Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.

Însemnul “Union nationale des combatants”

O serbare cu surprize

Azi a fost zi plină. Întâi am fost la școală, la un atelier la care mi-am dat un pic de curaj pentru anul ce vine, în care, recunosc cu inima cât un purice, mă așteaptă destule provocări. Copiii s-au descurcat după puteri, dar am realizat că n-am făcut și eu o poză la final cu creațiile! Așa că totul se va păstra în amintiri, ca odinioară.

De la mine din clasă, pe zăpada care a încărcat Bucureștiul, am zburat la serbare la Iris. A, nu, nu la școală, ci serbarea de Crăciun a Asociației Cercetașilor Tradiționali din România. Este genul meu: serbare improvizată, la care nu ne dăm peste cap cu costume și numere impecabile și la care tocmai acesta este hazul. Toți sunt relaxați, fericiți să vedem ce iese. Două colinde pentru fiecare grupă de vârstă, o mică-mică scenetă, la care e ok să citești rolul sau să cânți cu foaia în față. Serbarea s-a „pregătit” în câteva ore duminica trecută și în jumătate de oră înainte de eveniment. Ca să comentez și legat de costume, toți erau „spiriduși”, adică îmbrăcați în verde, uniforma oficială a asociației.

Dar nu puteam să lipsesc și am ajuns puțin după început. Am ratat imnul – recunosc că e unul dintre puținele locuri văzute de mine în care copiii manifestă respect față de însemnele statului, au o ținută potrivită în timpul imnului. Și dacă nu știți ce zic, aduceți-vă aminte ce ați făcut ultima dată la deschiderea anului școlar când o boxă răgușită a intonat imnul de stat. Ați stat drepți/ cu mâna la piept, ați cântat? Sau ați discutat cu vecinul?

Am prins se pare la fix momentul meu de mers în careu, pentru sprijin acordat asociației în popularizarea programului de educație prin aventură. Însă… la scurt timp, parcă rupt din clasicul proverb cu capra și iada, Iris a fost nominalizată pentru a purta în anul ce urmează o insignă deosebită, intrată în asociație la serbarea trecută de Crăciun. Îmi amintesc cu câtă emoție îmi spunea acum un an că s-au dus toți s-o vadă (și cât am invidiat-o eu că n-am avut ocazia să o văd de aproape, ca pasionat de istorie!). A o primi e un fel de alegere a „cercetașului anului”, așa că anul acesta s-au pus și pariuri între copii cine o va primit. Unii au câștigat pariul, alții am înțeles că au pierdut.

Iris îmi seamănă, deși nu știu dacă să mă bucur. E perfecționistă, îi plac lucrurile „bine făcute”. Încerc să o feresc de suferință și să-i spun ceea ce mie nu mi s-a spus, că e ok să și greșești, să nu-ți iasă ceva așa cum ți-ai propus. Eu încă nu sunt capabilă, pentru mine, să aplic 😀 . Dar… să faci ce zice popa, nu ce face el!

Revenind la insignă, aceasta a aparținut lui Dimitrie Dimăncescu, fondatorul primelor patrule de cercetași din Romania, ofițer combatant în Primul Razboi Mondial și diplomat de carieră [detalii aici]. Anul acesta va trebui să completeze jurnalul insignei, pe unde o va purta, ce i-a mai arătat din minunata noastră țară și cum se pregătesc cercetașii. Dacă insigna ar putea spune o poveste, ne-ar arăta că istoria este, în cele din urmă, cea mai frumoasă dintre povești!

Pe lângă încântarea de a avea o asemenea onoare, vine și responsabilitatea de a o purta un an de zile. Îți dai seama, ar putea foarte bine să fie piesă de muzeu, iar eu trebuie să am grijă de ea! Slavă domnului că are un sistem de închidere zdravăn, cu filet, cum se făceau odinioară, că mă panicasem și eu, ținând cont că la diverse activități și-a mai pierdut din insignele simple, cu ac de siguranță, care s-au mai desfăcut.

În minunata meserie de părinte, pentru care nimeni nu ne-a dat vreodată o calificare, ne descurcăm fiecare cum putem. Am fost sceptică când s-a înscris la cercetași și nu am susținut-o de la început. S-a ambiționat, s-a descurcat singură, și-a îndeplinit sarcinile și nu s-a lăsat. Nu e ușor și nu orice copil poate rezista regimului impus. În cele din urmă, decizia de a o lăsa să-și aleagă calea a fost cea potrivită. Cei doi ani și jumătate la cercetași au transformat-o complet. Este mult, mult mai organizată, gradul de autonomie pe care ar trebui să îl aibă orice copil la ea duce spre independență și știu că atunci când vine să ceară ajutor n-o face din comoditate sau răsfăț.

Ca o concluzie, în Anul Centenarului, grupa de vârstă a cutezătorilor a intonat, pe lângă colinde, „Treceți batalioane”, un cântec pe care eu nu cred că l-aș putea intona acum. L-am învățat de la mama mea, dintr-o cărticică albastră de cântece patriotice, dar am aflat târziu ce au însemnat cu adevărat versurile și ce sacrificii imense ascund în spate. Mă bucur că are ocazia să învețe și altfel ce înseamnă respectul față țară și că ține aprinsă speranța că lucrurile se vor schimba și la noi.

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă:  colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

  • De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
  • De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
  • De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit  șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris  că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de servici, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Moda cu chef de viață - Tex - Carrefour

Back-to-school, parcă prea repede

Anul acesta ideea de Back-to-school are o conotație aparte pentru întreaga familie. Nu că de trei ani nu aveam și eu partea mea de întoarcere la școală, doar că era ușor decalată, de la 1 octombrie. Însă vara aceasta a fost cu totul și cu totul specială, căci și eu, la rândul meu, mă voi întoarce la o nouă școală… doar că înaintea lor, de la 1 septembrie.

Dacă vara trecută toamna m-a luat prin surprindere, anul acesta de prin iulie încă număr săptămânile și zilele … (Apropo, școala începe pe 11, sper că știți că tradiționalul 15 a fost decalat.) Nu știu cum stați voi cu pregătirile de școală… însă la noi, după două luni de  stat în tricou și în pantaloni scurți, momentul în care probăm blugii și treningurile este unul de maximă tensiune. Parcă vara intră la apă… unde în luna mai le erau ok, în luna august constat că copiii s-au lungit, lățit… și mai nimic nu se mai potrivește. Andrei s-a înălțat fantastic. Bate spre 1.80, s-a lățit în umeri, în curând ridicăm buletinul… mă uit la el ca la icoană, cu șuvițele care îi cad pe frunte… Iris s-a subțiat, adolescența bate la ușă. A decis să se tundă „franțuzește”, să-și lase o șuviță, și e atât de delicată… o floare, ca și numele. O mică domnișoară. Dacă poți să trăiești cu aer? Cu siguranță că da. Aerul pe care îl respir în preajma lor generează energie.

Am trecut de perioada în care eu decid cu ce se îmbracă. Cel mult decid ce categorie se achiziționează, și bugetul în care se încadrează. Ah, și ca să nu credeți că la noi e raiul pe pământ, cam eu decid și când să le adun să le pun la spălat, dacă nu există motive clare pentru care să ia ei decizia… Așa că, doar ce ne-am întors din vacanță, și ca să nu ne mai apuce toamna calendaristică cu pregătirile pentru școală, să mergem să vedem ce noutăți sunt prin Carrefour. Colecția Tex de anul trecut a rezolvat problemele, la un preț chiar avantajos, și am decis să începem și anul acesta de aici.

Am convenit că fiecare își alege întâi ce îi place, apoi vedem cum vin și decidem ce luăm. Pe listă, veșnica ținută cu trening pentru sport (manual nu vor avea 😀 ), dar și blugi și ceva pentru vreme mai rece. Andrei, cu un entuziasm fantastic (citiți printre rânduri), a triat repede cam ce vrea. Mă bucur că în colecția „moda cu chef de școală”, la Tex, sunt haine simple, fără culori și inscripții țipătoare, dar de calitate. El e genul care nu vrea să iasă în evidență, și, ca să fim serioși, la școală nici nu ai nevoie de așa ceva. Sunt mai mult decât încântată că găsesc blugi simpli, chiar și pentru fete, sub 100 lei.

Când erau mici, coșmarul alegerii hainelor era dat de nerăbdarea lor la fața locului, și spaima teribilă de a nu-i pierde din neatenție. Acum mi-au indicat modelele, și recunosc că m-am bucurat să ajung de dimineață, când toate erau aranjate frumos pe raft, în ordinea numerelor, găsind repede ce aveam nevoie… blugi, pantaloni de trening, hanorac, tricou, adidași, toate de calitate și accesibile ca preț. De aceea nu mă miră absolut deloc nici faptul că marca Tex a primit anul acesta prestigiosul premiu Best Buy Awards, deoarece a fost votată de consumatori ca marca numărul unu de textile cu cel mai bun raport calitate-preț.  Și de ce să mai alerg în alte 100 de locuri, dacă le puteam rezolva pe toate aici? Cât timp ei alegeau, eu căutam măsurile, sau se amuzau pe lângă mine… probau pălării, veneau cu tricouri cu imprimeuri haioase, să mă facă să râd… și să aibă parte de proteste, căci regula a fost „pentru școală”. Ce să facem, back-to-school nu înseamnă neapărat fericire pe fața lor.

A venit rândul lui Iris să aleagă. Noroc că treningul luat anul trecut, tot Tex, încă îi mai vine, așa că a profitat să-și facă de cap. Cu chiu cu vai am convins-o la o bluză albă simplă, pentru momentele clasice de la școală. Ea și-a ales o bluză „albă”, adică eu vedeam „negru”, ea vedea „ie”. Și argumentul maxim: au zis bluză albă, fără culori, și negru nu e culoare, e non-culoare, așa că merge! Mai amuzant a fost când, fără să vadă ce tricou și-a ales Andrei, a venit și ea cu unul… identic. Poate că se încaieră copiii mei din orice, dar seamănă mai mult decât își dau seama! Nici nu le-am zis observația mea decât la casă, și-am râs împreună.

Surpriza însă a fost alta. Îmi apare Iris cu… două rochițe! Să leșin, nu alta, ea care nu s-ar îmbrăca nici moartă în fustă. Una, mai lejeră, cu bulinuțe, foarte plăcută la atingere… și una de-a dreptul uimitoare: neagră, elegantă, care trasă peste silueta ei ‘năltuță mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie… ce copii mari am. Normal că revin la „am zis pentru școală”, dar mi-am găsit nașul. Cea cu bulinuțe a fost argumentată cu „care mai e hazul să ieși la cumpărături dacă nu iei și pe lângă listă ceva, așa, doar pentru că îți place!” Dați voi replică, vă rog, din categoria „eu nu am făcut niciodată așa…” Cealaltă rochiță, care și mie îmi plăcea, a fost mult mai bine susținută: „ții minte când a invitat doamna dirigintă toate fetele la teatru? Ei bine, dacă ne invită și anul acesta? Am nevoie de o rochie potrivită!” Și cu asta, Q.E.D., adjudecat, luat rochia. Doar că acum trebuie să-i găsim pantofi și poșetă, nu? Fericită că i-am aprobat ambele alegeri, a bifat repede adidași, blugi, și ne-am dus la cabine, să le probăm.

Bine că nu era aglomerat, că de n-am făcut potecă între cărucior, două cabine, evaluat copii, pune de-o parte ce e mic, caută număr mai mare… Dar anul acesta bifăm back-to-school tot cu Tex, produse care se găsesc exclusiv la Carrefour.

Distracția finală a aventurii a fost ședința foto, improvizată într-un decor de toamnă (culmea, când vrei trotuare cu frunze, le găsești măturate!). Dacă Iris era obișnuită, Andrei și-a intrat binișor în rol. Separat a fost minunat. Împreună… am câteva poze de înrămat, căci foarte rar îi văd să stea unul lângă altul fără să iasă scântei. Mai ales pozele cu cărți, ca să ne amintim și mai bine că… începe școala!

Voi cum stați cu pregătirile? Cam ce și de unde?

 

 

bamby 3D doodle pen

Tablou cu 3D Pen

Programul cumplit pe care îl am semestrul acesta mă aduce acasă seara, târziu. Dezavantaje – multe, deși după ce m-am plâns mai serios de câteva ori, am găsit oleacă dereticat prin casă, și chiar vasele spălate. Totuși, când ajungi adunat cu fărașul de oboseală, și de-abia mai nimerești să bagi cheia în ușă, să fii repede luat de mână să ți se arate „ceva” e uneori minunat.

Am primit de ziua mea anul trecut un cadou creativ, un creion 3D. Pe cât de tentantă e joaca cu el, pe atât de scumpe rezervele, așa că l-am cam ținut în cutie și n-am avut atâta curaj să-mi fac de cap. Cadoul meu – dar extazul a fost al copiilor, și, în special, Iris.

De Mărțișor a vrut să confecționeze mărțișoare personalizate pentru toți profesorii. Unii au fost încântați, și i-au spus. Pentru doamna de tehnologică a cusut două clădiri, pentru doamna de biologie o alună, iar pentru doamna de TIC a vrut să facă roboței din tastatură. Din fericire, n-am aruncat chiar toate vechiturile IT din casă, așa că am avut ce demonta. Dacă ochii mobili au fost ușor de lipit, chiar și tastele între ele, la membre și alte detalii… era cam în pană de idei, până mi-a cerut creionul. A făcut roboțeii, toate bune și frumoase, am înțeles că doamna a zâmbit (că de obicei nu o face!), creionul a rămas pe masă…

bamby 3D doodle pen

Pentru sesiunea ei de cusături, copiasem de pe net modelul lui Bamby, cruciulițe pe etamină… și cum era pe masă alături de creion, iar ocaziile să-i faci mamei o surpriză sunt muuulte la începutul lui martie, l-am găsit pe Bamby, albastru, realizat din fir de plastic. Am rămas fără grai. Nu m-am așteptat în primul rând la o surpriză înainte de 8 martie, și în niciun caz la un tablou atât de reușit! Căci, cu toate stângăciile, eu nu știu dacă l-aș fi reușit. E drept că m-aș fi gândit întâi că termin materialul :D, dar acum chiar nu-mi pare rău, dacă s-a distrat copilul, și a fost încântat de reacția mea.

3D-pen

Vezi preț

Ce face jucăria mea mai exact puteți vedea în filmul de mai jos. Când l-am primit eu, aproape că nu găseai la noi pe piață așa ceva, acum am avut surpriza să găsesc la eMag două modele. La ce mă gândesc cu el? La geometrie 3D, normal, e aproape ceea ce visam, cu ceva zeci de ani în urmă, când construiam figurile. Și da… visez acum la o imprimantă 3D, chiar nu vreau să închid ochii, căci se derulează prea multe planuri.

 

Ce mi-am dat seama văzând tabloul ei e că nu i-am dat, până acum, să lucreze cu aparat de pirogravat. (Întâi să-l cumpăr!) Cred că ar fi încântată de rezultat, mai ales că avem și o sumedenie de cutii, cutiuțe și obiecte de lemn ce ar putea fi decorate cu el.

Îndată ce găsesc o sursă ok ca preț pentru material (deocamdată numai via China se poate), vă și recomand jucăria.

martisoare2017

Mami, ziceau „ia!”

Mărțișorul a venit și a trecut. Bărbații au acționat fiecare după cum i-a îndemnat conștiința, și după cât de importante sunt femeile și fetele din viața lor. Unii au alergat cu noaptea în cap, să fie primii care dau mărțișor. Alții și-au făcut drum special, chiar cu un mic ocol, pentru că… contează. Dacă nu contează, lași pe mâine, doar se dau mărțișoare toată luna. Cam cum ne spunem „La mulți ani” după Revelion, prima dată când ne vedem, chiar și după o săptămână… așa și acum, dai cu prima ocazie.

Ca mamă de fată, dar și de băiat, ai parte de un echilibru perfect. Pe o parte dai, pe o parte primești. Să luăm varianta B. S-a trezit, ca în f-i-i-i-i-ecare an, în seara de dinainte de mărțișor, că totuși dă și el fetelor. Hai să corectez, s-a trezit mai devreme cu câteva zile. Mami, fă-mi unul special, deosebit. Nu comentez, m-am conformat, căci motivația era serioasă. A ieșit fain. Apoi a cusut el unul, pentru altă colegă. Apoi a mai făcut unul, pentru Secret-Mărțișor, un fel de Secret Santa, inițiat de doamna dirigintă, poate se simt pușlamalele de 13-14 ani să bage fetele în seamă. Și abia apoi a sosit faimoasa seara de 28.02, ora 22:00, când casa a devenit un haos, s-au scos perforatoare, hârtii, accesorii, șnururi și ambalaje și a început nebunia. Că… nu se poate, le dă tuturor colegelor. Nu a făcut cine știe ce, simple cât se poate, însă mi-a plăcut cum a folosit culorile. Că nu s-a omorât cu detaliile… aici e de vină stilul lui superficial. Dar a avut pentru toate!

martisoare2017

Și, ca în fiecare an, când mă întorc acasă de 1 martie, Iris mă așteaptă încărcată ca un pom de Crăciun cu mărțișoare. E încă o enigmă cum ține minte care de la cine e, și cum apreciază fiecare „alegere”… băieții care „o cunosc” și au ales ceva ce să i se potrivească și cei care doar „au bifat” (dap, așa sunt fetele, cârcotașe!).  Diferența față de anii trecuți a fost alta… a remarcat că băieții habar n-au să ofere mărțișoare. Soluții: a) au pus mărțișorul pe bancă; b) au dat mărțișorul și atât; c) au dat mărțișorul și au zis „ia!” O secundă m-a umflat râsul, până la secunda următoare, când mi-a stat inima. Sunt și eu mamă de băiat, al meu ce-o fi făcut…? Ceva despre urările de 1 martie am discutat noi,  o primăvară frumoasă sau ceva asemănător, dar a ținut minte??

L-am întrebat repede ce le-a spus fetelor când a dat mărțișoarele… și am răsuflat ușurată. A ieșit bine. Gata, a trecut!

 

PS. Ieri am accesat un studiu, care își propunea să vadă cam cât de apreciate vor femeile să fie, și cum le apreciază, de regulă, bărbații. Nu contează procentele, dar una dintre concluzii era că modalitatea în care noi primim cadourile, entuziasmul la deschiderea pachetului, îi influențează. Sau descurajează, masiv. Nu mă abțin, și vă spun și continuarea. Bărbații preferă să ofere cadouri semnificative, dar rar. Femeile ar prefera să fie des, dar dacă nu se poate, atunci aleg să fie cadouri mai mici, dar dese. Și ne mai întrebăm unde e comunicarea, și de pe ce planete provin genurile…

ghidul_celor_mai_bune_proiecte_scolare

Evaluarea prin proiecte – da sau nu?

Încă de acum vreo 15 ani au început și la noi în școală să se diversifice metodele de evaluare. Îmi amintesc că am acceptat cu plăcere metoda proiectelor (referate pe atunci, când încă nu exista referate.ro). Lucram la un liceu bucureștean cu o frumoasă și accesibilă bibliotecă, copiii erau la engleză intensiv, materiale în engleză existau o sumedenie și net-ul încă nu era accesibil tuturor.

Deși le plăceau referatele, au cam strâmbat din nas când au văzut lista cu teme, extrem de „specifice”, cu alte cuvinte, greu de găsit într-o carte două pagini cursive de transcris. Așadar, era de muncă, referatul la mine nu era o temă ușor de rezolvat, de azi pe mâine, trebuia să stai un pic să judeci și să meditezi asupra subiectului. De la a V-a până la a XII-a, toți aveau ceva de lucru. Bine-nțeles că cele mai „muncite” erau la cei mici, care, pe lângă conținut, desenau, pictau, lipeau poze, ba chiar am avut unul realizat din hârtie cerată, cu margini arse, ca document istoric (Dima C., tare aș vrea să știu ce cale ți-ai ales!) La a XII-a (real), cum istoria nu era materie de bac, referatul era un mod comod de a obține o notă, și de a menține media la un nivel bun. Însă nu le-am acceptat nesusținute. Măcar o frază, ceva ce-ai reținut, tot trebuia să poți lega în fața clasei.

Acum observ că proiectele de orice tip aproape fac parte din cotidian. Vrei să mărești media, faci un proiect. Vrei o notă, faci un proiect. Cum lucrează însă elevii noștri la proiecte… aici e o problemă, căci internetul merge în cele mai inaccesibile stâncării ale țării, un simplu copy/paste rezolvă problema, găsești pe internet tot ce vrei și ce nu vrei. E important așadar să îi deprindem cu o igienă a muncii, cu o atitudine critică față de materialele descoperite, și cu urmarea unui plan de realizare a unui proiect. Trebuie, de asemenea, să înțeleagă, că evaluarea prin proiect nu exclude învățarea, din contră, aceasta ar trebui să aibă loc la un nivel calitativ superior. Pentru lecțiile de științe, posibilitatea realizării proiectelor este aproape nelimitată, atât pentru conținuturile curriculare, cât mai ales pentru celelalte, care îi atrag pe copii în foarte mare măsură.

Am primit toamna trecută de la editura Paralela 45 un volum – Ghidul celor mai bune proiecte științifice școlare –  care nu ar trebui să lipsească din biblioteca clasei. Fac o paranteză, apropo de această bibliotecă, la noi în clasă fiecare copil a dus un volum. Se „servesc”, se face fișă de împrumut, și mă gândesc serios ca, la următoarea reînnoire a raftului, să o trimit pe aceasta. Chiar dacă este o traducere, explică foarte clar care sunt etapele, pornind de la alegerea subiectului, documentarea asupra problemei, modele de proiecte, cum realizezi efectiv proiectul, cum scrii raportul de „cercetare”, cum faci prezentarea acestuia în fața colegilor sau la un concurs. A doua parte a lucrării oferă exemple ce pot fi realizate la astronomie, biologie (botanică, zoologie, anatomie, ecologie, genetică), geografie, geologie, mineralogie, seismologie, geologie, meteorologie, vulcanologie, inginerie, fizică (electricitate, energie, gravitație, magnetism), chimie, geometrie.

L-am scos din raft acum, când a venit Iris cu tema de la botanică. Au de pus la încolțit grâu sau fasole, și de fotografiat în fiecare zi borcănelul, apoi de realizat un montaj cu imaginile pentru a prezenta creșterea plantei. Am căutat un borcănel transparent, am pus puțin pământ, sămânța chiar lângă perete, și am făcut prima poză de dimineață. A plecat la școală și mi-am amintit de volum, așa că diseară are parte de o surpriză…

Acest proiect a urmat altuia, realizat la istorie. Toată vacanța n-a făcut decât să se gândească la el. Voia ea să-l impresioneze pe profesor, și să ducă ceva „altfel”. Mai aveam încă nemontată, cadou de la o revistă Terra Magazin, o machetă a Partenonului din Atena, și acesta a fost elementul hotărâtor al temei. I-am zis însă că nu poate să se ducă doar cu rezultatul asamblării, și să realizăm o cutie, care la rândul ei să fie un fel de lapbook. Zis și făcut, am tăiat un dosar de carton, am improvizat pereții, apoi a stat singurică pe net și a căutat informații. Mi-a lăsat pe desktop, de printat, un document în care avea câteva rânduri și câteva poze. Am printat, dar i-am zis că nu se poate așa, e cam superficial, și e păcat de biblioteca de acasă… I-am scos două cărți, una de istorie a Greciei, alta de istorie a artei, i-am explicat cum și ce să caute în fiecare, și-am lăsat-o să citească. La final informațiile s-au mai completat, și, spre marea ei plăcere, într-una din ele a găsit schemele lecțiilor mele de la clasa a V-a, după care a desenat schema templului. La ce a folosit lectura? Păi… ca să critice ea însăși macheta pe care tocmai o realizase, că nu există un perete despărțitor între cele două camere, dar i-a și răspuns la o altă întrebare – ce erau desenele acelea mici de pe fronton. Cum povestea cu Atena și Poseidon a stârnit curiozitatea, a citit-o și pe aceasta din Legendele Olimpului.

Mai jos aveți, în imagini, proiectul ei. Stângăcia se va rezolva în timp. Însă în spatele lui e foarte multă muncă, lectură, și o pioneză prinsă pe planul de călătorii: vrea să ajungă la Atena să-l viziteze. A mai pus apoi două pioneze, una la Londra și una la Paris, unde poți vedea, în muzeu, și sculpturile pe care englezii și francezii le-au colecționat cu „grijă”. (Adică cum, mergem la Atena, dăm o groază de bani pe bilet, dar nu văd decorațiunile?)

Punctul final pe care am rugat-o eu să-l adauge a fost un link către un tur virtual al Partenonului. Foarte multe dintre muzeele lumii (țări civilizate, nu ca la noi unde stă închis de ani de zile!) au realizat astfel de pagini în care poți „vizita”, de la calculator, obiectivul. Mi se pare extraordinar să începem să le integrăm în lecții, însă, până atunci, i-am explicat că o prezentare a proiectului ar fi putut include, pe proiector, această experiență.

Voi cum stați cu proiectele? Cât de creative și cât de folositoare sunt?

 

De pe la serbări…

Dacă anul 2016 ar trebui să primească o etichetă, un „an nebun” i s-ar potrivi cu siguranță. Totul a fost ca într-un carusel, ziua de „mâine” era mereu neprevăzută, finalul nu l-am anticipat de nicio culoare. Acum, că toate se așază, și trag un fel de linie, nu-mi aduc repede aminte decât de serbări.

A mea, la facultate, a fost cu implicare minimă. Anul III avea în grijă „atelierele” pentru copii, dar eu n-am avut zi liberă, și am alergat o oră și un pic, să mă implic olecuță. Deși lista inițială de materiale era generoasă, achizițiile au fost minime, și improvizația a fost la mare cinste. Nu e cea mai mare realizare a mea, dar din ce am avut la dispoziție, în 5 minute, fără unelte (și fără iubita mea ghilotină, cu un cutter și o riglă de plastic…)

La muncă

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Fetele au continuat activitățile, am pregătit și globurile de carton – noroc că le făceam și după-amiază la curs, și aveam la mine instrumentele. N-am prins finalul, dar asta e, dedublarea încă nu e posibilă în realitate.

A urmat apoi serbarea lui Iris de la Cercetași. Ca o paranteză, și-a dorit ea să meargă, după ce câțiva ani i-a observat la diverse activități demonstrative. Și când își pune ceva în cap, reușește. Dacă aș trimite-o singură din punctul A în punctul B, n-ar fi atât de entuziasmată, dar când trebuie să ajungă la Cercetași, și eu lucrez, studiază hărți, marchează repere, și nu renunță. E drept că mai dă trei telefoane de pe drum, să fie „sigură” că ce vede e ce am stabilit noi, dar și când trebuie să decidă, o face. Încerc să nu mă implic mai mult decât este cazul, și să o învăț să ia o hotărâre și să și-o asume.

Ce mă amuză copios este modul în care părinții din ziua de azi nu reușesc să stea în banca lor, și să lase copiii în pace. Începe de la plecarea în excursie, unde punctualitatea e relativă, la organizarea evenimentelor, unde nu contează un careu, trebuie să stai tu moț în mijloc să-ți pozezi odrasla, inclusiv la serbări, chiar dacă organizatorii fac ei înșiși pozele din „mijloc”, și cu siguranță vei primi după. Din fiecare învăț câteceva, și aștept cu „emoție” toamna 2017, când trebuie să și aplic…

Revenind la serbare, momentul care m-a dat gata, la propriu, a fost cel al intonării imnului în uniformă. Știu că sunt, în adâncul sufletului, copilul Epocii de Aur, că am fost educată ca Șoim de nădejde și Pionier neînfricat, dar mi-au dat lacrimile când au oferit eșarfele unor aspiranți. Dacă îmi lipsește ceva din epoca mult apusă, e programul de activități al copiilor. Chiar dacă atunci părea o corvoadă, excursiile, vizitele la fabrici, erau minunate, pentru că le făceam cu colegii. Da, uniforma era idioată, fusta aia plisată nu mi-a plăcut niciodată, centura nu stătea în veci dreaptă, dar cămașa cu insigne era altceva! Cumva asta văd acum la Cercetași… un program organizat, care mă face să fiu mai mult decât invidioasă. De exemplu, vizita la Aeroport. Mai că nu plângeam de oftică la terminal, când am lăsat-o acolo! Voiam și eu…

Momentul neașteptat al serbării a fost acela când au premiat-o pe Iris pentru debut. Își face temele, e atentă, execută ce i se cere, se implică… Și în 11 ani n-am mai văzut-o atât de emoționată! O simțeam de la depărtare că i se taie picioarele, asta după ce o văzusem cum i se scurg ochii după eșarfă. Ceremonialul pentru mine nu era nou, jurământ, steag & co, dar ea vedea prima dată… Acum stă cu carnetul de cercetaș, are listă de activități de realizat, cărți de citit, nu e atât de ușor să ai punctele necesare acordării eșarfei, însă nici nu clipește.

Ce-mi mai place, după ce am studiat pozele de la activități… ordinea (când sunt doar ei cu copiii!). La noi, într-o clasă normală, se stârnește panica dacă învățătoarea încearcă să treacă strada cu toată clasa, musai jumătate din părinți & bunici trebuie să fie prezenți. La ei – nu. Copiii sunt aliniați, nimeni nu iese din rând, și îți pierzi ușor eșarfa dacă nu execuți cerința. Habar n-am dacă i se spune „militărie”, e arătată cu degetul, însă nimic nu reușești dacă este haos. Cu cât copiii înțeleg mai repede asta, cu atât mai bine.

Serbarea a avut apoi câteva momente de colinde, piese de teatru improvizate de copii – Mowgli și Doi ani de vacanță, după care petrecere cu „prăjituri făcute în casă” (dap, momentul în care am aflat, Iris a căzut pe spate de râs, și abia aștepta să vadă cum rezolv eu sarcina!).

Și așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne va mai aduce anul viitor la cercetași…

felicitare Craciun string art

Felicitare string art pentru Moș Crăciun

felicitare Craciun string art

Ca în fiecare an de când a devenit conștientă de prezența Moșului, Iris îl așteaptă. Dacă atunci când era mai mititică Moșul se și oprea pe la noi, acum, când e mai mare, el aplică rețeta magică de oprire a timpului și cadourile apar miraculos sub brad, în ciuda eforturilor considerabile de a-l pândi.

Anul trecut a fost o tragedie cumplită că nu l-a văzut, a lăsat cadourile așa, în mijlocul petrecerii… Și, în loc să se bucure de ce-a primit, ca ceilalți copii, Iris bocea „de-i sărea cămeșa”, că mai avea ea ceva să-i spună, și uite, a ratat ocazia. Acum am împodobit bradul târziu, pentru că sub un brad gol nu lasă cadouri. S-a așezat confortabil fix lângă brad, și așteaptă. Să vă ferească sfântul să-i stați în cale unui scorpion. Pentru el nu contează decât ceea ce el și-a fixat pe listă, restul sunt pierderi colaterale. Iar Iris dă dovadă de o perseverență înspăimântătoare.

Cam așa a fost și cu felicitarea. Voiam mult să fac acest model cu string art, însă n-am avut timp de el. Când, pe la 5, a început să scoată uneltele și materialele să-i facă moșului felicitare, n-am ratat ocazia, și i-am zis că roșiaticul apreciază cu siguranță dacă îi coase ceva. A tăiat singură cartonul A6, cu ghilotina, însă a avut o eroare de câțiva milimetri… suficienți însă ca modelul să nu poată fi pus drept, pentru că și eu am perforat până în margine. Și voiam să folosim felicitările din setul de la Daco, așa că am sucit cartonul suport (asta la final, când a terminat de cusut), l-am lipit și tăiat după margini – așadar poziția înclinată este o improvizație, nicidecum un plan.

Modelul pentru cusut l-am creat pe loc. Aveam, de la o felicitare precedentă, frunza de hârtie decupată, i-am perforat vârfurile, și asta a fost. Însă cele trei ore în care Iris a cusut au fost o „plăcere”. I-am explicat că tehnica implică răbdare, ordine și disciplină, dar ți-ai găsit… la a treia frunză aproape că ar fi plâns de ciudă, însă „pentru Moșu” niciun efort nu e prea mare!

A terminat de decorat folosind pom-pom roșu și steluțe din setul de decorațiuni, a adăugat și o brățară care să se asorteze cu costumul… Iar acum îl așteaptă!

Sigur e pe drum!

A photo posted by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

felicitare fereastra bradut

Felicitare cu brăduț îmbulinat

felicitare fereastra bradutZilele trecute vă povesteam despre felicitarea pe care Iris a realizat-o singurică, pentru programul de la Cercetași. Am fost convinsă că au ceva târg și că felicitările lor vor fi folosite pentru strângere de fonduri, însă au făcut un fel de „schimb” de felicitări între patrule, și ea a primit la rândul ei o felicitare.

Mie mi s-a părut extraordinară intenția de a îi încuraja să creeze singuri, și să le ofere. Asta comparativ cu situația de la școală, unde s-a propus un „Secret Santa”, și imediat au sărit părinții că 30 lei e o sumă potrivită pentru cadou… iar varianta hand-made a picat. Asta m-a făcut să mă gândesc dacă un moment de genul acesta, cu ornamente de brad personalizate, n-ar fi o idee faină de Crăciun…

Revenind. Felicitarea primită de Iris are o „fereastră” decupată în formă de brăduț. Pentru astfel de decupaje interioare sunt potrivite cutterele speciale, cele care seamănă cu un instrument de scris, și pe care copilul îl poate manevra ușor și cu precizie. La interior, pe partea opusă, are pe mijloc o bandă de hârtie verde, pe care sunt lipite buline, ce par realizate cu perforatorul de coli pentru îndosariere, deși varianta cu confetti de hârtie este la fel de plauzibilă.

Brăduțul a fost completat cu o stea argintie, din hârtie embosată. Autorul este un băiat de aceeași vârstă, lucru vizibil și din precizia tăieturilor. Cred că proiectul poate fi realizat cu ușurință de copii de ciclul primar.

Așadar, concluzia: mai simple sau mai complexe, dăruiți celor dragi în această iarnă felicitări făcute de voi! Când o vor deschide, vor simți cu siguranță fiecare gând bun pe care ați vrut să-l transmiteți!