Azi este o zi cu totul specială, căci sărbătoresc 13 ani de când am devenit pentru prima dată mamă. Am cumpărat lumânările… pentru el… El… cu 13 cm mai înalt ca mine, cu 3cm în plus la pantofi, cu o dragoste de viață ce stă să explodeze, și pe care sper să și-o trăiască din plin! La mulți ani, Andrei!
L-am întrebat ce înseamnă 13 ani… și răspunsul arată cât de (i)maturi sunt încă copiii la această vârstă. Căci, deși au impresia că știu tot, și ceilalți nu știu nimic, prima lui decizie majoră e să-și actualizeze contul de facebook, cu vârsta reală. Ceea ce – sincer – mă bucură și mă agită. Prima, că nu va avea acces la conținut nepotrivit, a doua… că sunt mulți nebuni care se uită la vârsta copiilor.
E momentul în care sper că tot ce-am „semănat” pe terenul siguranței pe internet va da roade. Nu discuți cu necunoscuți, nu pui poze din casă, nu spui unde te duci, cât stai, și, mai ales, nu postezi public. Sunt reguli pe care le respect și eu, și sper din tot sufletul că nu le-a adoptat doar pentru că eu l-am bătut la cap, ci a și înțeles de ce există aceste reguli… Am triat demult lista lui de „prieteni”, i-am scos pe cei necunoscuți, de pe la jocurile online, i-am explicat cum se folosesc setările de confidențialitate, și cum poți avea totuși parte de o experiență frumoasă cu prieteni reali, colegi de școală. Nu pot interzice aplicația. Doamna de matematică are un grup prin care comunică cu ei. Ei au propriile grupuri, căci e demodat să dai un telefon să întrebi tema, postezi pe grup.
Când s-a născut Andrei, aveam net pe dial-up, și intram după 10 seara, să nu mă ucidă factura. Știam înainte de conectare ce caut, salvam informația, mă deconectam și citeam. Tot când s-a născut Andrei am început și eu să învăț despre „www”, să scriu primele coduri. Este copilul care a crescut cu tehnologia, și acum, când ridic privirea să-i văd ochii, îmi dau seama că am net pe telefon și poate nu știm că peste câțiva ani o să ne teleportăm.
Totuși, la 13 ani e încă naiv, și nu poate estima corect pericolele. Când a apărut Pokemon Go a bocit cu lacrimi de crocodil să-i pun aplicația pe telefon (da, mi se pare normal să nu poată instala ce vrea el, când vrea el!). N-am cedat, pentru că așa sunt eu, când nu înțeleg ceva, întâi stau, observ, văd cu ce se mănâncă… Să fie clar, a vâna sau nu pokemoni este o alegere personală a adulților și fiecare face ce vrea. Dar a lăsa copilul să vâneze pokemoni este un risc pe care eu nu mi-l asum. Când iei o decizie „contra curentului”, adică împotriva lui, (că am eu ceva cu el, și vreau să fac lucrurile „contra”, doar am intrat în adolescență), mai ales când te bazezi pe instinct, și nu pe probe, te luminezi la față să vezi că ai decis corect, atunci când în sfârșit apare o dovadă care să-ți susțină alegerea. Ana a descoperit un video despre pericolul real pe care îl reprezintă aplicația, și cum lucrurile pot degenera, nesupravegheate… un experiement „pokemon” demonstrează, cât se poate de clar cu putință, incapacitatea de a controla desfășurarea acțiunii, odată ce ai lansat bila de prins pokemoni…
Și dacă tot credeți că nu este o mare descoperire de marketing, vedeți restaurantele/terasele care au puse momeli… pentru poke-clienți. Stai la o bere, prinzi un pokemon, mai iei o bere, că doar n-o să pleci, nu se știe ce vine… nu?
Dacă însă vreți să mergeți la plimbare cu copilul, și să vânați „ceva”, vă recomand să vânați comori. Nu diamante, și nu trebuie să spargeți vreo bancă… mi-a fost recomandată (încă nu am decis să cumpăr varianta pro) aplicația Geocaching. Eram la mare când am instalat-o, și încântarea copiilor a fost maximă, să se orienteze cu telefonul, aproape pe post de busolă, și să caute comori. Am scotocit prin bagaje, să vedem ce lucruri „mici” putem pune în cutie, ca să avem dreptul să luăm „ceva”. De ce recomand aplicația (și nu, nu e reclamă!): în primul rând pentru că faceți ceva împreună cu copilul. Vă orientați pe hartă, căutați indicii, scotociți după cutiuțe (unele sunt chiar mici, dar am avut și surpriza să găsim una imensă!)
Apoi, pentru că învățați să fiți corecți. Regula este ca atunci când găsești o comoară, ai dreptul să iei un singur obiect, și să pui altul în locul lui. Unul singur, indiferent câte îți plac. A fi corect și a nu trișa atunci când nu ești supravegheat de nimeni este o mare provocare, cel puțin pentru societatea noastră, și recunosc că încă sunt sceptică în privința succesului pe termen lung în România.
Însă este amuzant, de jucat în familie, ori cu gașca. Devine amuzant cine reușește primul să o găsească, folosind indiciile. Nu am ajuns încă la nivelul de descifrare a enigmelor, însă, căutând mai multe informații pentru a vă încuraja să încercați „altceva”, am găsit pe blogul asociației din România o activitate din Școala Altfel, superbă! (detalii aici) despre care trebuie să mai aflu detalii, căci acum vine toamna, și urmează ședințele cu părinții pentru propuneri de activități în această perioadă (mai ales că în anul școlar viitor săptămâna nu mai este fixă, perioada este aleasă de școală.)
Azi – atât. Trag aer în piept, și aștept provocările anului 13…