Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii

Am început cu entuziasm din partea copiilor primul capitol „adevărat“ la disciplina istorie, în fapt, a doua unitate de învățare, căci pe prima n-au gustat-o mai deloc. Am reușit să îmi dau seama și de ce, salturile peste timp erau pentru ei ceva neașteptat și s-au acomodat greu cu informația sortată tematic.

Acum, după lecția despre civilizația greacă în Anchitate, începeam să discutăm despre strămoșii noștri, cei mai vechi locuitori ai spațiului „carpato-danubiano-pontic“, că tot au învățat termenul în ultimele lecții de geografie și acum îl folosesc foarte mândri de ei.

Proiectarea titlului lecției pe tablă a fost salutată cu urale și exclamații de „În sfârșit!“, ușor dezumflați la primul slide, care le afișa un tabel gol, cu două coloane: ȘTIU și VREAU SĂ ȘTIU. Preț de o secundă, au crezut că trebuie să-l completeze singuri, pe caiet, ca de obicei, însă au fost încântați că ei vorbesc și eu scriu, direct pe ecran, să vadă bine toată lumea ce s-a spus și ce nu.

Cumva aveam nevoie și eu – chiar dacă lecția era deja pregătită – de o confirmare inițială că sunt pe drumul cel bun și metoda știu-vreau să știu-am aflat mi s-a părut cea mai bună alegere. Încă mă gândesc, nu am luat o decizie, dacă este potrivită pentru începutul oricărei teme de discuție, așa măcar știu când pot apăsa un pic accelerația pe parcursul activității.

Și… s-au completat provocările:

ȘTIU VREAU SĂ ȘTIU
  • romanii, mari cuceritori;
  • legenda lui Romulus și Remus, capitala – Roma;
  • erau politeiști;
  • capitala dacilor era Sarmizegetusa Regia din Munții Orăștie;
  • steagul dacilor era un șarpe cu cap de lup;
  • Burebista i-a condus pe daci;
  • dacii locuiau în spațiul carpato-danubiano-pontic;
  • Dacia a fost cucerită de romani;
  • Decebal s-a sinucis;
  • romanii vorbeau latină, dacii – dacă.
  • mai multe despre formarea poporului român;
  • cum arătau locuințele romanilor și dacilor;
  • cum se îmbrăcau;
  • ce mâncau;
  • viața de zi cu zi;
  • mai multe despre trecutul lor;
  • ce meserii aveau;
  • cum se alegeau conducătorii;
  • de ce porneau războaiele;
  • tradiții.

La prima vedere, aveau noțiuni despre spațiul istoric în discuție, puțin despre politică, dar interesul lor mergea către cercetarea vieții cotidiene, așa că, de la început, a fost nevoie să lămurim că avem puține izvoare (în cazul dacilor) care să le satisfacă curiozitatea, dar dacă discutăm despre romani, acolo nu ne-ar ajunge un an întreg să studiem și le-am recomandat să rezerve ei timp pentru lectură. În plus, nu romanii erau subiectul meu principal.

Am ales să spun povestea lecției folosind izvoarele despre daci, să extrag ce se poate, ca informație, cu ajutorul lor, apoi să comentăm și să răspund(em) la întrebări. Niciodată nu mi-au plăcut manualele care, din criză de spațiu, dau din textul de lucru o propoziție și nu înțelegi mai nimic. Ce să comenteze un copil de 10 ani, care nici din textele de la limba română nu extrage ușor informația?

Au început să curgă (la propriu) fragmentele alese de mine, ușor prelucrate.

Nu le-am cerut lor să citească, citeam eu, ei urmăreau proiecția. Chiar și cei care citesc foarte bine ar avea dificultăți cu frazele lungi, cu intonația, pe care o consider esențială pentru înțelegerea mesajului. În plus, timpul nu îmi permite reluarea lecturii, pentru o mai bună înțelegere. Poate elevii mai mari să reușească mai bine, dar pentru scopul lecției mele de istorie, am ales să nu îi las pe ei.

Primul lucru pe care îl facem când le dau o sursă este să vedem cui aparține. E de încredere sau nu? De Strabo am învățat în prima lecție de geografie, de Herodot în prima lecție de istorie. Despre alții le spun când vine momentul. Apoi lecturăm textul și discutăm.

A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [grecii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. 

Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Romanii numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geții — ei o numesc Istros.

Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului.

Strabo, Geografia

Ca orice text nou, au început întâi să scoată cuvintele necunoscute, pentru a înțelege. Pont – și ne-am uitat pe o hartă antică, ce era Pontul Euxin? Marea Neagră, pe care o pot recunoaște ușor din experiența cu mediile de viață de la științe și lecțiile de geografie a Europei, din ultimul capitol deja parcurs. Nici izvoarele Dunării nu erau o enigmă, au știut să numească și Munții Pădurea Neagră, moment în care m-am felicitat în gând pentru decizia luată anul acesta.

La final, am tras concluzia: de ce este important acest fragment? Pentru că ne spune unde locuiau și cine erau.

Mai departe:

Înainte de-a ajunge la Istru, Darius, regele perșilor, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos și cei care ocupă ținutul așezat mai sus de orașele Apollonia și Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă.

Geții, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. 

Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.   

Herodot, Istorii

Textul lui Herodot a fost completat cu o hartă a coloniilor grecești la Marea Neagră, pe care am folosit-o și când am vorbit în lecția precedentă despre civilizația greacă. Și de perși auziseră, doar îi menționaserăm în luptă cu cetățile grecești, dar, deși întrebările curgeau, avem o regulă, nu deviem de la drum. Nu putem discuta despre toate. Am readus în context afirmația subliniată, or fi fost ei cei mai tari dintre ai lor, dar nu au făcut față pericolului.

În schimb, sacrificiul uman în cinstea lui Zalmoxis a inflamat spiritele lor de secol XXI, cum adică, era o prostie, de ce să-l omori. Le-am reamintit că nu judecăm pe nimeni pentru credința sa, mai ales că nu am trăit noi în acele timpuri, dar nici azi nu procedăm astfel. Educația spre toleranță mai are mult de așteptat!

Concluziile textului? Strămoșii noștri erau războinici iscusiți, la care se adăugau informațiile despre religia lor.

Am schimbat registrul, cu o sursă din secolul al III-lea după Hristos, lucru care mi s-a părut important de menționat, deoarece apropierea naratorului de momentul descris este crucială pentru exactitatea faptelor. Așa a apărut în lecția noastră Cassius Dio.

Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi, Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie că sunt traci din neamul dacilor. Acești daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră. 

Cassius Dio, Istoria romană

Am comparat denumirile: la două și la șase secole distanță de celelalte două surse, nu se modificaseră toponimele. De ce mi s-a părut important de subliniat acest lucru? Să ne gândim la teoria lui Roesler, despre vidul de populație creat după retragerea aureliană. Unul din argumentele contra este fix acesta, păstrarea toponimelor din antichitate. Se adăuga și informația despre relațiile politice între două entități și modul în care comunicau și negociau.

Am continuat cu portretul lui Decebal, deși mi-ar fi plăcut să am timp și pentru fragmentele privitoare la războaiele daco-romane. Însă m-am bucurat că în acest mod am fost mai aproape de dorințele lor, de a cunoaște istoria celor mulți, oamenii de atunci, și mai puțin evenimentele.

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani.

Cassius Dio, Istoria romană

Am profitat de mingea ridicată la fileu la începutul orei și, pe lângă portretul lui Decebal, am răspuns la întrebarea lor: cum își alegeau conducătorii. Cum îi alegem azi – cum se proceda atunci. M-am legat și de Traian, fiu adoptiv, pentru meritele sale, desemnat la tron. Ar fi fost o frumoasă tradiție de moștenit de către poporul român, dar…

Referitor la portretul lui Decebal, le-am atras atenția că este, până la urmă, un portret făcut de „dușman“, chiar dacă la 100 și mai bine de ani după moartea acestuia. Poate era nevoie de acest portret ca, în antiteză, Traian să fie aureolat pe măsură, nu a învins pe oricine, ci pe un aprig dușman.

Mi-am dat seama acum că nu le-am menționat nimic despre Tacitus, care a definit sublim istoria, ce trebuie scrisă „fără ură și părtinire“, el dând însă contra-exemplul perfect. Mai am însă timp să îl evoc.

Nu aveam însă de ales și trebuia să îl prezint și pe Traian:

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. 

Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. 

Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.

De aceea Decebal se temea de Traian pe bună dreptate.

Cassius Dio, Istoria romană

După ce i-am cunoscut pe protagoniști, a venit momentul să adăugăm, totuși, și în caiete câteva informații, chiar dacă nu le place să scrie. Tabelul de mai jos a fost prezentat necompletat, celulele fiind scrise pe rând, cu ajutorul lor. Pentru ocupații, ne-am amintit de la greci cu ce făceau comerț, ce cumpărau de la daci.

DACI ROMANI
Așezare
  • între Carpați, Dunăre și Marea Neagră
  • în Peninsula Italică și teritoriile din jurul Mării Mediterane
Capitală
  • Sarmizegetusa Regia
  • Roma
Ocupații
  • agricultură, creșterea animalelor, minerit, comerț
  • creșterea animalelor, agricultură, comerț, meșteșuguri
Religie
  • politeistă – Zamolxis
  • politeistă – Jupiter

Și acum au început, pe scurt, prezentările directe ale conflictului de la începutul secolului al II-lea, cum și de ce a venit Traian în Dacia.

Păcat că în manualele lor nu mai sunt legende istorice. Nu mai știu în ce clasă primară, dar sigur am citit despre bătălia de la Tapae, aflând detalii încă înainte să ajung să studiez, ca elev, istoria în clasa a patra! Am rezumat motivele la standardele unui război de cucerire: aurul (din Apuseni) și liniștea la graniță aveau un preț.

De aici am început să alternez sursele. Columna lui Traian, esențială pentru acest moment, unică în istorie, oferă povestea în imagini a celor două conflicte. Să nu uităm, contează cine spune povestea, dar cum alta nu avem, o vom „asculta“ pe aceasta.

Am început cu imaginea traversării Dunării pe un pod de vase (scena 4-5), romanii pășind cu îngăduința și aprobarea zeului fluviului. Nu era prima dată când vedeau imagini de pe Columnă, le-am folosit și în lecția despre izvoare, doar că atunci am analizat cum erau îmbrăcați dacii. Acum, ne-am uitat ce „uniforme“ și arme aveau soldații romani, cum era construit podul, geniștii romani fiind ingineri desăvârșiți.

Luptele au fost grele, dovadă și amintirile păstrate, despre acestea, peste timp, nu doar în imaginile de pe Columnă:

Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.

Cassius Dio, Istoria romană

Mi se pare extrem de importantă intersectarea de informații din surse diferite pentru educarea spiritului critic la elevi. Altfel cum să formăm adulți care să nu creadă prima bombă aruncată pe canalele de așa-zise știri, și să nu verifice, în mai multe surse, până să ia o decizie?

Perioada interbelică a fost ilustrată cu Monumentul de la Adamclisi, căci Decebal, înfrânt, nu a renunțat să încerce orice pentru a îndepărta pericolul roman.

Fără a intra în detalii ale campaniei, am accentuat doar că a fost înfrânt, iar în cinstea acestei victorii romanii au ridicat un „trofeu“ zeului Marte. Și nu l-au făcut simplu, ca de obicei, pe un trunchi de lemn, ci l-au imortalizat în piatră, dovada importanței acelei victorii din Dobrogea.

Deși unii dintre copii au spus că au vizitat monumentul, le-am atras atenția că neapărat trebuie vizitat muzeul din localitate, unde se află, în original, părțile acestuia.

Pentru Tropaeum Traiani, așa cum s-a chemat ulterior și așezarea ridicată de romani, am folosit imagini ale monumentului , dar și imagini de pe Columnă cu astfel de trofee militare, trunchiuri echipate și în jurul lor depuse armele capturate, acoperișul de la Adamclisi sugerând, în „solzi“, scuturile adunate.


Sursă foto: blogs.kent.ac.uk

Am ajuns repede la al doilea război, necesar deoarece campaniile interbelice, precum și nesupunerea lui Decebal îl făceau necesar.

Traian însă nu s-a mulțumit de la început cu o cucerire parțială a Daciei, dovadă modul în care și el s-a pregătit, în continuare, de război. Cea mai evidentă mărturie în acest sens este construirea, peste Dunăre, a unui pod de piatră, o legătură solidă între acest teritoriu și Imperiul roman. A facilitat cucerirea și a menținut, apoi, legătura administrativă.

Dintre toate momentele lecției, acum, în multiplele secvențe pe care le-am dedicat podului, i-am simțit în punctul culminant al curiozității. Nu mi-am propus, dar am reușit cumva să transmit emoția acestei realizări fabuloase a Antichității și geniul recunoscut peste timp al lui Apolodor din Damasc.

Prima a fost imaginea podului pe Columnă. Apoi, imaginea prezentă a piciorului de pe malul românesc, expusă „la locul descoperirii“, așa cum am învățat în lecția despre izvoare, la Drobeta Turnu Severin. Găsiți aici ilustrațiile, chiar și cu o reconstrucție a podului, dar dacă ajungeți vreodată în Drobeta, vizitați muzeul. Au acolo o machetă a podului (sau cel puțin o aveau ultima dată când am fost eu).

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

Podul lui Traian, imagine pe Columnă (LXXII). Sursă foto.

A urmat o monedă din cupru bătută de Traian probabil după victorie și care are pe revers o imagine stilizată a podului. Moneda se află la British Museum. Am analizat și acest izvor, catalogat „scris“ de copii, și am subliniat importanța pe care chiar împăratul o dădea realizării sale, ținând să o anunțe în tot imperiul prin intermediul acestui mod simplu – circulația banilor. Bineînțeles că au fost curioși și ce scria pe cele două fețe și le-am spus că acela este un „CV“ pe scurt, înșirau toate realizările împăratului la acel moment.

Însă ceea ce i-a dat gata a fost descrierea podului:

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. 

Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? 

Acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință.

Cassius Dio, Istoria Romană

Am făcut transformări pentru a ne da seama de dimensiunile reale ale podului, au fost extrem de curioși cum construiești în apă și le-am vorbit și despre praful de Puteoli, cimentul natural cu care romanii au uimit lumea două mii de ani mai târziu. Au aflat cu tristețe despre destinul acestei mărețe creații, distrusă un secol mai târziu pentru a apăra granițele imperiului.

Și pentru că atunci când am vorbit de cataractele Dunării s-au lăudat că au fost la „cazane“, deși acum defileul curge calm și liniștit, transformat în lac de acumulare, am căutat repede Tabula Traiana și i-am întrebat dacă au mers cu barca aproape de inscripție.

Tabula Traiana - Cazanele Dunării

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Am căutat și inscripția și le-am tradus-o și explicat-o completând-o cu desene, căci este dovada unei alte capodopere inginerești mai puțin cunoscute: pentru a parcurge defileul Dunării, aproape imposibil de navigat pentru o armată, Traian a ordonat construirea unui drum suspendat. În peretele defileului au fost înfipți stâlpi, peste care s-a construit drum. Tabula era doar mărturia acestui drum.

De ce am ales să discut inscripția în original? Scrisă în limba latină, cuvintele aveau rezonanță în limba română. Lecția urma să se încheie cu procesul de etnogeneză și formarea limbii române ca limbă de origine latină.

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII  PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)

Am regăsit „CV“-ul lui Traian, din care lipsește acum „Dacicus“, ceea ce înseamnă că discutăm despre o inscripție de dinainte de al doilea război. Și, privind-o, au întrebat imediat de ce este tribun a patra oară și au scris numărul folosind patru linii și nu IV, cum știm noi? Regulile nu erau atât de stricte, dar ei au fost atenți și eu mândră ca un curcan.

Am continuat cu al doilea război, repede desfășurat în povestire, ca să ajungem la înfrângerea și împingerea lui Decebal la sinucidere (pe Columnă, scena CXLV), dar și capturarea tezaurului care a făcut posibile, la Roma, jocuri rămase în istorie mulți ani mai târziu.

Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. 

În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, Decebal puse se în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea. 

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. 

Cassius Dio, Istoria Romană

Am reușit, puțin, ce-i drept, să discutăm și despre viața cotidiană a romanilor, mai mult despre distracțiile acestora și destinul Colosseumului. Au deplâns moartea atâtor animale, inutilă în concepția noastră, căci în secolul în care trăim și dresura animalelor pentru circ este considerată o barbarie. Însă nu poți judeca oamenii decât după legile lor. Într-o epocă în care sclavia nu era condamnată, în care nu exista noțiunea de drepturi ale omului, ce puteai face pentru animale?

Dacă am încheiat războaiele, am notat și în caiete:

Cucerirea Daciei de către romani
– războaiele lui Traian cu Decebal (101-102, 105-106);
– izvoare: Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, podul lui Apolodor de la Drobeta.

Am ajuns la momentul final, victoria lui Traian și rămânerea acesteia în istorie, în primul rând datorită tot lui Apolodor din Damasc, cel care a proiectat Forul lui Traian de la Roma. Am început să povestim despre Columnă și am utilizat această imagine (link), care o arată așa cum au văzut-o, probabil, oamenii timpului: pictată. Dacă acum în vârful construcției nu mai este statuia  împăratului, ci a Sfântului Petru, din ordinul papei, nu mai adăpostește nici urna funerară a acestuia. 

Dacă mergem la Roma, putem urca în Columnă? au fost ei curioși să afle, după ce au văzut scările interioare. Din păcate, nu. 

Și totuși, Traian nu a construit Columna pentru a evoca neapărat războiul, căci inscripția de la baza ei este elogiul muncii depuse pentru construcția forumului. Columna doar arată cât de înalt a fost „muntele și locul“ pe care împăratul l-a îndreptat pentru a-și construi piața, pe care am admirat-o într-o simulare (aici), apoi în imagini din prezent.

Însă Columna, ca și podul de la Drobeta, apare pe monedele împăratului, de data aceasta, pe un aureus (monedă din aur), aflată și ea, tot la British Museum.

Lecția a fost completată de o hartă pe care am marcat Imperiul roman înainte de cucerirea Daciei și spațiul locuit de daci, lipită în caiet și colorată acasă după modelul primit pe G-Classroom, pe care am comparat-o cu o alta, proiectată, a statului după cucerirea spațiului nord-dunărean.

Am trecut mai repede peste perioada destinată provinciei romane Dacia și am explicat evenimentele pe măsură ce derulam prezentarea și notam în caiet următoarele:

Provincia romană Dacia
– Oltenia, Banat, Transilvania;
– capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
– romanizarea = procesul prin care populația autohtonă adoptă limba, obiceiurile, cultura și civilizația romanilor;
– 271 d.H.: provincia este abandonată, funcționarii și armata romană se retrag la sud de Dunăre.

Am ținut să discut mutarea capitalei, chiar dacă parțial s-a păstrat numele. Ei nu au fost de acord, consideră că Traian a furat drepturile de autor pentru denumire și dacii ar fi trebuit să protesteze. Le-am recomandat să o viziteze, totuși, și pe aceasta.

Am lămurit ce a însemnat amestecul de limbă, de populație, ca apoi să discutăm despre retragerea aureliană, în datele cele mai simple și le-am recomandat să caute care erau denumirile râurilor pe care noi le-am învățat la geografie acum 1900 de ani. Sunt curioasă dacă o vor face și ce concluzie vor trage.

Pentru a înțelege însă fenomenul migrațiilor, am ales o hartă simplă, care să arate însă că poarta spre Europa, dinspre Asia, era prin spațiul carpatic, și că atracția Romei în epocă i-a adus sfârșitul. Le-am pomenit de vandali (și de aici, ce înseamnă a vandaliza) și de huni (și cum au tabletele la ei, au căutat imediat să vadă cât de urâți erau din cauza modelării craniului), și cred că ar asculta continuu povești (dar nu ar pune nici picați cu ceară mâna să citească singuri).

Ultimele notițe în caiete:

Formarea poporului român
după retragerea romanilor la sud de Dunăre, populația romanizată rămasă în vechea provincie a rezistat și asimilat populațiile migratoare (slavi);
în secolele III-VIII, în urma procesului de etnogeneză, se formează în spațiul carpato-danubiano-pontic un nou popor, român, cu o limbă de origine latină și religie creștină.

Am apărut, așadar, și noi pe harta Europei, ca popor. Cum ne-am creștinat – rămâne să mă întreb ce oare se discută la lecțiile de religie, dacă nici de Sf. Andrei nu știu după aproape cinci ani.
De ce cuvintele latinești s-au scurtat? O întrebare la care nu m-am așteptat, dar transformarea au simțit-o din exemplele pe care eu le-am dat, împreună cu traducerea, atunci când le-am întâlnit în lecție. Le-am amintit cum le-am explicat cratima, inventată probabil de oameni dornici să vorbească repede, în mai puține silabe. Poate așa au considerat și autohtonii, că nu au timp pentru latina literară și au păstrat din cuvinte esențialul, nu și terminațiile.

Am ajuns în acest moment la finalul  (prelungit) al celei de-a doua ore și am trecut repede în revistă ce ne notasem la începutul orei precedente că vor să afle. I-am întrebat dacă sunt satisfăcuți și au aflat răspunsurile pe care și le doreau. Nu chiar toate, dar aproape.

Nu aș fi reușit niciodată să dedic o singură oră temei și cu greu reușesc să respect finalul orei, mai mănânc, de nevoie, o pauză. Și totuși, nu s-au plâns până acum că plecăm un pic mai târziu acasă.

Ei nu s-au plictisit și sper că nici voi, cititorii acestui lung articol.


Notă de final: Am adăugat, acolo unde ilustrația îmi aparținea sau era de domeniul public, în articol. Am optat pentru link către sursă acolo unde acest lucru părea nesigur. Ele pot fi însă folosite în timpul lecției, chiar incluse în prezentări multimedia, însă nu pot fi publicate în această formă pe internet.

monede tema istorie izvoare

Modulele calendaristice și învățarea modulară: istoria și geografia în clasa a patra

Am crezut sincer că gluma de structură a anului școlar pe module care s-a decis anul trecut nu va fi menținută și anul acesta, însă la noi se pare că ideile cu mare potențial dăunător prind foarte bine și nu mai scapi de ele. Am fost și sunt convinsă că două semestre e cea mai echilibrată structură, elevul are parte de o evaluare intermediară serioasă, care să îi ridice niște semne de întrebare: ești sau nu pe direcția cea bună de învățare?

Un copil rătăcit, zgâlțâit cum trebuie cu o corigență pe primul semestru, se adună și se mobilizează în al doilea semestru. Sau cel puțin funcționează pentru cei mai mulți. În puține cazuri se ajungea la corigență pe vară, dar să ratezi promovarea în iarnă era un semnal de alarmă pentru toată familia. Ceva nu merge, ceva trebuie schimbat.

Acum… cu o singură medie anuală de încheiat, toți zac ca florile până în mai, când, ce să vezi, situațiile dramatice se rezolvă cel mai adesea din pix, mișcat de lacrimi de crocodil ale elevului și părinților, căci timp real de remediere nu mai există.

Însă avem conducătorii pe care îi merităm, așa spune înțelepciunea populară. La cât nu ne spetim noi, și ei ne dau cadru pe măsură.

Și acest an școlar e structurat tot în „module“, formațiuni care nu au nicio treabă cu „învățământul modular“, așa cum e el definit prin lucrările de specialitate. Căci, dacă am avea cu adevărat așa ceva, aș fi prima care l-ar susține! Pici un modul… îl reiei până îl promovezi.

Cea mai bună glumă care circulă e cea privind „proiectarea pe module“ a conținuturilor școlare. Nu știu cine a scos-o, pe-acolo pe sus, poate la ei prin minister merge, însă unele conținuturi, repartizate câte o oră săptămânal, n-au nicio șansă de a se potrivi cu modulele vieții, pe care le mai și schimbă fiecare județ și școală după cum are chef, cu vacanțe de schi imaginar și săptămâni colorate. Asta în cazul în care chiar s-ar chinui unii autori de manuale să facă unități de câte cinci săptămâni sau cum e structurat fiecare interval.

Aproape mi-am terminat planificarea pentru anul ce urmează. Uneori evaluările se nimeresc chiar înainte de finalul modulului, dar de cele mai multe ori, nu. Și cred că e mai bine așa, nu au copiii într-o săptămână teste la țâșpe discipline, să înnebunească. Dar, cum am zis, se punctează la evaluarea profesorilor dacă ai făcut planificările pe module. Sincer abia aștept un a-tot-știutor de-ăsta, să vină să-mi zică cum că nu e bine, că nu iese pe ușă până nu îmi arată el cum se face. Să le văd eu că încap acolo, ca în teorie!

Clasa a patra e pentru mine specială.

Din cinci în cinci ani retrăiesc cu pasiune prima mea dragoste: orele de istorie. Și cum de aproape 10 ani tot caut idei mai bune, a rămas în capul listei una subliniată apăsat: orele de geografie a României trebuie să le preceadă pe cele de istorie. Nu poți vorbi despre spațiu istoric cât timp mulți dintre copii nu au minime noțiuni despre relieful și apele țării noastre, poziționarea orașelor mai importante sau chiar orientarea pe hartă în funcție de punctele cardinale.

E drept că s-au făcut ceva progrese în ultimul deceniu, măcar cifrele romane se abordează în clasa a treia, nu le mai întâlnim la istorie prima dată. Și totuși, cu o floare nu se face primăvara.

Pentru această „primăvară“ m-am pregătit în cei patru ani de până acum. De la hărți puse pe perete, la nivelul ochilor copiilor, celebrarea evenimentelor istorice importante, cu povești despre fiecare, anticiparea cunoștințelor atât de istorie, cât și de geografie, cu orice ocazie a fost posibil. Textele literare nu mai sunt însă atât de ofertante ca odinioară, să vorbească despre frumusețile, tradițiile și istoria țării noastre. Iar lecturile suplimentare, atunci când există, sunt alese mai mult din sfera distractivă decât din cea a legendelor și povestirilor. Așadar, în prag de clasa a patra, tot pe minus mă consider.

Însă modulele vieții și o singură medie anuală au dat o șansă nesperată: pot separa, în timp, geografia de istorie, să încep cu prima, două ore pe săptămână, cel puțin până trec de relief, apoi să încep și istoria, rămânând împreună până finalizez geografia, ca apoi să merg până la finalul anului cu două ore de istorie.

Sau, a doua variantă, modul complet de geografie, urmat de modul complet de istorie.

izvoare istorice

Din cercetările mele, atât pentru articolele pe care le-am publicat, cât și pentru teza de licență, au mai fost învățători care au optat să meargă întâi cu conținuturile de geografie, apoi cu cele de istorie, doar că, fiind in vigoare semestrele, cum era nevoie de calificative la ambele discipline, nu au putut împinge prea mult momentul de inversiune. Acum însă, cel puțin din acest punct de vedere, ar fi foarte posibil.

Decizia finală nu am luat-o încă. Dar sunt foarte hotărâtă ca nici măcar să nu încep discuțiile la istorie dacă nu am ajuns la punctele cardinale la geografie.

Mi-ar fi de ajutor și alte păreri, pe principiul că, dacă doi îți spun că ești beat, te duci și te culci. Sper că aveți timp să bifați, mai jos, părerea voastră! (Dacă chestionarul nu se încarcă, îl puteți accesa aici.)


Vezi aici rezultatele chestionarului.


Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

Și a fost… o frumoasă poveste!

În prag de mini-vacanță (Papa să fie sănătos, că tare ne dă socotelile peste cap în București!), copiii mei de-a patra au o perioadă agitată. A trecut și evaluarea națională, cu provocările ei (acum serios, cine stă să numere cuvintele scrise cu un creion până se termină – câteva zeci de mii??, sau, similar, cu o rezervă de cerneală…?). Au făcut greșeli stupide, căci nu reușeșc și pace să-i determin să se grăbească încet. Adică să se grăbească, dacă vor, dar s-o ia încet, să citească cu atenție cerințele… una e să nu știi… alta e să „citești” crescător în loc de descrescător. Sau dacă spune să rezolvi doar exercițiul din dreptul girafei, tu să le faci pe toate, din exces de zel (asta era pe testele mai vechi, anul acesta le-au rezolvat problema, le-au pus doar varianta unică ce trebuia rezolvată!). Iar dacă mai e un spațiu de completat răspunsul… de ce să scrii încă o dată!? Problemele lor nu sunt legate de ceea ce știu și pot, ci de dispoziția de moment, de vrăbiile de la geam…

S-au dus apoi două săptămâni de școală și ne-am trezit aproape de sfârșitul lui mai. La istorie, ca să-l citez pe unul din pasionații clasei, „asta a fost tot??” Ca să explic, istoria s-a încheiat cu Marea Unire și o prezentare despre România de azi și organizațiile din care face parte. La cererea „publicului”, dezamăgit că nu are parte de Hitler și Stalin, am mers mai cătinel prin tot secolul al XX-lea, am răspuns la întrebări, am explicat evenimente. M-am oprit – nu se putea altfel – la tragedia anului 1940, la harta de atunci, care i-a amuțit, apoi la speranțele deșarte și coșmarul roșu care a urmat. Au fost curioși cum se trăia în comunism… le-am povestit ce-mi amintesc eu, doar aveam la revoluție vârsta pe care o au ei acum.

A fost o poveste frumoasă. Încheiată cu ultimul capitol despre cultură și patrimoniu. Pentru locurile istorice din comunitate am aruncat buzduganul înainte, au avut un proiect în perechi în care au recomandat, pe o hartă a Bucureștiului, 25 de obiective turistice de vizitat, dar despre acesta am vorbit deja. Ctitorii medievali, a doua lecție, nu ne erau străini, la fiecare domnitor despre care am discutat în lecțiile precedente am stabilit unde e înmormântat (dacă este). Stupid mi se pare să vorbești aici de Brâncoveanu, după ce nu ai binevoit să-l incluzi în programă… Dar am compensat, le-am amintit că la doar câteva stații de școală e Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde le recomand să meargă.

Ultima lecție – patrimoniul UNESCO – s-a lăsat, din nou, cu un proiect de realizat, mai ales că obiective sunt destule. Și cum le plac surprizele… am tras la sorți. Fiecare a pregătit un afiș despre obiectivul pe care l-a primit. Sighișoara doar am împărțit-o, separat turnul cu ceas de fortificații și de celelalte obiective. Ca de obicei, am avut copii entuziasmați, copii care și-au făcut datoria, dar și copii care… nu au catadicsit să miște un deget. Ce dacă e proiect obligatoriu? Doar nu o să-ți murdărești „mânușițele” să îl faci.

Le-au citit în fața clasei. Nu de puține ori conținutul era paralel cu ceea ce trebuia de fapt să fie subiectul. Sper că au înțeles că „proiectele” nu sunt așa, o distracție de a pune ceva pe foaie, a lipi două poze… nu, sunt de gândit și ele. Ca să nu mai zic de folosirea cuvintelor pe care nu le cunosc, doar pentru că „așa scria, doamna!!” Așa o fi scris acolo, tu cauți în DEX dacă nu știi ce înseamnă, sau nu folosești! Și calificativele vor ține cont de asta. Nu doar pentru cei care au „scăpat” ușor, ci din respect pentru munca celor care au luat în serios povestea aceasta.

Dar, în general, istoria de anul acesta a fost pentru mine o frumoasă poveste în anul centenarului, pe care m-am străduit să o fac de neuitat. Dincolo de chinurile pe care le-au îndurat, după spusele lor, aș vrea să cred că orice reporter i-ar întreba ce reprezintă ziua de 9 mai sau 1 Decembrie vor fi în stare să răspundă. Încă am îndoieli că vor căuta toți Maramureșul în nordul țării. Și cronologia se mișcă…

Dintre toate lecțiile însă, Marea Unire a fost specială. Vorbisem mult depre eveniment, ne-am confecționat hartă, apoi am dedicat timp unei lecții despre România în timpul Primului Război Mondial. Despre Marea Unire am discutat pornind de la „Treceți batalioane”. Sunt adulți care nu ar putea face analiza de text pe care au făcut-o ei, la 10 ani… vers cu vers au identificat cauzele intrării în război, motivul campaniei în Ardeal, provinciile românești și Alba, capitala Unirii. E un cântec pe care greu îl pot cânta fără să mi se împăienjenească ochii și glasul, l-am învățat când eram mică, cu mama, împreună cu alte cântece etichetate drept patriotice. Și apoi, dacă nu înveți acasă ce înseamnă să-ți iubești țara, de la părinți și bunici, unde să înveți să înțelegi enormul sacrificiu pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să existăm azi?

I-am văzut curioși, atenți și, mai ales, empatici. Și aș vrea să pot să sper că viitorul, pe care îl vor construi ei, va fi altfel. Despre asta a fost lecția până la urmă, despre cum să înțelegi trecutul ca să poți proiecta viitorul. Doar… o frumoasă poveste!

agamograf marea unire

Activități de Centenar

Săptămâna aceasta a fost plină de surprize… În primul rând, luni-marți eram ușor dezamăgită că organizasem concurs de postere la școală și prezența era slăbuță. Trebuia să aștept ziua de vineri, ca să văd cum întreabă cei de la gimnaziu de „doamna de la a patra” pe la cancelarie. Săptămâna viitoare jurizăm, dăm premii și abia aștept să vă arăt câteva dintre creații, foarte frumoase!

Apoi, miercuri, o colegă vine să mă întrebe, având în mână un agamograf, cum se face, căci a văzut anul trecut la mine. Îi explic, îmi lasă și mie un model și cum chef de felicitări cu brăduț chiar nu am avut azi la arte, le arăt copiilor. Vai, doamna, dar e mult mai ușor decât am făcut noiDe acord cu ei, chiar era doar de colorat și îndoit, așa că trebuia să complic un pic modelul. M-am gândit olecuță… și le-am transformat în bibelouri. Adică spațiul de jos și de sus, care normal se detașa, l-am franjurat și le-am lipit între ele, două câte două, în unghi drept, apoi am adăugat un suport de carton.

A fost WOW când și-au dat seama ce facem… iar cele care au fost gata au început să decoreze dulapul meu din cutii.

agamograf marea unire

Tot săptămâna aceasta, pe unul din grupurile pe care stau de obicei a cerut cineva un contur de hartă a României, cu liniaturi diferite. Mi-a luat puțin să le fac, dar dacă tot le-am făcut, le-am folosit și eu. Am văzut toată săptămâna că ai mei au dezvoltat în pauze o pasiune pentru colorat paternuri pe pătrățele, iar când le-am arătat hărțile, erau în extaz. Am printat fără număr, au tot cerut, nu mai știu cine a cerut mai multe sau cine deloc (există și categoria aceasta). I-am rugat să apară și un „100” în modelul lor… Isteața de mine le-a prins la panou pe cele gata și… a plecat acasă! Așa că am apelat la varianta „sună un prieten”, adică pasionații proiectului. Ce bine că am pus în funcțiune din vacanța de vară comunicarea pe whatsapp (da, nu-mi place, dar era cam singura pe care o știau elevii mei ca să-mi trimită poze cu temele…) și am dat mesaj. Dacă primesc ajutor în seara aceasta, voi adăuga imaginile.

În încheiere, vă invit ca săptămâna ce urmează, când dați „share” proiectelor realizate, să folosiți în descriere și hashtagul #CentenarLaPas . Luna aceasta m-am străduit să îl populez cu ce mi-a ieșit în cale, sigur veți găsi ceva ce nu știați, mai ales pe instagram. L-am folosit și pe facebook.

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Poveste de seară: Un secol de la Marea Unire din 1918

Sărbătorim centenarul în luna noiembrie. Eu am clasa a IV-a. Conform planificării, înainte de 1 Decembrie abia dacă încep lecțiile despre daci… a vorbi despre Marea Unire fără să știi mai nimic despre istoria neamului nostru este misiune imposibilă. Am încercat anul trecut, de câte ori s-a ivit ocazia, apoi pe 24 Ianuarie, 9 Mai, să mai legăm câteva verigi în acest lanț complicat. Ceea ce știu elevii mei seamănă foarte bine cu harta Africii în secolele XVIII-XIX – erau desenate țărmurile, dar înăuntru era o mare pată albă.

M-am străduit, cât de simplu am putut, să las istoria să fie „cea mai frumoasă poveste”. Fragmentele de mai jos le-am printat și le-am afișat în așa fel încât toți să le citească și – sper eu – să înțeleagă mai bine ce anume sărbătorim peste nici o lună.

Profit de această ocazie să vă relansez provocarea #CentenarLaPas , despre care am povestit deja.

Să începem și să…

Ne uităm împreună la harta României de astăzi. Ne imaginăm că, în urmă cu un secol, în toamna lui 1917, aceste graniţe erau încă un vis al tuturor românilor. Aflat în plin război, îngenuncheat, Regatul României era departe de a mai spera la constituirea unui stat al celor care vorbeau şi simţeau româneşte.

Să călătorim în timp, ceva mai departe, în vremea marilor voievozi. Ţările locuite de români – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească – nu au fost unite sub un singur conducător decât o singură dată, la 1600, în vremea lui Mihai Viteazul. Apoi, din nou despărţite, s-au aflat sub influenţa marilor puteri vecine: Transilvania sub cea a austriecilor, Ţara Românească – a turcilor şi Moldova – a turcilor şi a ruşilor. Niciunii dintre aceştia nu îşi doreau formarea unui stat românesc, aici, în estul Europei.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, Ulei pe pânză, 59,5 x 48,5 cm, Nesemnat, Nedatat, Nr. inv. 72, Muzeul de Artă din Brașov. 1881. Sursă foto: Muzeul de Artă Brașov, p.33.

La mijlocul secolului al XIX-lea (adică pe la 1850), conflictele dintre ruși şi turci au făcut posibilă discutarea, în cadrul tratativelor de pace, atât a situației Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti. A fost un moment mult așteptat de români, de care au profitat din plin. Li s-a permis să-şi aleagă domni noi, iar ei au ales aceeași persoană. Alexandru Ioan Cuza a devenit în ianuarie 1859 mai întâi domn al Moldovei, apoi domn al Ţării Românești. Timp de șapte ani cât s-a aflat la conducerea statului, numit încă „Principatele Unite”, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a realiza unirea în fapt a celor două ţări, nu doar pe hârtie.

În 1866, oamenii politici ai vremii l-au îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza şi au reuşit, prin iscusite negocieri cu familiile regale din Europa, să aducă la conducerea tânărului stat un prinţ de origine germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act politic urma să întărească statul român, încă supus Imperiului otoman.

File:Stamp 1933 Turnu Severin 1 leu.jpg

Timbru poștal emis în 1933 care marchează intrarea lui Carol I în țară, la Turnu Severin, după o călătorie incognito pe Dunăre. Două zile mai târziu, la 10 mai, ținea primul discurs la București. Sursă foto: wikipedia

Imediat după venirea sa în ţară, la 10 mai 1866, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care „Principatele Unite Române se constituie într-un singur stat indivizibil sub numele de România”. Pentru prima dată numele statului apărea, oficial, în această formă, pe harta Europei. Însă istoria zbuciumată a românilor a continuat. Carol, domn al românilor sub numele de Carol I, nu putea accepta mult timp ca țara sa să fie supusă unei puteri externe. De aceea, a început să se pregătească de război, așteptând momentul prielnic pentru a cere și a obține Independența României.

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Principatele Unite ale lui Cuza și apoi România lui Carol I, aflate sub suzeranitate otomană (1859-1978). Sursă foto: wikipedia

Momentul a sosit în 1877 când a izbucnit un nou conflict ruso-otoman. Carol a decis să participe, alăturându-se taberei rusești. La 9 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, era proclamată Independenţa României, însă aceasta trebuia câştigată pe câmpul de luptă. Românii au luptat eroic la sud de Dunăre şi s-au remarcat, alături de domnul lor, în bătăliile de la Griviţa, Plevna şi Smârdan. La încheierea conflictului, România a fost recunoscută de Marile Puteri europene ca stat independent şi a adus între graniţele sale şi Dobrogea, teritoriul aflat între Dunăre şi Mare.

Atacul de la Smârdan, ulei pe pânză, 75.5x142cm, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, 1885. Sursă foto: wikipedia. Nicolae Grigorescu a participat la Răboiul de Independență, surprinzând admirabil în schițele sale imensul sacrificiu al ostașilor români.

Formarea unui stat românesc la est şi sud de Carpaţi a dat speranţe românilor din celelalte provincii. În jurul României locuiau mai mulţi români decât înăuntrul său: în Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, peste tot erau români care doreau să trăiască într-un stat românesc. Din punct de vedere politic era complicat să fie îndeplinit acest vis, căci la începutul secolului XX, aceste provincii se aflau între graniţele a două mari imperii, rus şi austro-ungar, iar România era prea „mică” pentru a le revendica.

România, stat independent, în timpul lui Carol I. Sursă foto: tehnocrati.ro

După recunoașterea Independenţei, în 1878, Carol I a realizat un amplu proiect de consolidare şi modernizare a ţării. A proclamat Regatul României, în 1881 devenind primul rege. Conflictele din Europa arătau, pentru un om politic abil şi priceput, cum era tânărul monarh, că un mare conflict nu este departe şi e bine să fii pregătit. De aceea Carol a început să caute aliaţi şi s-a îndreptat, cum era firesc, către rudele sale germane. A încheiat astfel un tratat secret cu Austro-Ungaria şi Germania, alături de care se angaja să lupte într-un eventual conflict, dacă acestea vor fi atacate. În acelaşi timp, o altă alianţă se forma în Europa: Anglia, Franţa şi Rusia (Antanta).

Secolul XX găseşte Europa împărţită în două tabere şi dornică de a declanşa un nou conflict pentru reîmpărţirea teritoriilor. Lipsea doar scânteia care să aprindă „butoiul cu pulbere”. La 15 iunie 1914, la Sarajevo, într-una din provinciile Imperiului Austro-Ungar, prinţul moştenitor al tronului este asasinat de un luptător sârb. A fost pretextul pe care Austro-Ungaria îl aştepta. A declarat război Serbiei și a atacat-o la 15 iulie 1914.

Începea astfel Primul Război Mondial. Alianţele militare au fost activate: Franţa, Anglia şi Rusia (Antanta) au venit în ajutorul Serbiei, Germania în ajutorul Austro-Ungariei, formând Tripla Alianță, şi s-a cerut şi României să intervină în această tabără, conform tratatului secret existent.

Nu era însă o decizie simplă pentru România. Serbia era stat prieten, îşi cucerise independența odată cu noi de sub dominaţia otomană. Să luptăm alături de austrieci însemna şi să renunţăm, pentru totdeauna, la speranţa de a aduce alături de România teritoriile de dincolo de Carpaţi. Aşadar, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, deşi regele Carol I a cerut respectarea tratatului încheiat, s-a decis, prin vot, neimplicarea României în conflict, pentru că Austro-Ungaria nu fusese atacată, ci declarase ea război.

Aici introduc o paranteză, pentru a se înțelege că, indiferent de decizia ce urma a fi luată, un stat unic al tuturor românilor era imposibil de proiectat. Provinciile românești din afara granițelor se aflau sub dominația unor mari puteri aflate în tabere diferite. Dacă mergeam cu Antanta, renunțam la Basarabia. Dacă mergeam cu Puterile Centrale, renunțam la toate celelalte. Marea Unire a fost din acest motiv un miracol. Ea nu se putea realiza decât în 1918, în condițiile politice de atunci.

File:King Carol I of Romania with his nephew and great nephew.jpg

Carol I, rege al României. În stânga fotografiei, Ferdinand I, nepotul de frate, care îi va urma la tron, în dreapta, fiul acestuia, Carol al II-lea. 1905. Sursă foto: wikipedia.

Înfrângerea în Consiliul de Coroană a fost o grea lovitură pentru rege, boala de care suferea s-a agravat, şi la 27 septembrie 1914 s-a stins din viaţă la Peleş. Urca pe tronul României Ferdinand, nepotul său, pe care îl desemnase moştenitor al tronului. Alături îi stătea soţia sa Maria, rudă apropiată cu regina Angliei şi ţarul Rusiei. La conducerea statului ajungeau aşadar două personalităţi care nu mai doreau vechea alianţă militară.

Timp de doi ani România a negociat cu Antanta intrarea în război şi s-a pregătit pentru acest moment. La 15 august 1916, trupele române treceau cu entuziasm Carpaţii pentru a elibera Ardealul şi a-i uni pe toţi românii. Însă această dorinţă de secole care înflăcăra luptătorii nu a fost suficientă. Atacul a fost respins, germanii şi austriecii s-au reorganizat şi au cucerit treptat Oltenia, Muntenia şi capitala, Bucureşti, urmând o grea perioadă de ocupație germană în partea de sud a țării.

Calea Victorie, în fața Cercului Militar. În spate, Casa Capșa. În 1917, trupele germane defilau, pe cal alb se afla generalul Mackensen, comandantul trupelor de ocupație în Muntenia. Sursă foto: Alex Gâlmeanu.

Anul 1917 găseşte micul stat România redus la mai puţin de jumătate, familia regală se afla la Iaşi, iar ceea ce rămăsese din armată menţinea graniţa de sud a Moldovei pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani. Visul nostru de secole pâlpâia stins, însă speranţa încă exista. Situaţia se complicase şi pentru că am pierdut aliatul din Răsărit. Rusia, cuprinsă de revoluţie, se dezmembra, armata se retrăgea în dezordine de pe front.

România a primit sprijin francez, prin misiunea generalului Berthelot, armament nou intrând în dotarea sa. Micuţa armată română, decimată în anul precedent, a reuşit astfel să respingă eroic încercarea germanilor din vara 1917 de a ne scoate din război. Bătăliile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au păstrat vie speranţa românilor, armatele germane fiind respinse. Ieşirea din război a Rusiei ne-a obligat însă şi pe noi să încheiem o grea pace la începutul anului 1918.

7 mai 1918. Alexandru Marghiloman, primul ministru al României, semnează tratatul de pace de la București. Sursă foto: wikipedia.

În timpul conflictului, pe lângă eroismul soldaţilor, alte două legende s-au scris pe câmpul de luptă. Prima, Maria, regina românilor, care n-a ezitat, în ciuda pericolului şi a bolilor, să meargă între soldaţi, mai ales cei răniţi. Le era alături celor suferinzi, îi îmbărbăta pe cei care se aflau departe de casă şi de cei dragi. A fost numită „mama răniţilor” şi, văzând-o alături de ei, greutăţile erau parcă mai uşor de suportat.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea "Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919" publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital în anul 1917. Imagine reprodusă din lucrarea „Fotografii din Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919” publicată în 1924 de Muzeul Militar Naţional din România. Sursă foto: wikipedia.

A doua, Ecaterina Teodoroiu, cercetaşă, simbol al eroismului pe câmpul de luptă, sublocotenent în Armata Română, fostă învăţătoare lângă Târgu-Jiu, a fost decorată pentru eroismul său de Casa Regală a României cu „Virtutea Militară”. A fost prima femeie-ofiţer din armata română şi a murit pe câmpul de luptă la 22 august 1917.

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar "Regele Ferdinand". Sursă foto: wikipedia.

Ecaterina Teodoroiu în costum de cercetaș. 1916. Muzeul Militar „Regele Ferdinand”. Sursă foto: wikipedia.

Toate aceste evenimente, care păreau să stingă speranţa românilor de a trăi într-un singur stat, s-au dovedit în cele din urmă a avea un final fericit. Revoluţia din Rusia a avut ca rezultat destrămarea Imperiului ţarist. Provinciile acestuia au început să devină state independente, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Basarabia, în ianuarie 1918. Aflat în imposibilitatea de a se apăra, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotărăşte Unirea Basarabiei cu România (redusă acum doar la Moldova), iar regele Ferdinand I a promulgat actul Unirii. Graniţele României se întindeau acum până la Nistru şi includeau primii români ce reveneau la patria mamă. Nimeni, în 1914, apoi în 1916 și 1917 nu a îndrăznit măcar să creioneze unirea Basarabiei, care s-a realizat numai datorită ieșirii Rusiei din război și recunoașterii unirii de către germani prin pacea separată din 1918.

Palatul Sfatului Țării de la Chișinău, unde s-a semnat Unirea cu România. By Unknown author (http://www.basarabiaveche.com/tag/glasul-tarii/) [CC BY 3.0 (https://creativecommons.org/licenses/by/3.0)], via Wikimedia Commons

Vara lui 1918 este agitată şi pentru celelalte imperii. În Austro-Ungaria, provinciile locuite de alte popoare doresc fie să se conducă singure, fie să se desprindă din imperiu. Bucovina, provincie aflată în nordul Moldovei, se afla într-o situaţie complicată. Noul stat format prin destrămarea Imperiului țarist – Ucraina – dorea să includă această provincie în graniţele sale, însă majoritatea românească de aici a luptat pentru menţinerea identităţii naţionale.

La 28 octombrie 1918, în condiţiile complicate din Europa (destrămarea a două mari imperii), regele Ferdinand a ordonat reintrarea României în război, finalul conflictului – 11 noiembrie 1918, găsindu-ne pe front, cu armele în mână.

În aceste condiţii, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează Unirea cu România, hotărâre susţinută şi de minoritatea germană şi poloneză din provincie, nu şi de cea ucraineană şi evreiască. A doua provincie se alătura statului român.

Palatul Mitropolitan din Cernăuți – Sala Sinodală, unde s-a votat Unirea cu România. Sursă foto: Basarabia-Bucovina.info.

Transilvania a urmat acelaşi drum. După o încercare eşuată a împăratului Carol I de a menţine Imperiul Austro-Ungar, românii şi-au declarat independenţa la 18 octombrie 1918. Consiliul Naţional Român Central, care conducea Transilvania, a decis să supună aprobării populare documentele unirii. A fost convocată o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la care au participat 1228 de delegaţi aleşi ai locuitorilor Transilvaniei. Afară, peste 100.000 de oameni susţineau Unirea cu România.

Fișier:Drapel CNRM1.jpg

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918. Fotografie realizată de Samoilă Mârza, una din cele câteva pe care le-a imortalizat în această zi istorică. Sursă foto: wikipedia.

Actul Unirii, adoptat acum, prin care se hotăra unirea „românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu România” a consfinţit realizarea statului naţional unitar român. Născut din tumultul unui război cumplit, statul român a trecut în anii care au urmat prin negocierile de pace care au marcat încheierea conflictului, fiind astfel recunoscut de noile state vecine.

Regatul României a fost consfinţit la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, când, în Catedrala Încoronării, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi rege şi regină ai tuturor românilor. Devenea realitate un vis de secole, şoptit reginei de un soldat rănit, cu câţiva ani în urmă, aşa cum ea l-a notat atunci în jurnal:

„Dumnezeu să te apere şi să te ţie, ca să ajungi Împărăteasă, Împărăteasă a tuturor românilor!”

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

România între 1918-1940. By Andrei Nacu (English Wikipedia [1]) [Public domain], via Wikimedia Commons

Se împlinesc curând o sută de ani de la acest mare eveniment al istoriei noastre, celebrat în fiecare an, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie. Data a fost aleasă tocmai pentru a marca importanţa momentului pentru ceea ce suntem noi azi, o ţară independentă pe harta Europei.

Ferdinand I și Maria, încoronați la Alba Iulia. Cele două coroane se află acum în colecția Muzeului Național de Istorie a României din București, sala Tezaur. Sursa foto: UnStory.com

România Mare harta de colorat

România la ceas aniversar – activitate cu copiii la școală

Școala mea este o școală mică, învățăm într-un singur schimb. La parter e câte-o clasă de primar, la etaj câte una de gimnaziu. Copii avem puțini, căci suntem plasați între școli de fițe și la noi „nu dă bine” dacă vii. Ba folclorul din cartier ne-a lipit atâtea etichete că la noi parcă e școala groazei. La primar lucrurile nu sunt deloc așa. Puțini copii la clasă – 20 la mine, fix cum prevede legea, sunt atmosfera de vis. Apuc într-o oră să-i scot la tablă, să le văd caietele, în clasă nu ne călcăm în picioare, dacă vrem facem chiar ring de dans.

Normal că nu puteam rata nici noi manifestările de Centenar, trebuia să marcăm momentul. Cum la primar eu am clasa a IV-a și sunt singura care „face istorie”, nici n-a fost nevoie să întreb cine se ocupă, mi-am luat rolul în primire. Am discutat cu profesorul de istorie de la gimnaziu și pe 5 noiembrie dăm startul unui concurs de postere prin care să celebrăm evenimentele din urmă cu 100 de ani. Am ales o listă de teme, am discutat cu doritorii și am stabilit criteriile de evaluare. Sunt foarte curioasă cum vor arăta și dacă tot ceea ce am discutat cu copiii mei la clasă, la fiecare proiect, se va vedea acum. De copiii de la gimnaziu se ocupă colegul meu. Și pentru că este concurs, vor avea parte și de premii, pentru că școala are asociație de părinți pe care încercăm să o implicăm să schimbăm puțin lucrurile.

Pe lângă acestea m-am hotărât să fac și ceva „practic”, dar și util pe viitor. Am așteptat cu nerăbdare volumul al II-lea al seriei pe care Editura Litera tocmai a scos-o la chioșcuri din „Istoria ilustrată a României și a Republicii Moldova”, deoarece promitea harta României Mari. În naivitatea mea, nici nu mi-a trecut prin cap că nu va fi măcar A3, sau 50x70cm… nu visam mai mare. Inițial nici n-am observat insertul, m-am întors la chioșc să întreb dacă nu aveau hartă separat cumva… Harta mult trâmbițată e un A4, așa că, dacă o cumpărați, să luați fix pentru volume.

Planul meu de a avea o hartă la clasă a picat. Am trecut la planul B. Folosind orice aveam la îndemână pe net (aici este una destul de ok la rezoluție pentru print), să construiesc ceea ce aveam nevoie pentru activitate. Cum m-am priceput, am redesenat contururi, am șters ce era în plus, și am ajuns la următorul suport de activitate:

România Mare harta de colorat Se vede că nu sunt cartograf, nici măcar pricepută în grafică de acest gen, dar mă va ajuta să duc la capăt ce mi-am propus: întâi de toate, să realizeze care sunt și unde se situează provinciile istorice ale României. Apoi, care erau granițele Regatului înainte de Primul Război Mondial și cum s-a dublat suprafața la 1 Decembrie 1918. Intenționez să colorez harta, cu creioane. Fiecare grup va primi o provincie de care se va ocupa, eventual să ne și jucăm – culori reci pentru Vechiul Regat, culori calde pentru provinciile care se alătură. Construim astfel România Mare așa cum și-au dorit-o, secole de-a rândul, românii, și pe care și-o vor dori mereu, chiar dacă această dorință e adânc îngropată în suflet de tratatele între state. Îmi tot spun că istoria are „prostul obicei” să se repete. Poate că data viitoare când vom fi din nou în fața unui miracol vom ști ce avem de făcut ca să nu-l pierdem. Pentru mine, Marea Unire a fost și va rămâne un miracol, unul dintre acelea rare de care poporul român a avut parte și care ne-au marcat cursul istoriei.

Pe hartă intenționez să prindem mici fotografii (urmează să văd cât de mare pot printa harta, e pregătită în format A0) care să amintească de acei ani zbuciumați: la Târgu-Jiu, Ecaterina Teodoroiu, mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Soveja, Regele Ferdinand la Iași, Regina Maria în ținută de infirmieră pe front, Castelul Peleș, Palatul Cotroceni, Sala Unirii la Alba-Iulia, Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, unde s-a semnat unirea Bucovinei,  Palatul Sfatului Țării de la Chișinău… Fiecare cu o poveste pe care sper să o cunoască deja din posterele care le abordează.

Harta o voi trimite mâine, prin newsletter, tuturor abonaților, nu e nevoie să o cereți. Dacă vi se pare utilă și nu sunteți înscriși pe lista de newsletter, vă puteți abona aici și urmează să o primiți.

Voi cum sărbătoriți Centenarul?


Edit: începând cu data de 4 noiembrie 2018 materialul este disponibil doar la cerere persoanelor care au realizat în ultimele trei luni o donație către site  pe PayPal,  reveniți cu comentariul și specificați adresa de pe care ați donat pentru a primi harta.

View this post on Instagram

#CentenarLaPas #centenarmareaunire #istorialascoala

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

monede tema istorie izvoare

Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

monede tema istorie izvoare

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary

Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary

Pot număra pe degete cărțile primite cadou, cu diverse ocazii. Însă în top a urcat imediat Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-Lahovary. Nu pentru că surpriza a fost de proporții și nu m-am așteptat la un cadou, ci pentru că, deși autorul momentului mă cunoaște de puțină vreme, a reușit ceea ce aproape nimeni nu a făcut: să găsească un punct sensibil și să adauge acolo exact ingredientul potrivit. E ocazia cu care repet ce am spus de multe ori, e riscant să faci cadou o carte. Trebuie ori să știi că persoana e interesată, ori să o fi citit și să știi că i se potrivește. Am primit-o împreună cu un zâmbet larg… „e temă de vacanță!” Și cum toamna e aici, sunt bucuroasă că mi-am făcut tema, cu atât mai mult cu cât a fost mai mult decât plăcută.

Am remarcat titlul încă de când se anunța lansarea acestuia. Însă… autorul este cel care mi-a trezit o curiozitate cruntă, în primul rând pentru că era femeie, în al doilea rând pentru că purta numele a două mari familii ce au marcat istoria modernă a României. Așadar, s-a născut imediat întrebarea ce anume poate povesti, în jurnalul ei de amintiri, o femeie româncă, din înalta societate de acum 100 de ani? Istoria modernă a României este o istorie a bărbaților. Anna Kretzulescu însă nu este o oarecine. Mai mult, față de alte femei ale timpului său, are câteva atuuri demne de luat în seama: este singurul copil al familiei, nu are alți frați care să o eclipseze și pe lângă acest „răsfăț”, este singura moștenitoare a averii, ceea ce înseamnă o dotă demnă de luat în seamă.

Lectura avea așteptările ei… dar ar fi greu de înțeles fără a trasa, în câteva linii, statutul femeii românce la sfârșit de secol XIX-început de secol XX, căci aceasta este poate acea parte nescrisă a istoriei „celor mulți”. Femeile cu greu au putut „scrie” istorie… chiar și atunci când poziția lor în stat era una dintre cele mai înalte. Mi-amintesc de convingerea combatanților în Primul Război Mondial în vara 1914: de Crăciun vor fi acasă. Nimeni nu s-a așteptat la un război de durată, iar femeile rămase singure s-au văzut în imposibilitatea de a face față cerințelor gospodăriei. Pentru că ele… nu aveau „statutul necesar”.

Mișcarea feministă în România a început în a doua jumătate a secolului XIX, însă a milita pentru drepturi politice, în condițiile în care nici măcar toți bărbații nu aveau drept de vot, părea o utopie. Și totuși, intrarea României în Marele Război, promisiunea regelui Ferdinand în ceea ce privește reforma agrară și votul universal punea din nou pe masă chestiunea drepturilor femeilor. Un pas important pentru acordarea de drepturi femeilor a fost făcut prin adoptarea legilor din 23 şi din 24 decembrie 1916 prin care li se recunoștea capacitatea de a dispune, administra cum vor crede căminul, tot avutul și familia rămasă acasă. Dar… era război.

Emanciparea femeii era necesară și dintr-un alt motiv, căci tinerele fără dotă, și care nu puteau astfel contracta o căsătorie, erau cumva nevoite să-și câștige singure existența. Munceau, erau plătite, aveau un venit. Problemele au apărut în momentul în care tinere licențiate, ba chiar cu două sau trei facultăți, au început să acceadă în funcții care până atunci aparținuseră doar bărbaților. La sfârșitul Războiului, Ella Negruzzi, triplă licențiată, devine prima femeie avocat cu drept de practică în România, iar Vera Myller prima cu titlul de profesor universitar.

Lupta însă nu era aici… adevărata bătălie se ducea cu mentalitatea bărbaților care considerau femeia inferioară din toate punctele de vedere, mai ales intelectual. Rezistența în mediul rural era masivă, convingerea că singurul loc în care femeia este utilă este în gospodărie era una greu de zdruncinat.

În ciuda campaniilor asidue, a susținerii unor oameni politici, a implicării Reginei Maria, în 1923, prin Constituție, femeile nu primesc decât drepturile civile, nu și cele politice. Abia în 1938, la schimbarea Constituției, primesc dreptul de vot, reglementat în 1939, când deja Europa este în prag de război.

Acesta era decorul în care trăia Anna Kretzulescu.

Nebiruita flacără a vieţii, Amintiri, 1867–1952. Anna Kretzulescu-LahovaryÎn naivitatea mea, m-am așteptat la mai mult. Amintirile ei nu se depărtează însă de această imagine a femeii, respectată, consultată, acceptată în societate. Își însoțește părinții, apoi soțul în misiunile diplomatice. Războiul îl cunoaște din străinătate, chiar dacă acolo se implică masiv pentru a ajuta România prin intermediul Crucii Roșii. Mărturiile ei sunt de viață cotidiană. A sorbit cu nesaț din frumusețea timpurilor pe care le-a trăit și a știut să pună în cuvinte. Printre multiplele pasaje descriptive ale vieții la țară sau la oraș ale familiei, ori prin marile capitale europene, se strecoară și portrete de personalități. Am avut emoții când a apărut Ionel Brătianu, ca prieten de familie. Speram să văd mai mult din acest mare om, însă interacțiunea ei cu acesta nu a fost politică și nimic din deciziile importante nu a părut a se intersecta cu viața ei. A fost acel martor mut din colț care a surprins puțin, deși scrierea denotă o femeie foarte inteligentă.

Am regretat să văd că jurnalul se sfârșește brusc, abia la începutul perioadei interbelice. Dacă cumva am fost dezamăgită de relatările de la începutul secolului, speram, din titlu, să surprindă poate din alt unghi drama anilor 1944-1952. Este încă o epocă controversată, despre care puțini vorbesc, iar o mărturie de la acest nivel ar fi cântărit greu. Totuși, ultima relatare este copleșitoare. A început să scrie despre o femeie care avea totul pentru a sfârși ca o femeie care nu mai are nimic.

Este greu de spus ce sentimente mă încercau când am închis cartea. M-am gândit, pentru un moment, dacă toate aceste femei instruite și capabile ar fi putut face mai mult la vremea lor, care ar fi fost destinul României? Din păcate ele nu apar în cărțile de istorie. Cei care le-au scris au fost, din punctul meu de vedere, părtinitori. Mulți au auzit de Elena Lupescu, însă prea puțini le cunosc pe celelalte, în frunte cu Regina.

Este o lectură accesibilă, dat fiind că elementele de cronologie necesare sunt puține și sunt inserate în note de subsol, astfel încât nu este deloc dificilă orientarea în spațiu și timp. În plus, pentru ca lectura să capete contururi reale, sunt inserate planșe foto, de o calitate foarte bună, cu imagini din albumul familiei.

Volumul este disponibil în colecția Humanitas Memorii,  dar și în librăriile online: elefant, emag, Libris, carturesti, librarie.net,  diverta, cartepedia.

Vă recomand, tot despre carte, și acest articol.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

600 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân

În mijlocul verii, pe 9 august, Muzeul Național de Istorie a organizat expoziția care celebrează 600 de ani de la trecerea în neființă a marelui domnitor al Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Eram în concediu atunci, însă pe lista „de făcut” la întoarcere era musai și vizitarea expoziției. Și ca să nu mă duc singură, am improvizat o excursie cu câțiva dintre elevii mei. Destul de puțini au răspuns, dar cum vacanța este despre prietenie, gașca s-a mărit cu câțiva amici. Chiar dacă era doar un an diferența de vârstă, cei trei mai măricei avea deja experiența clasei a IV-a, față de piticii mei care erau pentru prima dată față în față cu o provocare serioasă. Căci… una e când te duci cu mama la muzeu, alta când te duci cu doamna.

Mi-am pregătit „lecția” în așa fel încât să mă asigur că nu aterizăm în istorie fără să avem habar unde suntem. Ceva despre axa timpului, plasarea evenimentelor, am făcut deja la clasa a III-a, când la matematică, la unități de măsură, am discutat și despre măsurarea timpului. Am pornit de la numele expoziției. De ce apare acel „600”… și cu puțin apel la matematică, am descoperit împreună anii de domnie, 32 la număr, una dintre cele mai îndelungate în Evul Mediu românesc. Apoi, dacă a ateriza în timp la întâmplare nu era o opțiune, am luat cu mine și atlasul, ca să aterizăm cum se cuvine și în spațiu. De bine de rău am mai improvizat aplicații de geografie – harta e deasupra tablei, așa că nu a fost prima dată când am căutat Dunărea și Marea Neagră.

Debutul lecției pe treptele muzeului a avut ca rezultat niște ochi maaaari ai copiilor, sunt sigură că își spuneau muzeu ne-a trebuit, muzeu avem, deși îmi este foarte greu să le explic că putem sta ceva minute în plus la o scădere peste ordin, sau să căutăm un răspuns, fără să aibă „urmări”. Nu era școală. Era ceva ce făceam pentru fiecare dintre noi.

Expoziția este mică spre foarte mică, și recunosc că mă așteptam la mai mult. Este foarte mult axată pe viață cotidiană și nici aici cu foarte multe detalii. Realizările domnului pe plan intern și extern sunt menționate fugitiv, pe o axă cronologică, portretul de la Cozia, pe care mă așteptam să îl găsesc aici, nu era, nici unul din documentele din vremea sa, mai ales titulatura sa celebră. Însă este o prezentare destul de ușor de făcut copiilor, dacă aveți timpul necesar să parcurgeți repede informațiile cuprinse pe panourile care mărginesc cele câteva vitrine.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

1. Actorii principali ai perioadei domniei lui Mircea, reprezentând regatele vecine – Ungaria și Polonia, precum și Baiazid Fulgerul și urmașul său. 2. Tetraevangheliarul de la Tismana, 1405, cea mai veche carte liturgică păstrată la noi. 3. Pisania cetății Dârstor 1401 (Silistra) 4. Vârfuri de săgeți și arbaletă, arme utilizate în secolul XIV.

Pentru cei care sunt clasa a IV-a în București, vizita rapidă ar putea satisface cu prisosință ilustrarea practică a primei lecții de istorie, aceea a izvoarelor. Pentru cele nescrise avem suficiente exemple, iar în cazul celor scrise, monedele sunt prezentate minunat. Recomand doar ca persoana care îi va însoți să ajungă cu jumătate de oră mai devreme, să vadă expoziția, apoi nu vor fi probleme să le explice și copiilor ceea ce văd. Ei cu siguranță nu au timp, nici chef, să citească atâta.

Cu ai mei am avut de rezolvat următoarele „dileme”:

  • de ce Tetraevangheliarul are colțurile rotunjite și stă închis (m-a ros să întreb și eu ce sunt evangheliile și care sunt autorii celor patru, căci de aici venea „tetra”, și au avut parte de o lectură de text pe panou să-i descopere);
  • la ce puteau folosi diversele tipuri de vase descoperite și de ce unele sunt sparte;
  • cum funcționa un război vertical de țesut;
  • de ce monezile erau așa mici și din metal prețios;
  • de ce se scria pe piatră;
  • cum arătau în realitate săbiile față de ce s-a păstrat, la ce folosesc pintenii.
Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Monede de epocă, vas de argint din tezaurul de la Gogoșu, diverse bijuterii din tezaurele de la Basarabi, Olteni, Târgoviște (inele, brățări, aplice de centuri, limbi de curele)

La final i-am lăsat să se joace nițel la masa pregătită pentru copii, ocazie cu care am discutat despre blazoane, pentru că desenau unele, despre alfabetul chirilic, cu care erau provocați să-și scrie numele.

Mircea cel Bătrân 600 expoziție MNIR

Ceramică din secolele XIV-XV. Ulcioare, cănițe, greutăți de la război vertical de țesut, plase de pescuit, discuri decorative pentru sobă, cahle, descoperite la Coconi, Târgoviște, Zimnicea, Basarabi.

Spre „nenorocul” lor, biletele la expoziție erau valabile în tot muzeul, așa că am făcut o vizită fulger la Columnă, am căutat câteva scene reprezentative, l-am descoperit pe Traian, podul de la Drobeta, dar și pe Decebal, în ultimele sale momente. Și ca să completăm colecția de izvoare nescrise, am intrat și la tezaur, unde n-am insistat foarte mult decât pe câteva piese de istorie modernă – coroanele regilor României. În rest, m-am limitat la brățările dacice, la Tezaurul de la Pietroasele și, pentru fete, la bijuteriile Casei Regale. Deja erau foarte obosiți și cu prea puține ancore pentru atâtea informații.

Expoziția este deschisă până pe 30 septembrie 2018, așa că puteți profita pentru a organiza o lecție la muzeu. Ah, și uitam, la dispoziția amatorilor de selfie se găsesc în expoziție o coroană, un coif și o pelerină, pentru a marca cum se cuvine vizita.

Aștept cu nerăbdare să văd ce-și mai amintesc peste o lună, când începem să studiem împreună istoria.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITAS

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației

Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

JURNAL DIN VREMEA OCUPATIEI, VASILE TH.CANCICOV, HUMANITASSe încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!