Șofer la 18 ani

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Șofer la 18 ani

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…

high angle photo of robot

Peripeții cu Betty

Pandemia aduce de toate: școală, chiar dacă ești răcit și de-abia te ridici din pat, deoarece este online, noi feluri de mâncare și un stingător în bucătărie, deoarece tu te plictisești, și un card pentru bursă. Fără el nu aș fi întâlnit-o pe Betty.

De unde a început și unde am ajuns…

După ce am făcut câteva felicitări de primăvară cu mama, știți voi, lucru obișnuit la noi în casă, ne-am hotărât să ieșim și să-mi deschid în sfârșit cont bancar pentru bursă, dat fiind că am aflat că sunt mari șanse să primim ceva (nu știu cât exact). În anii trecuți, am primit și fabuloasa sumă de 50 de lei pe semestru…

Ajungem la bancă. Voiau certificatul de naștere în original, normal că n-aveam așa ceva la noi, ne-am închipuit că, dacă am buletin, ajunge. Ne-am dus acasă și am hotărât să nu mai mergem acolo, oricum era cam departe, așa că am ajuns la o filială mai apropiată a Băncii Transilvania, unde eram obligată să îmi deschid contul.

Un cont doar al meu!

Oamenii sunt foarte drăguți, exceptând un caz pe care-l voi prezenta mai jos (și cei de la poștă, cu care am mai interacționat). După ce mami a dat toate documentele, domnișoara de acolo m-a întrebat dacă aș vrea să aibă și mama acces la card. „Adică?“- adică să poată utiliza ce am eu pe card. Am dat un răspuns ferm negativ. My precious, e doar al meu! Oricum dacă-și rătăcește (a se citi pune bine și nu îl găsește câteva luni) cardul pentru a n-a oară și trebuie să meargă la cumpărături, o să-l ia pe al meu, dar să nu se-nvețe, copiii ăștia…

Așa am ajuns să aștept să mi se „tipărească“ cardul. Este destul de util să ai acum un card, ca să nu mai atingă în pandemie și Tanti Mița și Tanti Nina restul pe care ți-l dă Tanti Georgica când cumperi pâine.

Ridicarea cardului

Nu a fost mare scofală, l-am luat, mi-a zis să-l activez, iar eu m-am dus acasă, căci aveam teme și eram pe cale să întârzii la ore, iar la bancă deja pierdusem vreo douăzeci de minute așteptând.

Hipermetropia mea…

Am primit pe telefon un mesaj cu codul de activare. Ca orice ființă umană aflată într-o grabă constantă, mi-am zis că-l deschid când o să am nevoie, adică cu bancomatul și cardul în față. Normal că nu mi-am închipuit că există o dată limită – am aflat mai târziu.

Eram la ora de română și telefonul suna în disperare. La numere necunoscute nu răspund de obicei, dar acum închid camera și spun Alo. Drăguțul care m-a sunat m-a luat cu domnișoara H., de mă pregăteam să-i spun că mama nu-i acasă, deoarece nu puteam să mai fiu atentă la ora de română. A spus că este de la bancă, m-a întrebat dacă am avut vreo problemă la activarea cardului – era să întreb ce activare. I-am zis doar că nu l-am activat pentru că nu am avut destul timp. Cu teste la franceză, engleză și informatică într-o singură săptămână, fix la activare mă gândeam, mai ales când nici bani nu sunt pe el.

A spus să-l activez a doua zi și, dacă am probleme, să întreb la bancă. Cum termin orele la 7 seara, trebuia să merg înainte de ore, unde de obicei îmi lăsam loc pentru învățat și un somn bun și odihnitor! Așa că i-am zis mamei să-l activeze. Normal, a uitat cardul meu acasă. (Zilele trecute, când mă îmbrăcasem să plec la bancă, am sunat-o să o întreb unde mi-e buletinul… ca să aflu că este tot la ea în geacă. Să o rog să-mi activeze cardul era deja next level.) Asta s-a întâmplat într-o zi de miercuri și până la urmă am ajuns la un bancomat vineri.

Introduc codul din mesaj în bancomat, prima oară l-am greșit, așa mi-e obiceiul. Am mai încercat o dată, se mișca la fel de încet de parcă era calculatorul bunicii… În final, mi-a afișat: Această operațiune nu se poate efectua. Citesc mesajul primit pe telefon din nou: bla-bla Bun venit! Lalala a se activa până la data de … adică răs-alaltăieri. Atât mi-a fost. Apoi au început mesajele pe grup că testul la engleză este de fapt un eseu pe care trebuie să-l facem noi, preferabil înainte de ore… Fuga acasă, am treabă!

Betty

high angle photo of robot

Photo by Alex Knight on Pexels.com

I-am povestit mamei cearta mea cu bancomatul, m-a întrebat de ce nu am intrat în bancă – n-am avut timp – dar hei, dacă aș fi intrat în bancă, cum o mai cunoșteam pe Betty? Bine, nu știu dacă „o“ cheamă Betty, dar după voce, așa cred…

Caut pe net un număr de telefon pentru Serviciul clienți și în 5 minute și apelez. Mă pregăteam cu un Bună ziua! Ce să-i zic? Că sunt zăpăcită și am ratat data din mesaj? Dar Betty nu avea nevoie de asemenea informații.

– Pentru informații despre card, apăsați tasta 1, pentru tranzacții și lalala, tasta doi…

Erau vreo trei taste care nu aveau ce voiam eu, după ceva timp ajunge și la …și alte probleme apăsați tasta 4. B-I-N-G-O!

BINGO, așa credeam. Dar nu era niciun BINGO, deoarece de la tasta patru m-a condus la alte taste, care nici ele nu aveau varianta mea. Betty tot îmi spunea că am selectat varianta greșită și mă implora să selectez din nou ca și cum viața ei ar fi depins de asta!

Cum Betty continua să mă roage să selectez ceva, am ales să-i închid în nas și să o apelez din nou. Am selectat altă variantă, care m-a condus la categoria detalii despre card. Betty m-a pus pe lista de așteptare.

Un moment cu Betty

Mi-am amintit o scenă din Friends sau Sex and the city, nu mai știu exact, când personajul a fost pus să aștepte ca să vorbeasă cu cineva de la bancă și a cărat telefonul peste tot, toată ziua, ca să-i răspundă cineva. Nu mai este la fel de comic și în realitate!

După primele 10 minute în care Betty mi-a mulțumit pentru răbdare într-un mod politicos de vreo șapte ori, m-am dus și am uns clătitele cu ciocolată. Am mâncat câteva, m-am întors, Betty încă-mi mulțumea pentru răbdare… mi-am spălat un măr, m-am întors, Betty încă-mi mulțumea pentru răbdare… am deschis Netflixul, m-am uitat la un episod, iar Betty încă-mi mulțumea pentru răbdare.

40 de minute mai târziu…

… aud o voce: Alo? Alo, mă auziți? Este cineva? Mai că am sărit ca arsă… O fi învățat Betty cuvinte noi? – Se pare că nu. Era o persoană fizică.

– Este cineva?
– Da-da, mă auziți?
– Da, cu ce pot să vă ajut?
– Nu am reușit să-mi activez cardul.
– Când a expirat?
– Mmm (îmi dădea cu virgulă rău)… păi nu a expirat.
– Am înțeles, dar pe ce dată a expirat?

Cam așa am ținut-o cu tanti Gena, ea credea că mi-a expirat eu eram 100% sigură că nu. O voiam pe Betty înapoi. În final, m-a rugat să-i spun CNP și numele, apoi a declarat: Dumneavastră aveți 15 ani. Îmi vinea să-i spun: No biiip Sherlock, dar am spus un simplu da.

Tanti Gena a declarat scurt că nu se poate discuta cu mine și că are nevoie de mama sau tata.

A doua zi, m-am dus în persoană la bancă și am rezolvat în două minute. Domnișoara de acolo mi-a trimis un alt cod prin SMS, am introdus cardul în bancomat și l-am activat. Deși a fost o adevărată P-L-Ă-C-E-R-E să stau la taclale cu Betty, aș prefera să nu aud de ea prea curând…

Atenție, virus periculos: generează citit în exces

Reading hunger… de curând m-am diagnosticat cu această boală, dat fiindcă în ultimele trei zile am terminat trei cărți și tocmai am început-o pe a patra. Ce simptome îți indică această maladie? Păi… ochii uscați de la citit, nu mai ai nevoie de netflix pentru a-ți umple timpul, ignori pe toată lumea, chiar dacă mămica ta strigă cinci minute după tine și de-abia când îți atinge umărul realizezi că pe tine te chema și, normal, o sete îngrozitoare după cuvinte scrise pe hârtie. 

Trebuie să citesc o carte pe zi. De ce oare? (acordă-ți un moment pentru a găsi răspunsul) Corect! Pentru că sunt nebună (nu la propriu, doar după cărți-sper).

Am trăit într-o minciună

Nu cred că sunt singura care credea că această vacanță minunată are trei săptămâni, fără cea cu Crăciunul. Când am aflat cât durează vacanța în realitate mi-a venit să urlu, căci aveam un mare plan diabolic: să fac teme, să citesc, să dansez etc. Îmi făcusem program să mă trezesc devreme, dimineața pentru teme, după amiaza cu citit/dans/netflix și seara cu prietenii (pe zoom ofc, că domnul covidel nu ne-a părăsit încă). Era un plan perfect pentru trei săptămâni, nu pentru două. Cărțile pe care vreau să le citesc sunt în număr mare, temele pe care trebuie (dar nu vreau) să le fac — și ele tot la fel. Planul meu a fost ruinat, așa că imediat după Crăciun m-am apucat de citit. Am terminat o carte destul de veche care întrece mai toate cărțile din zilele de azi (fără Pisici, normal, și exceptând încă vreo două serii, dar în rest le-ntrece). Mă refer la volumul al treilea din Saga lui Ender. Genială serie, exceptând că fratele meu drag îmi strică lectura cu spoilere de tipul: „Mda, păi vezi că sor-sa o să moară, așa că nu te mai obosi“ sau „ N-a omorât încă pe…“ și aș mai putea să mă vait în continuare, dar cred că e mai interesant să vorbesc despre lista de lectură.

Jocul lui Ender

Sigur ați auzit de această serie, dacă nu chiar ați citit-o (dacă ai citit-o, ești în grațiile mele!). O carte cu SF pur care are sens, nu cu un extraterestu care aterizează pe Pământ și distruge planeta. Ador cum autorul îmbină cunoștiințe din mai toate domeniile pe care le împărtășește prin Ender. 

Sunt profund dezamăgită că, de când a început școala, eu am reușit să termin doar volumul al doilea și să încep volumul al treilea. Apoi, în prima parte a vacanței, am ras ultimele 250 de pagini cât ai clipi (cât ai clipi noaptea, deoarece nu sunt Speedy Gonzalez la citit). Surprinzător, nu m-am enervat când am terminat-o, avea doar un final lăsat în doi peri, dar în rest era în regulă. Oricum cred că sunt vreo șapte volume, ceea ce înseamnă că mai am o călătorie lungă alături de Ender.

Maximum Ride

Dacă nu mă înșel, am mai scris odată despre această serie, pe vremea când credeam că este o trilogie… Viața era ok, perfectă, lăsată în suspans, toate personajele erau în regulă. Inclusiv tipul (Fang, dar nu cred că are sens să vă încarc memoria cu niște nume de care poate nu ați mai auzit) pe care-l adoram și uram în același timp ca personaj. Pe scurt, niște copii modificați genetic se chinuie să salveze lumea, you know, normal stuff. Chestia e că doi dintre acești copii încep să se simpatizeze puțin… puțin mai mult. Toate volumele aveau două variante: ori tipul își lua mare bătaie de la fată doarece încerca să o sărute, ori tipa era geloasă pe nu-știu-ce-roșcată cu care flitra, acest lucru până în volumul al cincilea, când autorul s-a decis să nu mă mai tortureze și să le pună neuronii în funcțiune. 

Revenind la ideea mea că este o trilogie: demult și demult când mergeam la bibotecă și împrumutam cărți, aceste trei volume din Maximum Ride mi-au sărit în ochi deoarece cu mult timp în urmă văzusem filmul (care e puțin pe lângă carte, btw). După aceea am descoperit că este o serie de nouă volume. Și ghiciți ce, ca orice altă serie bună, nu a fost tradusă integral în română (sau cel puțin nu am găsit-o așa).  Pe lângă că nu am găsit restul volumelor traduse, nici tipărite în engleză nu le-am găsit la noi în țară. Aveți idee cât pot costa cărțile în engleză? Sau transportul? Hai să zicem doar că mama are un motiv întemeiat să zică nu când îi propun să-mi comand nu-știu-ce bluză cu Nirvana. 

Până acum, în această vacanță, am citit volumele al cincilea și al șaselea, iar pe restul nu le am cumpărate și-i pot spune sincer oricărei fetițe de 8 ani care suferă din dragoste (încă n-am înțeles care-i faza cu dramele la această vârstă…) că nu, nu au cunoscut „adevărata durere sufletească”. Pentru a nu da un spoiler uriaș celor care citesc sau vor să citească această serie, o să zic doar că cei doi (Fang și personajul principal, în caz că vă interesează) au ajuns împreună, dar nu au rămas, deoarece el era idiot și nici soarta nu prea era de partea lor, bad luck.

Următoarea țintă: Pisicile războinice

Mi-am făcut o ordine, am lăsat Pisicile războinice după cele trei menționate mai sus, deoarece știam că nu o să mai pot să le las jos din mână o dată ce mă apuc de ele. Spun ele pentru că de Crăciun am primit și eu 4 volume! (!!!!!!),  dar nu puteam să mă concentrez foarte bine (atenție spoiler, dacă ești fan al seriei și nu ai citit până la volumul al optisprezecelea, sari un rând): pe cine sunt părinții celor trei pisoiași, care sunt personajele principale, în timp ce Ender se chinuia să salveze niște specii de extratereștri, copiii modificați genetic erau pe cale de a înfrunta sfârșitul lumii din cauza încălzirii globale și altele. Am citit ce aveam din aceste serii, și mai apoi (adică după două-trei zile) am început Pisicile. De la primele pagini mi-am dat seama că probabil o să fac noapte albă.

*După pagina 20 am dat în disperare mesaje lui Cris, o prietenă înnebunită după această serie (cred că mai rău decât mine) s-o întreb dacă nu vrea poză cu primele pagini, deoarece am aflat ceva de interes maxim (dat fiindcă nu și-a comandat cărțile încă).

Acestea fiind spuse, o să revin cu un feedback despre Pisici. Vă urez o vacanță plăcută!

Voi ce citiți vacanța aceasta?

Ce mai învăț când fac școala online

Dulce pandemie! De când ai început, multe necazuri ne-ai făcut… 

Plictisită de atâta stat în casă, m-am decis să mă detașez de orice înseamnă școală. Am deschis Instagram-ul și în timp ce mă uitam la stările prietenilor, accidental am dat peste un anunț pentru o întâlnire internațională pe zoom despre poluare și nu-știu-ce proiect… De ce nu, până la urmă oricum n-am nimic de făcut. 

Am intrat printre primii și încet s-a depășit suta de participanți. Coordonatorul ne-a cerut să scriem în chat care de unde venim, întrebările, nelămuririle, pentru a evita problemele cu microfoanele. Erau de prin Sri Lanka, Coasta de Fildeș și multe altele. Din România eram doar eu și o prietenă căreia i-am povestit despre întâlnire. Am vorbit puțin despre poluare și mai mult despre o platformă făcută pentru tinerii peste 15 ani care se plictisesc acasă (perfect pentru mine!). Am accesat Cartedo.com  și cu ajutorul ei am descoperit unele lucruri destul de interesante pe care m-am decis să vi le împărtășesc și vouă, alături de opinia mea personală. Mai multe asociații au creat această platformă, printre care și unele de care cu siguranță ați mai auzit: UNESCO, UNEnvironment, Clean Seas. De asemenea, Cartedo organizează diverse proiecte. În primul proiect propus trebuia să răspunzi la câteva întrebări și să vii cu idei despre cum să reduci consumul inutil de plastic. Toate acestea în engleză sau în franceză, la alegere. La final primești și un certificat de participare. Cei care se ocupă de proiect îți oferă și un fel de profil psihologic (care m-a amuzat teribil, incredibil câte au putut afla despre mine doar pentru că le-am răspuns la niște întrebări), poți să citești și ideile celorlalți, să comentezi și totul este anonim. După mine este o idee foarte bună care ar atrage mulți tineri, dacă la școală am mai afla și despre alte lucruri interesante, nu doar materiile din fiecare zi.

Pentru că am vrut să ajut un pic la răspândirea ideii, am făcut trei afișe pe subiectele din proiect. Le-am adăugat pe rețelele de socializare, dar lumea nu a fost impresionată, am mai multe inimioare la pozele cu animalele mele decât la acestea despre ecologie.

Prima dată când am lucrat în Canva, încă un lucru pe care l-am învățat nou.

Dacă continuăm să ne „rănim“ planeta în asemenea hal încât să riposteze, o să ajungem din rău în mai rău. Oamenii de știință spun că în vreo 20 de ani vom purta oricum măști, căci nu vom mai putea respira. Știu că nu vă place să purtați mască. Vă place să respirați cum trebuie și să vă vedeți prietenii zâmbind. Viitorul s-ar putea să nu fie acesta. 

Care-i problema?

La noi în tara, ⅗ dintre femei au o boală endocrină, una dintre cauze fiind o substanță eliminată de plastic. Rata încet-încet crește… Am ajuns ca, la fiecare minut, în ocean să ajungă aproximativ un coș plin de gunoi, iar în vreo 30 de ani (dacă o ținem tot așa) o să se ajungă la două. Poate nu sunteți iubitori de animale și nu vă interesează faptul că peste 90% din păsările planetei mor din cauza plasticului, cel puțin 1 milion de broaște țestoase mor din același motiv, iar aceasta are loc anual și numărul victimelor tot crește. Dar chiar dacă nu iubiți animalele, faptul că ele digeră plastic (iar apoi mor, normal) ne afectează destul de mult, deoarece noi suntem în vârful lanțului trofic: dacă se strică ceva pe parcurs, NOI suntem cei care plătim prețul final. Ironia este că tot noi dereglăm….

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land. Laysan Albatrosses’ Plastic Problem Credit: Chris Jordan Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Știu, știu, tu deja o faci…

Deja reciclezi, nu arunci gunoi pe jos, reduci consumul materialelor poluante. Cu părere de rău te anunț că nu este de ajuns. Dacă într-o clasă, doar un elev își face temele, cum va ajunge acea clasă? Logica este aceeași și aici. Schimbarea nu trebuie doar să înceapă cu tine, trebuie să și continue. 

Ce mai poți face? 

Știți acei „fraieri“ care strâng gunoaie sau plantează copaci? Ei bine, eu am fost și încă sunt printre cei care încearcă să facă o schimbare. Avem o mică, micuță găurică în stratul de ozon, care a ajuns „doar“ la 23 milioane de kilometri pătrați, iar pentru cei care stau mai prost la matematică, acest lucru înseamnă de două ori cât suprafața SUA. Să mai așteptăm până își mărește suprafața sau am putea să începem să facem ceva?

Interesting fact: în SUA se consumă pe zi 500 de milioane de paie de plastic, asta înseamnă aproximativ 120 și ceva de autobuze pline cu paie. Nu știu care e situația în România, dar oprește-te din a mai folosi paie, sau dacă chiar simți nevoia, încearcă să nu mai folosești paie de unică folosință. Vrei să știi ce de ce este periculos un pai aruncat? Uite, biata țestoasă…

Pungile de plastic

Se produc pe secundă circa 160.000 de pungi, iar anual consumăm cam 700 de pungi de persoană. Împreună reușim să depășim 5 trilioane! Cât de des folosești pungi de plastic? Cât de des răspunzi afirmativ când casiera te întreabă „doriți punga”? Oprește-te, convinge-i și pe alții să o facă. Ține minte: 10 minute cât faci tu de la Mega până acasă înseamnă cam 1000 de ani de poluare!!!

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Ajung la ultimul oprește-te pe care o să-l menționez acum. 500 de miliarde de (tobele, vă rog!) pahare de plastic folosite în fiecare an! 8 milioane de tone de pahare (cel puțin) ajung în adâncuri în fiecare an! Încearcă să folosești o cană, doar nu o să mori spălând-o, ba din contră, te vei simți mai bine!

Normal, poluarea se datorează și fabricilor, mașinilor, dar să începem cu pași mici: schimbă-ți comportamentul de fiecare zi!

Descubren microorganismos que podrían devorar el plástico que flota en los océanos

Noel Guevara/ GreenPeace

Școala în sistem hibrid

Punct și de la capăt. Iar la școală

Ziua de miercuri a început cu dreptul. Intrăm în școală, ne dezinfectăm, ne schimbăm măștile, ni se ia temperatura (nimeni nu avea peste temperatura medie din fericire 🙂 ). După toate măsurile de prevenție, ne-am îndreptat spre clasa noastră, dar văd că cei din față se opresc. Ce s-a întâmplat? / Tocmai au ieșit niște copii din clasa noastră și nu au dezinfectat-o.

Noi ce să facem?! Ne-am decis să așteptăm. Din cauză că începusem să vorbim și să râdem, consiliera școlii a ieșit din cabinetul ei, să vadă ce se întâmplă. I-a explicat C. Când a aflat ce clasă suntem, a început să ne laude pentru cele mai mari medii la capacitate, că sigur suntem foarte-foarte deștepți… În final, apare diriginta noastră, ne-a scos pe ușa din spate a liceului cât timp au dezinfectat clasa (adică 5 minute?! cam dubios). De data asta am fost mult mai mulți cei care ne-am dezinfectat băncile…

Mult iubita oră de franceză!

Se sună de intrare și în clasă apare profesoara de germană care ne trimite la altă sală pentru franceză. Ieșim pe ușă, începem să vorbim și după ce am mers o bună parte din culoar, ne-am dat seama că nu știm unde mergem. Cel care era mai în față a zis să încercăm acolo unde am făcut data trecută, adică la laboratorul de biologie. Dar noi trebuia să ajungem la altă sală, despre care nimeni nu știa nimic, dar eram convinși că altcineva din grup știe… Până la urmă am aflat de la doamna îngrijitoare unde este clasa. Ne-a zis să coborâm scările (care scări dacă eram la parter?) și să facem dreapta. Vedem repede și scările care duc într-un fel la un subsol. Vin următoarele întrebări și afirmații: Școala are subsol? Unde-i clasa? Sigur trebuie să coborâm? Eu nu merg în pivniță! 

Ajungem pe un culoar mic, dar lung, și începem să ne învârtim ca titirezii uitându-ne la numerele claselor. În final o auzim pe profa de franceză: Je suis ici (Și am priceput ce-a zis!). Noi suntem cam 10 în grupa de franceză și în momentul în care am văzut clasa, era clar că nu încăpem toți cu distanțare. Profesoara a încercat să ne aranjeze, tu hai în ușă cu bancă, tu mai aproape, dar pur și simplu nu aveam loc. Soluția: să găsim altă clasă. În final tot în laboratorul de biologie am ajuns.

La următoarea oră, a trebuit din nou să ne conecteze colegul meu Ș, profa nu a putut veni la școală. Ne întreba mai mereu dacă cei din clasă aud…. Noi ca niște copii cuminți trebuia să răspundem în cor: daaaaaaa. Trece și ora. 

Următoarea. Unul din profii mei își mai scotea masca când vorbește, nu rămânea în spatele paravanului de la catedră și nu o făcea doar pentru un moment, iar dacă o purta, era doar pe gură. În prima săptămână de școală mi-era nu-știu-cum să-i zic, iar în a doua nu am putut deoarece eram acasă și era mai ales problema celor din clasă. Am vorbit cu diriga și ne-a încurajat să spunem, căci nu au ce să ne facă dacă le atragem atenția, astea sunt regulile.

Și profu intră în clasă. În pauză tocmai ce discutasem cu Ș. că de data aceasta îmi fac curaj și îi atrag atenția, pentru că nu este ok deloc. Vorbisem deja cu o parte din colegi de problema măștii, dar toți ne-am gândit că o să aibă pică pe cel care spune….  Însă cineva trebuia să-i spună. Dânsul scrie ceva pe tablă, eu eram blocată în transcriere, când începe Ș să-mi facă semne și mi-l arată pe profesor, care citea din carte fără mască. Ridic mâna și aștept, aștept… până când se oprește din vorbit și se îndreaptă spre mine… Fără mască!!! În timp ce-mi spunea că acum vine să vadă, mi-am îndreptat mâinile repede în semn de STOP și l-am rugat frumos să-și pună masca la loc. Mi-a răspuns că nu este nicio problemă (și-o pune), doar că nu prea se aude când vorbește cu mască. Vocea mea din cap îmi spunea: Hai să vedem. Mai mulți colegi s-au întors către mine și mi-au făcut semne de ok și aplauze mute când profu era cu spatele. 

După ce l-am rugat să-și pună masca, tremuram toată, chiar scriam tremurat, nu-mi venea să cred că i-am spus și că m-a ascultat! Mai târziu, m-a mâncat să ridic iar mâna ș să răspund la o întrebare (surprinzător – răspunsul era corect), așa că m-a scos următoarea pe mine la tablă. Sunt destul de sigură că mi-a reținut numele, el și toată clasă cred că m-au ținut minte de data asta. La tabla smart avem un singur pix, așa că mi-era mai mult frică să nu mi-l ia din mână (nu face parte din profesorii care se dezinfectează cum ajung în clasă) decât să greșesc. Celorlalți copii care au ieșit la tablă le-a dat de sortat 3-4 termeni, numai mie mi-a dat șapte… Nu cred că se aștepta să și știu, dar am știut. Mda, să fii și cu gura mare și prost nu prea merge… Sper din tot sufletul că nu o să-mi poarte pică, pentru că exceptând masca, este un prof super mișto.

Școala în sistem hibrid

Pauzele…  au fost mai interesante, ne-am ridicat din bănci, dar păstram distanța. C. a încercat să ne învețe un joc: Snap. Nu sunt sigură că l-am înțeles, deoarece nu ți se dau regulile, tu într-un fel trebuie să descifrezi un nume al unei celebrități după pocniturile degetelor celui care-l spune. Am jucat și fazan, am vorbit puțin și cu cei din online. Dar mai mult fiecare a vorbit cu colegul/colega cu care se înțelegea mai bine, în cazul meu M. Încercăm să ne cunoaștem mai bine și să ne distrăm, dar nu prea suntem obișnuiți cu jocuri fără contact.

După ore. Ca de obicei, am mers cu M. până la colțul străzii, iar pe drum ne-am întâlnit cu o altă colegă, C. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, mai toți intrăm în vorbă destul de ușor, sunt mult mai deschiși decât cei din gimnaziu. Am început să vorbim despre ce licee știa fiecare că s-au închis și împreună am ajuns la concluzia că liceul nostru ar putea să fie printre ultimele care rămâne „în viață“. De ce? Pentru că nu ne plimbăm dintr-o clasă în alta, nu ne vedem cu ceilalți de la celelalte clase, nu ieșim din clasă… De la alți prieteni știu că aproape toate liceele bune te lasă afară în pauze, ba chiar au bătut palma cu alții de la alte clase… unii au făcut și pinguinul într-o pauză… 

P.S: Tu ce jocuri captivante fără contact cunoști?

Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.

Însemnul “Union nationale des combatants”

O serbare cu surprize

Azi a fost zi plină. Întâi am fost la școală, la un atelier la care mi-am dat un pic de curaj pentru anul ce vine, în care, recunosc cu inima cât un purice, mă așteaptă destule provocări. Copiii s-au descurcat după puteri, dar am realizat că n-am făcut și eu o poză la final cu creațiile! Așa că totul se va păstra în amintiri, ca odinioară.

De la mine din clasă, pe zăpada care a încărcat Bucureștiul, am zburat la serbare la Iris. A, nu, nu la școală, ci serbarea de Crăciun a Asociației Cercetașilor Tradiționali din România. Este genul meu: serbare improvizată, la care nu ne dăm peste cap cu costume și numere impecabile și la care tocmai acesta este hazul. Toți sunt relaxați, fericiți să vedem ce iese. Două colinde pentru fiecare grupă de vârstă, o mică-mică scenetă, la care e ok să citești rolul sau să cânți cu foaia în față. Serbarea s-a „pregătit” în câteva ore duminica trecută și în jumătate de oră înainte de eveniment. Ca să comentez și legat de costume, toți erau „spiriduși”, adică îmbrăcați în verde, uniforma oficială a asociației.

Dar nu puteam să lipsesc și am ajuns puțin după început. Am ratat imnul – recunosc că e unul dintre puținele locuri văzute de mine în care copiii manifestă respect față de însemnele statului, au o ținută potrivită în timpul imnului. Și dacă nu știți ce zic, aduceți-vă aminte ce ați făcut ultima dată la deschiderea anului școlar când o boxă răgușită a intonat imnul de stat. Ați stat drepți/ cu mâna la piept, ați cântat? Sau ați discutat cu vecinul?

Am prins se pare la fix momentul meu de mers în careu, pentru sprijin acordat asociației în popularizarea programului de educație prin aventură. Însă… la scurt timp, parcă rupt din clasicul proverb cu capra și iada, Iris a fost nominalizată pentru a purta în anul ce urmează o insignă deosebită, intrată în asociație la serbarea trecută de Crăciun. Îmi amintesc cu câtă emoție îmi spunea acum un an că s-au dus toți s-o vadă (și cât am invidiat-o eu că n-am avut ocazia să o văd de aproape, ca pasionat de istorie!). A o primi e un fel de alegere a „cercetașului anului”, așa că anul acesta s-au pus și pariuri între copii cine o va primit. Unii au câștigat pariul, alții am înțeles că au pierdut.

Iris îmi seamănă, deși nu știu dacă să mă bucur. E perfecționistă, îi plac lucrurile „bine făcute”. Încerc să o feresc de suferință și să-i spun ceea ce mie nu mi s-a spus, că e ok să și greșești, să nu-ți iasă ceva așa cum ți-ai propus. Eu încă nu sunt capabilă, pentru mine, să aplic 😀 . Dar… să faci ce zice popa, nu ce face el!

Revenind la insignă, aceasta a aparținut lui Dimitrie Dimăncescu, fondatorul primelor patrule de cercetași din Romania, ofițer combatant în Primul Razboi Mondial și diplomat de carieră [detalii aici]. Anul acesta va trebui să completeze jurnalul insignei, pe unde o va purta, ce i-a mai arătat din minunata noastră țară și cum se pregătesc cercetașii. Dacă insigna ar putea spune o poveste, ne-ar arăta că istoria este, în cele din urmă, cea mai frumoasă dintre povești!

Pe lângă încântarea de a avea o asemenea onoare, vine și responsabilitatea de a o purta un an de zile. Îți dai seama, ar putea foarte bine să fie piesă de muzeu, iar eu trebuie să am grijă de ea! Slavă domnului că are un sistem de închidere zdravăn, cu filet, cum se făceau odinioară, că mă panicasem și eu, ținând cont că la diverse activități și-a mai pierdut din insignele simple, cu ac de siguranță, care s-au mai desfăcut.

În minunata meserie de părinte, pentru care nimeni nu ne-a dat vreodată o calificare, ne descurcăm fiecare cum putem. Am fost sceptică când s-a înscris la cercetași și nu am susținut-o de la început. S-a ambiționat, s-a descurcat singură, și-a îndeplinit sarcinile și nu s-a lăsat. Nu e ușor și nu orice copil poate rezista regimului impus. În cele din urmă, decizia de a o lăsa să-și aleagă calea a fost cea potrivită. Cei doi ani și jumătate la cercetași au transformat-o complet. Este mult, mult mai organizată, gradul de autonomie pe care ar trebui să îl aibă orice copil la ea duce spre independență și știu că atunci când vine să ceară ajutor n-o face din comoditate sau răsfăț.

Ca o concluzie, în Anul Centenarului, grupa de vârstă a cutezătorilor a intonat, pe lângă colinde, „Treceți batalioane”, un cântec pe care eu nu cred că l-aș putea intona acum. L-am învățat de la mama mea, dintr-o cărticică albastră de cântece patriotice, dar am aflat târziu ce au însemnat cu adevărat versurile și ce sacrificii imense ascund în spate. Mă bucur că are ocazia să învețe și altfel ce înseamnă respectul față țară și că ține aprinsă speranța că lucrurile se vor schimba și la noi.

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă:  colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

  • De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
  • De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
  • De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit  șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris  că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Moda cu chef de viață - Tex - Carrefour

Back-to-school, parcă prea repede

Anul acesta ideea de Back-to-school are o conotație aparte pentru întreaga familie. Nu că de trei ani nu aveam și eu partea mea de întoarcere la școală, doar că era ușor decalată, de la 1 octombrie. Însă vara aceasta a fost cu totul și cu totul specială, căci și eu, la rândul meu, mă voi întoarce la o nouă școală… doar că înaintea lor, de la 1 septembrie.

Dacă vara trecută toamna m-a luat prin surprindere, anul acesta de prin iulie încă număr săptămânile și zilele … (Apropo, școala începe pe 11, sper că știți că tradiționalul 15 a fost decalat.) Nu știu cum stați voi cu pregătirile de școală… însă la noi, după două luni de  stat în tricou și în pantaloni scurți, momentul în care probăm blugii și treningurile este unul de maximă tensiune. Parcă vara intră la apă… unde în luna mai le erau ok, în luna august constat că copiii s-au lungit, lățit… și mai nimic nu se mai potrivește. Andrei s-a înălțat fantastic. Bate spre 1.80, s-a lățit în umeri, în curând ridicăm buletinul… mă uit la el ca la icoană, cu șuvițele care îi cad pe frunte… Iris s-a subțiat, adolescența bate la ușă. A decis să se tundă „franțuzește”, să-și lase o șuviță, și e atât de delicată… o floare, ca și numele. O mică domnișoară. Dacă poți să trăiești cu aer? Cu siguranță că da. Aerul pe care îl respir în preajma lor generează energie.

Am trecut de perioada în care eu decid cu ce se îmbracă. Cel mult decid ce categorie se achiziționează, și bugetul în care se încadrează. Ah, și ca să nu credeți că la noi e raiul pe pământ, cam eu decid și când să le adun să le pun la spălat, dacă nu există motive clare pentru care să ia ei decizia… Așa că, doar ce ne-am întors din vacanță, și ca să nu ne mai apuce toamna calendaristică cu pregătirile pentru școală, să mergem să vedem ce noutăți sunt prin Carrefour. Colecția Tex de anul trecut a rezolvat problemele, la un preț chiar avantajos, și am decis să începem și anul acesta de aici.

Am convenit că fiecare își alege întâi ce îi place, apoi vedem cum vin și decidem ce luăm. Pe listă, veșnica ținută cu trening pentru sport (manual nu vor avea 😀 ), dar și blugi și ceva pentru vreme mai rece. Andrei, cu un entuziasm fantastic (citiți printre rânduri), a triat repede cam ce vrea. Mă bucur că în colecția „moda cu chef de școală”, la Tex, sunt haine simple, fără culori și inscripții țipătoare, dar de calitate. El e genul care nu vrea să iasă în evidență, și, ca să fim serioși, la școală nici nu ai nevoie de așa ceva. Sunt mai mult decât încântată că găsesc blugi simpli, chiar și pentru fete, sub 100 lei.

Când erau mici, coșmarul alegerii hainelor era dat de nerăbdarea lor la fața locului, și spaima teribilă de a nu-i pierde din neatenție. Acum mi-au indicat modelele, și recunosc că m-am bucurat să ajung de dimineață, când toate erau aranjate frumos pe raft, în ordinea numerelor, găsind repede ce aveam nevoie… blugi, pantaloni de trening, hanorac, tricou, adidași, toate de calitate și accesibile ca preț. De aceea nu mă miră absolut deloc nici faptul că marca Tex a primit anul acesta prestigiosul premiu Best Buy Awards, deoarece a fost votată de consumatori ca marca numărul unu de textile cu cel mai bun raport calitate-preț.  Și de ce să mai alerg în alte 100 de locuri, dacă le puteam rezolva pe toate aici? Cât timp ei alegeau, eu căutam măsurile, sau se amuzau pe lângă mine… probau pălării, veneau cu tricouri cu imprimeuri haioase, să mă facă să râd… și să aibă parte de proteste, căci regula a fost „pentru școală”. Ce să facem, back-to-school nu înseamnă neapărat fericire pe fața lor.

A venit rândul lui Iris să aleagă. Noroc că treningul luat anul trecut, tot Tex, încă îi mai vine, așa că a profitat să-și facă de cap. Cu chiu cu vai am convins-o la o bluză albă simplă, pentru momentele clasice de la școală. Ea și-a ales o bluză „albă”, adică eu vedeam „negru”, ea vedea „ie”. Și argumentul maxim: au zis bluză albă, fără culori, și negru nu e culoare, e non-culoare, așa că merge! Mai amuzant a fost când, fără să vadă ce tricou și-a ales Andrei, a venit și ea cu unul… identic. Poate că se încaieră copiii mei din orice, dar seamănă mai mult decât își dau seama! Nici nu le-am zis observația mea decât la casă, și-am râs împreună.

Surpriza însă a fost alta. Îmi apare Iris cu… două rochițe! Să leșin, nu alta, ea care nu s-ar îmbrăca nici moartă în fustă. Una, mai lejeră, cu bulinuțe, foarte plăcută la atingere… și una de-a dreptul uimitoare: neagră, elegantă, care trasă peste silueta ei ‘năltuță mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie… ce copii mari am. Normal că revin la „am zis pentru școală”, dar mi-am găsit nașul. Cea cu bulinuțe a fost argumentată cu „care mai e hazul să ieși la cumpărături dacă nu iei și pe lângă listă ceva, așa, doar pentru că îți place!” Dați voi replică, vă rog, din categoria „eu nu am făcut niciodată așa…” Cealaltă rochiță, care și mie îmi plăcea, a fost mult mai bine susținută: „ții minte când a invitat doamna dirigintă toate fetele la teatru? Ei bine, dacă ne invită și anul acesta? Am nevoie de o rochie potrivită!” Și cu asta, Q.E.D., adjudecat, luat rochia. Doar că acum trebuie să-i găsim pantofi și poșetă, nu? Fericită că i-am aprobat ambele alegeri, a bifat repede adidași, blugi, și ne-am dus la cabine, să le probăm.

Bine că nu era aglomerat, că de n-am făcut potecă între cărucior, două cabine, evaluat copii, pune de-o parte ce e mic, caută număr mai mare… Dar anul acesta bifăm back-to-school tot cu Tex, produse care se găsesc exclusiv la Carrefour.

Distracția finală a aventurii a fost ședința foto, improvizată într-un decor de toamnă (culmea, când vrei trotuare cu frunze, le găsești măturate!). Dacă Iris era obișnuită, Andrei și-a intrat binișor în rol. Separat a fost minunat. Împreună… am câteva poze de înrămat, căci foarte rar îi văd să stea unul lângă altul fără să iasă scântei. Mai ales pozele cu cărți, ca să ne amintim și mai bine că… începe școala!

Voi cum stați cu pregătirile? Cam ce și de unde?

 

 

bamby 3D doodle pen

Tablou cu 3D Pen

Programul cumplit pe care îl am semestrul acesta mă aduce acasă seara, târziu. Dezavantaje – multe, deși după ce m-am plâns mai serios de câteva ori, am găsit oleacă dereticat prin casă, și chiar vasele spălate. Totuși, când ajungi adunat cu fărașul de oboseală, și de-abia mai nimerești să bagi cheia în ușă, să fii repede luat de mână să ți se arate „ceva” e uneori minunat.

Am primit de ziua mea anul trecut un cadou creativ, un creion 3D. Pe cât de tentantă e joaca cu el, pe atât de scumpe rezervele, așa că l-am cam ținut în cutie și n-am avut atâta curaj să-mi fac de cap. Cadoul meu – dar extazul a fost al copiilor, și, în special, Iris.

De Mărțișor a vrut să confecționeze mărțișoare personalizate pentru toți profesorii. Unii au fost încântați, și i-au spus. Pentru doamna de tehnologică a cusut două clădiri, pentru doamna de biologie o alună, iar pentru doamna de TIC a vrut să facă roboței din tastatură. Din fericire, n-am aruncat chiar toate vechiturile IT din casă, așa că am avut ce demonta. Dacă ochii mobili au fost ușor de lipit, chiar și tastele între ele, la membre și alte detalii… era cam în pană de idei, până mi-a cerut creionul. A făcut roboțeii, toate bune și frumoase, am înțeles că doamna a zâmbit (că de obicei nu o face!), creionul a rămas pe masă…

bamby 3D doodle pen

Pentru sesiunea ei de cusături, copiasem de pe net modelul lui Bamby, cruciulițe pe etamină… și cum era pe masă alături de creion, iar ocaziile să-i faci mamei o surpriză sunt muuulte la începutul lui martie, l-am găsit pe Bamby, albastru, realizat din fir de plastic. Am rămas fără grai. Nu m-am așteptat în primul rând la o surpriză înainte de 8 martie, și în niciun caz la un tablou atât de reușit! Căci, cu toate stângăciile, eu nu știu dacă l-aș fi reușit. E drept că m-aș fi gândit întâi că termin materialul :D, dar acum chiar nu-mi pare rău, dacă s-a distrat copilul, și a fost încântat de reacția mea.

3D-pen

Vezi preț

Ce face jucăria mea mai exact puteți vedea în filmul de mai jos. Când l-am primit eu, aproape că nu găseai la noi pe piață așa ceva, acum am avut surpriza să găsesc la eMag două modele. La ce mă gândesc cu el? La geometrie 3D, normal, e aproape ceea ce visam, cu ceva zeci de ani în urmă, când construiam figurile. Și da… visez acum la o imprimantă 3D, chiar nu vreau să închid ochii, căci se derulează prea multe planuri.

 

Ce mi-am dat seama văzând tabloul ei e că nu i-am dat, până acum, să lucreze cu aparat de pirogravat. (Întâi să-l cumpăr!) Cred că ar fi încântată de rezultat, mai ales că avem și o sumedenie de cutii, cutiuțe și obiecte de lemn ce ar putea fi decorate cu el.

Îndată ce găsesc o sursă ok ca preț pentru material (deocamdată numai via China se poate), vă și recomand jucăria.