A produs o mare tulburare subiectul accidentului de la Primăria Capitalei, un accident, de altfel, nefericit, pentru care, în cele din urmă, nu e vinovat decât dezastrul învățământului actual. Cum spunea unul din profesorii mei, când vezi ceva ce nu-ți convine, 40% e vina educației. Până la urmă, ce trebuie să te învețe școala? Lucruri utile în viața de zi cu zi și cum să te porți în societate, acestea fiind doar două dintre cele mai importante valori de transmis.

Ce se întâmplă acum în spațiul public? Toată lumea urlă că e prea mult de învățat, că regulile sunt sufocante… Ei bine, accidentul din primărie nici nu presupune cunoștințe de gimnaziu, doar de ciclu primar. Clasa pregătitoare chiar… și cei șapte ani de-acasă.

Încep cu „educația morală”, care la noi nu mai există de când madam Caliopi Georgescu era indignată că odrasla dumneaei, avocat aspirant, a picat la „MORALĂ”. Da chiar, oare la ce ne trebuie educație morală, nu? Pe vremuri, sau cel puțin cam când scria Caragiale, un copil pleca de mână cu părintele și nu-i ieșea din vorbă. Unde îl puneai, acolo stătea. Dacă avea o jucărie, se juca frumos cu ea pe picioare.

Când mergeai în vizită la cineva, stăteai locului, nu îi umblai în dulapuri, nu deschideai sertare, nu te cățărai pe cine știe unde… Încă știu vizita unor unchi cu un copil „educat” care, normal nesupravegheat (venise cu părinții și bunica), s-a strecurat pe măsuța de toaletă, în spatele oglinzii și a împins-o până a dărâmat-o și a spart-o. Toți, normal, au sărit că „ce bine, n-a pățit copilul nimic”, dar niciunul nu a zis… băi, cât costă oglinda…?

Dar acum vreo 40 de ani așa se creșteau, mergeai în vizită, stăteai locului, serveai ce ți s-a pus în față, nu mai cereai în plus, că nu era politicos, nu făceai mofturi dacă nu îți plăcea…

De ce n-a stat locului copilul la primărie? Păi… el nu știe să stea pe scaun. Pariu că nici la grădiniță nu-i iese, iar dacă merge deja la școală, e copilul ăla pe care îl cauți mereu pe sub bancă sau fuge isteric pe unde apucă. Crescut „liber, fără reguli”. Parenting modern.

Revin la lecția de fizică. Unul din conținuturile care se discută la clasa pregătitoare din capitolul științele fizicii sunt „Forțe și mișcare. Efectele observabile ale forțelor: împingere, tragere”. Nimic mai simplu, ușor de înțeles, am făcut cu mașinuțe, cu scaune, am experimentat până au asimilat că, dacă tragi un obiect, el vine spre tine, dacă împingi un obiect, el se depărtează.

M-am abținut să comentez până am văzut filmul evenimentelor… ca orice știre obiectivă la noi, bietul Goe sau Ionel Popescu doar s-a „sprijinit” și chicioșenia aia de operă artistică a picat. Dacă se sprijinea, cu siguranță cădea în partea opusă, nu pe el… Însă se vede clar că a tras de ea, după ce i-a dat târcoale de câteva ori (ba chiar a avut ambiția să o și țină când și-a dat seama că pică). Imaginile îmi spun următoarele:

• școala e locul unde pleci de-acasă, și pentru el, și pentru părintele lui care, martor la scenă, nu a anticipat efectele forței de tragere pe care o exercita copilul lui;
• dacă copiii din ziua de azi ar sta mai puțin pe telefoane și mai mult în parc, ar ști că exercitând anumite forțe și mișcări, interacționezi cu mediul și îl modifici.

Acum mai nou aflu că orice „operă artistică” trebuie izolată cu bară, panglică…. serios?? Dar ce e acolo, muzeu??

Și uite așa am ajuns de la Caragiale la Ion Creangă. De-acum o să vedem peste tot drobul de sare bătut în perete, să nu vină vreo pisică needucată să-l dărâme…

Vezi filmul / Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

Din foarte multe puncte de vedere, primăvara acestui an a fost o perioadă complicată pentru care nu știu dacă a fost cineva pregătit. Ca profesor, om al școlii, am făcut un pas în spate și mi-am dat timp, mi-am pus multe întrebări și am rumegat îndelungat probleme complicate, încercând să găsesc o soluție pentru o cât mai bună adaptare la mediul înconjurător. 

E o lege a naturii – și pe acestea nu le poate modifica nimeni – că specia care nu se poate adapta schimbărilor climatice dispare. 

Asta am impresia că îi așteaptă și pe profesorii care mai chestionează actualul mers al școlii, oriunde s-ar îndrepta aceasta – dacă are vreo direcție, se învârte în cerc sau țopăie isteric pe loc, sărind de pe un picior pe altul.

Concluzie de bază

Am nevoie de un curs de perfecționare: unul revelator, în care să-mi pocnești cu sete una peste frunte și să mă felicit că am descoperit, în cele din urmă, cheia universului. 

Eu știu ce am de învățat de la acest curs: cum să nu mai fiu eu, să nu mai fac ceea ce știu să fac, căci „piața” nu asta dorește de la oameni ca mine. 

Trebuie să mă redefinesc. Și cred că una din regulile pe care definiția, ca propoziție logică, trebuia să le respecte, era aceea a formulării afirmative. Nu poți defini prin a spune ce nu este o noțiune. Atunci când formulezi „definiția” trebuie să incluzi tot ceea ce este, aspecte generale și particulare. Așadar, cum să mă definesc ca profesor nou?

Ceea ce „piața” cere acum de la profesori e… foarte complicat. Am auzit în ultimul timp atât de mult „ce nu sunt” că îmi este greu prin atâtea reproșuri să îmi dau seama ce „mai sunt” cu adevărat.

Profesorul și activitatea la clasă

Profesorul dorit de părinții de azi (deși îmi e greu să cred că unii au idee ce își doresc) este un fel de sfinx al perfecțiunii. Cred că jocurile video au avut un impact major, au impresia că poți, cu două click-uri, să combini toate trăsăturile și rezultatul să corespundă imaginii tale despre școală. 

Profesorul este acel personaj care, atunci când intră pe ușa clasei, este perfect capabil să răspundă așteptărilor (inexistente) ale elevilor (pentru că ei nu știu de ce vin la școală), să îi facă să râdă, să se simtă bine, să le lipească „fericirea” pe față, să îi trimită acasă delirând, în extaz, și în același timp, fără ca aceștia să depună un efort, să le transmită mesaje subliminale pentru a pune bazele învățării. Așadar, un clovn pe care copiii să-l aplaude și de a cărui prestație să fie mulțumiți. 

În niciun caz și sub nicio formă nu trebuie să le solicite vreun efort. 

După ce a încheiat opera de supraveghere zilnică, trebuie să se gândească la evaluare. Să nu uite nicio clipă că el urmărește competențele elevului: ce știe și ce poate să facă (cu ceea ce știe) elevul. Nu mai contează ce ar trebui să știe și ce ar trebui să poată face cu aceste cunoștințe elevul. Profesorul trebuie să afle fix ce știe acesta și să îl recompenseze în consecință căci, totuși, știe ceva!

Așadar, dacă elevul poate număra până la 10 și doar atât, el trebuie felicitat, aplaudat, încurajat, scos în față, premiat, încoronat și imortalizat efortul pe un carton sclipitor cu titlul de diplomă. Și nu contează dacă este la grădiniță, clasa a patra sau a opta… Este o realizare pe care nu o poți trece cu vederea tu, ca profesor modern al timpului actual. 

Relația cu părinții

Profesorul nu trebuie să uite nicio clipă că părintele este deținătorul adevărului, expertul universal în educație. Așadar trebuie să îmbrățișeze entuziasmat soluțiile acestuia, oricât de absurde ar fi ele. 

Un părinte nu trebuie contrazis. Acesta are la îndemână o sumedenie de pârghii și cuvinte magice pe care le așterne repede pe hârtie și le expediază către inspectorat și/sau minister. Profesorul trebuie să știe de frica reclamației, căci aceasta este lumea în care trăim. Oricine reclamă și profesorul trebuie să stea mereu ghiocel, pentru că el nu are niciodată dreptate.

Mi-am dat seama că nu am una din competențele fundamentale ale unui profesor „cool” azi. Eu nu știu să intru în clasă și să nu fac nimic. Nu să citesc ziarul, ci să mă fac că lucrez, cum se îndemna, acum 33 de ani, la Revoluție. Să mă fac că predau, ca apoi să mă prefac că evaluez, să pun cu entuziasm nota maximă în catalog de sus până jos și să dau cu înțelegere nota de trecere, ca să nu traumatizez copilul. Am un defect major, nu pot să laud un copil dacă nu merită, și nu pot să spun că paharul e plin dacă în el e doar o picătură. 

Acum, mai mult ca niciodată, dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste 5 ani, mi-ar fi imposibil să răspund. Pentru mine, Rubiconul dezastrului a fost trecut și nu mai există cale de întoarcere, altfel spus, nu mai cred că se poate schimba ceva ca lucrurile să funcționeze bine. 

De ce nu merg azi lucrurile în școală? Pentru că nu avem aceeași viziune: profesor-părinte-elev.

Înainte de toate, țin să lămuresc un lucru: eu nu cred că reforma învățământului românesc se poate face. Acum în niciun caz, iar mai încolo – ezit să mă pronunț. Voi susține mereu că, atâta timp cât nu investești, nu ai cum să produci ceva de calitate. La noi orice încercare este pe hârtie, să nu coste. Dacă cumva e nevoie și de bani, atunci optăm pentru ce e mai ieftin sau gratis.

Nu cred că e nevoie să înșir exemple, peste tot pe unde am citit, toată lumea recunoaște că structura anului este ultima problemă pe care o avem, iar rezolvarea ei pe genunchi nu ar face decât să creeze altele. (Ce-i drept, putem s-o facem să nu fie o problemă, dar…)

Nu o să mă gândesc la teze scoase, deși acel examen de final de an pare un coșmar, încerc să fac ceva ce nu stă în natura mea: să văd partea plină a paharului: a apărut prima dată noțiunea de „modul de învățare” la nivelul întregului sistem, căci pe ici-colo funcționa.

Oare ce-ar fi dacă am regândi întreg modul de organizare al activității și am structura învățarea pe aceste unități? În așa fel încât să îi fie bine copilului, chiar dacă în spatele cortinei s-ar munci enorm.

Cum ar salva modulele materiile cu o oră pe săptămână

Nu mă aventurez la gimnaziu, dar nu va fi greu să faceți un exercițiu de imaginație după cele ce le voi schița.

Să luăm, de exemplu, clasa a patra. Avem orele de română, câte una pe zi, matematică – cam la fel. Apoi avem istoria și geografia, cu câte o oră pe săptămână, materii pe care le chinui astfel un an de zile, de nu înțelege nimeni nimic din ele. Dar dacă am alege să le facem modular? 30 de ore pe an, împărțite pe un modul de 6 săptămâni, înseamnă 5 ore pe săptămână.

Așadar, în modulul 1, elevul ar putea avea geografie în fiecare zi, pe lângă cele două ore de română și matematică. În modului doi face istoria, în modulul 3 științele, în modulul 4 civica, urmând ca orele mai relaxate, educație fizică, muzică, joc și mișcare, arte și abilități, să completeze alternativ mai multe module ca a patra oră din zi.

Nu poate primi calificativele necesare la sfârșit de modul și finalizarea acestuia cu o notă valabilă la media finală? Îmi veți spune poate că se plictisesc, eu zic că nu. Așa noțiunile se vor fixa mai bine, prin repetare zilnică. Plus că le poți așeza în așa fel încât să nu mai ajungi în impas când tu le vorbești despre puncte cardinale la istorie și ei nu știu ce-s acelea…

Module de aprofundare și module de dezvoltare

Ar mai fi o variantă, în cazul în care constați că un copil nu a asimilat un modul, în loc să îl forțezi să treacă la următorul, să reia, în funcție de rezultat, modulul respectiv, sau să acceseze un modul de consolidare și aprofundare. Elevii să aibă astfel, de-a lungul scolarității, un număr de credite/module obligatorii, iar, la nevoie, să poată rămâne în școală un an în plus pentru a finaliza toate modulele necesare.

Sau poate avem copii supradotați, care vor să opteze pentru module speciale, de dezvoltare a abilităților pe care le-au dobândit. Din cinci clase paralele, poți strânge poate 20 de elevi care să dorească module mult mai solicitante din aria științelor. Lor de ce să nu le oferim posibilitatea? Unii poate vor un opțional de dans, alții unul de fizică la nivel competițional. De ce să înveți elefantul să se suie în copac??

În învățământul primar nu ar fi o tragedie de organizare, toate orele sunt făcute (oricum) de învățător. Mai rămân însă de rezolvat problemele copiilor care nu finalizează un modul… acolo ar trebui cadru didactic separat. La nivelul gimnazial însă… ar trebui să avem acei profesori cu specializare dublă, eventual pe arie curriculară, astfel încât construirea catedrelor să fie ceva mai usor de făcut.

Și, în spiritul libertății și dreptului de a alege al elevului, orarul să se poată face personalizat, nu pentru toată clasa. Știți, ca-n filme, când vine un elev nou și i se dă orarul pe o foaie și abia așteaptă să vadă unde și cu cine va studia.

Să îndrăznim să visăm la acel gimnaziu în care, pe lângă ora zilnică de română și matematică, poți să îți alegi fizică în modulul 1, chimie în al doilea, arhitectură în al treilea și tot așa, să combini în fiecare modul 5-6 materii cu care să îți bați capul aproape două luni. Mult, puțin, nu știu. Pentru copii ar fi cu siguranță mai ușor să ai 5 teste la final de modul decât 15, cum se întâmplă când ai câte o oră din fiecare pe tot parcursul anului. Nu-mi spuneți că e imposibil, se poate! Programarea a ajuns la un asemenea nivel încât nu ar fi nicio problemă.

Finanțarea însă… e departe, e sublimă și lipsește cu desăvârșire!

Așa că, în nebunia declanșată de ultimele declarații ale ministrului, care oricum tot ca el a făcut până la urmă, îndrăznesc să sper că, pornit la vale acest bolovan, se vor mai lupta și alții cu el și îl vor îndrepta pe căi mai bune. Un lucru știu sigur, școală din ianuarie până în aprilie nu e o soluție!

Photo by Tara Winstead on Pexels.com

Care e misiunea școlii în România? Cine mai știe?! Nu cred că e o întrebare la care să mai poți găsi un răspuns. Am avut recent între textele cu specific de 8 Martie poezia lui Nichita Stănescu, Cea mai scumpă de pe lume. Și cam așa arată și răspunsul la întrebarea mea din titlu, depinde pe cine întrebi… Nucii toți au zis de nucă, / Cucii toți au zis de cucă…

Dacă întrebi copiii, ei nu prea știu clar de ce vin la școală. Pur și simplu nu prea găsesc, marea majoritate, nimic interesant aici. Iar dacă îți spune dimineața că „nu dorește să se ducă la școală”, tu, ca părinte preocupat de fericirea copilului tău, anunți dirigintele și îl învoiești, doar nu o să-l forțezi să facă ce nu vrea, nu? Sau poate copiii cel mult îți spun că vin pentru „pauze”, prieteni, socializare.

Dacă urmărești grupurile de părinți, vei afla că școala e importantă, foarte importantă, așadar să se facă, dar fără efort. Copiii să vină la școală ca la cinema, să îl urmărească pe fraierul de la catedră făcând spectacol, jocuri, entertainment, iar ei doar să își scoată căștile din urechi și știința să li se lipească de neuroni.

Dacă întrebi profesorii… e și mai trist, căci nici ei nu prea mai înțeleg ce ar mai putea face să salveze lucrurile.

Și totuși, venim la școală

Așa cum este ea (și vorbesc de școala publică din România), încă se zbate pe ici, pe colo, să mai salveze lucrurile. Însă este judecată și pusă la zid pentru orice greșeală. Urmăream zilele trecute știrile și vedeam cu tristețe încă un copil ajuns la limită și care a sărit pe fereastră de la etaj. Nu contest tragismul situației, însă nu am putut să nu mă detașez, după ce am citit toate comentariile care judecau și dădeau sentințe. (Pe profesoara care a declanșat criza ar fi ucis-o cu pietre cei care își exprimau acolo, democratic, opinia.)

Însă nicăieri, dar absolut nicăieri!, n-am văzut să fie comentat gestul elevului anterior declanșării evenimentelor. Dincolo de istoricul lui medical, el a luat lucrarea altui coleg, a schimbat numele și a predat-o profesorului. Furt, fraudă, trișat, cum doriți să îi spuneți. Pentru un asemenea gest, a fost sancționat în consecință.

Nimeni nu a condamnat această acțiune. Așadar, ce să înțelegem? Că profesoara ar fi trebuit să închidă ochii, să facă pe proasta, ba eventual să îi dea și un 10?! Pentru orice copil cu o problemă medicală, închidem ochii și îi permitem orice?

Ne mai întrebăm de ce suntem acum aici în groapa aceasta, din care nu mai vedem scăpare?

Suntem toți vinovați, de la părinții care vor în ciclul primar „Fb pe linie” (că așa e moda prin parcuri și online, deși copilul nu poate), la cei obsedați de câteva sutimi la gimnaziu. Le spunem celor mici de când au deschis ochii că ei sunt minunați, extraordinari, lumea li se va așterne la picioare doar dacă zâmbesc.

Dacă, Doamne ferește, nu face față cerințelor școlare, nu e de vină copilul, ci profesorul, că a cerut prea mult, vrea să facă performanță la clasă, trebuie să scadă standardele ca să reușească toți de „foarte bine”. Să îi felicităm apoi că sunt extraordinari și mirobolanți…

Obosite de presiunea aceasta, foarte multe cadre didactice scriu în catalog Fb de sus până jos. Toată lumea e fericită. Când n-am făcut-o, exact asta mi s-a reproșat, că îmi bat singură cuie în talpă, stau să-mi amărăsc zilele aiurea cu cei care nu pricep, când aș putea scăpa ușor, din pix, de toate problemele. Ce se întâmplă cu copiii aceștia „de Fb” când ajung la gimnaziu?

Poate pentru prima dată în viață se trezesc depășiți de situație (împreună cu părinții, normal). Dacă nu curge cu 9 și 10, e dezastru, profesorii trebuie linșați. Și… ajung și ei destul de repede la concluzia celor din ciclul primar că e mai sănătos să dai note numai din zona superioară a scalei de evaluare, ca să scapi de probleme.

Bate apoi la ușă Evaluarea națională:

Analiștii și comentacii iau rezultatele testelor și compară notele de 5 de la examen cu mediile fabuloase din gimnaziu. Pentru ce? Ca să arătăm abia acum cu degetul că împăratul e dezbrăcat?

Toți aruncă vina pe sistem, că nu se „reformează”. Mie mi se pare suficient de reformat, mai ales la ciclul primar. Însă nu i-ar strica la niciun nivel să devină un sistem obiectiv și corect la nivel de evaluare, să nu mai vânăm note și să urmărim, concret, cu ce rămân copiii noștri în urma acestui efort, uneori inuman.

Dacă profesorilor le e frică să pună note, putem cânta deja prohodul școlii românești. Din păcate, exact într-acolo ne îndreptăm. Părinții vin și-i iau de guler, cerând socoteală pentru orice (nu discut cazurile particulare, unele întemeiate). Timpul pierdut în scrierea de rapoarte de justificare pentru fiecare notă, cum ai acordat-o, pe ce criterii, care a fost situația elevului, sunt o motivație suplimentară să umfli nota și să te speli pe mâini de toată problema.

Și apoi, la ce bun să mai muncești, să îți faci orele, să încerci să îi înveți ceva, dacă oricum ești obligat să le pui 10?

Repetenția e o poveste de groază, parcă ne-am vaccinat contra ei în ultimii 20 de ani și nu mai există. Îi trecem clasa grămadă, indiferent că au dobândit sau nu competențele necesare, și ne întrebăm de ce suntem unde suntem… Am scos repetenția la clasa întâi și ne trezim în clasa a doua cu copii care nu știu literele pentru că nu au frecventat pregătitoarea (deh, e „grădiniță”, facem ce vrem).

Nici clasa întâi nu a prea frecventat-o, că părinții aveau lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se preocupe de liniștea și fericirea copilului, scos în natură cu orice ocazie. Iar apoi, când în clasa a doua dă de greu, trebuie să-l treci clasa, căci altfel traumatizezi copilul, cum să îl lași repetent?!

Și totuși, n-am accepta nici morți să recunoaștem că am greșit. Ne-am învățat copiii că merită totul, orice, oricând, doar pentru că există. Ei nu știu ce înseamnă munca, frustrarea eșecului, dorința intrinsecă de a reuși. Mă bucur de câte ori întâlnesc oameni care vor de la copiii lor mai mult, care nu tolerează mofturile și drepturile acordate fără îndatoriri. Sunt din ce în ce mai puțini!

Și atunci când acești copii „munciți” reușesc, le minimalizăm meritele ca ceilalți să se simtă bine. Cum să îi lauzi pentru rezultate extraordinare? Se simt ceilalți prost… Mai bine scoatem concursurile, olimpiadele, să nu se mai remarce nimeni, căci numărul de copii frustrați de propria incompetență este copleșitor mai mare decât al celor care chiar și-au dorit să își încerce puterile în situații de viață mai complicate.

După mine, abia acum vedem cât de prost e așternutul în care trebuie să dormim. Noi l-am vrut. Și ține tot de noi să schimbăm lucrurile, dacă vrem.

Primul pas ar fi unul foarte mic: să fim corecți, să nu trișăm, să nu furăm, să recunoaștem cinstit ce putem face și ce nu.

Photo by Max Fischer on Pexels.com