.

În naivitatea mea m-am gândit că, dacă veneau la școală, le-ar fi pus frumușel de seara în ghiozdan. În acest caz, pe birou. Dar… în pauza de dinainte de oră, când am pus pe ecran lista cu necesarul, pentru mulți era o noutate. Exceptând frunzele. A început o goană nebună prin casă, împreună cu părinții, să le adune. Sau copilul buchisea lista din fața ecranului și striga, precum iedul lui Octav Pancu-Iași, „mama, vreau și…“. Am crezut că strategia listei date de cu seara va fi de folos. Sunt în căutarea altei idei… mai bune și cu efect mai sigur.

Proiectul pe care îl aveam în minte are ceva vechime, l-am realizat mai demult pe site cu copiii și știam că pot ieși lucruri grozave. Le-am arătat colajele mele model și apoi le-am lăsat pe ecran, toată ora, câteva montaje amuzante realizate cu piesele de tangram. Acolo unde jocul de tangram nu a mai fost de găsit, au combinat singuri alte forme geometrice.  Am explicat cum lucrăm, mai ales că, în funcție de tipul de lipici (lichid sau solid) se schimba procedura. Primul îl puneam pe frunză, al doilea întâi pe hârtie, ca să nu rupem frunza. Tirul de întrebări nu a fost prea lung. Ce facem cu ceșcuța? – Dacă termini și peisajul tău are nevoie de completări, o folosești să decupezi un disc. Putem desena și cu creionul? – Nu, se rupe frunza, conturăm cu carioca, căci e mai moale.

Dar cea mai tare întrebare a venit la final: Dacă am uitat să adun frunze, eu ce fac? A fost momentul în care speranțele mele că am făcut ce trebuie pentru a pregăti activitatea s-au risipit. Odinioară, la școală, pentru aiuriți iresponsabili rezolvai cerând câte-o frunză de la unul sau de la altul care au strâns mai multe. Anul acesta, cu noile reguli, nu mai ai voie să faci schimb de obiecte. Dar când sunt acasă? N-am avut nicio idee. Ce să-i spun?! Să plece repede să ia trei frunze din fața casei?! Dacă era singur acasă?! Să mă întreb dacă în cele 15 minute aproape în care „ne-am pregătit“ aveai timp să iei ceva pe tine și să alergi repede, părinte, în curte? Chiar nu știu.

Am trecut la lucru. În fața camerei, cu microfoanele oprite, am pus muzică pe fundal și mă uitam la ei cum lucrează. Îmi mai dădeam seama după expresia lor că e o problemă, mai opream sunetul și vorbeam. La fel cum vedeam foarte bine unde copilul nu lucra singur, deși am insistat să nu fie ajutat. Nu era nimic nou, nimic dificil, să desenezi conturul unei piese, să decupezi și să lipești. Am spus o dată, m-am asigurat și că a auzit și cine trebuie și am privit aproape jumătate de oră cum nu contează că toată clasa vede cum încalci o regulă. La finalul orei i-am rugat pe fiecare să ridice tabloul să văd și eu ce a lucrat și în linii mari s-au descurcat onorabil. Am întâmpinat și proteste, că „nu e gata“, mai vrea să coloreze și să mai pună ceva, așa că am notat provizoriu lucrările și le-am dat voie să continue după-amiază, urmând să urce poza pe platforma online să văd finalul. Pentru unii migală, pentru alții grabă, dar au lucrat.

Colaj tangram cu frunze uscate

Nu știu dacă pățiți și voi, dar mi-au „dispărut“ doi copii. Nu mai răspundeau, deși fuseseră peste zi la activități, nu am văzut nimic din ce au lucrat, nu au trimis mai apoi nicio fotografie. Plus că mă așteptam ca și copilul care nu s-a pregătit pentru lecție să recupereze cumva activitatea în cursul după-amiezii și să urce o imagine. Ei bine, nu.

Așadar cu toate acestea nu am nici cea mai mică idee cum aș putea să responsabilizez clasa, cum să fac să fie clar că totuși nu ne jucăm de-a școala și că, în cele din urmă, evaluarea trebuie să fie corectă și să nu să-i mângâie pe fiecare pe căpșor și să le acorde un Fb ca să nu plângă. Banul muncit este mult mai apreciat. Dacă în evaluarea la arte contează foarte mult procesul și efortul depus de copil – iar acesta este zero – cum să fii obiectiv?! Ce calificativ să acorzi acolo unde se lucrează pe modelul „mama-mpunge și eu trag“?

Voi cum stați…?

Școala în sistem hibrid

Punct și de la capăt. Iar la școală

Ziua de miercuri a început cu dreptul. Intrăm în școală, ne dezinfectăm, ne schimbăm măștile, ni se ia temperatura (nimeni nu avea peste temperatura medie din fericire 🙂 ). După toate măsurile de prevenție, ne-am îndreptat spre clasa noastră, dar văd că cei din față se opresc. Ce s-a întâmplat? / Tocmai au ieșit niște copii din clasa noastră și nu au dezinfectat-o.

Noi ce să facem?! Ne-am decis să așteptăm. Din cauză că începusem să vorbim și să râdem, consiliera școlii a ieșit din cabinetul ei, să vadă ce se întâmplă. I-a explicat C. Când a aflat ce clasă suntem, a început să ne laude pentru cele mai mari medii la capacitate, că sigur suntem foarte-foarte deștepți… În final, apare diriginta noastră, ne-a scos pe ușa din spate a liceului cât timp au dezinfectat clasa (adică 5 minute?! cam dubios). De data asta am fost mult mai mulți cei care ne-am dezinfectat băncile…

Mult iubita oră de franceză!

Se sună de intrare și în clasă apare profesoara de germană care ne trimite la altă sală pentru franceză. Ieșim pe ușă, începem să vorbim și după ce am mers o bună parte din culoar, ne-am dat seama că nu știm unde mergem. Cel care era mai în față a zis să încercăm acolo unde am făcut data trecută, adică la laboratorul de biologie. Dar noi trebuia să ajungem la altă sală, despre care nimeni nu știa nimic, dar eram convinși că altcineva din grup știe… Până la urmă am aflat de la doamna îngrijitoare unde este clasa. Ne-a zis să coborâm scările (care scări dacă eram la parter?) și să facem dreapta. Vedem repede și scările care duc într-un fel la un subsol. Vin următoarele întrebări și afirmații: Școala are subsol? Unde-i clasa? Sigur trebuie să coborâm? Eu nu merg în pivniță! 

Ajungem pe un culoar mic, dar lung, și începem să ne învârtim ca titirezii uitându-ne la numerele claselor. În final o auzim pe profa de franceză: Je suis ici (Și am priceput ce-a zis!). Noi suntem cam 10 în grupa de franceză și în momentul în care am văzut clasa, era clar că nu încăpem toți cu distanțare. Profesoara a încercat să ne aranjeze, tu hai în ușă cu bancă, tu mai aproape, dar pur și simplu nu aveam loc. Soluția: să găsim altă clasă. În final tot în laboratorul de biologie am ajuns.

La următoarea oră, a trebuit din nou să ne conecteze colegul meu Ș, profa nu a putut veni la școală. Ne întreba mai mereu dacă cei din clasă aud…. Noi ca niște copii cuminți trebuia să răspundem în cor: daaaaaaa. Trece și ora. 

Următoarea. Unul din profii mei își mai scotea masca când vorbește, nu rămânea în spatele paravanului de la catedră și nu o făcea doar pentru un moment, iar dacă o purta, era doar pe gură. În prima săptămână de școală mi-era nu-știu-cum să-i zic, iar în a doua nu am putut deoarece eram acasă și era mai ales problema celor din clasă. Am vorbit cu diriga și ne-a încurajat să spunem, căci nu au ce să ne facă dacă le atragem atenția, astea sunt regulile.

Și profu intră în clasă. În pauză tocmai ce discutasem cu Ș. că de data aceasta îmi fac curaj și îi atrag atenția, pentru că nu este ok deloc. Vorbisem deja cu o parte din colegi de problema măștii, dar toți ne-am gândit că o să aibă pică pe cel care spune….  Însă cineva trebuia să-i spună. Dânsul scrie ceva pe tablă, eu eram blocată în transcriere, când începe Ș să-mi facă semne și mi-l arată pe profesor, care citea din carte fără mască. Ridic mâna și aștept, aștept… până când se oprește din vorbit și se îndreaptă spre mine… Fără mască!!! În timp ce-mi spunea că acum vine să vadă, mi-am îndreptat mâinile repede în semn de STOP și l-am rugat frumos să-și pună masca la loc. Mi-a răspuns că nu este nicio problemă (și-o pune), doar că nu prea se aude când vorbește cu mască. Vocea mea din cap îmi spunea: Hai să vedem. Mai mulți colegi s-au întors către mine și mi-au făcut semne de ok și aplauze mute când profu era cu spatele. 

După ce l-am rugat să-și pună masca, tremuram toată, chiar scriam tremurat, nu-mi venea să cred că i-am spus și că m-a ascultat! Mai târziu, m-a mâncat să ridic iar mâna ș să răspund la o întrebare (surprinzător – răspunsul era corect), așa că m-a scos următoarea pe mine la tablă. Sunt destul de sigură că mi-a reținut numele, el și toată clasă cred că m-au ținut minte de data asta. La tabla smart avem un singur pix, așa că mi-era mai mult frică să nu mi-l ia din mână (nu face parte din profesorii care se dezinfectează cum ajung în clasă) decât să greșesc. Celorlalți copii care au ieșit la tablă le-a dat de sortat 3-4 termeni, numai mie mi-a dat șapte… Nu cred că se aștepta să și știu, dar am știut. Mda, să fii și cu gura mare și prost nu prea merge… Sper din tot sufletul că nu o să-mi poarte pică, pentru că exceptând masca, este un prof super mișto.

Școala în sistem hibrid

Pauzele…  au fost mai interesante, ne-am ridicat din bănci, dar păstram distanța. C. a încercat să ne învețe un joc: Snap. Nu sunt sigură că l-am înțeles, deoarece nu ți se dau regulile, tu într-un fel trebuie să descifrezi un nume al unei celebrități după pocniturile degetelor celui care-l spune. Am jucat și fazan, am vorbit puțin și cu cei din online. Dar mai mult fiecare a vorbit cu colegul/colega cu care se înțelegea mai bine, în cazul meu M. Încercăm să ne cunoaștem mai bine și să ne distrăm, dar nu prea suntem obișnuiți cu jocuri fără contact.

După ore. Ca de obicei, am mers cu M. până la colțul străzii, iar pe drum ne-am întâlnit cu o altă colegă, C. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, mai toți intrăm în vorbă destul de ușor, sunt mult mai deschiși decât cei din gimnaziu. Am început să vorbim despre ce licee știa fiecare că s-au închis și împreună am ajuns la concluzia că liceul nostru ar putea să fie printre ultimele care rămâne „în viață“. De ce? Pentru că nu ne plimbăm dintr-o clasă în alta, nu ne vedem cu ceilalți de la celelalte clase, nu ieșim din clasă… De la alți prieteni știu că aproape toate liceele bune te lasă afară în pauze, ba chiar au bătut palma cu alții de la alte clase… unii au făcut și pinguinul într-o pauză… 

P.S: Tu ce jocuri captivante fără contact cunoști?

flori toamna

Flori de toamnă – colaj

Nu credeam să scriu vreodată așa ceva, dar am trecut cu bine de coșmarul primei ore de arte. De ce coșmar? Pentru că niciodată nu m-am gândit să am atâtea „proceduri“ la pregătire… Dezinfectarea mâinilor, pregătirea hârtiei, ștanțarea florilor, tipărirea modelelor, dacă mă mânca nasul, mă dezinfectam iar, așteaptă să se usuce mâinile, continuă… Scoate folii de plastic, pune în fiecare o vază, 5 flori mari, 5 flori mici și două funze… Mi s-a părut că nu se mai termină! Apoi, la școală, dezinfectează-te, scoate-le pe toate din pungă și așază-le pe bănci, înainte să vină copiii. Tot ritualul acesta e descurajant, mai ales când sunt multe elemente și mici de distribuit!  În mod normal, toate materialele ar fi stat pe catedră, ei s-ar fi autoservit cu ce aveau nevoie și rezultatele ar fi fost surprinzătoare. Dar acum… toată lumea are același număr de elemente. Însă… după cum vedeți, combinate diferit.

Proiectasem această temă de la sfârșitul verii, de când am fost iar în angro și m-am blocat la raftul cu perforatoare. Mi s-au lipit de degete modelele acestea două de – nici nu știu cum să le zic – altfel decât crizanteme. Îmi imaginasem atunci mai multe suprapuse, de nuanțe asemănătoare, răsucite și volumetrice… Doar că am simplificat și bine am făcut, unele nu au ajung întregi pe hârtie nici în această variantă simplă.

flori toamna

Tema nu avea de fapt prea mult de-a face cu florile de toamnă, ci cu faptul că vaza trebuia decorată cu liniile pe care le-am învățat noi în această săptămână la matematică: verticale, orizontale și oblice. Era și o probă de colorat și am constatat cu mare satisfacție că încep să controleze bine creioanele și să nu mai depășească conturul. M-am bucurat să văd că au avut propriile variante de colorat. Modelul meu (cel cu fundal verde) a fost fotografiat și pus pe proiector, dat fiind faptul că dimensiunea reală a acestor mici tablouri este cea a unei cărți poștale. Ar fi fost imposibil să o examineze toți.

Chiar și puse în folii de plastic, tot am avut emoții că nu ajung cu toate la ultima oră. Deși le explic în fiecare zi că ceea ce găsesc pe bancă rămâne neatins până nu le spun eu să ia un anume element… e greu. Ce dacă eu spun să nu umbli, să nu le scoți, mai ales?! Doar nu vorbesc pentru toată clasa, nu? Pentru unii trebuie să vorbești adresat, eventual de câteva ori, ca să priceapă.

Pozele inserate în articol le-am făcut mai mult orbește, întinzând telefonul deasupra băncii, fără să văd exact ce prindeam. Unele sunt și mișcate… Dar în condițiile date, e tot ce puteam face. Îmi lipsește turul galeriei de la finalul orelor de arte, așa că îl pregătesc eu acasă și îl vom admira ora viitoare. Mai avem de lucru la trecut numele artistului pe spate, pentru a rămâne anonime, dar ne străduim. Așa încep să își dea și ei seama cam cât de bine s-au descurcat și ce ar mai fi fost de făcut.

Lucrările ajung acasă, sper eu în portofoliul pe care trebuie să îl organizeze singuri și pe care să am și eu ocazia să îl văd măcar la primăvară!

flori toamna

teme litere

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi  colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util,  adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

teme litere

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?